StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Interpretarea normelor juridice



INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. NOTIUNEA SI RATIUNEA (NECESITATEA) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE




In procesul realizarii dreptului, interpretarea normei ce urmeaza a se aplica, in vederea solutionarii unei cauze printr-un act de aplicare, reprezinta un moment de cea mai mare importanta.

Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului organul de aplicare (judecatorul, organul ad­ministrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in fata sa). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorului, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract daca a facut enumerari limitative, ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc[1].

In teoria clasica s-a afirmat ca interpretarea avea ca scop sa inlature ambiguitatea sau caracterul echivoc al unor reglementari. Savigny a respins aceasta idee, afirmand ca normele clare nu au nevoie de interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. In realitate, orice norma juridica, ce urmeaza a fi aplicata pentru rezolvarea unui caz concret, este nevoie a fi interpretata, pentru ca hotararea care se va da sa se intemeieze in asa fel pe lege incat arbitrariul sa fie cat mai redus. Organul de aplicare trebuie sa individualizeze norma. Coborarea de la generalul si abstractul normei la particularul si singularul cazului implica profesionalism si maiestrie, preg 232e41c atire teoretica impecabila.

Pe de alta parte, interpretarea reprezinta o mijlocire intre drept si realitatea vietii (intre drept si aeqitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui sa explice norma in contextul social in care ea actioneaza.

2. FELURILE (GENURILE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

                                                       

In teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: interpretare oficiala si interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara; ea este facultativa, fara forta juridica.

Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.

Organele care emit acte normative (organele leguitoare sau organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-I si interpreteze, in baza principiului cine poate mai mult, poate si mai putin (a majori ad minus). Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicandu-se, deci, retroactiv).

Inter­pretarea, in acest caz, constituie o premisa a bunei aplicari a normelor juridice, prin faptul ca da explicatie corecta intelesului, scopului si finalitatii unui act normativ emis anterior.

In sensul cuprinderii interpretarii in chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se inscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, in vederea emiterii actului de aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.

Interpretarea neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara intrucat ea este cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice (in doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (in oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. Opiniile formulate in doctrina, care sunt consecinta analizei (de lege lata sau de lege ferenda) efectuata in cadrul cercetarii teoretice a dreptului, pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele nu sunt obligatorii. Organul de aplicare nu este legat de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica, iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridica selectionata a se aplica in cazul respectiv. Interpretarea facultativa se regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe care o reprezinta putand fi luata in consideratie de catre organul de aplicare sau putand fi respinsa (atat acceptarea, cat si respingerea interpretarii aparatorului netrebuind a fi motivate de catre judeca­tor). Organul de aplicare da propria sa interpretare normei juridice, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale.

3. METODELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In realizarea interpretarii, organul de aplicare intrebuinteaza o serie de metode, prin intermediul carora el reuseste sa stabileasca, in interesul solutionarii cauzei, sensul exact al normei, campul sau de aplicabilitate, efectele si scopul religiei.

A. Metoda gramaticala

Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului coman­damentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. lnterpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, daca legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor comuna sau intr-o acceptiune specific juridica. De multe ori legiuitorul defineste chiar in continutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, da definitii unor institutii, cazuri in care sarcina interpretului este sensibil usurata.

Intrucat, in diverse ramuri ale dreptului, circula aceiasi termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul de aplicare va trebui sa ia in consideratie intelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raporteaza in momentul in care rezolva cauza (penala, civila, administrativa etc.). Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a sistemului de semnificatii (sis­temul comun al limbajului).



Interpretul normei juridice trebuie sa plece de la premisa ca legea (norma de drept) este scrisa intr-o limba omeneasca, cu toate imperfectiunile ei. Potrivit teoriei lingvistice, limba are trei functii: functia de exprimare, functia de apel catre cel/cei carora ne adresam si, in sfarsit, functia de reprezentare, concretizata in enunturi. Se mai vorbeste despre o functie metalinguala, prin efectul careia se explica intelesul cuvintelor si chiar despre o functie fatica, prin care se controleaza descifrarea mesajului. In procesul interpretarii gramaticale a normei juridice judecatorul sau organul administrativ care aplica norma trebuie sa ia in calcul aceste functii pentru a putea descifra mesajul legii.

In interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca in textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia 'si', o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia 'sau'. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu inchisoare de la        la si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu inchisoare sau amenda penala. Vom fi, intr-un asemenea caz, in fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.

B. Metoda sistematica

Metoda sistematica, priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative.

Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sis­temului de drept consta in faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile sale norme.

O regula consacrata in teoria dreptului este aceea ca orice interpretare trebuie sa se faca subiectam mate­riam, adica in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata[2].

C. Metoda istorica

Metoda istorica, urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.

In cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate prezumat in fiecare norma de drept. Utilizand aceasta metoda, interpretul va putea desprinde motivul practic care a inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloacele normative pentru atingerea scopului etc.

D. Metoda logica

Metoda logica, este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a normei juridice.

Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de genera­lizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale.

Rationamentele logice, in procesul interpretarii, dau nastere unor reguli juridice ale interpretarii (ale rezultatului interpretarii), cum ar fi: exceptiile sunt de stricta interpretare – regula ce decurge din raportul intre general si particular; la fel, legile exceptionale trebuie interpretate restrictiv (sunt si ele de stricta interpretare), principiu ce rezulta din acelasi raport.

In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.

Interpretarea prin reducerea la absurd ad absurdum ­inseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o demonstratie indirecta apagogica. In acest caz interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, in afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii.

Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii, care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista (qui dicit de uno negat de alte ro).




Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. In istoria dreptului nu gasim decat o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult, dar nu se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia maritata asupra imobilului dotal, inainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restranse decat vanzarea. Temeiul era urmatorul: femeile (infirmitas con­silium) isi puteau da seama, pana si ele, la vanzare daca era vorba de o deposedare brutala, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, desi e un act mai usor, se spunea ca el poarta in sine aceleasi efecte ca si vanzarea, dar in acest caz actul deposedarii (in cazul neexecutarii obligatiei) nu se prezinta la vedere, este ascuns in formele juridice mai usoare ale ipotecii si femeia nu putea pricepe acest lucru.

Argumentul a minori ad minus, care insoteste argumentul a majori ad minus, si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, intr-un fel, opus primului, el presupunand pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general.

Argumentul a fortiori consta in aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta ipoteza decat aceea indicata expres in norma respectiva.

Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie.

Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) trebuie sa observe, in activitatea sa, textul legii, litera sa, dar si spiritul sau. Lui nu-i este ingaduit sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge. O asemenea conduita este retinuta in principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

E. Analogia

Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). In dreptul roman, situatia judecatorului era mai favorabila. Atunci cand el nu gasea solutia in norma, pronunta, sub juramant, o formula: rem sibi non liquere (afacerea nu e lamurita) si se retragea. In dreptul modem judecatorul nu mai poate proceda astfel. Art.3 din Codul civil roman obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cand legea este neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci cand reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta in alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitie asemanatoare). Mai compli­cata este situatia cand el nu gaseste o asemenea reglementare in nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept, care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului pozitiv. In acest caz, analogia se inalta la principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o.

Aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, in dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dis­pozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, decat cele prevazute expres de legea penala.

4. REZULTATELE (LIMITELE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva.

Interpretarea literala ('ad litteram' sau 'interpretatio declara­tiva') se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, in mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. In acest caz se spune ca legea este limpede, organul de aplicare neavand decat sarcina sa o aplice, intrucat textul corespunde continutului normei si vointei legiuitorului.

In urma interpretarii normei juridice prin metodele amintite, organul de aplicare poate ajunge insa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrans, decat sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. In aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (Interpretatio restrictiva) sau o interpretare extensiva (inter­pretatio extensiva).

In ambele sale forme (extensiva si restrictiva) interpretarea va sesiza existenta unei relative nepotriviri intre textul normei juridice si continutul sau, prin referire la sfera relatiilor sociale pe care le vizeaza continutul reglementar al normei.

 



[1] H. Dernburg, Pandekten, 1, 1902, p. 72

[2] M. Djuvara, op.cit., p. 475



loading...






Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre drept general









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare