StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept constitutional
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Dezvoltarea vietii constitutionale de la 1831 pana la 8 decembrie 1991



DEZVOLTAREA VIETII CONSTITUTIONALE DE LA 1831 PANA LA 8 DECEMBRIE 1991

DE LA 1831 PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL

Am aratat in capitolul anterior ca guvernamantul constitutional apare atunci cand puterile absolute ale monarhului incep sa fie limitate prin adoptarea unor norme de organizare si functionare a statului considerate superioare ca forta juridica legilor ordinare, norme in temeiul carora o adunare mai mult sau mai putin reprezentativa a natiunii isi asuma rolul de organ legiuitor, iar seful statului isi pastreaza doar puterea executiva si inceteaza de a mai fi supremul judecator, formandu-sc o justitie independenta de puterea executiva. Totodata am subliniat ca, avand la baza separatia puterilor statului. regimul constitutional poate sa imbrace mai multe forme, in functie de felul mai mult sau mai putin conturat in care acesta separatie este realizata in fapt. De aceea, in dezvoltarea lui istorica, regimul constitutional se infatiseaza fie sub forma regimului parlamentar, fie a regimului prezidential, a guvernamantului de adunare, a regimului directorial si a celui semi-prezidential.



In Romania, guvernamantul constitutional a luat nastere sub forma regimului parlamentar.

1. Regulamentele organice

inceputurile de afirmare inviata publica a Romaniei a ideii regimului parlamentar dateaza inca din perioada de aplicare a regulamentelor organice, ce debuteaza cu anii 1831-1832.

Aceste inceputuri au fost insa foarte plapande, caci cadrul juridic creat de regulamentele organice era putin favorabil unei asemenea dezvoltari constitutionale.

in primul rand, asa numitele ..obisnuite adunari obstesti', instituite de regulamentele organice in cele doua tari romanesti, desi erau rezultate din alegeri instituite in vederea exercitarii unor activitati legislative, aveau numai in mica masura un caracter reprezentativ, caci doar boierii puteau fi alegatori si alesi.

Astfel, prin compozitia lor, obisnuitele adunari obstesti nu constituiau o arena in care sa se infrunte clase cu interese fundamentale opuse sau partizani si adversari ai aplicarii regulilor regimului parlamentar.

In al doilea rand..separatia puterilor statului era abia schitata. Din acest punct de vedere, este semnificativ faptul ca obisnuitele adunari obstesti nu participau la infaptuirea activitatii legislative prin hotarari producatoare prin ele insele de efecte juridice. Ele puteau doar sa hotarasca asupra ..chibzuirii'. pe care urmau sa o trimita printr-o „anafora'. adica printr-un raport, domnului. singurul in drept sa ia o hotarare cu valoare obligatorie. De altfel, in cazul in care domnul refuza sa accepte prin semnatura sa rezultatul deliberarilor adunarilor obstesti, orice asemenea „chibzuinta' ramanea fara nici o consecinta juridica. Mai mult, adunarile erau lipsite chiar de dreptul de initiativa legislativa, rezervat in exclusivitate domnului. In aceste conditii, domnul, institutie electiva, viagera si aristocratica, se contura ca organul central al intregii structuri statale. Ce-i drept, existenta alaturi de domn, a unui sfat administrativ, format din ministri numiti de el, iar in Muntenia si a unui „mare sfat al ministrilor', lasa impresia, cel putin la prima vedere, ca intocmai ca in regimurile parlamentare, un executiv bicefal a fost instituit. Numai ca sfatul administrativ era departe de a se profila ca un al doilea element al unui executiv pluralist, caci, in sensul regulamentelor organice, actele domnului erau valabile si obligatorii fara contrasemnatura unui ministru, in timp ce hotararile sfatului administrativ erau executorii abia dupa aprobarea lor de catre domn. De altfel, in raporturile cu obisnuitele adunari obstesti, ministrii urmau sa fie simpli intermediari ai domnului si anume fiecare exclusiv pentru departamentul sau, ceea ce constituia, fara indoiala, o piedica in calea unei viitoare dezvoltari spre consacrarea in practica a principiului raspunderii ministeriale in fata acestor adunari si, mai .ales, a raspunderii politice solidare.

Dar, cu toate ca prevederile regulamentelor organice erau putin favorabile unei evolutii spre impamantenirea in Romania a regimului parlamentar, totusi unele incercari de afirmare in viata politica a catorva din regulile acestui sistem de guvernamant nu au lipsit in acest timp.

Astfel, este incontestabil ca tendinta spre bifurcarea executivului s-a conturat destul de clar atat in Muntenia, cat si in Moldova, dupa cum practica de a desemna pe ministri in asa fel incat sa se creeze in obisnuitele adunari obstesti o baza de manevra favorabila initiativelor guvernului, poate fi si ea identificata, mai ales in Moldova, dar si in Muntenia la sfarsitul domniei lui Gh. Bibescu.

Pe de alta parte, desi, potrivit textului regulamentelor organice, participarea ministrilor la lucrarile obisnuitelor adunari obstesti ufma sa fie limitata Ia probleme specifice resortului lor, o interpretare mai larga a prevalat, prefigurand un inceput de solidaritate ministeriala, insusi generalul Kisseleff

opina ca:.. ministrii sunt chemati sa asiste colectiv la deliberarile Adunarii,

caci, - adauga el, - desi proiectele de legi sunt prezentate sub semnatura sefului departamentului, ele sunt totusi rezultatul opiniei comune a tuturor sefilor de departament'.

Evolutia spre impamantenireaunoradin regulile regimului parlamentar in tarile romane este confirmata si de constatarile unor contemporani. Billecocq, consulul francez la Bucuresti, bunaoara, considera la un moment dat ca domnitorul Gh. Bibescu a procedat abuziv atunci cand a prezentat Adunarii Obstesti proiectul de lege privitor la zestre fara sa consulte pe vreunul din ministrii sai.

2. Proclamatia de la Izlaz

Inspirata mai curand din Declaratia drepturilor omului si cetateanului franceza din 1793, decat de cea din 1789, Proclamatia din 1848 de la Izlaz apare ca o intrerupere a mersului tarilor romane spre adoptarea regimului parlamentar, intrucat aceasta proclamatie prevedea ca domnul urma nu numai sa fie ales de Adunarea generala reprezentativa a tuturor starilor, ci si sa fie responsabil in fata acesteia, concluzia ce se impune este ca sistemul politic astfel-preconizat se apropia mai mult de guvernamantul de adunare, decat de regimul parlamentar.

Aceasta intrerupere in orientarea spre regimul parlamentar a organizarii politice pe pamantul tarilor romane a continuat, dar in alt sens, si atunci cand, dupa infrangerea din 1848 a revolutiilor din Moldova si Muntenia, prevederile de drept consitutional ale regulamentelor organice au fost modificate prin Conventia de la Balta-Liman, incheiata intre Rusia si Turcia la l mai 1849, adunarile obstesti fiind inlocuite cu divanuri formate din boieri numiti de domn.

3. Conventia de Ia Paris din 1858

Cand dupa terminarea razboiului Crimeei, marile puteri au hotarat convocarea in principatele romane a unor divanuri ad hoc, in scopul de a se afla dorintele populatiei in legatura cu organizarea definitiva a celor doua tari, ideea regimului parlamentar s-a afirmat din nou.

Formata din reprezentanti alesj in cadrul unor colegii constituite 535d35f pe stari, in asa fel incat categoriile sociale avute sa dobandeasca o pozitie preponderenta in raport cu restul populatiei, divanurile ad hoc, care aveau de fapt caracterul unor organe consultative ale unei conferinte internationale, au readus la ordinea zilei preocuparea pentru adoptarea regimului parlamentar ca baza a organizarii in perspectiva a tarilor romane.

Propuneri in acest sens, cum a fost cea a deputatilor V. Bperescu, Barbu Catargiu, C. L Filipescu, I. Em. Florescu si Grigore Filipescu sau cea a lui M. Kogalniceanu, sprijinita de numerosi alti deputati, au fost adoptate de divanul ad hoc al Moldovei.

Spre deosebire de adunarea ad hoc a Moldovei, adunarea similara a Munteniei nu s-a angajat in dezbateri - si cu atat mai putin in luarea de hotarari - care sa implice o categorica optiune pentru consacrarea in viitoarea constitutie a Romaniei a unuia sau altuia din sistemele de guvernare bazate pe principiul separatiei puterilor statului.

Totusi, ea nu a ramas straina in fata curentului de idei favorabile regimului parlamentar, asa cum se poate constata din faptul ca, in sedinta din 6-12 noiembrie 1857, deputatul N. Golescu cerea Adunarii Muntene sa adere la memorandumul Moldovei.

Exprimata in incercari timide si nesigure in perioada de aplicare a regulamentelor organice, dar apoi categoric promovata in hotararile Adunarii ad hoc a Moldovei si in dezbaterile celei muntene, ideea regimului parlamentar


devine o realitate deplina abia in perioada de aplicatie a Conventiei de la Paris din 1858.

Desi aceasta conventie nu oferea un cadru juridic bine conturat pentru dezvoltarea ulterioara in tarile romane a regimului parlamentar, ea consacra cateva principii specifice acestui sistem de guvernamant.

Astfel, ea definea in termeni expresi prerogativa domnului, ales pe viata, de a dizolva Adunarea Electiva. De asemenea, ea stipula dreptul ministrilor de a intra in aceasta adunare si de a lua cuvantul, formuland in acealst timp, in mod implicit, regula ca ministrii pot fi recrutati si din randurile deputatilor.

in schimb, alte importante reguli proprii acestui sistem nu-si gaseau expresie in Conventi.e.

in special trebuie subliniat faptul ca regula responsabilitatii politice a ministrilor in fata adunarii legislative nu era nicaieri prevazuta, dupa cum nu se afirma in mod expres nici principiul, atat de strans legat de ideea regimului parlamentar, al iresponsabilitatii sefului statului.

Este adevarat ca in Conventie se stipula ca orice act al domnului trebuie sa fie contrasemnat de ministrii competenti si ca acestia vor fi responsabili de violarea legilor, ca si de orice risipa a banilor publici. Dar faptul ca ministrii erau declarati responsabili pentru actele contrasemnate de ei nu insemna ca principiul, - caracteristic pentru regimul parlamentar, - potrivit caruia „seful statului domneste, dar nu guverneaza' era consacrat.

Mai mult, Conventia cuprindea chiar prevederi care pareau sa excluda eventualitatea introducerii regimului parlamentar.

Acesta era cazul, bunaoara, a dispozitiei potrivit careia domnul guverneaza impreuna cu ministrii sai, formulare ce-i deschidea acestuia posibilitatea de a participa direct la activitatea zilnica atat a guvernului in intregul sau, cat si a diverselor departamente executive. Putin compatibil cu o viitoare orientare a practicii politice in sensul incctatenirii regimului parlamentar este si articolul Conventiei, care lipsea Adunarea Electiva de dreptul de initiativa legislativa, aceasta prerogativa ramanand un monopol al domnului.

in acest cadru constitutional, indata dupa punerea in aplicarea a Conventiei de la Paris, tendinta domnitorului A. I. Cuza a fost de a lasa, in spiritul regimului parlamentar, sarcina guvernarii ministrilor.

Aceasta tendinta a fost socotita insa de unii, printre care si de anumiti agenti diplomatici ai puterilor garante la Bucuresti, potrivnica spiritului Conventiei de la Paris, sub cuvant ca aceasta facea din domn organul principal al statului.

Dupa primirea firmanului de. investitura ca domn al celor doua principate, insusi Cuza si-a insusit acest punct de vedere. Cum, insa, Ia l ianuarie 1863, domnitorul a declarat ca, in urma unui trist eveniment, intelegea sa ia el insusi carma statului, iar in Adunarea Electiva, reprezentantul guvernului a incercat sa-i justifice atitudinea, reactia Adunarii a fost foarte hotarata. Printr-un amendament, devenit contra-proiect de raspuns la adresa tronului, adoptat cu 52 de voturi pentru, 5 contra si 50 de abtineri, Adunarea electiva a condamnat ceea ce a calificat ca o tentativa de a se spulbera bazele guvernamantului conventional si de a se lovi in insasi reprezentanta nationala.

Acest vot al Adunarii era in fapt rezultatul unei evolutii care incepuse o data cu punerea in aplicare a Conventiei de la Paris.

Jntr-adevar, inca inainte de alegerea lui A. I. Cuza ca domn al Moldovei, V. Boerescu publicase in „Nationalul' un comentariu, in care sustinea ca pfin Conventia de la Paris a fost introdus regimul parlamentar in tarile romane.

La scurt timp apoi si anume dupa alegerea lui Cuza in Moldova, M. Costache Epureanu, in calitate de ministru de justitie, sublinia ca, in spiritul Conventiei de la Paris, ministrii trebuie sa aiba increderea parlamentului.

Mai categorici decat M. Costache'Epureanu erau sustinatorii regimului parlamentar din Adunarea Electiva munteana (I. C. Bratianu, I. Em. Florescu),

In sedinta din 2-14 martie 1862, primul-ministru Barbu Catargiu se referea foarte clar la obligatia ministerului de a se retrage daca nu mai are simpatia camerei si facea aluzie la dreptul sefului statului de a dizolva acest organ.

Memorabila a fost sedinta Adunarii legislative din 11 februarie 1863, cand, in fata energicei interventii a lui I. C. Bratianu, timizii partizani ai ideii guvernamantului personal si-au renegat pe rand convingerile, pentru a sfarsi prin a se ralia la teza ca prin Conventia de ia Paris a fost introdus regimul parlamentar in tara noastra.

Trebuie observat, de altfel, ca anemicele incercari din anii 1862 si 1863 de a se sustine ideea guvernamantului personal nu au fost decat ecouri intarziate ale unei lupte ce incepuse si se sfarsise in primele luni de aplicare a Conventiei de la Paris, inca de atunci, regula raspunderii politice a ministerului in fata Adunarii Legislative si, deci, existenta regimului parlamentar a fost nu numai afirmata cu valoarea unui principiu constitutional, dar si aplicata de repetate ori.

inainte de desavarsirea politico-adrninistrativa a celor doua principate, doua cazuri de aplicare a raspunderii politice a ministerului in fata Adunaraii elective pot fi citate in Moldova si 4 in Muntenia. Dupa formarea unui guvern unic cu sediul la Bucuresti pentru ambele principate, 3 vbturi de blam date guvernului de Adunarea Legislativa pot fi inregistrate. Se poate spune deci pe drept cuvant ca obiceiuri cu valoare de drept constitutional au sanctionat implantarea in tarile romane a regimului parlamentar.

inca din primul moment al punerii in aplicare a Conventiei de la Paris, o alta regula fundamentala a regimului parlamentar: iresponsabilitatea sefului statului, a fost si ea consacrata pe cale de obiceiuri constitutionale, in absenta vreunei dispozitii de drept pozitiv exprese in acest sens. Mai mult, pana si cei care sustineau ca, potrivit Conventiei, rolul sefului statului nu era numai de a domi, ci si de a guverna, socoteau ca el nu este responsabil pentru actele lui in fata adunarilor legislative. Dar daca principiul iresponsabilitatii sefului statului a fost general recunoscut, aceasta imprejurare nu a fost suficienta pentru a duce la o aplicare consecventa a corolarului principiului mentionat, corolar exprimat in adagiul: „seful statului domneste, dar nu guverneaza'.


Ce-i drept, in domeniul relatiilor interne, A. I. Cuza s-a conformat in general rolului limitat al unui sef de stat intr-un regim parlamentar. In schimb, in materie de politica externa domnul a actionat adeseori fara sa ceara girul vreunui ministru.

Pe de alta parte, spre deosebire de practica obisnuita in tarile cu regim parlamentar, care s-a conturat in sensul ca ministerele urmeaza sa fie constituite, afara de cazuri exceptionale, din sanul majoritatii parlamentare, precum si impotriva opiniei unor oameni politici de frunte (M. Kogalniceanu in 1859, Barbu Catargiu in 1861,, A. Panu si Gr. M. Sturza in 1863), in timpul domniei lui, A, I. Cuza s-a socotit indrituit sa-si aleaga in mod liber atat pe primul-ministru, cat si pe ministrii sai si aceasta chiar si in afara majoritatii Adunarii Legislative. Asa s-a ajuns ca, din numeroasele guverne, care- s-au succedat de la alegerea lui Cuzr pana la lovitura de stat din 2 mai 1864, abia patru sa fie formate din sanul majoritatii si acestea au avut o viata destul de, sau chiar foarte scurta.

Unei evolutii similare i-a fost supus dreptul sefului statului de a dizolva Adunarea Electiva. Sub influenta modelului occidental, incercari de ingradire a libertatii sefului statului de a exercita aceasta prerogativa s-au profilat foarte curand in principate, dar aceste incercari nu au izbutit sa modifice o practica, potrivit careia Domnitorul era socotit investit cu o libertate discretionara de a proceda la dizolvarea Adunarii, bineinteles cu contrasemna tura primului-ministru.

Ceea ce a imprimat un contur specific aplicarii regimului parlamentar in timpul Conventiei de la Paris a fost opozitia profunda dintre conceptiile progresiste ale lui A. I. Cuza, situat in fruntea aspiratiilor spre reforme ale tarii, si incapatanata rezistenta fata de schimbarile preconizate de el a unei puteri legiuitoare iremediabil reactionare. Drept urmare a acestei confruntari deschise intre doua atitudini, care nu izbuteau sa ajunga la un punct de convergenta decat in privinta problemei desavarsirii politice, administrative si economice a Unirii celor doua principate si a afirmarii pe plan international a noului stat, domnitorul, in stradania de a-si promova propriile conceptii inovatoare, si-a numit ministrii aproape constant dinafara majoritatii conservatoare, care, gratie sistemului electoral foarte restrictiv al Conventiei de la Paris, triumfa cu regularitate in alegerile parlamentare.

Justificat prin mobilele sale politice si prin scopurile urmarite, dar putin coYnpatibil cu spiritul regimului parlamentar, acest mod de a proceda al domnului a dus la o mare instabilitate a guvernelor, caci principala arma cu ajutorul careia el ar fi putut determina legislativul sa adopte o politica mai concilianta: dreptul de a-1 dizolva, era lipsita de eficienta in fata unui sistem electoral cu colegii si censuri de avere foarte ridicate. Aceasta situatie nu a fost totusi de natura sa aduca atingere insasi esentei regimului parlamentar ca sistem bazat pe echilibrul intre puterile statului. Aceasta pentru ca voturile de neincredere date guvernelor de legislativ nu 1-au intimidat pe domn, care prin intelegeri de moment cu elemente conservatoare moderate si^ concesiuni reciproce, a izbutit sa promoveze o serie de reforme innoitoare. De asemenea, prin hotarata sa impotrivire, concretizata prin exercitarea dreptului de veto, A.I Cuza a impiedicat legislativul sa impuna tarii masuri menite sa intoarca inapoi mersul istoriei. Astfel, trasatura dominanta a regimului parlamentar: echilibrul mai mult sau mai putin stabil intre puterea legislativa si cea executiva a constituit in timpul Conventiei de la Paris o realitate care s-a concretizat, pe de o parte, in frecventa utilizare de catre domn a dreptului sau de a dizolva legislativul, iar, pe de alta parte, intr-un numar de voturi de blam date guvernelor de legislativ.

4. Statutul dezvoltator al Conventiei de Ia Paris

intrucat, in cadrul politic si juridic creat de Conventia de la Paris, principala piedica in calea infaptuirii reformei agrare si a celei electorale au constituit-o succesivele adunari legiuitoare care. chiar dupa frecvente dizolvari, au ramas iremediabil reactionare, la 2 mai 1864 A. I. Cuza a promulgat Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, a carui principala preocupare a fost de a diminua cat mai mult rolul in stat a acestor adunari in folosul unei puteri sporite a Domnitorului.

Pentru a contrabalansa influenta Adunarii Elective si a-i diminua prestigiul. Statutul lui Cuza a adus o importanta modificare Conventiei de la Paris. El a parasit anume sistemul unicameral si a creat un Senat, pe care 1-a numit „Corpul Ponderator', alcatuit din 9 membrii de drept si 64 numiti de domn, jumatate dintre persoane care au detinut cele mai inalte functii din tara sau puteau justifica un venit anual de opt sute de galbeni, iar cealalta jumatate, dintre membrii consiliilor generale ale judetelor pe baza unei liste de trei candidati pentru fiecare district. Bineinteles ca, fiind numit de domn, Senatul urma sa fie un organ aservit iui.

O alta prevedre a Statutului chemata sa duca la instaurarea unui regim autoritar era cea care prevedea ca: „decretele ce pana la convocarea noii Adunari, se vor da de Domn, dupa propunerea Consiliului de Ministri si a Consiliului de Stat ascultat, vor avea putere de lege', text care a fost utilizat de Cuza pentru a infaptui, fara concursul adunarilor elective, toate importantele lui reforme, incepand cu legea electorala si pana la reforma agrara.

Tot in scopul stiiibirii prerogativelor adunarii in profitul Domnitorului, o alta dipozitie a Statutului a stipulat ca ori de cate ori erau necesare masuri de urgenta pentru care se cerea concursul celor doua adunari legiuitoare, iar acestea nu ar fi fost in sesiune, guvernul era in drept sa faca acte de competenta puterii legiuitoare, cu conditia de a supune dezbaterii adunarii, la cea dintai convocare, motivele si rezultatele lor.

Aceste ultime prevederi ale Statutului erau de natura prin ele insele sa submineze in mod substantial rolul in stat al parlamentului, caci ele faceau ca domnitorul sa poata legifera, in anumite conditii, de unul singur.

Desi, in acest mod, Statutul lui Cuza facea o bine conturata cotitura spre guvernamantul personal, el nu a dus pur si simplu la lichidarea regimului parlamentar.

Intr-adevar fata in fata cu puterea executiva, Statutul a instituit un parlament format din doua camere, dintre care numai una era iremediabil aservita Domnului, in timp ce a doua, aleasa de un corp electoral mult largit in comparatie cu Conventia de Ia Paris, ar fi putut sa-si pastreze, in conditiile unor alegeri nedirijatc de guvern, o anumita independenta fata de acesta. Asa s-a si intamplat in realitate pana in cele din urma. Mai mult, desi alegerile care au dus Ia formarea in 1864 a noii Adunari Elective au fost in mare masura manipulate de guvern, astfel incat la inceputul activitatii sale. aceasta camera s-a dovedit foarte obedienta, ulterior ca s-a emancipat trep,tat, ceea ce a tacut ca, in a doua parte a guvernarii personale a lui Cuza, guvernul lui M. Kogalniceanu si ministrul de razboi din guvernul lui N. Kretulcscu sa trebuiasca sa se retraga, primul in fata nemultumirii strarnite in sanul Adunarii Elective, iar al doilea in urma unui vot potrivnic al aceleiasi camere, caruia i s-a alaturat si Senatul.



5. Constitutia din 1866

Dupa aceasta scurta eclipsa de doi ani. ideea regimului parlamentar s-a impus din nou cu o si mai mare evidenta si sub forma unor uzuri tot rriai apropiate de cele occidentale o data cu intrarea in vigoare a Constitutiei din 1866, desi prevederile ei nu cunosteau nici macar notiunea de ..minister' (guvern) si cu atat mai putin principiul raspunderii politice a acestuia in fata Parlamentului.

Doi factori au contribuit in specia! la producerea acestui rezultat. Pe de o parte, in comparatie cu Conventia'de la Paris, Constitutia din 1866 a largit pana la un punct sfera, electoratului, iar revizuirea ei din 1884 a dus mai departe acest inceput, insotite de cresterea ponderii economice si a rolului social al burgheziei, precum si de organizarea pe plan politie.a fortelor liberale intr-un partid inchegat, cu ramificatii puternice in judetele tarii, aceste succesive masuri legislative au fost tot atatea lovituri date pozitiilor detinute pana atunci in stat de vechea patura conservatoare.

Pe de alta parte, in locul unui domn insufletit de o ferma vointa de infaptuire a unor reforme sociale si politice, si aceasta chiar cu pretul unei lovituri de stat, anul 1866 a adus un sef de stat, al carui principal tel era consolidarea, pe baza principiului dinastic, a statului de curand unificat si afirmarea pozitiei independente a acestuia pe plan international.

Pentru realizarea acestui tel, calea folosita de noul domn a fost formarea, in cadrul unui compromis chemat sa menajeze aristocratia nationala, dar sa nu impiedice dezvoltarea noilor forte de productie ale tarii, a unor guverne puternice si stabile. Calauzit de aceste ganduri, Carol I, in timpul lungii sale domnii, a inteles sa penduleze dupa imprejurari si interese de moment, intre „albi' (conservatori) si „rosii' (liberali), chemandu-i pe rand la putere la intervale de timp destul de distantate si acordandu-le in acelasi timp, de obicei, dizolvarea parlamentului si mana libera sa-si creeze majoritati masive in urmatoarele alegeri generale. Este evident ca implementarea unui asemenea sistem ar fi putut face ca guvernele, devenite stapane pe majoritati largi si totodata devotate in adunarile legiuitoare, sa izbuteasca sa le transforme in instrumente docile ale politicii lor. ceea ce ar fi echivalat cu p rupere a echilibrului dintre puterile statului, potrivnica spiritului regimului parlamentar. O asemenea rasturnare prezenta un pericol real pentru dainuirea regimului parlamentar cu atat mai mult cu cat, prin nesocotirea Constitutiei, Carol I, mai ales in primele decenii ale domniei, a concentrat in mainile lui conducerea politicii externe si a transformat intr-un domeniu ce-i era rezervat, numirea ministrilor de razboi.

Daca aceasta ruptura nu s-a produs, aceasta s-a datorat mai multor imprejurari, in primul rand, chiar si atunci cand opozitia a avut putini reprezentanti in parlament, ea a putut totusi influenta actiunea politica guvernamentala, gratie libertatii reale in eare se desfasurau dezbaterile celor doua adunari legiuitoare. Facand posibile interventii ale deputatilor si senatorilor destul de-energice si hotarate pentru a sensibiliza pe ministri si a ajunge pana la urechile sefului statului, aceasta libertate de discutii, la adapostul careia membri ai majoritatii se alaturau uneori opozitiei, a dus la mai multe cazuri de respingere a, unor proiecte de legi propuse de guvern, la modificarea unor dispozitii ale lor sau la adoptarea unor voturi de neincredere in minister.

in al doilea rand, mai ales cand erau in opozitie, dar si cand se gaseau la putere, partidele de guvernamant - si acesta este. in special cazul conservatorilor - erau mereu confruntate cu riscul unor dizidente generate nu numai de ambitii, nemultumiri, rivalitati si interese personale sau de elan, ei si de convingeri sincere si consideratii de principiu. In aceste conditii, guvernul, in raporturile cu parlamentul, nu putea sa-si asume o suprematie, pe care nu o avea de drept.

In sfarsit, ceea ce a tacut ca guvernele sa nu fie in situatia de a rupe echilibrul, fara indoiala labil, caracteristic pentru regimul parlamentai», intre puterea legislativa si cea executiva a fost faptul ca in intreaga perioada 1866-1916, opozitia, fie liberala, fie conservatoare s-a bucurat de o reaja libertate a cuvantului, a presei, a intrunirilor si manifestatiilor de strada, in acest climat, opozitia, desi slab reprezentata in parlament, era in masura ca. prin organizarea unor campanii sustinute de presa, intruniri si demonstratii publice, sa mute centrul de greutate al infruntarilor din parlament in strada si sa creeze o agitatie destul de puternica pentru a influenta, intr-o masura mai mare sau mai mica, actiunea guvernului sau sa determine pe seful statului sa ia o hotarare.

Amenintarile anti-dinastice nu au lipsit, ceea ce a racut ca opozitia sa nu fie, ca in Anglia, o ..opozitie a Maiestatii Sale', ci sa apara adeseori ca o opozitie impotriva Maiestatii Sale. in orice caz. aliniindu-si opinia publica, opozitia parlamentara putea sa-si sporeasca considerabil presiunea asupra guvernului si a sefului statului si, prin aceasta, sa contrabalanseze tendinta executivului de a deveni factorul politic predominant in stat. Astfel, apelul la strada a opozitiei a facut ca principala deformare, intervenita in perioada 1871-1916, in functionarea regimului parlamentar ca urmare la recurgerea la alegeri de obicei influentate, sa fie cel putin in parte atenuata, daca nu in intregime remediata.

in cadrul unei heterogonii a scopurilor, larga libertate a cuvantului, a presei, a intrunirilor si manifestatiilor de strada, de care se bucura opozitia, fie liberala saii conservatoare, a salvat existenta regimului parlamentar. Spre deosebire de occident, unde regimul parlamentar a facut posibila libertatea in lupta dintre partidele politice, in Romania aceeasi libertate a facut posibila dainuirea regimului parlamentar.

Spre sfarsitul perioadei mentionate, riscul ca guvernul sa rastoarne in profitul lui, pe calea unor alegeri manipulate organizate indata ce era numit, echilibrul dintre puteri a aparut diminuat si pentru ca, asa cum arata T. Maiorescu, alegerile au devenit, incepand cu primii ani ai secolului al XX-lea, mai libere, iar, ca urmare, opozitia a fost mai bine reprezentata in parlament. in aceste conditii schimbate, un fenomen politic nou poate fi semnalat. Este vorba de faptul ca alegerile partiale au inceput tot mai mult sa apartina opozitiei, ele devenind alaturi de intrunirile publice si demonstratiile de strada, unul din principalele indicii, dupa care seful sfatului se calauzea in alegerea momentului declansarii crizei ministeriale si a formulei de solutionare a ei. Dupa cum este firesc, instaurarea unei asemenea practici a contribuit fa randul ei la diminuarea influentei guvernului asupra parlamentului si, prin aceasta, a constituit un element stabilizator in raporturile dintre cele doua puteri.

Prin inmanunchierea tuturor acestor factori, echilibrul relativ intre puterea executiva si cea legislativa, spre care aspira regimul parlamentar, a devenit un fapt incontestabil in perioada 1871-1916.

Existenta lui este foarte clar invederata de imprejurarea ca cele,doua procedee constitutionale principale, chemate sa-1 mentina in caz de criza: votul de blam dat guvernului de parlament si prerogativa sefului statului de dizolvare a parlamentului si-au gasit o destul de'frecventa aplicare in practica de stat, tara sa ameninte cu dezechilibrarea vietii politice, asa cum s-a intamplat in timpul Conventiei de la Paris. Pe de alta parte, tot spre deosebire de evolutia regimului parlamentar in timpul Conventiei de Ia Paris, cand aplicarea lui s-a soldat cu repetate si profunde conflicte intre executiv si legislativ, practica inaugurata in 1871 de a se da fiecarui guvern parlamentul sau, desi criticabila in masura in care a dus la o reprezentare deformata a opiniei publice, a permis, - intrucat a fost insotita de o larga si efectiva libertate de discutii in sanul adunarilor legiuitoare, precum si de o aproape nelimitata posibilitate pentru opozitie de a mobiliza opinia publica si de a organiza campanii de rasturnare a guvernelor, - realizarea unui echilibru in conditii de colaborare intre cele doua puteri, in acest chip, regimul parlamentar a putut functiona in tara noasta in perioada 1866-1916 fara sa duca la zguduiri care sa puna in pericol insusi sistemul, desi de cateva ori lupta pentru putere dintre conservatori si liberali a luat forme indarjite si chiar violente1.

DE LA SFARSITUL PRIMULUI RAZBOI MONDIAL LA 23 AUGUST 1944

1. Constitutia din 1923

indata dupa infaptuirea Marii Uniri, asezamantul fundamental al Romaniei a fost in continuare, pana in 1923, Constitutia din 1866, cu modificarile ce i s-au adus in 1879, 1884 si 1917, ultima fiind cea mai importanta dintre toate.

Pentru perioada istorica a adoptarii ei, Constitutia.din 1866 a fost una dintre cele mai liberale din Europa si a constituit tara doar si poate un puternic instrument juridic pe calea modernizarii tarii in spiritul revendicarilor democratice. Desi pe acea vreme nu-si dobandise inca independenta deplina si era inconjurata din toate partile de imperii absolutiste (Imperiul Otoman, Austro-Ungar, Prusia si Rusia tarista), iar Franta, care o sprijinise cel mai mult in aspiratiile ei nationale devenise sub Napoleon al IlI-lea o monarhie absoluta, Romania a izbutit sa-si elaboreze totusi o constitutie care, bazata pe principiul separatiei puterilor statului si a limitarii puterilor sefului statului, a avut un caracter liberal bine conturat si a oglindit ideile progresiste ce se afirmau tot mai energic in mentalitatea epocii, intrucat a fost rezultatul unui compromis realizat intre partidul liberal si partidul conservator, initial Constitutia din 1866 a instituit un sistem electoral intemeiat pe un cens de avere ridicat si a repartizat in-mod inegal pe alegatori in colegii electorale. Acest sistem a fost largit intr-o anumita masura in 1884, pentru ca in 1917, votul universal (dar cu excluderea femeilor) sa fie instituit, colegiile electorale lichidate si principiul reprezentarii proportionale consacrat.

Pe vremea adoptarii ei, Constitutia din 1866 a fost criticata de unii oameni politici, care voiau sa opreasca mersul inainte al istoriei, sub cuvant ca nu tinea seama de traditiile tarii si de realitatile ei economice, sociale, culturale si politice. Nicolae lorga relua aceasta critica in 1923. Numai ca ceea ce revendica burghezia in ascensiune in momentul adoptarii Constitutiei din 1866 - si in aceasta privinta ea avea un sprijin puternic in masele largi populare - nu era modernizarea unor institutii invechite, ci o asezare noua, in masura sa lichideze arbitrariul guvernamantului autocratic, sa duca la eradicarea abuzurilor administrative, precum si a mentalitatii bizantine si a coruptiei mostenite din trecut. Iata de ce un sistem de guvernamant bazat pe limitarea reala a prerogativelor monarhului, pe responsabilitatea ministrilor in fata parlamentului si pe instituirea un,ui control eficace a acestuia asupra intregii activitati administrative, cum era cel englez sau belgian, aparea nu numai'in ochii liberalilor radicali si ai celor moderati, ci si in cei ai multor conservatori, singura alternativa organizatorica posibila pentru starpirea relelor trecutului si pentru dezvoltarea tarii in conditii de sigura ocrotire a proprietatii private, precum si de promovare a libertatilor individuale.

intemeindu-se pe principiul separatiei puterilor executiva, legislativa si judecatoreasca,'Constitutia din 1866 a permis aplicarea in continuare si dezvoltarea regulilor constitutionale cutumiare plamadite in timpul Conventiei de la Paris. Acesta a fost in special cazul regulii raspunderii politice a ministerului in fata parlamentului. Potrivit acestei reguli, daca era confruntat cu un vot de neincredere al parlamentului, intregul guvern sau numai ministrul vizat erau obligati sa-si dea demisia, i «t. ca urmare, seful statului putea fie sa i-o accepte, fie sa i-o respinga si sa dizolve parlamentul, intre 1866 si 1916 cazurile de aplicare a regulii raspunderii politice au fost destul de frecvente (pot fi citate in total 14 voturi de nein.-rederc date de una sau cealalta din camerele parlamentului unor guverne sau unor ministri), ceea ce arata ca echilibrul intre puterea executiva si cea legislativa preconizat de Constitutie, a fost in general o realitate. AI cincisprezecelea vot de neincredere dat de parlament rn perioada de aplicatie a Constitutiei din 1866 a intervenit la 17 ianuarie 1922, cand guvernul lui Take lonescu a fost rasturnat de o camera a deputatilor in care majoritatea apartinea generalului Avereseu. Facand aluzie la faptul ca plecarea de la presedintia consiliului de ministrii a generalului Avereseu fusese determinata de demisia cu cateva zile mai inainte de la departamentul externelor a lui Take lonescu,'C. Xeni scria in legatura cu votul de blam al camerei din 17 ianuarie 1922: „Majoritatea generalului Avereseu, iritata de neasteptata cadere a guvernului, isi inchipuia cu naivitate impartasita si de nuanta taranista a Camerei, ca un vot-de blam dat guvernului Take lonescu, va impune un nou guvern averescan sub presedintia generalului Coanda. De aceea in ziua de 17 ianuarie 1922, cand portile Parlamentului s-au redeschis, majoritatea plina de optimism a dat d-lui Take lonescu un vot de neincredere. Partidul ardelean s-a abtinut de la vot, iar N. lorga si partizanii sai au votat increderea. Chiar a doua zi, formarea Guvernului fu incredintata d-lui I. I. C. Bratianu, care dizolva indata Parlamentul si convoca corpul electoral pentru noi alegeri'1.

Spre sfarsitul domniei lui Carol I, o alta regula importanta pentru configurarea regimului parlamentar, formata la randul ei pe cale cutumiara, a tins la limitarea prerogativelor regelui de a numi guvernul. Potrivit acestei noi reguli, seful statului nu mai dispunea de o libertate discretionara in numirea guvernului, ci urma sa-1 desemneze fie din sanul majoritatii parlamentare existente in momentul declansarii crizei politice, fie din randurile partidului de opozitie cel mai bine plasat pentru a castiga alegerile. Pornind de la constatarea ca sunt tari unde alegatorii nu rastoarna mai niciodata guvernul, iar alegerile nu au ajuns inca libere, Take lonescu definea foarte clar aceasta regula, in aceste conditii, - spunea el, - coroana are greaua misiune „de a fi vesnic in contact cu opinia publica, sa vada cand tara legala nu mai corespunde cu tara reala Consacrata pe cale cutumiara, aceasta regula aparea ca o consecinta fireasca a prevederilor articolelor 31 si 38 ale Constitutiei care stipulau ca toate puterile statului emana de la natiune, precum si ca membrii ambelor adunari legislative reprezinta natiunea, ceea ce echivala cu a spune ca puterile guvernului nu puteau sa-§i aiba sursa intr-un act arbitrar al sefului statului, ci ele urmau sa se intemeieze pe vointa alegatorilor, exprimata prin intermediul parlamentului.

Acesta a fost, in linii mari, cadrul constitutional in vigoare in Romania in' momentul infaptuirii Marii Uniri, in imprejurarile de atunci, activitatea parlamentara era insa intrerupta. Ca urmare a avatarurilor razboiului, Camera aleasa in 1914 care, in timpurile de restriste ale retragerii armatei romane in Moldova, functionase la Iasi, acum era, in practica, imposibil de a fi reunita. Pe-de alta parte, nu putea fi vorba nici sa se convoace parlamentul format dupa pacea de la Buftea in zona de ocupatie a trupelor germane, caci el fusese ales in conditii de siluire a vointei populare si era grav compromis din punct de vedere moral printr-o politica de colaborare cu inamicul.

in aceste imprejurari, intrucat singurele organe de stat in masura sa functioneze si sa ia hotarari erau regele si guvernul, consecinta inevitabila a fost ca aprobarea, in numele statului roman, a hotararilor de unire de la Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia a avut loc pe cale de decrete-legi si anume prin decretele-legi din 9 aprilie, 11 si 18 decembrie 1918, procedura perfect justificata de starea de necesitate in care se gasea in acel moment vechea tara.

O data cu revenirea la functionarea normala a aparatului de stat si cu alegerea unui parlament reprezentativ al poporului roman intregit, a fost firesc ca unele dintre primele acte legislative ale acestuia sa transforme in legi propriu-zise aprobarile date anterior pe cale de decrete-legi. Acesta a fost obiectul urmatoarelor legi, de ratificare: legea din 31 decembrie 1919 relativa la unirea Basarabiei cu Romania, legea din 31 decembrie 1919 pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Satmarului si Maramuresului cu Romania si legea din aceeasi zi pentru unirea Bucovinei cu Romania. Astfel hotararile de unire de la Chisinau, Cernauti si A!ba-Iulia*au dobandit valoare de legi pentru intregul stat roman unificat.

Ratificarea pe cale de lege de catre un parlament ales prin vot universal de catre alegatorii teritoriului intregit al Romaniei a decretclor-legi, mentionate era fara indoiala o procedura suficienta pentru a le conferi .valoare juridica deplina. Din punct de vedere politic insa una din dorintele exprimate in hotararile de unire de la Chisinau si Alba-Iulia a fost ca aceste evenimente de importanta istorica epocala sa-si gaseasca oglindire in elaborarea unei noi constitutii, care sa le dea cea mai inalta consacrare juridica. De altfel, adoptarea unei Constitutii pentru statul roman intregit era o revendicare cu rasunet larg in toate paturile populatiei, de care programele partidelor politice si presa, deSi inspirate de conceptii diferite cu privire la solutiile ce urmau sa fie adoptate asupra problemelor la ordinea zilei, no au ramas straine.

Raspunzand preocuparii de a consacra la nivel constitutional Marele Act al Unirii, asezamantul fundamental din 1923 a prevazut inca din primul lui articol caracterul national, unitar si indivizibil al statului roman. Dispozitia privitoare la caracterul national al statului roman urmarea sa sublinieze ca acesta a luat nastere ca urmare a autodeterminarii natiunii romane, in conditii in care proportia minoritatilor nationale era redusa in raport cu majoritatea romaneasca a populatiei; cea privitoare la caracterul lui unitar venea sa excluda posibilitatea recurgerii la forma de stat federala, iar cele care precizau ca el este indivizibil si ca teritoriul lui este inalielabil invederau in termeni categorici faptul ca poporul roman considera Unirea din 1918 ca un act de valoare definitiva, ca o cucerire istorica ireversibila.

Pe planul reglementarilor cu continut social. Constitutia din 1923 definea o serie de principii generale eare erau chemate sa duca la infaptuirea unei depline egalitati intre cetateni, indiferent de clasa sociala, rasa, nationalitate sau grad de cultura.

. O asemenea dispozitie era cea cuprinsa i.i art. 8, alin. I. in care. reluandu-se o idee admisa deja prin Constitutia din 1866, se afirma: „Nu se admite in stat nici o deosebire de nastere sau de clasa sociala', adaugandu-se apoi, in spiritul hotararilor de Unire, ca: „Toti romanii, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara deosebire ia darile si sarcinile publice'.

O alta dispozitie, inspirata de aceeasi idee, a constituit-o prevederea art. 21 al Constitutiei, potrivit careia „Toti factorii de productie se bucura de o egala protectie'.

Si mai circumstantiala era Constitutia din 1923 in materie agrara. Astfel, in scopul de a investi cu cea mai mare forta juridica reformele 'infaptuite prin legile agrare adoptate pentru vechiul regat la 17 iunie 1921, pentru Basarabia la 13 martie 1920, pentru Transilvania, Banat, Crisana si Maramures la 30 iunie 1921, iar pentru Bucovina la 30 iulie 1921, ea a prevazut ca principalele reglementari ale acestor legi deveneau parte integranta a textului ei si nu puteau fi modificate decat cu indeplinirea formelor stabilite pentru propria ^ei revizuire.

In scopul de a se da populatiei rurale din vechiul regat. Basarabia si Bucovina posibilitatea de a-si satisface trebuintele normale de lemne de foc, Constitutia clin 1923 a stipulat obligatia pentru stat de a destina din padurile de campie, de deal sau de murite, suprafetele necesare in acest scop. O inovatie a Constitutiei din 1923 s-a concretizat in art. 19, care prevedea ..nationalizarea' zacamintelor miniere si a bogatiilor de orice natura ale subsolului, cu exceptia maselor de roci comune, a carierelor de materiale de constructie si a depozitelor de turba.

O trasatura caracteristica a Constitutiei din 1923 o constituia tendinta de a consolida intangibilitatea proprietatii private.

Din acest punct de vedere, prevederile Constitutiei din 1923 privitoare la exproprierea pentru cauza de utilitate publica sunt semnificative.

In forma initiala a Constitutiei din 1866, exproprierile pentru cauza de utilitate publica nu erau admise decat in trei cazuri:

a)   pentru necesitatile comunicatiilor;

b)   pentru cele ale salubritatii publice si

c)       ale lucrarilor de aparare a tarii.

Revizuirea constitutionala din 1917 a amplificat aceasta enumerare, stabilind un numar destul de mare de cazuri de utilitate publica; lucrarile de interes cultural, istoric, arheologic, de irigatii etc., incheind-o printr-o clauza generala: „precum si orice alte lucrari de interes public'. Prin introducerea acestei clauze generale, notiunea de utilitate publica ramanea insa tot atat de putin precizata ca'si inainte de a fi definita, notiunea de „interes public' nefiind mai bine conturata decat cea de „utilitate publica'. Cu alte cuvinte, in timp ce, in Constitutia din 1866, cazurile de utilitate publica erau limitate la trei ipoteze, in sensul modificarii constitutionale din 1917, ele pi teau fi inmultite ori de cate ori legiuitorul intelegea sa faca aceasta, cu conditia ca exproprjerea sa raspunda unui interes public.

Revizuirea constitutionala din 1917 a reprezentat un pas inainte in materie de expropriere pentru cauza de utilitate publica si prin faptul ca ea a admis o expropriere pentru utilitate nationala, in scopul de a se vinde anumite terenuri taranilor cultivatori de pamant si anume cu precadere taranilor mobilizati si familiilor lor daca ei au murit din cauza sau in timpul razboiului (art. 19,A punctele I, II, III, IV si V).

intrucat, in momentul cand a fost adoptata Constitutia din 1923 improprietarirea taranilor era deja un fapt implinit, noul asezamant fundamental a redus lunga lista a cazurilor de utilitate publica cuprinsa in legea de revizuire constitutionala din 1917 si, modificand pricipiul consacrat atunci, potrivit caruia alte cazuri de utilitate publica puteau fi stabilite prin lege ordinara, a stipulat ca o asemenea masura nu putea fi luata decat prin legi votate cu o majoritate de doua treimi. De asemenea Constitutia din 1923 n-a mai reglementat exproprierea pentru utilitate nationala.

Constitutia din 1923 se mai caracterizeaza prin tendinta de a intari pozitia executivului in raporturile Iui eu parlamentul. Din acest punct de vedere sunt semnificative reglementarile ei privitoare la alcatuirea Senatului.

in conformitate cu legea electorala din 16 noiembrie 1918, Senatul era alcatuit din membri de drept si membri alesi (art. 2). Numarul membrilor de drept era redus. Rectul membrilor Senatului se alegea, rara aplicarea reprezentarii proportionale (art. 79), de un corp electoral format din cetateni in varsta de peste 40 de ani, cu excluderea femeilor, a militarilor si, cu anumite exceptii, a functionarilor salariati (art. 12-14). Profesorii si agregatii titulari ai fiecarei universitati alegeau din sanul lor un senator (art. 7).




Aceasta alcatuire a Senatului a fost schimbata prin Constitutia din 1923.

In primul rand, numarul senatorilor de drept apare sensibil marit fata de legea electorala din 16 noiembrie 1918 (art. 7). Prin aceasta masura Constitutia din 1923 se inscria impotriva curentului (caracteristic celor mai multe constitutii europene adoptate dupa primul razboi mondial) care mergea spre largirea democratiei, prin faptul ca a sustras o mai mare parte a Senatului controlului corpului electoral decat in trecut. Un risc din acest punct de vedere ascundeau in special dispozitiile constitutionale potrivit carora deveneau senatori de drept fostii senatori si deputati alesi in cel putin zece legislaturi, independent de durata !or. Prin aplicarea acestei dispozitii, in 1933 se profila deja riscul ca numarul senatorilor de drept sa depaseasca pe cel al senatorilor alesi.

in al doilea rand, Constitutia din 1923 crea patru categorii in sanul senatorilor alesi: a) senatori alesi pe circumscriptii de toti cetatenii in varsta de 40 de ani impliniti; b) senatori alesi de consiliile judetene si comunale, urbane si rurale; c) senatori alesi de camerele de comert, de industrie, de munca si agricultura si d) senatori alesi de un'versitati. Prin reducerea numarului de senatori alesi direct de cetateni si introducerea senatorilor alesi de diferite corpuri constituite in stat, Constitutia din 1923 se dovedea mai putin larga decat reglementarea anterioara, caci, in cazul senatorilor alesi de consiliile judetene si comunale sau de diferitele camere profesionale, votul inceta de a mai fi direct si, prin reducerea numarului alegatorilor rezultata astfel, se deschidea poarta pentru exercitarea influentei guvernamentale.

Dar ceea ce a afectat indeosebi raportul dintre puterea executiva si cea legiuitoare in perioada de aplicare a Constitutiei din 1923, racandu-1 sa se incline in mai mare masura decat in trecut in favoarea executivului, a fost fara indoiala adoptarea legii electorale din 27 martie 1926, care a creat asa-numita „prima electorala'1.

Instituirea acestei prime a fost posibila ca urmare a faptului ca prin Constitutia din 1923 nu a fost stabilita in sarcina legiuitorului ordinar obligatia de a repartiza mandatele de deputati intre gruparile politice in proportie cu numarul voturilor obtinute, asa cum prevazuse legea din 20 iulie 1917 pentru modificarea articolelor 19,57 si 67 din Constitutie si decretul-lege electoral din 16 noiembrie 1918, ci se prevedea numai principiul reprezentarii minoritatii. Cu alte cuvinte, noua Constitutie nu garanta o reprezentare in Camera Deputatilor a partidelor politice cu respectarea stricta a proportiei voturilor obtinute in alegeri, ci doar o anumita reprezentare, care putea fi redusa la minimum pentru gruparile care nu ar fi intrunit 50%+1 din sufragiile exprimate intr-o circumscriptie.

Profitand de aceasta dispozitie constitutionala, legea electorala din 1926 a consacrat urmatorul sistem Ia Camera Deputatilor.

Votarea avea loc in cadrul circumscriptiilor electorale care coincideau cu judetele, Totalizarea rezultatelor scrutinului din intreaga tara revenea in sarcina unei Comisii Electorale Centrale, cu sediul in capitala tarii. Aceasta Comisie Electorala calcula apoi procentul de voturi obtinut de fiecare partid in raport cu numarul total al votantilor din tara. Partidul politic care avea cel mai mare numar de voturi, dar cel putin 40% din totalul votantilor era declarat „grupare majoritara'. Celelalte partide erau declarate „grupari minoritare', iar cele care nu obtineau nici macar 2% din totalul voturilor pierdeau dreptul de a fi reprezentate in parlament1.

O data terminata aceasta operatie, Comisia Electorala Centrala proceda la repartizarea mandatelor intre gruparile politice. Asa-numitele „grupari politice minoritare' erau cele dintai beneficiare ale impartelii, cu conditia sa fi obtinut majoritati absolute in vreo circumscriptie. Acestor grupari minoritare li se repartizau inca de la inceput un numar de mandate de deputati proportional cu procentul de voturi intrunit in raport cu totalul votantilor din aceste ciscumscriptii.

Eie aveau dreptul la acest numar de mandate chiar daca nu atinsesera procentul de 2% din totalul voturilor exprimate pe tara. Voturile obtinute in aceste circumscriptii de gruparile politice declarate minoritare se scadeau din totalul voturilor culese de ele in intreaga tara. iar mandatele atribuite acestor grupari in circumscriptiile unde intrunisera eventual majoritati absolute se scadeau din numarul total al mandatelor de deputati prevazut de lege. Din numarul de mandate ramase dupa aceasta scadere, jumatate erau acordate gruparii politice majoritare, iar cealalta jumatate era repartizata intre toate gruparile participante la alegeri, inclusiv cea majoritara, in proportie cu procentul de voturi obtinut de fiecare in alegeri.

in aceste conditii, presupunand ca partidul de guvernamant ar fi obtinut 40% din voturi, el urma sa beneficieze de prima majoritara de 50% din mandatele distribuite si in plus de 40% din restul de 50% a acestor mandate,, adica de 20% din numarul global. Cu alte cuvinte, cu 40% din voturi, gruparea politica „majoritara' obtinea 70% din mandate. Singurul risc pentru gruparea politica guvernamentala era de a nu obtine 40% din voturi, in acest caz, in lipsa unei grupari asa-zise „majoritare', toate partidele aveau dreptul la un numar de mandate proportional cu procentul de voturi obtinut in alegeri. Dar acest risc era minim pentru partidul guvernamental, care, in conditiile existentei unui electorat inca lipsit de o experienta politica mai indelungata, beneficia de asa numita „zestre electorala', pe care un autor a definit-o dupa cum urmeaza: Sub „zestrea guvernamentala' intelegem acea masa a alegatorilor care, fie ca nu e incadrata intr-un partid, fie ca nu manifesta simpatii politice permanente pentru un anumit partid, voteaza intotdeauna cu „guvernul' indiferent al carui partid'2. Pe de alta parte, procentul de 40% nu era greu de obtinut de guvern si pentru ca acesta avea in mana sa aparatul administrativ, putand astfel  „influenta' sau pe alocuri „deforma' rezultatul alegerilor. Totusi, in perioada 1919-1938 pot fi citate un numar de alegeri neinfluentatc sau putin influentate in rezultatele lor de guvern, cum au fost alegerile din 1919 si 1920, cele national-taranistc din 19-28 si 1932, cele liberale din 1933 si, intr-o oarecare masura, cele facute de guvernul lui Gh.Tatarescu in decembrie 19371, acestea din urma fiind si singurele tinute pe baza legii electorale din 1926, in care partidul la putere n-a obtinut 40% din voturi, ceea ce a dus la demisia guvernului.

Consecinta aplicarii legii electorale din 1926 a fost ca guvernele, beneficiare ale primei electorale, au obtinut majoritati zdrobitoare in 6 din cele 7 alegeri efectuate pe baza dispozitiilor ei, desi printr-o repartizare a mandatelor de deputati strict conforma procentului intrunit in alegeri, ele ar fi obtinut numai in 2 din 7 alegeri asemenea majoritati (in 1927: 61,7% si in 1928: 77,8%). Bineinteles ca existenta unor majoritati masive, devotate guvernului a adus dupa sine o diminuare a rolului parlamentului in viaja publica, precum si o slabire a controlului Iui asupra activitatii executive. In aceste conditii, regula raspunderii politice a ministerului in fata parlamentului, care a continuat sa fie considerata aplicabila si era implicit recunoscuta chiar de Constitutie, atunci cand, in art. 100. alin. II, prevedea ca subsecretarii de stat vor lua parte la dezbaterile corpurilor legiuitoare sub raspunderea ministrilor, in fapt nu si-a gasit aplicare un lung sir de ani.

Abia in 1937, aceasta regula a operat, dar numai indirect impotriva guvernului lui Gh. Tatarescu. Atunci, intrucat n-a obtinut decat 35,42% din voturile exprimate pe tara2, guvernul, pus in situatia inevitabila de a primi un vot de blam din partea parlamentului, unde pierduse majoritatea, a preferat sa demisioneze. De aceasta data n-a fost vorba de un vot de neincredere propriu-zis, dat fiind ca, in fata rezultatului negativ al alegerilor, guvernul a demisionat fara sa mai astepte convocarea noului parlament. Nu este mai putin adevarat ca aceasta demisie a fost o consecinta a recunoasterii regulii raspunderii politice a ministerului, a carei aplicare ar fi dus oricum la rasturnarea lui. Regula mentionata a operat direct insa la 5 noiembrie 1947, intr-un moment cand Constitutia din 1923, cu unele modificari, fusese repusa in vigoare. Atunci Adunarea Deputatilor, dominata de partidul comunist, a dat vot de blam ministrilor tatarasceni, silindu-i sa demisioneze3. Astfel, ironia istoriei a voit ca regimul parlamentar si, in general, democratia in tara noastra sa primeasca lovitura de gratie tocmai prin utilizarea regulii raspunderii politice a guvernului.

In ceea ce priveste regula cutumiara, destul de bine consolidata la sfarsitul domniei Iui Carol I, potrivit careia seful statului era tinut sa numeasca guvernul t'ie din sanul majoritatii parlamentare existente in momentul declansarii crizei politice, fie din randurile partidului de opozitie cel mai bine plasat, in lumina rezultatelor electorale precedente, pentru a castiga viitoarele alegeri, ea a incetat de a mai fi aplicata cu consecventa in perioada 1923-1938.

O vadita incalcare a ace&tei reguli.a intervenit in 1920, cand generalul A. Averescu a fost insarcinat sa formeze guvernul, desi nu avea in spate un partid, a carui forta electorala sa fi fost verificata in alegeri generale anterioare1. Cel mult se puteau invoca in favoarea noii formule guvernamentale succesele obtinute de gruparea lui Averescu in alegerile partiale din februarie 1920 si marea popularitate de care se bucura fostul comandant glorios din timpul razboiului printre taranii din vechea tara:. Dar acest argument nu a fost socotit suficient pentru acele cercuri politice care, interpretand strict prerogativele constitutionale ale regelui, au considerat aducerea la putere a generalului Averescu ea potrivnica regulilor fundamentale ale regimului parlamentar'. De asemenea, numirea guvernului tampon al lui Takc lonescu in 1922 nu a fost justificata nici pe plan parlamentar, nici pentru considerente electorale, scopul ei fiind de a atenua lovitura penare i-o dadea din culise I.I.C. Bratianu. generalului Averescu4. Nici insarcinarea data in 1922 lui I.I.C. Bratianu de a forma guvernul nu poate fi socotita conforma uzurilor parlamentare caci, in acel moment, partidul acestuia avea numai 9 deputati, spre deosebire de Partidul Taranesc cu 44, de Partidul National (Ardeal) cu 23, de Partidul Socialist cu 22 sau de Federatia Democratiei National-Sociale cu 203. Tot atat de putin justificata din punct de vedere al uzurilor parlamentare apare chemarea la putere in 1926 a generalului Averescu, dat fiind ca Partidul Poporului nu se dovedise in alegerile generale precedente (1922) cea mai puternica grupare din opozitie. In aceste alegeri, el nu recoltase decat 12 mandate, in timp ce alte partide din opozitie obtinusera un numar mult mai mare (Partidul Taranesc 40, Partidul National din Ardeal 25, Partidul Taranesc Basarabean 22) . Aceeasi constatare poate fi tacuta in legatura cu aducerea la putere a liberalilor in 1927, caci in alegerile, din 1926 ei obtinusera abia 16 mandate fata de Partidul National-Taranesc cu 69 de mandate2.

Protestele impotriva acestor incalcari ale uzurilor parlamentare privitoare la numirea guvernelor nu au lipsit. Multe dintre ele au luat forme hotarate. Uneori ele au pus in cauza direct pe seful statului, care a fost acuzat ca procedeaza neconstitutiohal. Expresia cea mai rasunatoare a diferitelor manifestari de dezavuare a atitudinii sefului statului in aceasta privinta a fost fara indoiala refuzul Partidului National Roman, al Partidului taranesc, al gruparii lui I. Flondor din Bucovina, al organizatiei Partidului Poporului din Bucovina de sub conducerea lui D. Popovici si a gruparii Partidului Taranesc din Basarabia de sub sefia lui I. Pclivan de a participa la serbarile incoronarii regelui Ferdinand, organizate de guvernul liberal la 15-17 noiembrie 1922 la Alba-Iulia3. Desi pentru moment diferitele proteste au ramas fara efect, ele dovedeau totusi cat de inradacinata era convingerea ca seful statului, atunci cand forma guvernul, nu putea sa nu tina seama de orientarea opiniei publice. Este, de altfel, graitor faptul ca pana si un adversar binecunoscut al regimului parlamentar, cum a fost regele Carol al II-lea, nu contesta ca la numirea guvernelor, seful statului trebuia sa aiba in vedere mersul opiniei publice, dar pretindea ca numai regele avea rolul „de a aprecia care este adevarata vointa a opiniei publice'4.

Abaterile de la uzurile parlamentare stabilite pe vremea lui Carol I, intamplate dupa!918, isi gasesc explicatia in buna parte in caracterul prin excelenta influentabil al regelui Ferdinand, imprejurare de care cercurile din jurullui, si in special 1.1. C. Bratianu, s-au folosit pentru a impune suprematia partidului liberal in viata politica, fie fatis, fie prin intermediul unor guverne tutelate mai mult sau mai putin direct de c?.

Trebuie observat insa ca manevrarea din umbra a sefului statului a fost facuta posibila si de unii factori obiectivi. Un asemenea factor 1-a constituit in primul rand faptul ca, in urma infaptuirii Marii Uniri, principalele partide politice de dinainte dobandisera un caracter regional. Partidul Liberal, mult slabit, dupa cum se dovedise dupa alegerile din 1919, se putea sprijini doar pe o parte a electoratului din vechea tara, in timp ce Partidul National Roman nu dispunea de organizatii decat in Transilvania. La randul lui Partidul Taranesc, a carui influenta se profila tot mai mult la orizontul vietii politice, era lipsit de o structura unitara pe tara, suportul lui electoral fiind furnizat de taranimea din Muntenia si Moldova, mai ales ca, inca in 1917, un Partid Taranesc luase nastere in Basarabia, iar la inceputul anului 1919, altul in Transilvania1.

Din punctul de vedere al aplicarii regulilor regimului parlamentar situatia s-a normalizat, ce-i drept numai temporar, abia in 1928, o data cu formarea in timpul regentei, a guvernului Partidului National-Taranesc. Cum in alegerile din iulie 1927, acesta devenise cea mai puternica grupare de opozitie2, se putea considera ca aducerea lui Ia putere corespundea indicatiilor corpului electoral.

Venirea la tronul tarii a lui Carol al II-lea a reprezentat inceputul unei perioade in care, treptat si sistematic, direct sau indirect, institutiile parlamentare au fost subminate in vederea atingerii scopului final urmarit: instaurarea dictaturii personale a regelui3.

Bineinteles, indata dupa restauratie, aceste intentii ale lui Carol al II-lea au trebuit sa strabata o perioada de asteptare, impusa de nevoia consolidarii pozitiei sale in stat, inca contestata de unele cercuri politice. Asa se explica numirea, in iunie 1930, a guvernului prezidat de luliu Maniu, care se sprijinea pe majoritatea parlamentara existenta in acel moment.

In curand insa regele a incercat sa dea o prima lovitura regimului parlamentar din Romania, Profitand de adancirea crizei economice, de agravarea conflictelor sociale si de scaderea popularitatii guvernului national-taranesc, el a provocat demisia acestuia cu gandul ca, sub masca unui guvern de „uniune nationala', sa instaureze un inceput de dictatura personala4. Asa s-a ajuns, in aprilie 1931, la formarea unui guvern N. lorga, formatie hibrida, care atragand in sanul ei unele personalitati ale vechilor partide politice, era totodata o incercare abia deghizata de diminuare a influentei acestora5. In orice caz, cu acest prilej, uzurile parlamentare n-au fost respectate, caci, in momentul cand a fost chemata Ia guvern, gruparea Iui N. lorga avea abia 5 mandate in Adunarea Deputatilor, fata de 28 ale liberalilor lui I. Gh. Duca, 14 ale liberalilor lui Gh, Bratianu sau 12 ale Partidului Taranesc al lui N. Lupu. Ce este drept, dupa o guvernare de doua saptamani ministerul lui N. lorga a incercat sa-si intareasca pozitia dizolvand parlamentul si asigurandu-si apoi in noile alegeri, gratie unui cartel cu liberalii lui L G. Duca, cu asa-zisa „Liga a lui Vlad Tepes' si cu partidul german, o majoritate confortabila. Dar aceasta majoritate era foarte fragila, caci ea trebuia sa conteze pe sprijinul nesigur al vechilor liberali, insusi N. lorga recunostea ca guvernul sau isi datora existenta vointei regale atunci cand, pus in fata criticilor opozitiei, nu gasea alt argument decat cel care pornea, contrar spiritului Constitutiei si conceptiilor de baza ale regimului parlamentar, de la idesa^ca seful statului dispunea de o libertate discretionara in alegerea ministrilor. Pe linia acestui argument, N. lorga cerea, in mijlocul vociferarilor deputatilor national-taranisti, „restituirea acelor drepturi ale coroanei care, spre paguba ei si a tuturora, i-au fost rapite'3.

In fata esecului guvernarii asa-zisilor „tehnicieni' ai lui N. lorga, regele a fost silit sa revina la aplicarea regulilor regimului parlamentar, formand un nou guvern, sub presedintia lui Al. Vaida-Voevod, din sanul gruparii politice din opozitie, care obtinuse cele mai multe voturi in alegerile generale din 19313. Dar, recurgand la aceasta numire prin ocolirea sefului partidului national-taranesc, Carol al II-lea dadea o puternica lovitura unitatii acestui partid, care, macinat de disensiuni interne, avea totusi sa dea inca doua guverne: cel prezidat de luliu Maniu intre 20 octombrie 1932 si 13 ianuarie 1933 si cel de sub conducerea lui Al. Vaida-Voevod intre 14 ianuarie 1933 si 13 noiembrie 1933, ultimul avand, cel putin in parte un caracter personal, in masura in care se arata tot mai supus influentelor venite din partea regelui si a camarilei4.

Spre dezamagirea partizanilor dictaturii regale, criza politica urmatoare demisiei guvernului Vaida-Voevod a fost rezolvata, dupa cum se exprima unul din ei, pe patul comod al constitutionalismului-1. Intr-adevar, in alegerile din aprilie 1932, cel mai puternic partid de opozitie fusese cel al liberalilor de sub conducerea lui I.G.Duca6. Numirea noului guvern din randurile acestui partid in noiembrie 1933 aparea astfel conforma regulilor traditionale ale regimului parlamentar. Pentru a se mentine la putere, mai ales dupa moartea lui I. G. Duca si numirea ca prim-ministru a Iui Gh. Tatarescu, acest guvern a trebuit sa-si subordoneze insa tot mai mult initiativele influentei regale si intereselor camarilei,  recurgand la  compromisuri  care  i-au  redus  in  mare  masura independenta de actiune.

Cand guvernul lui Gh. Tatarescu a fost rasturnat in alegeri la sfarsitul anului 1937,. uzurile parlamentare au fost incalcate fatis, formarea noului guvern fiind incredintata lui Octavian Goga, al carui partid (Partidul National-Crestin) nu intrunise in alegerile din decembrie 1937 decat 9,15% din totalul voturilor exprimate. Lipsit de o baza populara teala si prea subred prin compozitia lui pentru a face fata imprejurarilor, guvernul Goga-Cuza, a carui, instituire nu-si putea gasi explicatie decat in dorinta regelui de a compromite regimul parlamentar si de a grabi astfel clipa venirii dictaturii personale, nu s-a putut mentine la putere decat 44 de zile (29 decembrie 1937-10 februarie 1938).

2. Dictatura regate instaurata prin Constitutia din 1938

Sfarsitul guvernarii lui O.. Goga a insemnat inceputul dictaturii regale. . Atunci, Carol al II-lea a recurs la o lovitura de stat. Fara sa respecte vretma din formele de revizuire a Constitutiei in vigoare, el a promulgat pe cale de decret o noua constitutie, indata dupa aceasta a inscenat un plebiscit, care, efectuat prin vot public si sub presiunea autoritatilor administrative, s-a soldat cu un vot afirmativ. O data consumata farsa plebiscitului, constitutia a fost din nou publicata in „Monitorul Oficial' din 27 februarie 1938.

Constitutia din J 938 instaura pe fata dictatura regala. Este semnificativ faptul ca aceasta Constitutie parasea principiul separatiei puterilor statului, concentrand intreaga putere politica in mainile regelui. Potrivit acestei Constitutii, regele era nu numai titularul puterii executive, ci si al celei legiuitoare, dat fiind ca, in articolul ei 3 se prevedea ca „Puterea legislativa se exercita de rege prin reprezentanta nationala'. Cu alte cuvinte, titularul puterii legislative era regele, iar reprezentanta nationala, alcatuita din Camera Deputatilor si Senat, era un simplu instrument, cu ajutorul caruia el urma sa-si exercite aceasta putere.

Pentru a trasforma Adunarea Deputatilor intr-un pion de manevra al dictaturii regale, Constitutia din 1938 a recurs la mai multe masuri. Ea a stabilit varsta electorala la 30 de ani impliniti, restrangand astfel considerabil cadrele corpului electoral. O restrictie tot atat de grava a fost adaugata prin legea electorala, care a exclus de Ia dreptul de vot pe nestiutorii de carte, pe atunci foarte numerosi printre tarani.

in acelasi scop, Constitutia a reinviat, desi intr-o forma schimbata, sub influenta corporatismului italian, sistemul colegiilor electorale, cunoscute in tara noastra inainte de 1917. Calea adoptata a fost crearea a trei colegii profesionale: a) agricultura si munca manuala; b) comertul si industria si c) profesiunile intelectuale. Conform legii electorale, fiecare dintre aceste colegii vota separat, alegand un numar egal de deputati. Consecinta a fost ca, desi profesiunile intelectuale, impreuna cu comertul si industria nu constituiau decat o mica minoritate a populatiei tarii, ele urmau sa aiba de doua ori mai multi reprezentanti in Adunarea Deputatilor decat taranimea si muncitorimea.

Pentru a crea o Adunare a Deputatilor complet aservita vointei regale, legea electorala a mai prevazut ca nimeni nu poate candida la alegerile pentru vreunul din corpurile legiuitoare decat daca este membru al partidului „Frontul Renasterii Nationale' si are autorizatia acestuia, ceea ce insemna ca nu puteau fi alesi deputati decat cei ce se bucurau de sprijinul si, deci, de increderea dictaturii carliste. Substratul acestei dispozitii a legii electorale a devenit si mai evident atunci cand, la 22 iunie 1940. Frontul Renasterii Nationale a fost transformat in „Partidul Natiunii', iar Carol al Il-lea s-a autoproclamat sef al acestui partid.

Dar nu numai alcatuirea Adunarii Deputatilor, ci si cea a Senatului a fost astfel reglementata de Constitutia din 1938 incat sa se inlature posibilitatea oricarei^opozitii din calea vointei regale.

in acest scop; Constitutia din 1938 facea sa dispara categoria senatorilor alesi prin vot direct si crea, pe langa senatorii de drept, doua noi categorii se senatori: a) senatorii numiti de rege si b) senatorii alesi de corpurile constituite in stat.

Totodata, chiar senatorii desemnati de corpurile constituite trebuiau sa fie, ca si deputatii, membri ai Frontului Renasterii Nationale (Partidul Natiunii) si sa aiba autorizatia acestui partid.

Mai mult, pentru a reduce la minimum influenta opiniei publice, Constitutia prevedea ca Adunarea Deputatilor urma sa fie aleasa pe 6 ani, iar senatorii numiti sau alesi, pe 9 ani, senatorii alesi fiind supusi reinnoirii pentru o treime din numarul lor o data la 3 ani.

In sfarsit, pentru a sublinia ca o epoca de aproape 80 de ani de regim democratic liberal, intemeiat pe un echilibru, ce-i drept relativ, intre puterile statului, pe limitarea prerogativelor sefului statului si pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului s-a incheiat, Constitutia din 1938 decreta in termeni expresi desfiintarea regimului parlamentar, prevazand ca „ministrii au raspundere politica numai fata de rege'. Pe aceasta cale, ca si prin suprimarea dreptului de ancheta si de interpelare a adunarilor legiuitoare, aceasta constitutie desfiinta practic controlul acestora asupra actelor politice ale executivului.

3. Dictatura antonesciana

Dictatura regala n-a putut dura.



Acceptarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 de catre guvernul lui Ion Gigurtu nu a putut salva pozitia Iui Carol al Il-lea, care la 5 septembrie 1940 a fost nevoit sa suspende Constitutia din 1938, dupa ce in prealabil, sub presiunea diplomatica a Germaniei, numise prim-ministru pe generalul An tone seu.

in aceeasi zi, prin decretul-lege nr.3053, Carol dadea generalului I.Antonescu depline puteri pentru conducerea statului, rezervandu-si numai cateva prerogative de valoare mai mult simbolica.

Aceasta semi-abdicare a Iui Carol nu a tos t considerata o masura suficienta in imprejurarile de la inceputul lunii septembrie 1940, in cele din urma impunandu-se abdicarea definitiva si expatrierea regelui.

Ramas vacant, tro.iul a fost ocupat de fiul lui Carol al Il-lea, Minai I. In aceeasi zi acesta, prin decrctul-lege nr.3067 din 6 septembrie 1940 a dat din nou depline puteri lui Antonescu pentru conducerea statului, pastrandu-si inca si mai putine prerogative decat cele ce fusesera recunoscute capului statului de decretul nr.3053/1940. Doua zile mai tarziu, decretul nr-3072 din 8 septembrie 1940. reafirmand deplinele puteri date lui Antonescu, a redus la randul sau, in limitele ce aveau sa ramana in vigoare pana la actul de la 23 august 1944. prerogativele regale si a lichidat, ca si decretele nr.3053 si 3067/1940, orice viata parlamentara.

DE LA 23 AUGUST 1944 LA 22 DECEMBRIE 1989

1. Repunerea in vigoare la 2 septembrie 1944 a Constitutiei din 1923

In timpul celui de-al doilea razboi mondial. Stalin si-a dezvaluit intentiile expansioniste, spunandu-i iugoslavului Djilas ca acela care ocupa un teritoriu u impune acestuia propriul sau sistem politic oriunde si oricat de departe ar patrunde armata sa.

Desi, dupa actul de la 23 august 1944, Romania a fost practic ocupata de armata sovietica (aproximativ 900.000 de soldati), iar ca urmare a intelegerii dintre Churcill si Stalin, ea a devenit zona de influenta sovietica, nu s-a ajuns dintr-o data Ia instaurarea unui regim comunist.

intr-adevar, intr-o prima etapa urmatoare actului de la 23 august, principalele parghii in stat au revenit fortelor politice democratice, care au avut rolul principal in rasturnarea maresalului Antonescu: regele Mihai, Partidul National-Taranesc al lui luliu Maniu si I. Mihalache, Partidul Liberal al lui Dinu Bratianu, Partidul Social-Democrat grupat in jurul lui Titel Petrescu si un numar de militari grupati in jurul generalului Sanatescu. Ca urmare, prin decretQl-lege nr. 1626 din 2 septembrie 1944 a fost repusa in vigoare, cu exceptia catorva dispozitii ale ei, Constitutia din 1923, mentinandu-se institutia monarhica.

intrucat, in momentul elaborarii actului constitutional de la 2 septembrie 1944 lipsea o adunare reprezentativa si, de aceea, puterea legiuitoare nu s-ar fi putut exercita cu respectarea Constitutiei din 1923, s-a prevazut ca un decret va organiza reprezentanta nationala, iar pana atunci puterea legislativa va fi exercitata de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri.

Profitand de prezenta trupelor straine pe pamantul tarii noastre, precum si cu sprijinul activ si de multe ori direct al reprezentantilor diplomatici si militari ai URSS, in septembrie 1944, Partidul Comunist Roman a initiat o actiune concertata de lichidare a partidelor istorice si de treptata instalare la conducerea tarii a unui regim dictatorial comunist.

Primul pas in aceasta directie 1-a constituit formarea Frontului National-Democrat, cu participarea partidului comunist si a unei parti a partidului social-democrat condusa de Stefan Voitec, a Uniunii Patriotilor, a Frontului Plugarilor, precum si a unui numar de alte formatiuni politice de obedienta comunista.

Ca urmare a actiunii desfasurate ue aceste forte si sub presiunea directa a Moscovei, la 6 martie 1945 a fost impus regelui un guvern comunist in frunte cu Petru Groza.

Pentru a-si consolida puterea, acest guvern a luat un numar de masuri, printre care inlaturarea (asa-zisa „epurare') din aparatul de stat a elementelor socotite ostile comunismului, precum si, prin violarea fatisa a Constitutiei din 1923, desfiintarea Senatului (decretul nr.2218 din 15 iulie 1946).

O data Senatul fiind suprimat, in aceeasi zi a fost publicata legea nr.560 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputatilor.

Desi regele Mihai isi dadea seama ca noua lege electorala cuprindea o serie de dispozitii organizatorice care permiteau masluirea alegerilor si mai ales falsificarea rezultatelor, el a incercat sa castige timp, si, dupa ezitari, a semnat decretul.

Alarmata, opozitia democratica a incercat sa-1 determine pe rege sa nu semneze legea electorala. Cu doua zile inainte'de semnare, luliu Maniu, sustinut de Dinu Bratianu, i-a cerut formal regelui sa demita guvernul Groza si sa refuze semnarea legii. luliu Maniu insista ca regele sa provoace „un scandal international' pentru a obliga Statele-Unite si Marea Britanic sa-si defineasca pozitia. El cerea ca regele sa ia aceasta atitudine cu riscul de a se ajunge la ocuparea militara a tarii de catre rusi, considerand ca, o data ales un parlament comunist, soarta tarii era pecetluita pentru o lunga perioada de timp.

Pe baza noii legi electorale, guvernul Groza a organizat alegerile generale in noiembrie 1946. Desi in realitate, la aceste alegeri blocul comunist a obtinut mai putin de 8% din voturile exprimate, rezultatele au fost in asa masura falsificate de guvern, incat blocului comunist i s-au atribuit 84,5% din voturi, adica 348 de deputati, Partidului National-Taranesc, 7,75% din voturi, adica 32 de deputati, iar liberalilor mai putin de 1%, adica numai 3 deputati.

Astfel, al doilea pas spre instaurarea dictaturii comuniste era facut. Dar pluralismul politic nu a fost complet lichidat, caci partidele istorice mai erau reprezentate in parlament si in guvern, aceasta reprezentare fiind insa atat de redusa din punct de vedere numeric, incat ele nu puteau exercita vreo influenta oarecare asupra afacerilor publice.

AI treilea pas spre monopolizarea intregii puteri de stat de catre partidul comunist a fost arestarea, la 14 iunie 1947, a lui luliu Maniu, Ion Mihalache si a altor fruntasi national-taranisti, urmata de condamnarea lor Ia grele pedepse privative de libertate, de dizolvarea partidelor politice, de intemnitarea fruntasilor1 si chiar a membrilor lor de rand. Ziarele acestor partide au fost suprimate, sediile lor inchise, iar intrunirile opozitiei imprastiate de bande organizate. Astfel, prin violenta si strigatoare, abuzuri, care au mers pana la exterminarea fizica, guvernul Groza a eliminat orice impotrivire politica.

Desi partidele politice istorice fusesera lichidate, un ultim bastion de rezistenta mai statea inca in calea politicii guvernului lui Groza de totala aservire fata de URSS si de comunizare a tarii. Aeest bastion era monarhia. El a fost inlaturat la 30 decembrie 1947. Atunci, amenintat in integritatea sa personala de ministrul de externe sovietic Andrei Visinschy si de marioneta acestuia Petru Groza, Regele Mihai I, pus si in alternativa de a alege intre plecarea din tara si masacrarea a peste 1000 de studenti arestati, a consimtit sa abdice.

Proclamarea republicii a avut Ioc prin legea nr, 363 din 30 decembrie 1947. Aceasta lege prevedea ca puterea legiuitoare va fi exercitata de Adunarea Deputatilor pana la dizolvarea ei si pana Ia constituirea unei adunari constituante. Aceeasi lege adauga ca, pana la intrarea in vigoare a noii constitutii, puterea executiva va fi exercitata de un prezidiu alcatuit din cinci membri, alesi de catre Adunarea Deputatilor. Ulterior, prin decretul nr. 3 din 9 ianuarie 1948, au fost stabilite atributiile acestui organ.

2. Constitutia din 1948

Precedata de constituirea Partidului Muncitoresc Roman - de fapt tot vechiul partid comunist roman, in care au intrat un numar de elemente oportuniste ale vechiului Partid Social-Democrat, in timp ce restul conducatorilor si ai membrilor acestui partid au fost intemnitati sau supusi unor nemiloase persecutii - legea nr. 32 din 25 februarie 1948 a dispus dizolvarea Adunarii Deputatilor, corpul electoral fiind convocat pe data de 28 martie 1948 in vederea alegerii unei adunari constituante. Efectuate prin binecunoscutele metode comuniste de siluire a vointei alegatorilor si de masluire a rezultatelor votului, aceste alegeri au facut ca partidul comunist, rebotezat „Partidul Muncitoresc Roman', aliat cu alte formatiuni politice aservite lui, sa castige 405 mandate, fata de 9 locuri obtinute de o asa-zisa opozitie, din care lipseau reprezentantii partidelor istorice desfiintate.

Pusa in discutie in aceste conditii, prima Constitutie a noului regim a fost adoptata cu obisnuita unanimitate comunista si a intrat in vigoare la 13 aprilie 1948.

Desi in momentul adoptarii Constitutiei din 1948 partidul comunist izbutise deja sa monopolizeze intreaga putere de stat si sa-si subordoneze toate parghiile aparatului de stat, incepand cu adunarea legiuitoare, continuand cu guvernul si sfarsind cu justitia si procuratura, totusi aceasta constitutie nu consacra in termeni expresi rolul partidului comunist de unic conducator al intregii activitati economice, sociale si politice a tarii. Indirect insa acest rol al partidului comunist aparea clar definit in textul Constitutiei din 1948 ca urmare a faptului ca ea vorbea de cucerirea puterii de stat de catre clasa muncitoare (al carei detasament de avangarda se autoproclama partidul), aliata cu taranimea muncitoare si intelectualitatea asa-zisa „legata de popor'.

Daca, in momentul adoptarii Constitutiei din 1948, puterea politica era deja detinuta in intregul ei de partidul comunist, in schimb principalele mijloace de productie nu fusesera inca etatizate, cele mai numeroase intreprinderi industriale si comerciale, ateliere mestesugaresti, precum si productia agricola fiind in maini particulare, in aceasta situatie, Constitutia din 1948 a creat doua instrumente juridice deosebit de importante pentru a face posibila si a grabi trecerea unor bunuri din proprietatea privata in proprietatea de stat. Aceste doua instrumente au fost: nationalizarea si exproprierea. In sensul Constitutiei din 1948, nationalizarea era conceputa ca un procedeu juridic, prin care o clasa intreaga de mijloace de productie putea fi transferata, pe cale de lege, din proprietatea privata in proprietatea statului. Deosebindu-se de nationalizare, exproprierea urma sa fie un procedeu juridic, prin care, pe calea unui act juridic individual al organului de stat competent, un bun determinat putea fi trecut pe cale silita, cu plata unei despagubiri, din proprietatea unei persoane determinate, in proprietatea socialista, in vederea efectuarii unei lucrari sau actiuni de utilitate publica.

Pe baza acestor prevederi constitutionale, la 11 iunie 1948 s-a trecut la nationalizarea principalelor intreprinderi industriale, a bancilor, a societatilor de transport si de asigurari.

Aceasta prima nationalizare a fost urmata de altele, infaptuite prin legi ulterioare, in diferite sectoare ale economiei nationale, ca: intreprinderile de cai ferate particulare, industria cinematografica, institutiile sanitare particulare, principalele unitati sanitare, radioul, o parte a imobilelor apartinand fondului de locuinte etc. Ea a intervenit si in domeniul agricol, cuprinzand exploatarile mosieresti care nu au fost anterior expropriate, precum si fermele mode.1.

Paralel cu aceste nationalizari, dupa 3-5 martie 1949, a inceput sa fie pusa in practica colectivizarea fortata a agriculturii, care a dus la crearea, pe spatele cooperatorilor, a unei birocratii parazitare si corupte, precum si la o planificare centralizata a productiei, care a paralizat spiritul de initiativa si^a lipsit taranimea de cea mai mare parte a rodului muncii ei, pauperizand-o. In 1952 existau deja aproape 1500 de cooperative agricole si peste 1000 de intovarasiri agricole.

Ca urmare a monopolizarii puterii politice de catre partidul comunist, a crearii noilor organe de represiune (securitatea si militia), precum si a persecutiilor dezlantuite impotriva asa-zisilor fosti exploatatori, a chiaburilor, a membrilor fostelor partide istorice, a intelectualilor acuzati de conceptii mistice si reactionare, a unor culte religioase, in curand in sanul populatiei se contureaza categorii sociale necunoscute mai inainte, intre care deosebirile devin tot mai transante, desi, atat Constitutia din 1948, cat si Constitutiile din 1952 si  1965 proclamau cu fatarnicie egalitatea in fata legilor a tuturor cetatenilor fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura. Aceste categorii sociale au fost:

- Nomenclaturistii si activistii de partid, beneficiari ai unor importante
privilegii  (salarii  mult  mai  ridicate  decat  alti  angajati,  indemnizatii  de
conducere, posibilitatea de a se aproviziona ieftin si din abundenta, locuinte
luxoase, case de odihna speciale, masini oficiale si tot felul de alte facilitati);

-  Asa-zisii „lucratori' din cadrul securitatii si ai militiei, mai bine
remunerati decat alte categorii sociale si in masura sa se bucure de diferite
avantaje in temeiul functiei lor;

- Membrii de rand ai partidului avand aptitudinea potentiala de a ocupa
orice functii de stat. inclusiv functii de conducere;

- Marea masa a nemembrilor de partid, lipsiti de posibilitatea de a
ocupa functii politice, precum si anumite posturi de raspundere sau cu
implicatii ideologice;

- Persecutatii politici, care daca nu erau trimisi la canal, internati in
lagare de munca sau detinuti in inchisori, puteau fi incadrati numai la ceea ce
se numea „munca de jos'.

3. Constitutia din 1952

O data lichidate aproape in totalitate industria si comertul bazate pe initiativa privata si pe economia de piata, iar agricultura orientata dezastruos spre colectivizare, partidul comunist a hotarat sa se angajeze pe calea industrializarii fortate a tarii si sa duca pana la capat deposedarea taranilor de pamant si inregimentarea lor prin constrangere fizica si amenintari in cooperative de productie, organizate pe baze birocratice si centralizate.

Pentru a profila cadrul juridic al acestei campanii, ce avea sa duca la distrugerea agriculturii romanesti, la depopularea satelor si la crearea unei industrii supradimensionate, de multe ori energofage, dependenta de materii prime si piese de schimb importate, incorsetata intr-o stricta planificare centrala si functionand in afara unei prospectari stiintifice a pietelor de desfacere, Constitutia din 1952 a consacrat ca bunuri proprietate de stat toate mijloacele de productie nationalizate dupa 11 iunie 1948. Totusi intrucat, pana in 1952, chiaburimea nu fusese pe deplin lichidata, iar patroni de intreprinderi comerciale particulare, proprietari de mici intreprinderi industriale nenationalizate, mestesugari si tarani necooperativizati mai subzistau. Constitutia din acest an a dat expresie existentei, pe langa sectorul socialist, si a sectorului micii productii de marfuri si a celui particular-capitalist, precizand insa totodata ca sfera acestor sectoare urma sa fie continuu ingustata in folosul sectorului socialist.

Pe planul organizarii statale, perioada 1948-1952 a dus la subordonarea totala a diferitelor categorii de organe ale statului (Marea Adunare Nationala, Prezidiul acesteia, organele administratiei de stat, organele judecatoresti si parchetul) fata de partidul comunist.

Prin arestari arbitrare, prin deportari, prin epurari si concedieri de functionari si muncitori (pentru a invedera caracterul abuziv si antinational, precum si proportiile acestor epurari, este suficient sa spunem ca de la Facultatea de drept din Cluj au fost epurate mari personalitati, ca profesorii: E. Sperantia. E. D. Tarangul, C. Petrescu-Ercea sau T. Mosoi. pentru motivul ca au fost membrii ai partidului liberal; de la Facultatea de litere si filozofie a aceleiasi universitati marele poet Lucian Blaga, sub cuvant ca a fost un filozof idealist, S. Puscariu, I. Lupas, S. Dragomin, membrii ai Academiei Romane, St. Bezdechi, O. Ghibu, FI. S te ta nes cu -Go aga, D. Popovici. N. Margineanu etc.). Prin procese inscenate, prin perchezitii domiciliare si alte masuri de intimidare luate de o securitate atotputernica si samavolnica, a fost creata'o atmosfera de teroare in sanul intregii populatii, ceea ce a facut cu putinta ca partidul comunist sa-si asigure o influenta decisiva in toate sectoarele vietii sociale si de stat. Mai mult, partidul comunist a cautat sa-si intinda influenta asupra tuturor activitatilor individului nu numai profesionale, ci si sportive, culturale, familiale. Nici macar distractiile din tjmpul vacantelor sau preocuparile culturale ale membrilor lui si ale cetatenilor in general nu i-au ramas straine. Astfel, caracterul totalitar al partidului comunist s-a profilat cu tot mai mare pregnanta.

Oglindind aceasta situatie, Constitutia din 1952 a inscris pentru prima data pe plan constitutional rolul partidului comunist de forta politica conducatoare atat a organizatiilor sociale, cat si a organelor si a institutiilor de stat, acestea din urma ramanand in linii generale aceleasi ca si in perioada de aplicatie a Constitutiei din 1948 (Marea Adunare Nationala, Prezidiul Marii Adunari Nationale, devenit apoi in 1961, Consiliul de Stat. ca organe supreme ale puterii de stat; Consiliul de Ministri si ministerele ca organe centrale ale administratiei de stat; sfaturile populare ca organe locale ale puterii de stat; comitetele executive ale sfaturilor populare ca organe locale ale administratiei -de stat; instantele judecatoresti si procuratura).

4 Constitutia din 1965

Campania intreprinsa de partidul comunist in vederea lichidarii proprietatii private asupra mijloacelor de productie, desfasurata cu maxima intensitate dupa 1952 a facut ca, in pragul anului 1965, intreaga industrie sa fie socializata, iar in agricultura ultimele ramasite ale gospodariilor chiaburesti sa dispara (decretul nr.115/1959). Pe de alta parte, in cursul anului 1960, cooperativizarea agriculturii a fost in linii generale infaptuita, dupa cum treptat si micii meseriasi au fost obligati sa se asocieze in cooperative, ceea ce a facut ca mica productie de marfuri sa piarda importanta unui sector economic propriu-zis.

Preocuparea partidului comunist de a Vedea reflectate in norme inzestrate cu cea mai mare forta juridica aceste transformari economice si sociale, realizate prin silnicie si in dispretul drepturilor castigate, a dus Ia adoptarea Constitutiei din 1965, care nu a mai consacrat nici existenta sectorului economic particuiar-capitalist, nici pe cea a micii productii de marfuri, ci a cautat sa acrediteze ideea ca relatiile socialiste s-au extins in intreaga economie, atat la orase, cat si la sate. Dar adoptarea Constitutiei din 1965 a fost si consecinta ambitiei de curand alesului secretar general al partidului comunist, N. Ceausescu, de a-si inaugura tirania .ce avea sa dainuiasca 23 de ani, prin punerea in aplicare a unui nou asezamant fundamental.

in primii ani de aplicare a Constitutiei din 1965 structura aparatului de stat nu a suferit modificari substantiale in raport cu Constitutia din 1952. Organele principale ale statului au ramas: Marea Adunare Nationala si Consiliul de Stat ca organe supreme ale puterii de stat, Consiliul de Ministri si organele centrale de specialitate ale administratiei de stat ca organe executive cu competenta pe intregul teritoriu al statului, fostele sfaturi populare, devenite consilii populare, ca organe locale ale puterii de stat.

In anii urmatori insa dictatura comunista a luat in tara noastra contururi noi. Daca pana la un moment dat aceasta dictatura a .aparut ca o expresie a monopolizarii puterii politice in mainile unui clan de vechi comunisti cu state de serviciu in ilegalitate si avand stranse legaturi cu Moscova, intregit cu un numar de oportunisti nou sositi, treptat sistemul astfel instaurat a inceput sa se transforme intr-o dictatura personala a secretarului general al partidului, a carui megalomanie s-a concretizat intr-un cult al personalitatii fara precedent in istorie, chiar daca se iau in considerare epoca lui Stalin, situatia din Albania pe vremea lui Enver Hodgea sau cea din Coreea ,de Nord.

Ca o expresie a acestui cult desantat al personalitatii, care a luat forme patologice din ce in ce mai precis conturate, prin legea nr. 1/1974 a fost creata institutia presedintelui republicii. Definind rolul noului organ, legea nr. 1/1974 a prevazut ca el este seful statului si reprezinta puterea de stat in relatiile externe ji interne ale tarii.

in practica insa rolul presedintelui republicii nu s-a limitat la atat. Intr-adevar, presedintele republicii cumula aceasta functie cu cea de secretar general al partidului. In temeiul acestor doua functii, el concentra irf'mana lui nu numai o pozitie dominanta in ierarhia statala, ci si indrumarea si controlul politic ale tuturor organelor de conducere ale tarii, ale organizatiilor de alta natura, ale ansamblului vietii sociale, dobandind astfel puteri mai mari decat un monarh absolut. Daca la aceasta se adauga faptul ca presedintele republicii era in acelasi timp presedintele Consiliului de Stat, comandantul suprem al fortelor armate,'presedintele Consiliului Apararii, al Consiliului Suprem al Dezvoltarii Economice si Sociale, presedintele Frontului Democratiei si Unitatii Socialiste etc., apare evidenta concluzia ca sistemul de guvernamant la care a dus aplicarea Constitutiei din 1965 poate fi caracterizat ca o dictatura personala cu un caracter totalitar impins pana la extrem, care, sprijinindu-se pe o securitate necrutatoare, ale carei tentacule patrundeau pana in cele mai ascunse cotloane ale societatii, a izbutit sa inabuse ani de zile orice forma de opozitie, cu toate ca tara se gasea in pragul infometarii si a dezastrului economic ca urmare a unei politici nechibzuite de industrializare fortata, de saracire si depopulare a satelor.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre drept constitutional









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics