Dreptul si statul

DREPTUL SI STATUL

1. NOTIUNEA STATULUI

Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii in urma in Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi instrumentul conducerii sociale, iar dezbaterile privind natura, functiile, mecanismul si formele sale continua sa polarizeze atentia unor cercuri largi de specialisti in domeniul politologiei, sociologiei, dreptului.

Curente si teorii filosofice explica de-a lungul timpului de pe pozitii diverse importanta statului, rolul sau in apararea unor interese sociale de grup sau ale societatii in intregul sau. Abordarea analitica a locului si rolului statului in organizarea si conducerea societatii a scos in relief natura istorica a statului, dependenta formelor sale de transformarile social-istorice. Ca si in cazul drep­tului, aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei primitive, schimbari care au facut ca vechile forme de organizare si conducere (ginta, tribul) sa nu mai fie suficiente, impunandu-se o forma noua - cea politica - statala. Odata cu aparitia statului relatiile sociale se pot dezvolta la adapostul unei forte speciale de constrangere, pe care o d 515b13f etine statul si o poate utiliza impotriva celor care i se opun. Statul apare astfel ca o modalitate (o varianta) social-istorica de organizare sociala prin care grupurile sociale si-au promovat interesele comune si in care si-a gasit expresia concentrata intreaga societate.

Cuvantul 'Stat', in intelesul pe care-l oferim azi, este de origina moderna. In limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie de agregatie sau organizatie politica, dar nu vom intalni un termen generic si nici o teorie adecvata a statului. Aceasta nu inseamna, spre exemplu, ca romanii n-au avut o idee clara despre stat, multe din lucrarile lor - chiar cu caracter teoretic - (spre exemplu: De Republica si De legibus, ale lui Cicero), stau dovada certa in acest sens.

O adevarata teorie a statului, cu sensul pe care-l dam azi termenului de stat, este fundamentata de catre Nicolo Machiavelli, parintele stiintei politice moderne

2. CONTINUTUL SI SCOPUL STATUlUI

Aparitia statului este, deci, rezultatul unor prefaceri social is­torice. Spre deosebire de organizarea sociala prestataIa, in care domina criteriul legaturilor de sange, statul adopta un alt criteriu ­cel teritorial. Teritoriul capata semnificatia unui criteriu politic. In legatura cu un anumit teritoriu statul isi stabileste legaturile cu cetatenii, isi structureaza aparatul (mecanismul) sau si isi dimen­sioneaza suveranitatea. Disputele intre state - care iau adesea forma razboiului - au drept obiect acapararea de teritorii, de prizonieri (transformati in sclavi) de bogatii aflate pe acele teritorii.

Un alt element al statului il constituie populatia, care se rapor­teaza la stat prin legatura de cetatenie - o legatura juridica ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce.

In sfarsit, un al treilea element il constituie forta publica denu­mita si putere de stat sau putere de constrangere (forta coercitiva). In ultima sa esenta statul inseamna forta. Viata statului este strans legata de a dreptului. Statul si dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de 'corset' al fortei, de incadrare a acestei puteri in limitele de ordine, de 'calmare' a tensiunilor ce se ivesc in procesul exercitarii conducerii sociale prin intermediul activitatii de stat. Pe de alta parte, statul garanteaza realizarea drep­tului si reintegreaza ordinea juridica lezata prin activitati ilicite.

Ca instrument de organizare si conducere sociala, scopul statului este apararea interesului general, sau - asa cum s-a spus adesea - menirea statului este (sau ar trebui sa fie) fericirea cetatenilor.

3. PUTEREA DE STAT

Abordand in continuare laturile continutului statului va trebui sa retinem cateva note caracteristice puterii de stat si formelor institutionale de realizare a acesteia. Puterea de stat este o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate ('autoritate' de la latinescul 'auctoritas', care deriva din verbul 'augere' = a spori, a consolida). In orice societate exista forme multiple de autoritate, de 'fixare' si 'consolidare' a unui sistem de valori (morale, religioase, politice, juridice).

In organizarea prestatala autoritatea morala o aveau conduca­torii si organele democratiei gentilice.

La Roma s-a operat pentru prima data distinctia intre autoritate si putere. Puterea (potestas) era a poporului, iar autoritatea o avea Senatul. (Cum potestas in popula auctoritas in Senatu sit). Puterea, ca atribut al statului este identificata cu forta, fiind, de astfel, denumita si forta publica, putere de stat. Fata de toate celelalte forme de autoritate sociala, puterea de stat se caracterizeaza prin anumite trasaturi care-l definesc si-i delimiteaza atributele (puterea puterii) in raport cu autoritatea morala, parinteasca, religioasa etc.

Astfel, puterea de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (la caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi, cea care se distinge in mod deosebit si la care se face in mod curent referiri atunci cand este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea puterii. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa. Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala (realizarea ordinii de drept). In temeiul suveranitatii sale, puterea de stat dispune de modul organizarii sale interne, stabileste regimul de functionare a puterilor publice, statutul juridic al cetateanului, hotaraste amploarea obiectivelor economice care sunt de impor­tanta strategica, organizeaza cadrul legal general al activitatii tuturor agentilor economici. In interior, nici o alta putere sociala (nici o alta forma de autoritate) nu este superioara puterii statului. Pentru acest motiv, latura interna mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa, priveste comportamentul statului in societatea natiunilor, rapor­turile sale cu celelalte state. Indeobste, aceasta latura este denumita si independenta puterii sau neatarnarea acesteia In baza suvera­nitatii sale, statul isi organizeaza relatiile internationale, fara nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state si in considerarea principiilor si normelor unanim admise ale dreptului international.

4. EXERCITAREA PUTERII DE STAT

Intr-un stat democratic puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care circula puterea, sunt incredintate statului; in planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separatia puterilor se reali­zeaza in scopul echilibrarii lor, pentru a se impiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple isi are radacini in antichitate. Inca Aristotel vorbea despre cele trei parti ale guvernamantului

Separatia puterilor a fost inclusa in ideologia revolutiilor bur­ghezo-democratice si a patruns in practica statala prin imbratisarea sa ca o teza constitutionala. In acest fel, laturile continutului statului sunt puterile diferite, functiile si activitatile lor. Aici se impune precizarea ca separatia puterilor nu inseamna lipsa de corespondenta intre ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste in sine un intreg. Cand vorbim despre actiunea deosebita a puterilor nu trebuie inteles ca fiecare putere ar urma sa subziste in chip abstract, pentru sine. Acest principiu, al separatiei puterilor, nu trebuie sa introduca o atare independenta absoluta care sa constituie raportul puterilor ca ceva negativ, in sensul ca tot ce face una fata de cealalta, devine un act ostil, cu destinatia sa i se impotriveasca. In ameliorarea unei asemenea viziuni un rol impor­tant revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de functionare a fiecarei puteri, cadru in care trebuie sa se regleze si raporturile firesti de cooperare a puterilor si de integrare a acestora in sistemul social-politic de organizare sociala. Statul nefiind unica entitate politica, problema majora ce se ridica in fata bunei functionari a organismului social este aceea a integrarii sale in acest organism si a calificarii legaturilor sale cu restul institutiilor sociale si politice. Dreptul vine sa confere stabilitatea si siguranta acestor legaturi, incadrandu-Ie in limite de ordine.

INSTITUTIILE (ORGANELE) STATULUI

Pentru realizarea functiilor sale, statul isi organizeaza un sistem de institutii, de organe, care dau expresie concreta puterilor publice. Modul lor de functionare, repartizarea competentelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt continute in legi, in Constitutie, in legile organice si in legile subsecvente acestora.

Statul n-ar putea exista fara aparatul sau. El este uneori definit ca fiind unitatea puterii si mecanismului sau.

Elementul de baza al mecanismului statului il constituie organul de stat. In dreptul public (dreptul constitutional, dreptul ad­ministrativ) isi gaseste o larga dezvoltare teoria organului de stat. In esenta, organul de stat este acea parte componenta a aparatului de stat, investita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica - deputati, functionari de stat sau magistrati. Potrivit criteriilor ce stau la baza separatiei puterilor, se poate vorbi despre organe de stat legislative, executive si judecatoresti. Fiecare categorie de organe aduce la indeplinire o anumita forma de activitate in temeiul competentei ce-i este rezervata prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate la caz de nevoie prin constrangere.

Activitatea lor este reglata normativ. Normele juridice dimen­sioneaza competenta organelor de stat - atat cea materiala (ratione materiae), cat si cea teritoriala (ratione loci) sau personala.

6. FORMA STATULUI

Un alt aspect caracteristic fenomenului statal, aspect ce subli­niaza si el corelatia statului cu dreptul, il constituie forma statului. Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernamant, structura de stat si regimul politic. Forma de guvernamant constituie aspectul cel mai pregnant al statului. Forma de guvernamant reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si impartirea competentei intre ele. Cea mai generala clasificare a formelor de stat din punct de vedere al guvernamantului este in republici si monarhii.

Potrivit criteriilor ce stau la baza definirii normei de guverna­mant, aceasta se divide in monarhie si republica, si aceasta diviziune surprinde chiar modul specific al realizarii conducerii prin intermediul activitatii statului.

In monarhie conducatorul nu este ales (regii, spunea Licurg, nu pot fi alesi deoarece ei trebuie sa fie din neamul care se trage din Hercule), pe cand seful statului in republica este ales (de parlament sau de popor).

In raport de diversi factori, in decursul istoriei societatii, republi­cile si monarhile au cunoscut caracteristici extrem de numeroase. Spre exemplu, statul feudal, caruia i-a fost caracteristica monarhia, inregistreaza forme calitativ diferite ale acestei guvernari: monar­hia corespunzatoare fazei faramitarii, monarhia reprezentativa pe stari (de casta) si monarhia absoluta: in statul burghez, republica este parlamentara sau prezidentiala etc. Aceste variatii sunt rezul­tatul influentei in timp a unor factori interni sau internationali.

Forma de organizare (sau structura de stat) inseamna impartirea interna a statului in unitati administrativ-teritoriale, sau in parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca intreg si partile sale componente. Din acest punct de vedere statele se impart: state simple sau unitare si state compuse sau federative.

In statele simple exista un singur parlament, un singur guvern, un singur rand de organe judecatoresti, o singura constitutie si o singura cetatenie. Impartirea interna a statului se face in acest caz in unitati administrativ-teritoriale. In statele compuse (federative) exista mai multe randuri de organe legislative, executive si judeca­toresti - federale si ale statelor federate - mai multe constitutii, iar impartirea interna este facuta in parti politice autonome, state componente ale federatiei.

Regimul politic, a treia parte componenta a formei statului reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii, cu referire imediata la raporturile dintre stat si individ, la modul concret in care un stat asigura si garanteaza, in volum si intensitate, drepturile subiective. Din aceasta perspectiva statele sunt calificate in state cu regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice.