StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
drept DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept civil

Evolutia istorica si reglementarea sanctiunilor civile in dreptul civil roman

Evolutia istorica si reglementarea sanctiunilor civile in dreptul civil roman


320. Primele reglementari in materie contractuala aparute in dreptul geto-dac si in dreptul Daciei romane. In ceea ce priveste dreptul geto-dac, datorita faptului ca nu s-au pastrat textele vechilor legi, nu exista nicio informatie cu privire la institutiile juridice. Odata cu extinderea relatiilor sclavagiste, intensificarea schimburilor comerciale si a circulatiei monedei au implicat, in mod cert, existenta unor norme corespunzatoare obligatiilor si contractelor.



In Dacia romana, materia obligatiilor cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata datorita faptului ca in aceasta provincie, ca si in alte provincii ale Imperiului Roman, productia si schimbul de marfuri au cunoscut o mare inflorire.

Obligatiile, in primul rand cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea unor elemente de drept civil, de drept al gintilor si de drept autohton. Forma, elementele si efectele contractelor de vanzare, locatiune, asociere sau imprumut, care s-au aplicat frecvent in Dacia, ne indica faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originara, capatand, in noile conditii, o serie de functii si de finalitati noi

Acest fenomen se explica prin faptul ca vechile obiceiuri juridice ale dacilor s-au pastrat, influentand in mare masura modul in care au fost preluate si adaptate normele dreptului roman. Astfel, normele dreptului local si-au manifestat foarte mult influenta in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei-credinte.


321. Configurarea primelor sanctiuni juridice civile in perioada feudalismului romanesc. In conditiile feudalismului dezvoltat, institutiile juridice pastreaza un important fond de norme stravechi, la care se vor adauga si reguli noi. Legea tarii consacra ca izvor al obligatiilor contractele si delictele, cu tendinta spre raspunderea personala, dupa cum arata cronicarul Miron Costin: "pre lege dreapta nici fecior pentru fapta tatane-sau nici parintele pentru fapta fecioru-i de varsta nu-i platnic" . Tot asa prevad si unele documente juridice ale cancelariei domnesti: "sa nu se prade pe tata, frate, nici rude".

Totusi, traditionala solidaritate a obstei satesti si anumite interese ale statului feudal au facut posibile si unele forme de raspundere pentru fapta altuia, raspundere colectiva in materie fiscala, penala si de comert international.

In ceea ce priveste contractele, cele mai uzitate erau contractul de vanzare-cumparare, donatie, schimb, imprumut, comodat. Legea tarii considera nul contractul in care consimtamantul era viciat prin "sila" (impresurare, val, cotropire), de exemplu, sub forma "aruncarii pretului" sau "lepadarii pretului" de catre un boier, impotriva refuzului taranului de a-si vinde pamantul. Motivele pentru care vanzatorul a fost "nevoit" sa-si vanda pamantul - foamete, robie, plata birului sau a unor amenzi penale, pribegie, lipsuri materiale - nu erau vicii de consimtamant. Forma publicitara cu prezenta martorilor excludea viciile de dol si eroare.

In cazul vanzarii pamantului, era necesar si consimtamantul altor persoane, pe langa acela al partilor contractante: al rudelor si vecinilor pentru pamantul taranilor din obste (dreptul de protimis), incuviintarea domnului pentru mosiile boierilor.

Cu privire la obiectul vanzarii, acesta trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat. O caracteristica a vanzarii feudale este aceea ca obiectul sau putea fi si persoana umana: taranii liberi care isi vindeau stapanilor feudali libertatea devenind rumani sau vecini, precum si robii, care nu erau liberi, dar puteau constitui obiect de transfer de la un stapan la altul.

Pretul se platea integral in momentul conventiei, dar uneori si partial, cand se fixa un termen pentru plata pretului restant, sub sanctiunea rezilierii in caz de neplata. Rezilierea vanzarii putea fi prevazuta in contract sub forma unui pact comisoriu.

Intoarcerea pretului putea avea loc si in caz de evictiune ("val"), cand se prevedea in actul de vanzare constituirea de garantii personale - chezasi - care se angajeaza ca, daca cumparatorul va avea val, "sa avem noi a da seama".

Rezilierea putea fi obtinuta si pe cale judecatoreasca, in caz de evictiune, cand bunul a fost "cumparat rau", adica de la un neproprietar.

In ceea ce priveste contractul de donatie, o mare frecventa in epoca o aveau daniile catre biserici sau manastiri. Manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita, sub sanctiunea revocarii de catre fostii proprietari.

Zalogul era un mijloc legal mult practicat in feudalism pentru a garanta obligatiile izvorate din contracte, cum erau cele de vanzare-cumparare, imprumut, comodat etc. El consta din bunuri mobile si imobile, mai ales pamant, precum si iobagi cu delnitele lor. Indeplinirea la termen a obligatiei garantate atragea rascumpararea zalogului. Cand zalogirea se facea fara termen, creditorul era indreptatit sa stapaneasca si sa foloseasca bunurile zalogite pana la achitarea datoriei (in cazul imprumutului banesc) sau pana la inapoierea vitelor imprumutate (pentru comodat).

In cazul zalogului cu termen, actul incheiat putea prevedea ca, in caz de nerespectare a termenului, bunurile zalogite sa fie "pieitoare", "prapadite", "pierdute", adica "sa fie luate pe seama d-sale" (a creditorului). In lipsa unei asemenea clauze si intrucat valoarea zalogului era de obicei mai mare decat a obligatiei garantate, se proceda la pretuirea bunurilor si la vanzarea lor de catre o persoana straina sau chiar de catre creditor, retinandu-se din pretul obtinut valoarea garantata, iar diferenta era data debitorului.


322. Evolutia principalelor reglementari in materie contractuala in vechiul drept romanesc. O evolutie deosebita cunosc institutiile dreptului civil in perioada regimului turco-fanariot, perioada in care izvoarele bizantine isi pierd din influenta, in schimb sunt preluate si adaptate o serie de principii si institutii proprii codurilor burgheze.

Astfel, Codul Calimach si Codul Caragea dezvolta o adevarata teorie a obligatiilor, prin receptarea celor mai noi reglementari in materie. Sunt tratate intr-o forma sistematica numeroase aspecte privind izvoarele obligatiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esentiale ale contractelor si elementele specifice fiecarui contract.

Codul Calimach sau Codica Tivila a Moldovei, intrat in vigoare la 1 iunie 1817, reprezenta o sinteza a tot ceea ce era mai valoros in domeniul dreptului civil pentru epoca respectiva, avand ca izvoare Codul civil francez de la 1804 si Codul civil austriac de la 1811. Potrivit acestui Cod, izvoarele obligatiilor sunt: legea, tocmeala (contractul) si vatamarea adusa cuiva (delictul) (art. 1150).

Contractele se clasifica, dupa forma lor, in scrise si nescrise, iar dupa efecte, se impart in unilaterale si bilaterale. Cu privire la conditiile de existenta si validitate a contractelor, pentru prima data in legislatia noastra, referindu-se la capacitate ca element esential al contractului, Codul Calimach afirma ca: "tot omul se socoteste vrednic de a-si castiga drituri" (art. 29), dar in conditiile legii. Aceasta prevedere ne arata ca, pe de o parte, se recunoaste principiul egalitatii tuturor in fata legilor, dar, pe de alta parte, legislatia in ansamblul sau restrange capacitatea persoanelor.

Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuia sa fie lipsit de sila (teama) sau viclesug (dol), iar obiectul contractului trebuia sa fie in comert (patrimonial) (art. 1173 C. Calimach).

Legiuirea Caragea, intocmita si publicata in anul 1818, din ordinul domnitorului Tarii Romanesti, Ioan Gheorghe Caragea, urmand a intra in vigoare cu un an mai tarziu, s-a aplicat, ca si Codul Calimach, pana la intrarea in vigoare a Codului civil roman. Codul Caragea introduce, pentru prima oara, principiul cauzei licite, astfel incat un contract nu se putea incheia in mod valabil impotriva dispozitiilor legii si bunelor moravuri (II, 14

Materia contractelor este amplu reglementata atat in Codul Calimach, cat si in Legiuirea Caragea, punandu-se accent in special pe vanzare, inchiriere, arenda, schimb, depozit, comodat, mandat, sechestru, chezasie, zalog.

Ca urmare a nivelului relativ ridicat la care ajunsesera relatiile marfa-bani, contractul de vanzare-cumparare este deosebit de amanuntit reglementat in ambele coduri.

Vanzarea se putea incheia fie in forma scrisa, fie in forma orala; imobilele si robii se puteau vinde numai prin contract scris (III, 2, 6). Prin preluarea unor reguli de drept roman, s-a admis "stricarea vanzarii" atunci cand pretul reprezenta mai putin de jumatate din valoarea reala a lucrului (leziunea).

De un interes deosebit se bucura si contractul de imprumut, cu privire la care Pravilniceasca Condica sau Mica rinduiala juridica, intocmita in 1775 din porunca lui Alexandru Ipsilanti, dar intrata in vigoare cinci ani mai tarziu, prevedea forma scrisa si prezenta a trei martori, pentru ca debitorul sa nu poata tagadui inscrisul prin care este mentionat imprumutul. Cu toate ca dobanda legala era fixata la 10% cu interzicerea anatocismului (dobanda la dobanda) si a cametei, imprumuturile camataresti luasera o mare amploare in epoca.


323. Reglementarea principalelor sanctiuni civile in dreptul civil roman modern. Codul civil roman a fost adoptat in anul 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, fiind, alaturi de Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala, una dintre cele patru componente esentiale ale operei legislative infaptuite de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Codul civil roman cuprinde o multitudine de prevederi in materia sanctiunilor civile. Cu privire la nulitate, Codul nu ne ofera o definitie legala a acestei institutii fundamentale a dreptului civil, si nici nu o reglementeaza in mod unitar, ci prin texte disparate, raspandite in tot cuprinsul sau: art. 5, 790, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. (2), 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 1167-1168, 1190, 1308-1309, 1211 etc.

Alte acte normative care cuprind reglementari cu privire la nulitate sunt: Decretul nr. 31/1954, art. 20, 34; Legea nr. 18/1991, art. 49 etc.

Proiectul Codului civil (editia 1971) cuprindea o reglementare generala a nulitatii actului juridic civil - Capitolele II, III, IV ale Titlului IV, Cartea I, precum si o reglementare speciala privitoare la contracte - Capitolul II, Titlul II, Cartea III. O asemenea reglementare unitara a institutiei nulitatii reprezinta un deziderat esential pentru un viitor Cod civil.

In ceea ce priveste rezolutiunea, acest termen este expres folosit in art. 1320, 1365, 1366 si 1368 C.civ., dar exista si alte texte care, referindu-se la aceeasi sanctiune, folosesc alti termeni. De exemplu, art. 1020-1021 C.civ. utilizeaza termenul de "desfiintare", in timp ce, in art. 1328, 1331, 1347, 1349, apar expresiile "stricarea vanzarii" si "stricarea contractului". Articolul 1367 C.civ. vorbeste despre "rezolvarea vanzarii", iar art. 1370 face mentiune despre "rezolvirea vanzarii".

Alteori, desi opereaza rezolutiunea, se foloseste termenul de "revocare", cum este cazul donatiei cu sarcini (art. 829, 830, 832 C.civ.).

Actiunea pentru vicii redhibitorii, care apare ca o specie a actiunii in rezolutiune, este reglementata in art. 1355-1359 C.civ.

Din cauza acestei diversitati terminologice utilizate de Codul civil roman si pentru a se evita confundarea rezolutiunii cu alte cauze de ineficacitate a contractului, se impune de lege ferenda consacrarea termenului de "rezolutiune" de catre toate textele legale care reglementeaza desfiintarea, cu efecte retroactive, a contractelor sinalagmatice, din cauza neeexecutarii culpabile a obligatiei uneia dintre parti.

Nici in materia rezilierii nu exista un text de principiu in Codul civil, ci doar aplicatii in situatii particulare, cum este art. 1430 C.civ. O asemenea aplicatie exista si in art. 24 lit. a), b), d) din Legea nr. 5/1973, in prezent abrogata. Intr-o forma modificata, aceasta aplicatie a fost preluata si in art. 24 din Legea locuintei ( Legea nr. 114/1996).

Doctrina a statuat ca, deoarece textul art. 1020 C.civ. se refera generic la contractele sinalagmatice, fara a deosebi dupa cum acestea sunt cu executare imediata sau succesiva, dispozitiile acestuia privitoare la rezolutiunea judiciara se aplica si in cazul rezilierii contractelor. Astfel, in caz de neexecutare a obligatiilor izvorate din contracte cu executare succesiva, creditorul are dreptul de optiune, prevazut de art. 1021 C.civ., intre a cere instantei de judecata fie executarea silita a obligatiei corelative, fie rezilierea contractului.

Exceptia de neeexecutare a contractului, actionand in domeniul contractelor sinalagmatice, este reglementata de texte diferite: in materia vanzarii, dreptul cumparatorului de a invoca exceptio non adimpleti contractus este prevazut de art. 1364 C.civ., in materia contractului de schimb - art. 1407 C.civ., in materia contractului de depozit - art. 1619 C.civ.

In ceea ce priveste revocarea, acest termen este considerat cel mai indefinit in dreptul civil roman . Articolul 969 alin. (2) C.civ. prevede posibilitatea revocarii conventiilor prin "consimtamant mutual", alte texte reglementeaza posibilitatea revocarii pentru diferite contracte: art. 937 alin. (1) C.civ.- in materia donatiilor facute de soti in timpul casatoriei, art. 1436 alin. (2) C.civ. - in materia contractului de locatiune pe durata determinata, art. 1552 pct. 1 si 1553 C.civ. - in materia contractului de mandat etc.

Clauza penala primeste o definitie legala in art. 1066 C.civ. si o reglementare amanuntita in Titlul III, Capitolul VI, Sectiunea VI - "Despre obligatiile cu clauza penala" (art. 1066-1072).

Nici cu privire la inopozabilitatea actului juridic civil nu exista o reglementare unitara in Codul civil, ci texte disparate: art. 1175, 1182, 1393, iar actiunea pauliana, calificata in doctrina ca o veritabila actiune in inopozabilitate, este reglementata de art. 975 C.civ.

In ceea ce priveste reductiunea contractelor, singurul caz de reductiune prevazut expres de Codul civil este reductiunea donatiei prin care se incalca rezerva succesorala (art. 847-855 C.civ.).




P.F. Girard, Textes de droit roman, Paris, 1937, p. 849.

M. Costin, Letopisetul Tarii Moldovei, in Opere, 1958, p. 75.

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, Universitatea din Bucuresti, 1980, p. 413-414; Al. Athanasiu, Aspecte teoretice si practice ale revocarii deciziei desfacerii disciplinare a contractului de munca si a deciziei de imputare, R.R.D. nr. 3/1984, p. 13.



Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact