StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » economie » doctrine si curente » Liberalismul - principala tendinta din gindirea economica
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Opera economica a lui adam smith (i723-i790) sl david ricardo (i772-i823) - moment de virf al liberalismului economic clasic



Dupa ce mai multe generatii de economisti moderni au sustinut ca bogatia izvoraste sau este creata intr-o anume ramura a economiei nationale (comert exterior, dupa parerea mercantilistilor; agricultura dupa parerea fiziocratilor etc), dupa ce timp de peste trei secole (XV-XVIII) au fost adunate cunostinte tot mai profunde cu privire la diferite procese disparate din cadrul economiei moderne de piata (preturi, venituri, circulatie monetara, credit, etc), in a doua jumatate a secolului XVIII s-a impus necesitatea si a aparut pos


ibilitatea unei priviri de ansamblu asupra economei, s-au creat conditii pentru analiza anatomiei (fizionomiei) si fiziologiei acesteia, respectia structurii si mecanismului ei de functionare.
Dintre numeroasele incercari facute in acest sens in decursul secolului XVIII, cea mai reusita sinteza a fost lucrarea economistului scotian Adam Smith, publicata in anul 1776 sub titlul "Avutia natiunilor. Cercetare asupra naturii si cauzelor ei", lucrare prestigioasa care a stirnit interesul specialistilor si al opiniei publice nu numai atunci, ci pina in zilele noastre.
Structura, continutul si influenta lucrarii lui A. Smith asupra contemporanilor si urmasilor sai. Sintetizind cele mai de seama realizari ale urmasilor sai liberali, aducind in discutie noi probleme legate de trecerea de la manuafactura la masinism, de dezvoltarea industriala a Angliei si de amplificarea relatiilor ei economice externe, Smith are meritul de a fi delimitat mai bine decit predecesorii sai domeniul de investigatie al economiei politice ca stiinta autonoma si legatura ei atit cu diferite categorii de agenti economici individuali, cit si cu prezenta statului in acest domeniu.
Bine informat asupra acestui subiect, A. Smith imbina prezentarea ideilor sale despre mecanismul de functionare a economiei moderne de piata cu ample digresiuni istorice si cu pasionate comentarii critice, polemice la adresa economistilor cu care nu este de acord, indeosebi mercantilistii.
Lucrarea lui A. Smith este impartita in 5 carti. Esenta teoriei sale economice este cuprinsa in primele doua carti si anume: I. Despre cauzele perfectionarii fortelor productive ale muncii si despre ordinea potrivit careia produsul acesteia este in mod natural distribuit intre diferitele clase sociale si 11. Despre natura, acumularea si intrebuintarea capitalului. Alte doua parti ale lucrarii au caracter predominant istoric si polemic si se ocupa de probleme privind organizarea diferita a economiei in epoci si la popoare diferite. (III. Despre cresterea in mod diferit a belsugului la diferite natiuni), precum si analiza ativa si critica a unor doctrine economice premergatoare lui, mai ales mercantilismul si fiziocratismul (IV Despre sistemele de economie politica). Ultima parte a lucrarii se ocupa de probleme ce tin de stat si politica economica dusa de acesta, indeosebi politica fiscala (V Despre venitul suveranului sau al statului).
"Avutia natiunilor" a avut o influenta covirsitoare asupra multor generatii ulterioare de economisti, nu numai din Anglia, ci si din alte tari ale lumii, in primul rind europene. Ea a stimulat considerabil gindirea economica atit prin raspunsurile pozitive date numeroaselor intrebari cu care erau confruntati economistii, oamenii politicii si agentii economici la granita dintre secolele XVIII-X1X, cit si prin polemicile si indoielile pe care le trezea in cazul unor raspunsuri imprecise, ambigue, neconvingatoare.
Dupa modul cum au receptat lucrarea "Avutia natiunilor" si concluziile teoretice si practice pe care le-au tras cu ajutorul ei, adeptii si urmasii lui A. Smith se impart in doua categorii distincte: liberalii optimisti, in frunte cu francezul J.B. Say (1804). care si-a exprimat increderea in posibilitatea dezvoltarii nelimitate a economiei de piata si liberalii pesimisti, in frunte cu englezii Th. R. Malthus si David Ricardo, care au avut anumite indoieli in aceasta privinta, au identificat o serie de piedici in calea acestei dezvoltari, mai ales cresterea mai rapida a populatiei decit cresterea productiei de alimente (Th. R. Malthus - 1798), precum si tendinta de scadere a ratei medii a profitului (D.Ricardo-l817) cu rol inhibator asupra acumularii si investitiilor de capital, deci asupra cresterii avutiei nationale.
Numerosi alti economisti din aceasta perioada au contribuit la dezvoltarea economiei politice ca stiinta, printre care si James Mill, Mc. Culloch, De Quincey, E. West, Nassau Senior, R. Torrens, etc.
Prin profunzimea ideilor sale, prin influenta lui in viata politica din Anglia (ca membru al parlamentului) si, implicit, prin prestigiul sau international, s-a impus David Ricardo, ca cel mai de seama economist liberal clasic care a urmat dupa Smith. Lucrarea economica fundamentala a lui D. Ricardo este "Despre principiile economiei politice si impunerii" (1817) structurata in 32 de module. Esenta teoriei economice a lui Ricardo se gaseste in primele sapte module ale lucrarii. in 11 module (V1II-XVIII) Ricardo se ocupa de probleme de politica economica, indeosebi politica fiscala, iar in celelalte aduce completari referitoare la bani, comertul exterior si polemizeaza cu Smith, Say, Malthus, etc. pe probleme legate mai ales de renta funciara, dar si de valoare si preturi. Primele lucrari scrise de Ricardo s-au referit la problemele monetare si la agricultura, ca de exemplu: "Pretul urcat al aurului, o dovada de depreciere a bancnotelor" (1811), "Contributie privind influenta pretului scazut al grinelor asupra profitului capitalului" (1815), "Propuneri cu privire la o circulatie baneasca economicoasa si sigura" (1816) si "Despre protejarea agriculturii" (1822).
De un interes stiintific deosebit sint scrisorile Iui Ricardo pe tenie economice (corespondenta cu Malthus, J.Mill, J.B.Say, Trower, Mc. Culloch), precum si studiul neterminat intitulat "Valoarea absoluta si valoarea de schimb" (1822-l823).
Prin sfera lor de cuprindere, gradul lor de informare si mai ales prin profunzimea ideilor cuprinse in lucrarile economice ale lui A. Smith si D. Ricardo se poate spune ca opera lor a constituit momentul de virf al liberalismului clasic din deceniile care graviteaza la granita dintre secolele XVIII si XIX, dupa cum va rezulta si din analiza care urmeaza.
Conceptia lui Adam Smith despre avutia natiunilor si factorii cresterii ei.
Pornind de la constatarea ca natiunile moderne sint mult mai bogate (imbelsugate) decit popoarele primitive si de la opiniile diferite, uneori chiar opuse, ale predecesorilor sai despre bogatie, Smith si-a propus sa defineasca notiunea de avutie sau bogatie, sa precizeze izvorul ei si sfera de activitate in care poate fi creata si mai ales sa identifice fortele sau factorii care permit sporirea ei.
A. Smith critica viziunea mercantilista si fiziocrata despre bogatie, considerind ca prima este total gresita, iar a doua este unilaterala si sustine ca bogatia consta in bunurile necesare pentru traiul oamenilor, iar izvorul ei este "munca anuala a oricarei natiuni", ca bogatia se compune atit din "produsul imediat al acestei munci" cit si din "ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni". Aceasta inseamna ca banii, respectimetalele pretioase faceau parte din bogatia natiunilor, dar aceasta nu se reducea la ele, ci cuprindea totalitatea bunurilor folositoare oamenilor, create de munca lor.
Sfera in care se crea bogatia nu se limita la comertul exterior, cum credeau mercan-tilistii, sau la agricultura, cum sustineau fiziocratii, ci cuprindea toate ramurile de activitate economica folositoare oamenilor, mai precis toate ramurile productiei de bunuri.
Sporirea sau cresterea bogatiei depinde, dupa parerea lui Smith, de "perfectionarea fortelor productive ale muncii", respectide doi factori mai importanti: intii de "priceperea, indeminarea si chibzuinta cu care este infaptuita munca", iar, in al doilea rind , de "raportul dintre numarul celor intrebuintati intr-o munca folositoare (productiva) si cei care sint intrebuintati in munci neproductive". in legatura cu acesti doi factori de sporire a bogatiei, Smith analizeaza diviziunea muncii si caracteristicile muncii productive spre deosebire de munca neproductiva.
Diviziunea muncii in cadrul atelierului (si evident si la scara societatii) sau specializarea lucratorilor in anumite operatiuni este cauza cresterii indeminarii lor si, deci, a sporirii volumului de produse obtinute de ei. Pentru a ilustra acest adevar Smith da ca exemplu manufactura pentru producerea acelor cu gamalie in care intregul proces tehnologic era divizat in 18 operatiuni distincte, executate de tot atitia lucratori sau fiecare lucrator executa cel mult 2-3 operatiuni, avind drept rezultat sporirea productivitatii fiecaruia dintre ei de citeva zeci de ori. Din acest punct de vedere, Smith constata ca productivitatea muncii este mult mai mare in industrie decit in agricultura. La cresterea productivitatii muncii contribuie, pe linga sporirea indeminarii muncitorilor, alti doi factori si anume: economisirea timpului care s-ar pierde prin trecerea unui lucrator de la o operatiune la alta, precum si inventarea de masini, care usureaza si reduc timpul de munca. in legatura cu inventarea de masini si raspindirea progresului tehnic, Smith subliniaza importanta specializarii si in domeniul gindirii teoretice ("speculatia intelectuala"), respectial stiintei si cercetarii stiintifice. "Fiecare individ -arata Smith - capata mai multa experienta in ramura sa speciala, realizeaza mai multa munca in total si, prin aceasta, cantitatea de cunostinte ii este considerabil sporita"8.
Ca urmare a diviziunii muncii si a avantajelor care decurg din specializarea in munca, A. Smith a subliniat ca, oricit de grosolane ar fi produsele, ele sint rezultatul "muncii comune a unui mare numar de muncitori", ca "rara ajutorul si colaborarea multor mii de oameni, nici cea mai neinsemnata fiinta dintr-o tara civilizata nu ar putea fi aprovizionata nici macar in modul cel mai simplu si modest, in care gresit ne inchipuim ca este"9.
Munca productiva are, dupa parerea lui Smith, trei caracteristici esentiale: este platita din capital, se fixeaza in obiecte materiale (indiferent de ramura economica in care este prestata) si creeaza profit sau aduce un spor de valoare peste cheltuielile de productie. Pe baza acestor criterii, Smith sustine ca munca muncitorului din industrie sau agricultura este productiva, in timp ce munca functionarului de stat, a preotului, a servitorului casnic etc. este neproductiva. In consecinta, arata el, "un om se imbogateste intrebuintind multi muncitori, saraceste insa intrebuintind multi servitori casnici"10.
Importanta practica a acestor adevaruri decurge din faptul ca toti locuitorii unei tari (productivi, neproductivi si cei care nu muncesc deloc) sint intretinuti din productia totala anuala care, cu exceptia produselor spontane ale pamintului, este rodul muncii productive. in consecinta, cu cit este mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atit mai mari sint sansele de crestere a avutiei nationale si deci a gradului de imbelsugare a populatiei.
Teoria obiectiva a valorii in opera lui A. Smith si D. Ricardo. Dogma lui Smith. Problema valorii bunurilor economice a fost si continua sa fie si in zilele noastre cea mai spinoasa problema teoretica a stiintei economice, nu numai datorita sensurilor foarte diferite atribuite termenului de "valoare" de catre diversi autori, ci mai ales datorita controverselor privifid factorul generator de valoare (factor obiectiv, independent de opiniile oamenilor sau, dimpotriva, aprecierea subiectiva a acestora), precum si implicatiilor social-politice ale acestuia; avem in vedere mai ales consecintele lui asupra intelegerii procesului de repartitie a venitului national si a mecanismului de functionare a economiei de piata moderne si contemporane in ansamblu, inclusia articularii economilor nationale in economia mondiala si in relatiile economice internationale.
Toti ginditorii care au abordat aceasta problema au avut ca punct de plecare categoria economica de pret, pe care au incercat sa o sondeze la adincimi mai mari sau mai mici, in functie de solicitarile practicii economice din momentul respectiv, de perspicacitatea profesionala si de calitatea instrumentelor de investigatie. Deseori, economistii au fost blocati in cercetare de prejudecati si ostilitati socio-politice care le intunecau perspectiva si le alterau concluziile.
Daca punctam citeva momente-cheie din indelungata istoria a acestor investigatii vom intelege mai usor pozitia lui Smith si Ricardo in aceasta problema si atitudinea urmasilor lor fata de aceasta pozitie.
De mii de ani se stie ca schimbul de marfuri este fenomenul cel mai frecvent in cadrul economiei de piata si, prin aceasta, un fenomen extrem de banal, dar, in acelasi timp incarcat de mult mister, de multe semne de intrebare si neclaritati, atit pentru specialisti cit si pentru profani. in antichitate s-a inteles ca schimbul de marfuri presupune area si deci masurarea lor, iar aceasta presupune echivalenta, egalitate, respecitprezenta unui element comun in toate marfurile ate, dar nu a fost inteles sau descoperit acest element comun, adica, substanta egalitatii si abilitatii marfurilor.
In cautarea unei reguli de desfasurare normala a schimbului de marfuri, ginditorii din evul mediu, sub influenta vizibila a principiului crestin al moderatiei, au formulat notiunea de "pret just" in opozitie cu practicile frauduloase ale unor negustori de a-i insela pe cumparatori si, deci, de a se imbogati in mod nejustificat. Pretul era considerat "just" daca permitea desfasurarea normala a activitatii economice, daca nu era impotriva binelui public si deci era considerat "normal" de catre majoritatea oamenilor. In definirea medievala a notiunii de "pret just" intrau deci atit elemente obiective, respecti"efortul depus" (Toma d'Aquino), "costul de productie" (Duns Scotus), inclusi"remunerarea muncii", cit si elemente subiective (aprecierea facuta de majoritatea oamenilor, ceea ce se considera "just").
Mercantilistii nu s-au ocupat de substanta si marimea preturilor, ci, sub impresia afluxului de metale pretioase, au cercetat cu precadere relatia cantitativa dintre modificarea volumului banilor in raport cu volumul marfurilor existente, ajungind la concluzia ca marimea preturilor este direct proportionala cu sporirea cantitatii de bani pe piata.
Curind insa, economistii si-au dat seama ca acest raport cantitatieste numai o latura a problemei si nu cea mai importanta, si ca daca se dorea intelegerea corecta si profunda a mecanismului si legilor schimbului de marfuri trebuiau cercetate doua laturi ale acestui proces in dublu sens: atit substanta cit si marimea preturilor, amindoua privind atit marfurile obisnuite cit si banii care mijloceau, usurau, dar sub anumite aspecte si complicau schimbul de marfuri. Pe acest drum greu si lung s-au angajat economistii liberali clasici, incepind cu W. Petty, continuind cu J. Locke, A. Smith, D. Ricardo si terminind cu J. ST. Mill.
Pentru acesti economisti era foarte important sa descopere baza obiectiva pe care se formau preturile sau cauza lor, punctul relatidurabil sau centrul de gravitatie in jurul caruia oscilau preturile, elementul social pe care-l exprimau preturile atunci cind -cererea coincidea cu oferta de marfuri.
Dupa inceputurile timide facute in acest sens de Petty, Boisguillebert si Franklin, aceste probleme primesc raspunsuri mult mai ample si mai convingatoare in opera lui Smith si Ricardo, desi nu lipsesc nici aici unele tatonari, ambiguitati, impreciziuni si inconsecvente, care vor fi interpretate in cele mai felurite chipuri de urmasii lor.
Progresul substantial realizat de Smith si Ricardo in explicarea naturii si miscarii preturilor este vizibil atit in terminologia mai riguroasa folosita, cit mai ales in raspunsurile date intrebarilor privind izvorul, marimea si masura marimii valorii marfurilor, precum si intelegerea legaturii lor imediate si pe termen lung cu'mecanismul de ansmablu al economiei de piata, inclusirepartitia venitului national, acumularea de capital si cresterea avutiei natiunilor.
Ei depasesc impreciziunile legate de sensurile diferite atribuite de inaintasi termenului de "pret" (natural, politic, curent, de piata, etc.) si fac distinctie precisa intre baza pe care se formeaza preturile sau punctul durabil in jurul caruia graviteaza ele (valoarea) si aspectele conjuncturale, schimbatoare ale miscarii lor (pretul sau cantitatea de bani care se da pentru o marfa la un moment dat si care se poate modifica in timp si spatiu). Pentru Smith si Ricardo valoarea si pretul nu erau termeni sinonimi, ci, aratau legatura dintre general (durabil) si particular (conjunctural), dintre punctul de gravitatie (valoarea) si marimea efectiva a preturilor in functie de influenta unor factori conjuncturali (raportul dintre cererea si oferta marfurilor respective in fiecare moment).
Odata consacrat termenul de valoare spre desoebire de pret (expresia in bani a valorii), cei doi autori fac o serie de precizari in legatura cu el. Smith semnaleaza doua sensuri ale termenului de valoare - respectivaloarea de intrebuintare (capacitatea de a satisface anumite nevoi) si valoarea de schimb (capacitatea de a obtine o cantitate determinata din alta marfa). Ricardo face distinctie intre valoarea absoluta si valoarea de schimb sau relativa a marfurilor. Prin valoarea absoluta, Ricardo intelege expresia muncii totale cheltuite pentru a obtine o marfa data, iar prin valoare de schimb el intelege cantitatea dintr-o alta marfa (sau alte marfuri) ce se poate obtine cu ajutorul marfii date, in functie de valoarea ei absoluta. Totodata, Ricardo semnaleaza dificultatile practice in exprimarea valorii absolute datorita faptului ca nu exista o masura invariabila a valorii absolute, deoarece au loc schimbari continue in timpul de munca cheltuit pentru producerea diferitelor marfuri, inclusia banilor folositi ca unitate de masura a preturilor si mijlocitor al schimbului.
Fondul principal de idei ale lui Smith si Ricardo si partea cea mai controversata din gindirea lor cu privire la valoare si preturi se refera insa la raspunsul dat de ei celor trei intrebari-cheie privind aceasta problema si anume: izvorul, marimea si masura marimii valorii marfurilor ca temelie a formarii si miscarii preturilor.
Amindoi autorii merg pe linia inaugurata de Petty si explica izvorul, substanta sau cauza valorii marfurilor prin munca cheltuita pentru producerea lor. Rationamentele si exemplele pe care le dau arata insa ca in timp ce A. Smith nu este intotdeauna sigur de justetea raspunsului sau si mai tatoneaza terenul, este uneori inconsecvent, oscileaza intre mai multe pareri (ceea ce i-a determinat pe unii exegeti sa aprecieze ca are mai multe teorii despre valoare), D. Ricardo este mai ferm, mai consecvent si exprima mai limpede ideile sale, luind atitudine critica fata de unele ambiguitati din opera lui Smith si respingind linia opusa de explicare a valorii in functie de aprecierile subiective ale oamenilor (de ex. J.B. Say).In legatura cu izvorul sau substanta valorii marfurilor, A. Smith arata ca este scump ceea ce costa multa munca sau cere multa osteneala, deci, ca munca este etalonul adevarat si definitidupa care se apreciaza si se a valoarea tuturor marfurilor in orice imprejurare.
"in toate timpurile si in toate locurile - scrie A. Smith -, este scump ceea ce se obtine cu greutate, sau costa multa munca pentru a se dobindi si ieftin ceea ce se obtine usor, sau cu foarte putina munca. Prin urmare, numai munca, fiind aceea care niciodata nu variaza in valoarea sa, numai ea este etalonul adevarat si definitiv, dupa care valoarea tuturor marfurilor poate fi, intotdeauna si oriunde, apreciata si ata. Ea este pretul lor real; banii sint numai pretul lor nominal"''.
Progresul realizat de Smith fata de predecesorii sai in legatura cu aceasta problema consta in faptul ca el a generalizat ideea ca munca creaza valoare in toate ramurile productiei, nu numai in minerit (cum credea Petty), sau in agricultura (cum credeau fiziocratii).
Vorbind despre izvorul sau substanta valorii marfurilor, A. Smith are in vedere, ceea ce cu un termen modern, a fost denumit "munca incorporata" in marfuri. Alteori insa, referindu-se tot la munca in calitate de izvor al valorii, Smith are in vedere "munca ce poate fi cumparata" cu ajutorul unei marfi, termen ambiguu, deoarece afirmatia se poate referi la doua situatii extrem de diferite: prima, cind este vorba de cumpararea "indirecta" de munca, in sensul de munca incorporata in marfa cumparata, si a doua, cind este vorba de angajarea de muncitori platiti (salariati) cu pretul unei marfi, cind ei urmeaza sa presteze un numar mai mare de ore pentru cel care i-a angajat decit numarul de ore in care a fost creata valoarea care le-a fost platita ca salariu, deoarece in absenta acestui surplus de valoare sau cistig pentru intreprinzatori nu ar avea sens angajarea lor. Aceasta "munca directa" a muncitorilor angajati sau cum i se mai spune, cu un termen modern, "munca comandata", difera cantitati(este evident mai mare) fata de "munca incorporata", ridicind obiectii de comensurabilitate, incalcind echivalenta schimbului. Aceasta 1-a determinat pe K. Marx sa faca ulterior distinctie intre munca (incorporata) si forta de munca sau "munca comandata", "cumparata" facilitind intelegerea deosebirii cantitative dintre valoarea creata de munca "incorporata" si impartirea ei intre muncitor (salariul) si capitalist (profitul), respecti"plata" muncii "comandate", care este mai mica decit valoarea creata de acesta prin munca "incorporata" (valoarea creata de muncitorii salariati).In legatura cu marimea valorii marfurilor exista, de asemenea, la Smith o serie de cautari si tatonari care arata ca problema nu este inca suficient de bine inteleasa de el. Astfel, de cele mai multe ori, Smith sustine ca marimea valorii este determinata de cantitatea de munca incorporata in marfuri. "Daca, de exemplu - scrie Smith - la un popor de vinatori e nevoie in mod obisnuit de o munca de doua ori mai mare pentru a ucide un castor decit pentru a vina o caprioara, un castor se va schimba, fireste, cu doua caprioare sau va valora cit doua din acestea. E natural - conchide Smith - ca, ceea ce de obicei este produsul unei munci de doua zile sau de doua ore sa valoreze de doua ori cit ceea ce reprezinta produsul unei munci de o zi sau de o ora"12. Alteori, Smith coreleaza crearea de valoare cu repartitia ei, observa unele deosebiri istorice in modul cum se face aceasta la diferite popoare si ajunge la concluzia ca regula sau legea dupa care se desfasoara schimbul de marfuri difera in timp si spatiu. in timpuri mai indepartate (in starea primitiva a societatii), regula schimbului de marfuri era data de cantitatea de munca incorporata in marfurile respective si intregul produs al muncii apartinea muncitorului sau producatorului respectiv. in societatea moderna, in care exista proprietate privata si acumulare de capital, produsul nu mai apartine in intregime muncitorului, valoarea adaugata de muncitor aceluiasi produs se imparte, sub denumiri diferite (salariu, profit, renta), intre el, intreprinzatorul capitalist si proprietarul de pamint.
Pornind de la o premisa justa (existenta unor clase sociale cu interese si venituri diferite in societatea moderna), dar ignorind cauza reala a tipului de repartitie a venitului national in aceasta societate (monopolul unei minoritati sociale asupra mijloacelor de productie - capital si pamint), Smith ajunge la concluzia superficiala ca "Salariul, profitul si renta sint cele trei surse primare ale oricarui venit si ale oricarei valori de schimb"13, contrazicind astfel regula sau legea generala a schimbului pe care a preluat-o de la predecesori, dar pe care a argumentat-o si el in mod convingator in prima parte a lucrarii sale, adica explicarea valorii numai prin timpul de munca incorporat in marfuri si considerarea ei ca unica sursa a tuturor categoriilor de venituri din economia moderna de piata.
Greseala lui Smith consta, pe de o parte, in identificarea nepermisa a procesului derivat al repartitiei valorii cu procesul primordial al crearii acesteia, iar pe de alta parte, in extinderea acestui rationament de la nivelul unei marfi singulare la nivelul intregului produs social, avind ca rezultat identificarea produsului social cu venitul national, prin omisiunea capitalului investit in mijloacele de productie din structura produsului social. Aceasta identificare fortata a fost denumita de catre K. Marx "dogma lui Smith". "Dupa cum pretul sau valoarea de schimb a oricarei marfi luate separat se descompune in una, in doua sau in toate aceste parti (salariul, profitul si renta funciara - n.ns. - S.S.S.), tot asa - scrie A. Smith - pretul tuturor marfurilor care alcatuiesc productia anuala a muncii unei tari se descompune desigur in aceleasi trei parti si se distribuie diferitilor locuitori ai tarii, fie ca salarii, fie ca profit al capitalului, fie ca renta a pamintului. Tot ceea ce s-a adunat sau s-a produs intr-un an prin munca societatii sau cu alte cuvinte pretul intreg la acestui produs, s-a distribuit astfel de la inceput, intre diferitii membrii ai acestei societati"14).
Deci, in ce priveste regula sau legea care guverneaza schimbul de marfuri, A. Smith oscileaza intre ideea ca aceasta ar fi constat intotdeauna in valoarea bazata pe munca (teoria obiectiva a valorii munca) si ideea ca aceasta prima lege ar fi fost valabila numai in societatea premoderna, iar in societatea moderna ea ar consta in suma distribuita persoanelor implicate in procesul producerii marfurilor respective sau a produsului social in ansamblu.
O oscilatie asemanatoare intilnim la Smith si in legatura cu masura marimii valorii. in primul caz, cind substanta valorii este considerata munca incorporata in marfa, aceasta masura este data de timpul de munca "intrebuintat de regula", adica de majoritatea producatorilor sau "in medie". in al doilea caz, cind izvorul sau substanta valorii sint considerate veniturile, aceasta masura este data de "nivelul natural" al fiecarui venit, deci de nivelul mediu al salariului, profitului si rentei funciare.In ciuda acestor oscilatii si inconsecvente ale lui Smith in legatura cu natura, marimea si masura valorii, gasim in cap. V din sectiunea I a lucrarii sale concluzia ca "Deci, munca apare, evident, ca singura (subl. ns - S.S.S.) masura universala si precisa a valorii si ca singurul etalon cu care putem a valorile diferitelor marfuri, in toate timpurile si in toate locurile (subl. ns. - S.S.S.)"15.
Aceasta concluzie constituie punctul de legatura cel mai trainic dintre conceptia lui Ricardo si conceptia lui Smith despre valoare si preturi, dar si obiectul celor mai numeroase contestari ale lui Smith de catre o serie de exegeti contemporani ai operei sale.
Originalitatea teoriei lui D. Ricardo despre valoare si preturi consta in simplitatea expunerii, consecventa conceptiei, rigoarea argumentatiei si a delimitarii lui de alte puncte de vedere in aceasta problema, precum si in delimitarea mai precisa a obiectului cercetat si studierea unor implicatii ale progresului tehnic (folosirea unor masini costisitoare si durabile) asupra marimii valorii si a miscarii preturilor.
Ricardo face trei precizari introductive in ce priveste categoriile economice valoarea si pret.In primul rind, precizeaza ca pretul marfurilor variaza in timp si spatiu din doua cauze: variatia valorii marfurilor in functie de modificarea productivitatii muncii si variatia valorii aurului din care erau confectionai banii (cu valoare intrinseca).In al doilea rind, Ricardo distinge doua feluri de marfuri: marfurile rare, produse in conditii de monopol (detinere exclusiva a unor elemente ale productiei), la preturi care nu sint influentate de concurenta, si marfurile reproductibile, a caror cantitate poate fi sporita si a caror preturi depind de concurenta de pe piata. Marfurile rare constituie, dupa parerea lui Ricardo, exceptii nesemnificative si nu-si propune sa le studieze amanuntit. Obiectul cercetarii lui Ricardo il constituie marfurile reproductibile, a caror valoare o explica in prelungirea teoriei dominante a lui Smith, cu ajutorul factorului obiectimunca. Ricardo critica, totodata, ambiguitatile lui Smith, atit in ce priveste confuzia dintre munca "incorporata" si cea "comandata" cu ajutorul marfii analizate, cit si in ce priveste confuzia dintre crearea valorii numai de catre muncitori si repartitia valorii nou create intre muncitori, capitalisti si proprietarii funciari.In al treilea rind, Ricardo delimiteaza in mod corect notiunile de utilitate, valoare, valoare de schimb si pret. El arata ca orice marfa trebuie sa aiba utilitate si valoare, ca utilitatea este o conditie si nu o cauza a valorii (cum spunea J.B. Say) si ca valoarea de schimb sau valoarea relativa arata raportul cantitatiin care se schimba marfurile intre ele, iar pretul exprima acest raport si implicit valoarea, cu ajutorul banilor.
Ocupindu-se de natura valorii marfurilor reproductibile (a caror oferta poate fi sporita dupa vointa intreprinzatorilor), in modulul 1 (Despre valoare), din principala sa lucrare (1817), D. Ricardo arata ca "Valoarea unei marfi sau cantitatea din oricare alta marfa cu care poate fi schimbata, depinde de cantitatea relativa de munca necesara pentru producerea ei si nu de compensatia mai mare sau mai mica" (adica de salariu), adaugind ca "Utilitatea nu este deci masuratorul valorii de schimb cu toate ca este pentru aceasta neaparat esentiala"16.
Un progres insemnat in cunoasterea valorii realizeaza D. Ricardo in legatura cu marimea valorii marfurilor.In primul rind, Ricardo subliniaza raportul direct proportional dintre cantitatea de munca cheltuita pentru a produce o marfa (incorporata in acea marfa) si valoarea acesteia.In al doilea rind, D. Ricardo analizeaza structura muncii incorporata in marfa, inlaturind dilema lui Smith in legatura cu influenta acumularii de capital si a proprietatii private asupra pamintului in ce priveste izvorul sau substanta valorii. "Nu numai munca intrebuintata direct la producerea marfurilor influenteaza valoarea acestora - scrie Ricardo -, ci, la fel, si munca intrebuintata la producerea de instrumente, unelte si cladiri cu care se ajuta aceasta munca"17. Acest adevar era valabil, dupa parerea lui Ricardo, "atit in starea primitiva a societatii", cit'si in "societatea moderna". Exemplul dat de el in legatura cu valoarea de schimb a ciorapilor produsi pe timpul sau ilustreaza in mod convingator acest adevar. "Valoarea de schimb a ciorapilor - scrie Ricardo. depinde de cantitatea totala de munca necesara pentru confectionarea si aducerea lor pe piata. Mai intii, e munca necesara pentru lucrarea pamintului



pe care se cultiva bumbacul brut; al doilea e munca de transport a bumbacului brut in tara unde urmeaza sa fie prelucrat, munca ce include si o parte din aceea intrebuintata pentru construirea vasului care transporta bumbacul, calculata in valoarea navlului; al treilea, e munca torcatorului si tesatorului; al patrulea e o parte din munca inginerului, fierarului, dulgherului care au construit cladirile si masinile cu ajutorul carora s-au facut ciorapii; al cincilea, e munca comerciantului detailist si a multor altora, pe care nu e cazul sa-i mai amintim in mod special"18. "Acesta este fundamentul real al valorii de schimb - conchide Ricardo"19.In al treilea rind, Ricardo subliniaza ca o crestere a salariului nu aduce nici o modificare in valoarea si valoarea de schimb (valoarea relativa) a marfurilor, ci modifica in sens invers marimea profitului; schimbarea are loc, deci, in sfera repartitei valorii create de muncitori in productie si nu in sfera productiei unde guverneaza cantitatea de munca incorporata in marfuri.In al patrulea rind, Ricardo a semnalat raportul invers proportional intre productivitatea muncii si marimea valorii pe unitatea de produs: cind creste volumul produselor create de muncitori intr-o perioada determinata de timp, scade valaorea unitara a produselor respective si invers.In al cincilea rind, Ricardo a examinat influenta folosirii masinilor si a ponderii si durabilitatii diferite a capitalului fix din ramuri economice diferite asupra procesului de formare a valorii relative (de schimb) si asupra miscarii preturilor marfurilor respective. Durata diferita a capitalului fix si proportia diferita in care se imparte capitalul total in capital fix (cladiri, masini, utilaje) si capital circulant (materii prime, salarii) pot sa aduca unele modificari in raporturile de schimb, respecticeea ce Ricardo numeste uneori valoarea relativa, alteori pretul relatial marfurilor. in esenta, el sustine ca cresterea "valorii muncii" (salariilor) determina o scadere a valorii de schimb a marfurilor care se produc cu o pondere mare a capitalului fix si in cazul unui capital fix cu o durabilitate mare. Din pacate, argumentarea acestei probleme este mai putin clara si Ricardo face unele confuzii care decurg din faptul ca nici el nu a surprins specificul actiunii legii valorii in economia moderna de piata, aticu productia simpla de marfuri; in acest caz si el cade in greseala lui Smith de a confunda uneori productia cu repartitia, crearea valorii cu, ceea ce va numi K.Marx, mai tirziu, "transformarea valorii in pret de productie" ca urmare a egalizarii ratei profitului intre ramuri si formarea unei rate generale medii a profitului pe intreaga economie. "in raport cu durabilitatea capitalului (deci si cu ponderea capitalului fix - n.ns. - S.S.S.) intrebuintat in orice fel de productie - scrie Ricardo -, preturile relative ale marfurilor pentru care s-a intrebuintat un astfel de capital durabil vor varia invers cu salariile; ele vor scadea cind salariile cresc si vor creste cind salariile scad; si dimpotriva, acele marfuri care sint produse mai ales prin munca, cu mai putin capital fix, sau cu capital fix de natura mai putin durabila decit mijlocitorul in care se exprima pretul (adica metalele pretioase din care erau confectionati banii cu valoare intrinseca - n.ns. - S.S.S.), vor creste cind salariile cresc si vor scadea cind salariile scad"20. Abordind o problema reala dificila (rolul masinilor si structura diferita a capitalului total, precum si influenta indirecta a repartitiei asupra mecanismului de formare a preturilor), Ricardo nu o rezolva in mod riguros si pentru faptul ca s-a abatut de la propria precizare privind deosebirea dintre productie si repartitie, cazind si el in greseala pe care a criticat-o la Smith.
In ceea ce priveste masura marimii valorii, D. Ricardo se ocupa de doua aspecte mai importante.In primul rind, el precizeaza ca nu orice fel de timp de munca poate constitui o astfel de masura, ci numai timpul cel mai indelungat pentru fiecare marfa, pe care-l numeste timpul de munca necesar. Acest punct de vedere se justifica in agricultura unde existau niste restrictii naturale (pamintul limitat si de calitati diferite) si sociale (o minoritate sociala detinea monopolul proprietatii asupra pamintului), dar nu era valabil in industrie.In al doilea rind, Ricardo recunoaste ca este imposibila gasirea unei masuri invariabile a valorii datorita faptului ca marfa folosita in calitate de etalon (metalele pretioase, banii) era ea insasi supusa oscilatiilor si transformarilor continue, decurgind atit din latura tehnica, cit si din latura socio-istorica a mecanismului de formare a preturilor.
D. Ricardo a acordat o atentie deosebita categoriei economice valoare si explicarii ei cu ajutorul muncii incorporate in marfuri, deoarece de corecta lor explicare depindea intelegerea tuturor celorlalte categorii, precum si a mecanismului de functionare a economiei de piata privita in ansamblu. "Ca aceasta (cantitatea de munca - n.ns. - S.S.S.) este, intr-adevar, fundamentul valorii de schimb a tuturor lucrurilor, cu exceptia acelora care nu pot fi inmultite prin munca omului, este o doctrina de cea mai mare importanta in economia politica - precizeaza Ricardo - deoarece din nici o alta sursa nu izvorasc atit de multe erori si deosebiri de pareri in aceasta stiinta ca din ideile vagi care sint legate de cuvintul valoare"21. Constatarea lui D. Ricardo este intru-totul valabila si in zilele noastre.
Teoria ricardiana a valorii bazata pe munca incorporata in marfuri a exercitat o influenta covirsitoare asupra contemporanilor si urmasilor sai. Cei care au acceptat teoria, in esenta ei, au tras din ea concluzii antiliberale (socialistii ricardieni Grav, Bray, comunistul utopic R. Owen, Marx si adeptii lui). Cei care au respins-o (liberalii neoclasici sau marginalisti, neoliberalii, neo-neoclasicii etc.) i-au opus o teorie subiectiva a valorii si a preturilor.
Exegetii "ortodocsi" ai operei lui Ricardo contesta, in ciuda evidentei, existenta teoriei valorii bazata pe munca in opera lui (de exemplu, Mark Blaug) sau minimalizeaza importanta ei, probabil pentru a abate atentia de la impactul ei asupra repartitiei venitului national.
Scoala contemporana de la Cambridge, in general si in special postkeynesistii care se denumesc si "neoricardieni", au readus, recent, in atentia comunitatii stiintifice opera economica a lui D. Ricardo, inclusiteoria valorii munca si implicatiile ei pe toate urile.
Repartitia produsului social si a venitului national intre clasele societatii moderne in viziunea lui A. Smith si D. Ricardo. Teoria ricardiana a rentei funciare si a antagonismului dintre salariu, profit si renta funciara. Pe masura dezvoltarii economiei moderne de piata si a conturarii tot mai clare a structurii ei de clasa, mai ales in perioada revolutiei industriale, a crescut interesul economistilor fata de problemele repartitiei venitului national si principalele ei categorii economice: salariul, profitul, dobinda si renta funciara.
Daca primii economisti liberali clasici au abordat aspecte disparate ale repartitiei venitului national, insistind asupra salariului si rentei (funciare si a banilor), Smith si Ricardo au meritul de a fi elaborat o conceptie coerenta despre procesul de ansamblu al repartitiei venitului national, legatura lui cu productia si mai ales corelatia dintre cele trei categorii economice de baza ale acesteia - salariul, profitul si renta funciara. Ei au adus contributii substantiale la dezvaluirea naturii celor trei venituri si mai ales a legilor diferite care guverneaza marimea si evolutia lor in timp, respectirelatiile dintre ele.
A. Smith isi expune conceptia despe repartitie in modulele 8-l1 din sectiunea I a lucrarii "Avutia natiunilor". HI face citeva aprecieri generale referitoare la acest proces care ar trebui sa constituie obiect de reflectii pentru economisti si factori de decizie (agenti economici, oameni politici, statul) si in zilele noastre.
Premisa teoriei lui A. Smith despre repartitie este structura de clasa a societatii din timpul sau care consta din muncitori salariati, patroni capitalisti si proprietari funciari.
Obiectul repatitiei il constituie, dupa parerea lui Smith, produsul social pe care el il identifica adeseori cu venitul national.
Cind examineaza originea produsului social total, Smith arata ca el reprezinta rezultatul muncii depuse de muncitorii productivi pentru prelucrarea pamintului si a resurselor rezultate din acesta. De aceea, el ii numeste pe muncitori "cei care hranesc, imbraca si procura locuinta intregii mase a poporului"21 si arata ca, daca exceptam produsele spontane ale pamintului, "productia totala anuala" este "rodul muncii productive"24.
Privind produsul social din punct de vedere tehnic, el face distinctie intre venitul brut sau produsul social si venitul net care ramine dupa scaderea cheltuielilor materiale (indeosebi capitalul fix consumat) din venitul brut.
Privind produsul social sub aspectul valoric sau pretul acestuia, Smith il reduce in mod nejust la suma veniturilor celor trei clase sociale si, in acest caz, el identifica produsul social cu venitul national, ceea ce creaza o serie de dificultati in intelegerea procesului de ansamblu al reproductiei sociale, "Productia totala anuala a pamintului si a muncii unei tari sau, ceea ce revine la acelasi lucru, pretul total al acestei productii - scrie A. Smith -, se imparte in mod necesar in trei parti: renta pamintului, salariile muncii si profitul capitalului"25. Daca s-ar fi referit la "valoarea adaugata de muncitori capitalului fix consumat" in decursul unui an, atunci rationamentul de mai sus ar fi fost corect, dar ar fi trebuit eliminat termenul de "productie totala" si inlocuit cu termenul de "venit net".
Cind examineaza destinatia produsului social, Smith reda mai clar relatia dintre acesta (denumit si venit brut) si venitul net (sau venitul national). El arata ca produsul total anual se imparte in doua parti: una care reconstituie capitalul consumat si cealalta care constituie venitul. Din acest venit creat numai de muncitorii productivi urmeaza sa fie intretinuta intreaga populatie a tarii, adica: muncitorii productivi, muncitorii neproductivi si cei care nu lucreaza26.
Fondul investigatiei lui Smith consta in determinarea naturii diferite a fiecaruia dintre cele trei venituri si in descoperirea legilor ("naturale" sau firesti) deosebite care guvernau marimea si modificarea in timp a acestora.
A. Smith remarca deosebirea dintre salariu, care izvoraste din valoare creata de munca muncitorilor, si profit si renta funciara, care reprezinta scazaminte din valoarea creata de muncitori, in virtutea unei pozitii privilegiate a intreprinzatorilor (detinatori de capital) sau a unei pozitii de monopol a proprietarilor de pamint.In acelasi timp, A. Smith avertizeaza impotriva greselii de a confunda profitul cu salariul, aratind ca ele difera atit in ce priveste natura lor, cit si marimea, respectiregula sau legea care guverneaza miscarea lor.
Salariul este, dupa parerea lui Smith, "rasplata muncii". in societatea moderna salariul reprezinta numai o parte din valoarea (produsul) creata de muncitor. El are in vedere doua modalitati de exprimare a salariului si anume salariul real sau in produse si salariul nominal sau in bani. Ca orice marfa, munca are dupa parerea lui Smith, un pret natural si un pret curent sau de piata.
Marimea salariului real este determinata de cantitatea mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale si de pretul acestora. Salariul nominal poate sa fie mai mare sau mai mic decit pretul natural sau valoarea muncii, in functie de raportul dintre cererea si oferta de munca de pe piata. Daca limita minima a salariului este determinata de mijloacele de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale, in practica salariile sint, de regula, mai mari, dupa aprecierea lui Smith. El se pronunta pentru salarii mari din doua motive: intii, pentru ca acestea sint o dovada a belsugului si a prosperitatii economiei respective, iar in al doilea rind, pentru ca salariile mari ii stimuleaza pe muncitori sa lucreze mai bine, cea ce duce la cresterea avutiei nationale.
Salariul nu este o marime constanta, ci se modifica in timp, in functie de volumul si valoarea mijloacelor de subzistenta necesare muncitorului si familiei sale, cit si in functie de cererea si oferta de munca pe piata, adica in legatura si cu miscarea demografica. Salariul nominal se modifica si in functie de valoarea sau puterea de cumparare a banilor. Dupa parerea lui Smith, cresterea demografica este un semn de prosperitate economica, ca si cresterea acumularii de capital. Prima influenteza miscarea salariilor in sens invers proportional, iar a doua in sens direct proportional.
A. Smith remarca faptul ca exista o anumita ambiguitate sau neclaritate in conceptia populara despre munca, dar, din pacate, nici el nu reuseste sa o clarifice, continuind sa confunde, ca si predecesorii sai, munca in calitate de izvor sau substanta a valorii tuturor marfurilor si munca in calitate de marfa sau obiect al tranzactiei incheiate intre patronul capitalist si muncitor, cu prilejul angajarii acestuia din urma. "Dar, desi cantitati egale sint intotdeauna de o valoare egala pentru muncitor - scrie A. Smith -, totusi pentru persoana care intrebuinteaza pe muncitor, aceste cantitati de munca par uneori de o valoare mai mare, alteori mai mica. in intelesul acesta popular, se poate spune deci, ca munca are un pret real si unul nominal, intocmai ca si marfurile Deosebirea dintre pretul real si cel nominal al marfurilor si al muncii nu este numai o chestiune de pura speculatie, ci poate fi citeodata de o utilitate practica considerabila", conchide A. Smith, adaugind ca "Acelasi pret real reprezinta intotdeauna o aceeasi valoare. Dar, din pricina variatiilor in valoarea aurului si argintului, acelasi pret nominal reprezinta uneori valori foarte diferite".
Spre deosebire de "intelesul popular" al termenului de munca, vizind doua situatii diferite (munca in calitate de activitate creatoare, respectiizvor si substanta a valorii si munca in calitate de potential inchiriat sau cumparat in vederea unei viitoare folosiri de catre patron), stiinta economica are datoria sa lamureasca in mod riguros aceasta deosebire de sens si de continut. A. Smith a atras atentia asupra problemei, dar nu a rezolvat-o, utilizind si el, in continuare, limbajul popular, ambiguu in acest caz, care pune semn de egalitate intre munca si forta de munca.
Daca aceasta dubla semnificatie a termenului "munca" nu este luata in considerare se ajunge la un cerc vicios in explicarea izvorului valorii marfurilor si a izvorului unor venituri din societatea moderna, indeosebi a profitului, in sensul ca, daca valoarea creata de munca si valoarea obtinuta prin vinzarea muncii ar fi identice ca marime, nu s-ar mai putea explica de unde izvorasc veniturile celorlalte clase sociale in afara muncitorilor si mai ales profitul intreprinzatorilor capitalisti.
Profitul capitalistilor a fost analizat de A. Smith cu scopul de a-i dezvalui natura si de a explica marimea si tendinta lui pe masura dezvoltarii societatii.
Daca primii economisti liberali clasici erau inclinati sa considere profitul un fel de salariu al intreprinzatorului capitalist, A. Smith este primul economist liberal clasic care analizeaza profitul ca o categorie economica distincta ce nu trebuie confundata nici cu salariul, nici cu dobinda.
"Profiturile capitalului s-ar putea gindi ca sint numai un nume diferit al salariilor unui anumit fel de munca, munca de supraveghere si conducere. in fond - sustine Smith -, ele sint cu totul deosebite si orinduite de principii cu totul diferite; si nu sint deloc in raport cu cantitatea, osteneala sau iscusinta acestei presupuse munci de supraveghere si conducere. Ele sint determinate, in intregime, de valoarea capitalului intrebuintat si sint mai mari sau mai mici, in proportie cu marimea acestui capital"28.
A. Smith a subliniat rolul pozitiv, stimulator al profitului in toate ramurile activitatii economice, aratind ca el constituie mobilul acestor activitati. "Singurul moticare il determina pe posesor sa-si utilizeze capitalul, fie in agricultura, fie in manufactura, fie intr-o anumita ramura de comert cu ridicata sau cu amanuntul, este profitul sau propriu. Nu intra niciodata in calculele lui, modul cum fiecare din aceste feluri de utilizare va pune in actiune munca productiva sau va adauga diferite valori la productia anuala a pamintului si a muncii societatii - arata Smith"29.
Spre deosebire de omul de afaceri care nu se preocupa de mecanismul obtinerii profitului, A. Smith, ca om de stiinta, cerceteaza natura si originea profitului, marimea lui si tendinta lui.
Prin natura lui, profitul este, dupa parerea lui Smith, un scazamint din valoarea noua creata de muncitorii salariati, scazamint care poate fi operat in virtutea faptului ca intreprinzatorii sint proprietarii unor fonduri sau rezerve de bani, masini si alimente necesare desfasurarii procesului de productie, respectidetinatorii capitalului. La acest argument principal, Smith mai adauga un argument in favoarea profitului capitalist si anume riscurile la care se expun capitalistii in decursul afacerilor, care pot ingreuna, iar uneori chiar impiedica recuperearea capitalului investit. Profitul ar fi deci si o compensare pentru riscul in afaceri.
Termenul de profit este utilizat de A. Smith in doua sensuri diferite: uneori in sensul foarte larg de totalitate a surplusului de valoare ramas dupa scaderea salariilor din valoarea nou creata de muncitori (plusprodus sau ceea ce Sismondi va numi "supravaloare", iar Marx "plusvaloare"), iar alteori (de cele mai multe ori), intr-un sens mai restrins si mai riguros de venit al capitalistului intreprinzator sau beneficiu care ramine dupa ce se scad din valoarea nou creata de muncitori atit salariile lor cit si renta funciara platita proprietarului de pamint. Pe baza acestei tehnici de calcul, unii exegeti ai operei liberalilor clasici au denumit profitul "venit rezidual" (ce ramine dupa scaderile ce se fac din valoarea creata de muncitori).
Marimea profitului este direct proportionala cu marimea capitalului de care dispune un intreprinzator sau pe care il foloseste acesta. De regula, marimea profitului este asemanatoare in toate ramurile economiei nationale si in acest sens A. Smith vorbeste despre "profitul obisnuit" sau mijlociu spre deosebire de "profitul extraordinar" care poate fi obtinut temporar in domenii noi de activitate, dar care este ulterior redus la dimensiunile profitului "obisnuit" prin concurenta din partea altor capitaluri.
Urmarind tendinta "profitului obisnuit" (adica mediu) pe termen lung, A. Smith considera ca, pe masura ce sporeste acumularea de capital, se dezvolta productia si creste avutia nationala, profitul are o tendinta opusa acestor procese si totodata, opusa celei urmata de salarii si renta funciara. in timp ce acestea din urma cresc, datorita sporirii cererii de munca si de alimente pe piata, profitul scade, deoarece este un venit rezidual, reprezinta ceea ce ramine din valoarea nou creata cuprinsa in marfuri prin scaderea salariilor si a rentei funciare.
Renta funciara este, dupa parerea lui Smith, "pretul platit pentru folosirea pamintului". Cauza ei consta in faptul ca pamintul se gaseste in proprietate privata, motipentru care Smith considera renta funciara ca un "pret de monopol"30. Renta funciara nu trebuie confundata nici cu profitul capitalistului, nici cu dobinda incasata de banci cind dau bani cu imprumut, deoarece natura, marimea si miscarea ei sint guvernate de cu totul alte legi "naturale" decit cele referitoare la categoriile economice mentionate.
A. Smith intuieste faptul ca mecanismul de formare a rentei funciare este mai complicat si, deci, mai greu de explicat decit in cazul salariului, profitului si al dobinzii, dar nu reuseste sa dezvaluie pina la capat acest mecanism. El afirma ca "renta intra in alcatuirea pretului marfurilor in alt fel decit salariul si profitul. Salariul sau profitul, mare sau mic, sint cauzele pretului, mare sau mic, pe cind renta, mare sau mica este efectul acestui pret"3'.
Aceasta afirmatie se bazeaza pe o ambiguitate frecventa in opera lui Smith si anume, identificarea procesului de productie si deci de creare a valorii cu procesul repartitiei acesteia intre clasele sociale implicate, combinata cu substituirea frecventa a valorii cu pretul, amestecind factorii care determina substanta valorii si a pretului, cu cei care explica abaterile pretului pietii de la valoare sau, cum o mai denumeste Smith adeseori, de la pretul natural.
Insuficienta clarificare a acestei probleme explica prezenta unor contradictii flagrante in opera lui Smith in legatura cu renta funciara, ca de exemplu, ideea ca renta este un venit care i se cuvine proprietarului, fara a motiva aceasta afirmatie, ideea ca renta funciara este un scazamint din valaorea nou creata de muncitori, contrazisa insa de afirmatia ca renta ar fi un dar al naturii, afirmatie facuta sub influenta evidenta a fiziocratilor, etc.
Problemele repartitiei venitului national ocupa un loc mult mai important in opera lui D. Ricardo, iar analiza facuta de el categoriilor economice ale repartitiei este net superioara fata de conceptia uneori contradictorie si ambigua a lui A. Smith.
D. Ricardo remarca in "Prefata" la principala sa lucrare "Despre principiile economiei politice si impunerii" (1817) ca o serie de economisti ilustri dinaintea sa (Turgot, Stewart, Smith) sau din timpul lui (Say, Malthus, Sismondi) au clarificat problemele productiei, dar ca au ramas multe probleme neclare in ce priveste repartitia venitului national intre clasele sociale cu interese foarte diferite si ca cele mai multe neclaritati exista in legatura cu renta funciara si consecintele ei asupra celorlalte venituri (salariul, profitul1Ať, precum si asupra politicii fiscale a statului.
Pentru aceste motive, D. Ricardo a considerat ca "A determina legile care reglementeaza aceasta distributie constituie principala problema in economia politica", dat fiind si faptul ca economistii dinaintea lui "ofera totusi prea putine lamuriri satisfacatoare cu privire la miscarea naturala a rentei, profitului si salariilor"32.
Cheia intelegerii repartitiei venitului national o constituie, in viziunea lui D. Ricardo, teoria valorii bazata pe munca, iar inceputul acestui demers teoretic consta in analiza rentei funciare. Din aceasta cauza, dupa ce si-a expus ideile de baza cu privire la valoare si pret, in modulul I al principalei sale lucrari din 1817, Ricardo se ocupa de analiza rentei funciare, inclusirenta minelor, in modulele II si 111 ale lucrarii, polemizind pe acesta tema cu ideile lui A. Smith si Th. R. Malthus in modulele XXIV si XXVII.
Ricardo procedeaza in acest fel deoarece considera ca modificarile care intervin in marimea rentei funciare pe masura dezvoltarii societatii influenteaza intregul proces al repartitiei venitului nationale: in mod direct, marimea salariilor muncitorilor si indirect, marimea profitului capitalistilor. Cu acest prilej, el dezvaluie lupta de interese intre cele trei clase sociale din economia moderna in domeniul repartitiei venitului national.
Teoria rentei funciare. Definind notiunea, Ricardo scrie ca "renta funciara este acea parte din produsul pamintului care se plateste landlordului pentru folosinta fortelor originare si indistructibile ale solului. Ea este, totusi, adeseori confundata cu dobinda si profitul capitalului, iar in limbaj popular termenul este folosit pentru a desemna tot ceea ce este platit anual de catre arendas landlordului (proprietarului de pamint - n. ns. -S.S.S.)"33.
Delimitindu-se de aceste confuzii frecvente, Ricardo se ocupa de renta in sensul strict al termenului pentru a-i dezvalui natura, cauzele, marimea si modificarea ei, mecanismul de constituire si, mai ales, influenta asupra celorlalte venituri.Imprejurarea sociala sau conditia care face posibila formarea si plata rentei funciare este proprietatea privata asupra pamintului. Daca pamintul ar fi liber, arata Ricardo, nu s-ar plati renta funciara, asa cum s-a intimplat la inceputurile colonizarii unor tinuturi neocupate.
Cauzele care explica formarea rentei funciare sint legate, dupa aceeasi parere, de faptul ca pamintul este limitat ca intindere, este de calitati diferite si are pozitii diferite in raport cu piata, precum si datorita faptului ca in timp s-a trecut la cultura unor suprafete de pamint tot mai putin fertile, cu randamente descrescinde.
D. Ricardo sesizeaza si combate unele ambiguitati din gindirea lui A. Smith in legatura cu renta funciara si relatia ei cu valoarea si pretul marfurilor produse in agricultura. Ricardo nu este de acord cu cei care sustin ca renta funciara este un dar al naturii si nici cu parerea lui Smith ca renta ar fi una din cauzele preturilor ridicate ale produselor agricole. Dupa parerea lui Ricardo, renta izvoraste din faptul ca in agricultura se intrebuinteaza o cantitate mai mare de munca, cu un rezultat proportional scazut, ceea ce inseamna ca renta funciara nu este o cauza a valorii, ci o consecinta a valorii mai mari a produselor agricole, este o parte din valoarea nou creata de muncitorii din agricultura. "Daca se ia in cultura pamintul de calitate inferioara - scrie Ricardo -, valoarea de schimb a produselor agricole se va urca din cauza ca pentru producerea lor se cere mai multa munca", deci "renta provine in mod invariabil din intrebuintarea unei cantitati suplimentare de munca cu un rezultat proportional mai scazut"34.
Si pentru a demonstra mai convingator acest lucru, Ricardo explica mecanismul formarii rentei funciare, pornind de la mecanismul formarii preturilor pe baza valorii marfurilor sau a muncii incorporate in ele. "Valoarea de schimb a tuturor marfurilor -scrie Ricardo -, fie ca sint fabricate, fie ca sint produse ale minelor sau produse ale solului, este intotdeauna reglementata, nu de cantitatea mai redusa de munca care ar fi suficienta pentru producerea lor in conditiile cele mai favorabile si de care profita exclusicei care au inlesniri speciale de productie, ci de cantitatea mai mare de munca intrebuintata in mod necesar pentru producerea lor de acei care nu au asemenea inlesniri, de acei care continua sa le produca in conditiile cele mai nefavorabile -intelegind prin conditiile cele mai nefavorabile, acelea in care cantitatea de produs ceruta face insa necesara continuarea productiei"35.
Mai pe scurt, aceasta inseamna ca pretul marfurilor se formeaza pe baza valorii, determinata de timpul de munca necesar, adica in viziunea lui Ricardo, timpul cel mai indelungat. intrucit timpul de munca cheltuit pentru o unitate de produs pe terenurile mai fertile este mai mic decit timpul necesar la nivelul intregii economii, rezulta ca apare o diferenta intre pretul de vinzare pe piata (determinat de timpul necesar) si valoarea individuala mai mica a produselor agricole de pe terenurile mai fertile, diferenta care imbraca forma unui surplus de valoare sau profit suplimentar. Din acest profit suplimentar incasat de arendas se plateste renta funciara. De aceea, spre deosebire de Smith, Ricardo scrie ca "Griul (mai precis pretul griului - n.ns. - S.S.S ) nu este urcat fiindca se plateste renta, ci se plateste renta fiindca griul este urcat"36.
Dupa ce a lamurit natura, cauzele si mecanismul formarii rentei funciare, Ricardo se ocupa pe larg de "legile care reglementeaza urcarea sau scaderea ei", respectide influenta acestei miscari asupra celorlalte venituri (salariul si profitul). Urmarind modificarea rentei funciare in timp, Ricardo semnaleaza tendinta de crestere a acesteia pe masura sporirii avutiei, a cresterii acumularii de capital si a sporirii populatiei, deci pe masura cresterii cererii de produse agricole pe piata. "Urcarea rentei - scrie Ricardo - este intotdeauna efectul cresterii bogatiei tarii si a greutatii de a-si procura alimentele necesare pentru populatia sa sporita. Este un simptom, dar nu este niciodata o cauza a bogatiei Renta creste cel mai repede cind pamintul disponibil descreste in puterile lui productive"37.
Este clar, pe baza celor de mai sus, ca Ricardo a contribuit considerabil la progresul cunoasterii proceselor din agricultura economiei de piata moderne si ca a dat dovada de mai multa claritate si de consecventa in afirmatiile facute in aceasta privinta in atie cu A. Smith.In acelasi timp, exista unele insuficiente si in gindirea lui consacrata acestor probleme, printre care faptul ca a analizat mai ales renta diferentiala, ocolind renta de pe terenurile cele mai putin fertile (renta absoluta),faptul ca nu a observat particularita|ile actiunii legii valorii in agricultura, spre deosebire de industrie, ca si afirmatia contrazisa de anumite fapte ca oamenii ar fi trecut de la cultura terenurilor mai fertile la cultura terenurilor din ce in ce mai putin fertile (in SUA s-a intimplat invers), ceea ce ar justifica pretinsa "lege" a randamentelor descrescinde.
Conceptia lui D. Ricardo despre salarii si tendinta lor in timp se inscrie pe linia formulata de A. Smith, aducind o serie de precizari conceptuale importante.
Ca si Smith, D. Ricardo considera ca munca este o marfa care se vinde si se cumpara pe piata, deci ca ea are atit valoare (pret natural) cit si pret (pretul pietei). Salariul nu este altceva decit numele care se da pretului pe care-l are munca pe piata.
"Pretul natural al muncii - scrie Ricardo - este acel pret care este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor atit sa se intretina, cit si sa-si perpetueze rasa, fara nici o crestere sau scaderepretul natural al muncii depinde de pretul alimentelor, al obiectelor de prima necesitate si lucrurilor de confort cerute pentru sustinerea muncitorului si familiei sale"38.
Daca valoarea muncii (sau pretul ei natural) este determinata de cantitatea, respectipretul mijloacelor de subzistenta ale muncitorului si f





Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre liberalismul - principala tendinta din gindirea economica

Impactul gindirii economice
Liberalismul - principala tendinta din gindirea economica
Reactii sociale si nationale fata de liberalismul economic clasic
Marxismul - a doua tendinta din gindirea economica
Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
Ascensiunea dirijismului in perioada interbelica
Evolutia postbelica a keynesismului si dirijismului
Neoclasicismul si neoliberalismul in perioada contemporana (1918-1994)
Teorii moderne si contemporane despre comertul international
Cresterea economica in dezbaterea economistilor din perioada postbelica
Teorii contemporane despre subdezvoltare si strategiile lichidarii ei
Gindirea economica din romania de la inceputuri
Curente de gindirea economica din romania in perioada 1859-1918.
Curente de gindire economica din romania mare in perioada interbelica (1918-1940)








































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics