StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept roman
Trimite articolul prin email Persoanele : Drept roman Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Persoanele



PERSOANELE



1. NOTIUNILE DE PERSOANA, CAPACITATE SI PERSONALITATE.


In societatea sclavagista romana nu orice fiinta umana putea sa participe la raporturile juridice, in calitate de titular de drepturi si obligatii. Societatea moderna insa recunoaste fiecarui om drepturile asa-zise "naturale" sau "fundamentale", raspunzand in acest fel necesitatilor vietii sociale.



Acest lucru nu era posibil in lumea antica romana datorita ierarhiilor sociale instaurate dincolo de considerentele demnitatii umane.

Prin notiunea de "persona" se desemna orice subiect de drept, respectiv individ (persoana fizica) sau o fiinta abstracta (persoana juridica), careia ordinea juridica ii recunoaste aptitudinea generala si abstracta de a fi titular de drepturi (in sens subiectiv) si de obligatii, in particular, dar nu cu referire exclusiva la domeniul dreptului (obiectiv) privat. Aceasta aptitudine este definita prin termenii de "personalitate" sau de "capacitate juridica". Capacitatea juridica, nu este alta decat acea capacitatea abstracta si generala ce se identifica cu personalitatea juridica. In concret, capacitatea juridica a unei persoane poate fi mai mult sau mai putin ampla. Capacitatea juridica in dreptul roman este recunoscuta individului de ordinea juridica sau este oglindita in normele date de stat, tocmai pentru a produce acele efecte juridice prevazute de aceeasi ordine.

In acest sens, trebuie sa subliniem ca numai oamenii liberi (binenteles, cu diferentierile pe care le vom face mai jos) puteau fi subiecti de drept, deci puteau participa la raporturile juridice, ca titulari de drepturi si obligatii. Dimpotriva sclavii nu aveau capacitate juridica, erau considerati ca simple lucruri ("res") sau unelte vorbitoare ("instrumenta vocalia"). Statul roman era acela care nu recunostea sclavilor capacitatea juridica, deci nu puteau fi subiecte de drept.

Capacitatea sau "personalitatea juridica" in dreptul roman era de doua feluri: capacitate de folosinta (juridica sau de drept) si capacitate de exercitiu (de fapt). Asa cum s-a sustinut in literatura romanistica, terminologia aceasta este imbracata intr-o haina moderna care insa isi are originea in cazuistica dreptului roman.[1]

Capacitate de folosinta poseda numai acea persoana fizica, care indeplinea urmatoarele trei conditii: aveau calitatea de om liber, era cetatean si respectiv sef de familie (deci nu se afla sub puterea parinteasca). Conform terminologiei juridice romane , persoana fizica trebuia sa aiba: "status libertatis", "status civitatis" si "status familiae".

Capacitatea de exercitiu apartine acelor persoane care au "status libertatis","civitatis" si "familiae", deci indeplinesc conditiile cerute pentru existenta capacitatii de folosinta, iar in plus, aceste persoane trebuiau sa aiba discernamant necesar indeplinirii rolului pe care il jucau in viata juridica, respectiv de a avea posibilitatea de a precumpani in orice fapta sau actiune. Astfel, nu aveau capacitate de exercitiu, de pilda: femeile, impuberii, debilii sau alienatii mintali, etc.

Cu toate acestea, capacitatea juridica era recunoscuta chiar si copilului conceput, potrivit regulii "infans conceptus pro iam nato habetur quotiens de commodis eius agitur" (copilul conceput este socotit ca si nascut daca interesele acestuia o cer). Regula aceasta avea valabilitate numai daca copilul se nastea viu si nu mort, deoarece erau ocrotite interesele exclusive ale copilului conceput. In acest fel, copilului conceput, chiar inainte de nastere i se putea atribui succesiunea tatalui sau decedat ( intre perioada conceptiei si nasterii copilului).


A. Semnificatia termenului de "persoana"


Notiunea moderna de "subiect de drept" nu are aceasi semnificatie cu termenul latin de "persona". La origini termenul "persona" desemna masca teatrala pe care actorii o purtau in cadrul unei reprezentatii pentru a scoate in evidenta particularitatile sau trasaturile esentiale ale "rolului" pe care il jucau pe scena. De asemenea, prin aceasta notiune se desemna o "parte" si cel mai frecvent "omul" , chiar si "sclavul", care din punct de vedere juridic, asa cum am subliniat, era socotit in randul sau categoria lucrurilor.

Sclavul, asadar era considerat obiect si nicidecum subiect de drept. In mod exceptional, in limbajul extra juridic si intr-o epoca tarzie termenul de "persona" a fost in 525i82f trebuintat pentru a desemna un concept abstract de individualitate umana (de pilda, "persona civitatis", folosit de Cicero in scrierile sale). Regasim, de asemenea, in limbajul agrimensorilor romani si termenul de "persona coloniae", iar in cel al, teologilor cu referire la Sfanta Treime ("Persona Trinita"). Astfel, pe aceasta cale s-a ajuns, asa cum mentioneaza izvoarele istorice , in epoca tarzie, a se spune ca sclavii din punct de vedere juridic nu au personalitate ("non habent personam").

Aceasta a fost semnificatia veche a termenului de "persoana" care sub elaborarea ulterioara , a scolasticii medievale, s-a ajuns la actualul concept de personalitate juridica.



B. Termenul de "capacitas" si "capax"


Pentru intelegerea conceptului de capacitate de folosinta sau a capacitatii de exercitiu, asa cum a fost intrebuintat in dreptul roman, in mod necesar trebuie sa analizam notiunile de "capacitas" si "capax".

Substantivul "capacitas", indica pur si simplu capacitatea, respectiv posibilitatea de a dobandi "mortis cauza" de catre acei subiecti care nu au fost declarati incapabili prin efectul unor legi speciale (de pilda, acele legi matrimoniale imperiale).

Adjectivul "capax" era utilizat mai mult cu referire, in general, la capacitatea de a dobandi, de exemplu, un credit sau de a primi, o plata[4] si respectiv putea defini capacitatea fizica si psihica a unui individ (de exemplu, "capax auditus, culpae, doli, furandi, iniuriae facendae").


C. Termenul de "status".


In doctrina este cunoscut faptul ca termenul de "status" este utilizat pentru definirea conceptului de capacitate de folosinta (de drept), cu referire exclusiva la persoanele fizice.[5] Literatura romanistica a secolelor XVI, XVII si XVIII a elaborat teoria privitoare la deplina capacitate juridica (de folosinta) a persoanelor fizice pe baza existentei celor trei "status"-uri personale: "libertatis", "civitatis" si "familiae", insa in realitate se trata o constructie juridica ,in sens larg care depasea si chiar falsifica sau denatura datele problemei si nu mai putin ale izvoarelor.

Termenul de "status" este, intra-devar unul generic, utilizat pentru a indica pozitia juridica a unui singur individ, care apartine unei familii (fie ca "sui iuris" sau "alieni iuris" fie ca "pater familias") sau unei cetati ("civitas"), ori se bucura de libertate sau de drepturi politice bine determinate.

Romanii vorbeau de acest "status" si pentru o mai buna individualizare sau determinare a persoanelor sau chiar a lucrurilor. Cu privire la lucruri amintim, aici, de pilda acel "status aedificiorum". Insa, pe noi ne intereseaza aici pozitia juridica a persoanelor. Paul (D.4.5.11) enumera trei "status"-uri: Noi avem trei "status": libertatea, cetatenia, si familia". In conformitate cu diferentierile dintre acestea, respectiv tinandu-se seama de conditia juridica recunoscuta fiecarei persoane, aceasta poate fi plasata ca apartinand unui anumit grup. De pilda, cetateanului roman ii era recunoscuta acea plenitudine de drepturi, in opozitie cu refuzul de a-i recunoaste aceste drepturi sclavului. Asadar, din acest punct de vedere exista o absoluta diferentiere intre anumite grupuri sociale.

Pe de alta parte trebuie sa precizam ca status-ul persoanei poate suferii unele modificari. Astfel, "mutatio status" poate aduce atat "ameliorari" (de pilda in cazul eliberarii din sclavie) cat si "diminuari" cu privire la statutul unui individ (de pilda in cazul pierderii libertatii, etc).

De asemenea, facem precizarea ca romanii nu vorbeau de 'status libertatis, civitatis, familiae ci aveau in vedere conditia (status-ul) omului in raport cu domeniile vietii sociale.[6]

Romanii foloseau notiunea de "caput" (cap) pentru a desemna un subiect de drept.

Schimbarea conditiei juridice este, pentru aceasta ratiune, calificata ca fiind o "capitis mutatio" sau "minutio".[7]


D. "Capitis deminutio"


Capacitatea unei persoane de regula inceteaza odata cu moartea fizica a acesteia si in mod exceptional prin moartea sa civila ("capitis deminutio").[8]

O legatura semnificativa intre notiunea de status si expresia "capitis deminutio" o are termenul de "caput" care la origine desemna "capul" si in mod derivat alte semnificatii care nu interesau persoana ci omul atat liber cat si sclavul.

Termenul de "caput" semnifica individul si membrul unor organisme sociale precum "familia" si respectiv "civitas" fara a se atribui la origine o alta semnificatie.

In dreptul clasic termenul se refera la acelasi individ si are valoarea de pierdere a pozitiei juridice ("status"), de membru al familiei sau al cetatii. In acest mod a fost creata in epoca clasica tricotomia scolastica intre "capitis deminutio maxima"care consta in pierderea libertatii, "media" care presupunea numai pierderea cetateniei si "minima" care avea in vedere pierderea apartenentei la o familie.

Cu exceptia unor cazuri in care "capitis deminutio minima" avea ca efect o anumita imbunatatire (de pilda, emanciparea fiului de familie) sau numai o pastrare ori mentinere (ca in cazul adoptiei fiului de familie, "conventio in manum" a fiicei de familie) a precedentei pozitii personale a subiectului, "capitis deminutio" insemna si avea ca rezultat o inrautatire de "status" (pierderea libertatii si cetateniei, sau numai a cetateniei, situatia adrogatului care din "sui iuris" devine "alieni iuris",etc).

Asadar se poate trage concluzia ca in cazul raporturilor personale, "capitis deminutio" avea ca efect desfiintarea vechilor legaturi agnatice, in timp ce, rudenia cognatica ramanea in fiinta si producea in continuare efecte juridice.[11]

In cazul raporturilor patrimoniale, persoana care suferise o "capitis deminutio" isi pierdea averea ( de pilda, averea revenea creditorilor care au vandut pe debitorii lor "trans Tiberim", statului, in urma, unei condamnari penale care a avut ca efect pierderea cetateniei persoanei respective sau sotului ("sui iuris") care se casatorea "cum manu".

Prin pierderea capacitatii juridice ("capitis deminutio") obligatiile persoanei respective se stingeau, cu exceptia celor nascute din delicte, deoarece persoana sa fizica ramanea neschimbata.[12] Cu toate acestea pentru evitarea producerii unor consecinte negative (in defavoarea creditorilor) pretorul, in scopul urmaririi creantelor in justitie a acordat o actiune creditorilor in cazul persoanelor adrogate, cu o fictiune prin care se stipula ca adrogatia respectiva nu a avut loc ("ac si capite minutus non esset"), in sensul ca pierderea capacitatii juridice nu producea efecte juridice in ceea ce priveste stingerea obligatiilor persoanelor adrogate.


E. Elementele capacitatii persoanelor fizice


Dupa ce am efectuat o scurta analiza terminologica si conceptuala pentru a lamuri sau clarifica pe cat se poate categoriile cu care a operat gandirea juridica romana, consideram necesara expunerea conditiilor incidentale pentru existenta capacitatii de folosinta si de exercitiu.

"Status civitatis" reprezinta un element esential al capacitatii persoanelor fizice. Ordinea juridica romana a acordat o importanta deosebita, inca de la origini , cetateniei romane, care dupa conceptia politica, specifica lumii antice, respectiv a Statului-Cetate, era destinata, in linii generale, pentru a fii de folos cetatenilor, chiar si celor care nu erau membrii activi ai societatii romane. Acestora din urma le erau aplicabile regulile si principiile stabilite de acel "ius civile" in timp ce dreptul aplicabil cetatenilor romani (activi) era "ius proprium civium Romanorum". Acest "status civitatis" contribuia si permitea in acelasi timp, ca odata dobandit, cetatenii se bucurau de drepturi politice precum:

-"ius suffragii";

-"ius honorum";

-"ius provocationis";

-"ius militiae

Pe de alta parte trebuie sa precizam ca persoanele care dobandisera cetatenia se bucurau si de drepturi civile (de pilda "ius comercii", "ius conubii" etc).

De asemenea, chiar si in epoca imperiala "status civitatis"continua sa joace un rol insemnat pentru recunoasterea capacitatii juridice individului, atunci cand cetatenia nu se referea in exclusivitate la apartenenta la acea "civitas" sau a Statului-Cetate, cand se tindea a se rezolva orice situatie pentru o mai buna supunere fata de autoritatea imperiala.

"Status libertatis" reprezinta acea conditie a omului liber care era absolut necesara pentru ca o persoana sa poata dobandi capacitate juridica. In acest sens, trebuie sa subliniem ca persoana care avea statutul de cetatean se presupunea ca avea si calitatea de om liber. Asadar, "Status civitatis" si "Status libertatis" erau intr-o stransa legatura.

Cu toate acestea, existau persoane libere care nu se bucurau de statutul de cetatean. Intr-o astfel de situatie se gaseau peregrinii sau altfel spus, strainii. Acestia erau in afara ordinii politice romane, mai ales din punct de vedere organizatoric. Ei aveau propria lor structura si organizare politico-administrativa.

In sfarsit, Latinii, constituiau o categorie intermediara, atat in ceea ce priveste domeniul public cat si cel privat, intre cetateni si peregrini. De regula, nu puteau fi titulari de drepturi recunoscute de ordinea juridica romana si nu puteau dobandi in mod direct astfel de drepturi .

Capacitatea de folosinta si de exercitiu le era adesea negata de dreptul roman, insa le era recunoscuta numai de dreptul lor national caruia ii apartineau.

Totusi "ab antiquo" a fost simtita nevoia de a reglementa raporturile intre cetateni si cei care nu aveau cetatenia romana, si chiar intre cei care apartineau unor structuri juridice diferite. Prin aceasta s-a creat posibilitatea de a se recunoaste si celor fara cetatenie acel "ius commercium", respectiv capacitatea de a incheia acte valabile "inter vivos" cu un cetatean. Aceasta posibilitate de a incheia acte juridice valabile se refera in special la "mancipatio"[13] si la "conubium", care nu este altceva decat capacitatea de a incheia o casatorie romana ("iustae nuptiae") cu un cetatean.

Pe de alta parte, "ius gentium" forma un complex de norme juridice romane valabile chiar si pentru persoanele fara cetatenie (sau care nu aveau calitatea de cetatean roman), in baza carora se recunostea acestora atat capacitatea de a fii titulari de drepturi, cat si capacitatea de a incheia acte juridice valide .

Constitutia imparatului Caracalla din anul 212 e.n., urma sa acorde cetatenia romana pentru majoritatea supusilor imperiului, cu unele mici exceptii (de pilda, in cazul peregrinilor deditici). Aceasta ingradire, pentru cazuri cu totul exceptionale, a fost inlaturata definitiv in dreptul lui Iustinian.

"Status familiae". In cadrul apartenentei la o cetate omul liber apartinea inca din stravechime nu numai grupului familial gentilic, ci si unei familii, in sensul propriu al cuvantului, ori in calitate de "pater familias" ("sui iuris" in lipsa ascendentilor masculini in linie directa) sau dimpotriva "alieni iuris". Deplina capacitate juridica in domeniul dreptului privat la inceput a fost recunoscuta numai pentru "pater familias sui iuris". Femeia romana care avea calitatea de cetatean deci "sui iuris" a obtinut aceasta egalizare cu ajutorul jurisprudentei clasice.[16] Capacitatea juridica patrimoniala a fost negata in intreaga epoca clasica atat fiului cat si fiicei de familie "alieni iuris". In mod treptat le-a fost insa recunoscuta numai in perioada evolutiei juridice de mai tarziu, odata cu desfiintarea sau disparitia structurii primitive a familiei "proprio iure dicta".

Cu privire la capacitatea de exercitiu, in fine , ea este recunoscuta subiectilor de regula, pe baza unor cauze narurale, constituite din capacitatea fizico-psihica a acestora de a intelege si de a dori realizarea unor acte determinate.

Asadar, se poate ivi situatia ca un subiect sa poata avea capacitate de folosinta , insa sa nu aiba capacitate de exercitiu (de pilda minorul sau nebunul). Dimpotriva, exista cazuri in care un subiect are capacitate de exercitiu (avand capacitate de a intelege insemnatatea actiunilor sale), insa nu are capacitate de folosinta (de pilda, sclavul).






2.EXISTENTA PERSOANEI FIZICE.


Este bine cunoscut faptul ca orice capacitate a persoanei umane si respectiv existenta sa sunt cuprinse intre doua momente : unul de inceput care este nasterea si altul final, care il reprezinta moartea.


A. Nasterea


Nasterea in dreptul roman era perceputa ca o separare de sanul matern,[17] iar nou nascutul trebuia sa fie viu, si cu infatisare umana.

In mod evident, nasterea trebuia dovedita intotdeauna de catre cel care avea interesul. Proba ca nou-nascutul este viu, consta, dupa teza proculiana, in faptul ca s-a auzit un scancet de copil, iar dupa teza sabiniana care a prevalat de altfel si a fost acceptata si in dreptul lui Iustinian, era orice semn de viata, precum si orice miscare si respiratie.[20]

Nou-nascutul nu era considerat viu in caz de avort.[21] De asemenea, nu se considerau nascuti, de regula, monstrii sau ciudateniile, in sensul ca nou-nascutii nu aveau infatisare umana, afara de cazul, cel putin in dreptul lui Iustinian, cand pe baza lui "ius liberorum", nasterea reprezenta un titlu de merit pentru genitori, mai ales in favoarea mamei care nascuse mai multi fii.






B.Relevanta juridica a momentului conceptiei.


Din punct de vedere juridic stabilirea cu exactitate a momentului conceptiei, are o importanta deosebita. De aceea dreptul roman a luat in considerare momentul conceperii, mai curand acela al nasterii, moment ce reprezinta inceputul existentei persoanei fizice, cu conditia ca nasterea sa se fi produs.[23]

Astfel, status-ul nascutului din casatorie ("iustae nuptiae") este determinat de statutul tatalui in momentul conceptiei, in timp ce status-ul nascutului din afara casatoriei este determinat de statutul mamei, de regula in momentul nasterii.[24]

Apoi in epoca clasica tarzie s-a admis ca pentru determinarea status-ului la nastere, se avea in vedere momentul cel mai favorabil, intre acela al conceperii si acela al nasterii. Astfel, copilul nascut dintr-o sclava, este socotit din afara casatoriei, iar dobandirea status-ului de om liber era posibil daca mama in orice moment al starii de graviditate era libera.[25]

De asemenea, fiul care s-a nascut dupa moartea tatalui ("postumus") este chemat la mostenire alaturi de ceilalti succesori si pana la nasterea sa putea fi numit un "curator ventris" pentru a apara interesele acestuia cu privire la mostenirea ce i se cuvine.






C. Dovada mortii persoanei fizice.


In cazul existentei anumitor interese trebuie sa specificam faptul ca si moartea persoanei fizice trebuia sa fie dovedita.

Dreptul roman nu cunostea prezumtia mortii. In dreptul lui Iustinian, intr-adevar moartea se prezuma, pe baza precedentelor clasice, in situatia in care au murit, in acelasi timp, tatal si fiul. Daca fiul era inpuber se socotea ca a murit inaintea tatalui, iar in celelalte cazuri tatal se prezuma ca a murit mai intai.[26]


D. Inregistrarea nasterii si a mortii.


Inregistrarea publica a declaratiei de nastere s-a facut incepand cu epoca lui Augustus, inainte de toate, dupa verificarea ajungerii la limitele de varsta stabilite prin "Lex Aelia Sentia" sau conform acelui "ius liberorum" prevazut de "Lex Papia Poppaea".

Inregistrarea fiilor legitimi si a celor nelegitimi, incepand cu epoca imparatului Marc Aureliu, s-a facut inlauntrul termenului de 30 de zile de la nastere si servea in general pentru a facilita dovedirea varstei pe de o parte si respectiv pentru confirmarea "status"-ului individului respectiv, pe de alta parte.

Inregistrarea nasterii si chiar a mortii s-a facut in provincii, nu numai pentru verificarea status-ului persoanelor fizice, ci si pentru scopuri fiscale.[27]


3.CAPACITATEA INTELECTUALA


In literatura juridica se acorda mai putina atentie acestei notiuni deoarece au fost consacrate de multa vreme conceptele de capacitate de folosinta si exercitiu.

Chiar daca in doctrina romanistica ea isi gaseste un loc bine meritat, multi autori ocolesc terminologia de capacitate intelectuala a persoanei.

Insa, de pilda pentru recunoasterea importantei capacitatii de exercitiu, subliniem ca o persoana pentru a avea un anumit nivel de intelegere este nevoie sa ajunga la o anumita varsta. De aceea, jurisprudenta romana este mai ales orientata, inca din antichitate pentru a verifica, in fiecare caz in parte, dezvoltarea fizica, psihica a individului, ca apoi sa-i fie recunoscuta o capacitate intelectuala totala sau partiala, si apoi, de exercitiu. Acest lucru s-a produs in mod treptat si s-a ajuns la concluzia ca verificarea capacitatii se poate inlocui cu determinarea limitelor generale de varsta.

In acest context vom analiza: pubertatea, impubertate, minoratul si defectele psihice.





A. Pubertatea


Inca din antichitate s-a ajuns la concluzia ca deplina capacitate de exercitiu coincide de fapt cu atingerea sau ajungerea la pubertate . Prin pubertate intelegandu-se acea capacitate a persoanei de a procrea. Pentru femeie se considera, incepand cu epoca clasica, ca ajungerea la pubertate coincide cu implinirea varstei de doisprezece ani. Pentru barbati dimpotriva, potrivit opiniei scolii sabiniene, care a ramas ferma pe pozitia jurisprudentei antice, ajungerea la pubertate se verifica de la caz la caz pe calea unei inspectii corporale ("inspectio corporis") in timp ce proculienii considerau ajungerea la pubertate la implinirea varstei de patrusprezece ani.

Probabil ca in epoca clasica si pana la Iustinian, a prevalat (afara de cazurile particulare) o teza intermediara prin care pubertatea pe linie masculina se stabilea in urma inspectiei corporale si implinirea varstei de patrusprezece ani.[28]

In ceea ce priveste impuberii "sui iuris", sau asa-zisii "pupilli", acestia erau supusi tutelei in baza Legii Celor XII Table.


B. Impubertatea


In cazul impubertatii, exista un singur grad intermediar care era constituit la inceput de "infantia" (copilarie, varsta frageda). Ea coincide in antichitate cu ajungerea de catre un individ , la capacitatea de a vorbi rational, coerent; in epoca clasica, in anumite cazuri particulare, aceasta perioada intermediara a copilariei era socotita la implinirea varstei de cinci ani, in dreptul lui Iustinian era fixata la implinirea varstei de sapte ani.[29]

Erau considerati "infantes" toti cei care nu aveau capacitate de exercitiu.[30]

In legatura cu "infantia maiores" se recunostea dimpotriva, o capacitate inainte de toate in cazul dobandirii sau pierderii posesiunii.[31]

Cat despre responsabilitatea in cazul unui act ilicit, odata, cu epoca clasica se distinge intre "impuberes" ("infantia maiores"), " pubertati proximi" (sau "capaces doli, culpae") si alte situatii de "infanti proximi", in mod ipotetic bazate pe confirmarea de la caz la caz a dezvoltarii capacitatii intelectuale a subiectului, pana la stabilirea existentei sau a lipsei responsabilitatii.

In acest caz, actul trebuia sa fie incheiat pe intelesul pupilului si indeplinit "sine tutoris auctoritate". In felul acesta, pupilul poate dobandi in mod valabil, insa nu poate instraina, nu poate stinge debitul sau sau obligatia sa "sine tutoris auctoritate", chiar daca actul respectiv (de pilda o vanzare-cumparare)ar fi produs in mod normal aceleasi consecinte obligatorii pentru amandoi subiectii.[33]

Cu toate acestea, pupilului care a promovat o actiune in justitie pentru a obtine executarea unui credit care a fost platit odata, actiune prin care se urmarea o imbogatire, debitorul putea sa-i opuna, asa-zisa, "exceptio doli".[34]

De altfel, in baza unui rescript apartinand lui Antonimus Pius s-a ajuns la admiterea responsabilitatii pupilului ce se obligase "sine tutoris auctoritate", in limitele imbogatirii.

De asemenea, trebuie sa retinem ca impuberii nu puteau sa contracteze o casatorie si nici sa faca un testament.


C. Minoratul


In dreptul roman, pentru a se ajunge la deplina capacitate de exercitiu prin simpla atingere a varstei pubertatii, de-a lungul timpului au fost statornicite anumite reguli.

O astfel de regula a fost stabilita prin "Lex Plaetoria" sau mai mult probabil, acea lege "Laetoria de circumspectione adulescentum" din anul 200 i.e.n.,care introducea sanctiuni impotriva celor care inselau pe "minores viginti quinque annis", fie ei "sui" sau "alieni iuris".

Apoi, mai tarziu pretorul a asigurat minorilor de 25 de ani, care au fost inselati sau chiar numai pagubiti prin incheierea unui act, o mult mai directa si mai mare protectie, prin acordarea unei exceptii intemeiate pe prevederile acelei "Lex Laetoria" pe care o opuneau celeilalte parti care i-a actionat in judecata pe baza actului.[36]

Mai mult decat atat, daca minorii erau pagubiti (chiar fara sa existe o inselatorie asupra altuia), aveau o "restitutio in integrum" directa, in scopul de a anula efectele actului prin sine valid.[37]

Aceasta exceptie era data chiar minorului "sui iuris" (cu conditia sa fi fost inselat care a incheiat actul prin incuviintarea unui curator desemnat in urma cererii sale de catre magistrat.[38]

Dupa ce "curoter minoris" in timpul lui Marc Aureliu, a devenit un curator stabil pentru toate afacerile minorului, si in epoca postclasica s-a manifestat tendinta de a se asimila "cura minorum" si "tutela impuberum", s-a introdus in perioada imparatului Constantin "venia aetatis" (iertarea sau dispensa de varsta), adica posibilitatea ca barbatul ajuns la 20 de ani si ca femeia ajunsa la 18 ani sa poata fi exonerati in urma cererii lor de asistenta curatorului, cu conditia sa aiba o educatie aleasa si sa fie de o conduita corespunzatoare.[39]


D. Afectiunile psihice


In mod independent de varsta, capacitatea intelectuala ceruta oricarui subiect si sfarsind cu recunoasterea capacitatii de exercitiu pentru fiecare individ, acestea pot lipsi in intregime sau numai in parte din cauza unor afectiuni, defecte sau imperfectiuni psihice.

Capacitatea de exercitiu era considerata ca lipseste in totalitate in epoca antica ("ab antiquo") nebunului ("furiosus") supus, daca era "sui iuris" la asa-zisa "cura" adica la institutia reglementata prin Legea Celor XII Table in baza careia o persoana capabila se ingrijea de treburile alteia.[40]

Nebunul era comparat cu o persoana sanatoasa mental care din cauza unei maladii isi pierdea in mod temporar (in anumite momente) uzul ratiunii.[41]

In dreptul lui Iustinian, pe baza precedentelor reglementari, poate chiar si clasice, s-a ajuns la a distinge intre doua forme de nebunie mintala: situatia acelui "furiosus" adica nebunul agitat, nelinistit, insa susceptibil de momente de luciditate in timpul carora I se recunoaste capacitatea de exercitiu, si respectiv aceea a lui "demens" sau "mentecaptus" (nebunul fara putere de judecata), adica bolnavul mintal care este fara posibilitatea de a avea intervale de luciditate.

In sfarsit,exista o alta categorie diferita de aceea a nebunilor ("furiosi") si anume este situatia risipitorilor ("prodigii") supusi si ei numai daca sunt "sui iuris" aceleiasi institutii ("cura") reglementata de Legea Celor XII Table.[42] Risipitorul ("prodigus")trebuie sa fie inainte de toate din punct de vedere formal interzis de magistrat, in sensul de pus sub interdictie din dreptul actual.

In antichitate interdictia, pe care izvoarele o defineau in cadrul acelor 'mores', se obtinea ca urmare a risipirii continue de catre "prodigus" a bunurilor patrimoniale primite sau dobandite prin succesiune legala, cu pericolul de a-i duce la saracie pe proprii fii.

Asadar, prin interdictie magistratul lua de la risipitor administrarea bunurilor ereditare, in particular prin procedeul "gesta per aes et libram".[43]

In epoca clasica interdictia era interpretata totdeauna in sens mult mai larg, mergandu-se pana la cuprinderea tuturor bunurilor risipitorului chiar daca nu proveneau din succesiunea legala sau testamentara. Risipitorul fiind asemuit cu impuberul "infantia maior", rezulta ca ii era recunoscuta capacitatea de a produce numai acele consecinte juridice favorabile lui, respectiv cele care decurgeau din actele indeplinite de el si care ii aduceau un avantaj (de pilda in cazul dobandirii) si nu un dezavantaj (cum era de pilda in cazul unei instrainari sau obligatii).







4. PERSOANELE JURIDICE.


A. Notiunea de persoana juridica


Romanii nu au cunoscut notiunea de "persoana juridica". Daca in dreptul modern aceasta notiune se identifica in special cu termenul abstract de institutie careia ordinea juridica ii atribuie capacitate juridica,[45] in antichitate, se recunosea unui grup de indivizi (colectivitati) reuniti pentru realizarea unui scop comun, asa-zisa personalitate juridica, adica ordinea juridica le recunostea acestor "colectivitati" capacitatea de a avea drepturi si obligatii.

Romanii pentru a desemna persoana juridica foloseau termenul de "corpora" sau"universitates"[46].

In literatura de specialitate, tinandu-se seama de traditiile romane, s-au conturat diverse opinii in legatura cu persoanele juridice, ajungandu-se pana la eludarea acestei notiuni de la analiza supusa discutiei.

Alti autori, pastrand traditionala distinctie, macar ca punct de plecare pentru delimitarea regimului juridic al acestora, evidentiau ca persoane juridice: corporatiile sau fundatiile .



Din corporatiuni faceau parte: Statul, entitatile publice si entitatile private.[49]

In fine erau privite ca persoane juridice statul ("res publica", "populus"); subdiviziunile administrative ale statului ("civitates", "coloniae", "municipia"); diferitele teritorii ("pagi") si numeroasele asociatiuni care aveau ca scop realizarea unor interese de ordin economic, social, religios etc. (este vorba de societatile de publicani-pentru strangerea impozitelor, de societatile de exploatare a sarii, bisericile etc.).[50]

In cele ce urmeaza, tinandu-se seama de traditia romana si de distinctiile facute de catre unii autori, vom analiza pe cele mai importante persoane juridice recunoscute de ordinea juridica romana.


B.Persoanele juridice recunoscute de ordinea juridica romana.


a. Corporatiile. ("corpora", "universitates")


Asa cum am subliniat, mai sus, corporatiile erau alcatuite din urmatoarele persoane juridice: Statul; entitatile publice si entitatile private. Romanii cunosteau inca din antichitate "grupuri" de persoane fizice care isi pastrau identitatea lor juridica chiar daca unii membri din care era alcatuit "grupul" se schimbau:[51] inainte de toate in aceasta categorie intra Statul, apoi entitatile (institutiile) publice minore, si chiar asociatiunile private (care la origini faceau parte din structura publica, insa urmareau scopuri in intregime sau numai in parte publice).

Pana la sfarsitul Republicii, acestui fenomen i se recunostea deplina libertate de asociere, inca incepand cu Legea Celor XII Table, dar fara a se ajunge ca jurisprudenta sa-i ofere o structura juridica personificata "de entitate abstracta".


p   Statul ("res publica", "populus")


Forma cea mai insemnata de corporatiune a fost reprezentata de "populus Romanus", adica de Statul roman care impreuna cu cetatenii sai, aveau ca patrimoniu propriu "res publicae populi Romani": "aerarium populi Romani" si in epoca republicana tezaurul public. In epoca Principatului, alaturi de "aerarium" apare "fiscus Caesaris", inteles la inceput ca fiind patrimoniul privat al principelui, in baza functiei pe care o indeplinea. Intre epoca Principatului si aceea a Dominatului "aerarium" a fost treptat absorbit de "fiscus", care la randul sau a fost transformat din patrimoniul privat al imparatului in patrimoniul public al Statului. Astfel, Statului i se recunostea capacitatea juridica, in sensul ca putea avea un patrimoniu propriu, putea intra in raporturi cu privatii in baza unor contracte de vanzare-cumparare, de locatiune, putea fi instituit mostenitorul unui legat, putea dobandi prin dezrobire ('manumissio') drepturile de patronat. Cu toate acestea Statul nu putea fi pus pe acelasi plan cu persoanele private. Eventualele conflicte nu puteau sa fie solutionate pe calea procesului privat, ci prin recurgerea la procedura administrativa a "cognitio extra ordinem" sau direct prin insusi Statul, reprezentat de functionarii sai si judecatori. Capacitatea juridica a Statului este definita mai ales in domeniul dreptului public.


p   Entitatile publice minore


In sfera corporatiilor erau cuprinse si entitatile publice minore, supuse organizarii politice si administrative romane: "civitates". Din randul acestora, vom prezenta pe cele mai reprezentative: "municipia"; "coloniae civium Romanorum" si "civitates pergrinae".

Municipiilor pana in epoca Republicana le-a fost recunoscuta capacitatea de a sta in judecata privata fie ca reclamant, fie ca parat , de unde se explica si diferenta fata de Stat, in sensul ca aveau capacitate juridica in domeniul dreptului privat.

Municipiile erau titulare ale drepturilor de patronat[55], cu precizarea ca in epoca clasica s-a exclus posibilitatea de a fi titulare si a dreptului de uzufruct. Puteau primi legate si fideicomise, insa, in epoca clasica, nu puteau fi instituite ca mostenitori, afara de unele situatii exceptionale.

Municipiile au fost asimilate in epoca Principatului coloniilor ("coloniae civium Romanorum"), considerate inainte tinerele mladite din care isi tragea seva "populus Romanus", iar acum lipsite de propria individualitate. O pozitie aparte, pana la constitutia lui Caracalla, o aveau "civitates peregrinae" care nu se bucurau de cetatenia romana: acestora le era recunoscuta capacitatea patrimoniala, dar numai in baza lui "ius gentium". Asadar, puteau sa primeasca sau dobandeasca fideicomise, incepand cu imparatul Nerva si legate, ca mai tarziu acest drept sa le fie atribuit prin dispozitiile unui senatusconsult din vremea imparatului Hadrian. Numai in epoca postclasica, printr-o constitutie a imparatului Leon, s-a admis, fara oprelisti, ca se putea institui ca mostenitor o cetate ("civitas"). Pentru incheiera raporturilor juridice de drept privat "civitas" isi delega asa-zisii "actores" cu atributii delimitate sau chiar propriii sclavi, iar intr-o perioada tarzie locul lor a fost luat de "curatores" si conducatorii permanenti ai cetatilor.


p   Asociatile private si ecleziastice


Avandu-se in vedere modelul entitatilor publice (Statul si "civitas") au fost recunoscute ca facand parte din corporatii si asociatiile private ("collegia", "sodalitates", "sodalicia") constituite, pentru cele mai diferite scopuri, insa numai intre persoane care aveau o cauza comuna. Cele mai cunoscute asociatii erau:

-asociatiile constituite in scopul realizarii cultului ("sodalitates"; "sodalicia" sau "collegia cultorum");

-asociatiile de persoane care exercitau aceeasi meserie;

-asociatiile funerale ("collegia funeraticia");

-asociatiile de strangere a impozitelor ("societates publicanorum").

Libertatea de asociere era recunoscuta inca prin Legea Celor XII Table, insa numai in limitele ordinii publice.[60] Spe finele Republicii, din cauza unor abuzuri si a faptului ca unele asociatii si-au asumat scopuri politice, adesea Statul a intervenit prin masuri directe de ingradire a acestora. De pilda, imparatul Caesar a desfiintat asociatiile din epoca sa, afara de cele constituite in vechime. De asemenea, imparatul August, a reglementat prin "Lex Iulia de colegiis" din anul 7 i.e.n. ca o asociatie are nevoie pentru constituire, de autorizatia prealabila a senatului (pentru provincii se cerea autorizatia principelui). Aprobarea data de senat presupunea ca asociatia are un patrimoniu propriu, ca are drepturi similare cu acelea a persoanei fizice: de proprietate, capacitate juridica, drepturile de patronat, etc.

Capacitatea juridica deplina a fost dobandita abia in epoca clasica. Asa se explica faptul ca in domeniul dreptului privat, a fost recunoscuta colegiilor, prin edictul pretorului, capacitatea de a fi parte intr-o judecata privata.

Asadar, "collegia" puteau avea un patrimoniu propriu si puteau incheia raporturi juridice valide cu privatii. Nu puteau insa, in epoca clasica, sa fie titularii dreptului de uzufruct. Drepturile de patronat aveau aceeasi soarta pana cand Marc Aureliu a admis colegiilor capacitatea de a dezrobi pe sclavii proprii, cu consecintele ce decurgeau din acea "manumissio". Numai incepand cu imparatul Marc Aureliu puteau dobandi legate, in timp ce instituirea lor ca mostenitori se putea face numai din epoca postclasica.

Persoana juridica, de asemenea, avea dreptul de a dobandi posesiunea printr-un sclav , avea capacitatea de asi asuma obligatii in nume propriu, avea un drept de proprietate distinct fata de acela al membrilor ei.



b. Fundatiile.


Fundatiile au aparut in epoca Dominatului. Patrimoniile acestora erau destinate unor scopuri determinate. Dreptul roman a admis ca patrimoniul sa fie atribuit unei fundatii, cu o clauza speciala, ca el sa fie utilizat in conformitate cu scopul dinainte stabilit. Atribuirea avea loc prin acte intre vii ("inter vivos") sau "mortis causa", in special cand era vorba de legate sau donatii.

Fundatiile cu scop religios si de binefacere ("piae causae") au devenit mult mai numeroase in dreptul postclasico-iustinian, insa evolutia lor nu s-a deosebit cu nimic de aceea a entitatilor ecleziastice din epoca anterioara.[69]

Persoana juridica inceta atunci cand si-a atins scopul pentru care s-a constituit sau cand era in contradictie cu interesele sclavagiste romane.

Fundatiile isi incetau activitatea si in situatia in care patrimoniul afectat scopului pentru care au fost constituite, fie a disparut, fie a fost consumat.[70]





In acest sens, a se vedea, Vladimir Hanga, "Drept privat roman", Bucuresti, 1978, p.103.

Cf.Gaius, 1.9:"Et quidem summa divisio de iure personarum haec est, quod omnes homines aut liberi sunt aut servi"; Gaius 1.121:".personae serviles et liberae.".

Cf. Novelle Theodosianus II,17.1.2 (a.439):".servos. quasi nec personas habentes."; Theophillus, 3.17pr.: ".servi cum nullam habeant personam.";3.29.3: ".nullam autem in iure personam servus habet."

Cf. Paul, D,46,3,98,7:".solutionis capax est fructuarius hoc casu, non etiam obligationis".

A se vedea, in acest sens, Alberto Burdese, "Manuale di diritto privato romano", Torino 1998, p.134. De asemenea a se vedea Jean Gaudemet, "Droit prive romain", Paris, 1998, p. 26

.

Cu privire la acest aspect, a se vedea Jean Gaudemet, "Membrum, persona, status", in S.D.H.I.,6I (1995) p.1-16.

Cf.Gaius (D.4.5.1) definea "capitis minutio" ca o schimbare ("permutatio") de "status". Aceasta definitie are totusi un caracter mai mult generic, deoarece nu orice schimbare de "status" constituia, dupa romani o "capitis deminutio".

In legatura cu pierderea capacitatii juridice, a se vedea, Vladimir Hanga, op. cit.p.148.

Cf.Paul,D.26.1.1.pr.: "Tutela est.vis ac potestas in capite libero."; Paul, D.4.5.3.1.: ".servile caput nullum ius habet.".

Cf.Gaius,1.159si urm.:"Est autem capitis deminutio, prioris status permutatio, eaque tribus modis accidit: nam aut maxima est capitis deminutio, aut minor, quam quidam mediam vocant, aut minima. Maxima est capitis deminutio, cum aliquis simul et civitatem et libertatem amittit. Minor sive media est capitis deminutio, cum civitas amittitur, libertas retinetur.Minima est capitis deminutio, cum et civitas et libertas retinetur sed status hominis commutatur."

Cf.Gaius,1,163.

Cf.Vladimir Hanga, op.cit.p.149.

Cf.Ulpian,19.4-5:"Mancipatio locum habet inter cives Romanos et Latinos coloniarios Latinosque Iunianos eosque peregrinos, quibus commercium datum est. Commercium est emendi vendendique invicem ius"

Cf. Ulpian, 5.3-4:"Conubium est uxoris iure ducendae facultas. Conubium habent cives romani cum civibus romanis : cum latinis autem et peregrinis ita, si concessum sit".

In acest sens, a se vedea, Teodor Mara, "Istoria dreptului roman", Arad,2001, p.25.

A se vedea, Alberto Burdese, op.cit. p.137. De asemenea a se vedea: Mario Talamanca, "Istituzioni di diritto romano", Milano,1990,p.167 si urm.; Vladimir Hanga, op. cit. P. 122 si urm.;Giovanni Pugliese, "Istituzioni di diritto romano", Torino,1991, p.415 si urm.

Cf.Ulpian, D.25.4.1.1.".partus enim antequam edatur, mulieris portio est vel viscerum."

Cf. Paul, D. 50.16. 129:"Qui mortui nascuntur, neque nati, neque procreati videntur."

Cf.C. 6.29.3.1. din anul 530:".ad nullum declinans monstrum vel prodigium".

Cf.C.6.29.3. din anul 530:"Quod certatum est apud veteres, nos decidimus.eoorum (Sabinianorum) etiam nos laudamus sententiam. hoc tantummodo requirendo, si vivus ad orbem totum processit.".

Cf. Paul, D. 1.5. 12. :"Septimo mense nasci perfectum partum iam receptum est propter auctoritatem doctissimi viri Hipocratis."



Cf.P.S.4.9.3.;Ulpian D.50.16.135.

Cu privire la acest aspect, iata ce spunea Gaius in institutiile sale 1.147:"Cum tamen in compluribus aliis causis postumi pro iam natis habeantur." In acelasi sens a se vedea: Paul, D.1.5.7; Iulian, D.1.5.26; Celsus, D.38.16.7; Paul D.50. 16.231.

Cf. Ulpian,5.10:"in his, qui iure contracto matrimonio nascuntur, conceptionis tempus spectatur: in his autem, qui non legitime concipiuntur, editionis, veluti si ancilla conceperit, deinde manumissa pariat, liberum parit: nam quoniam non legitime concepit, cum editionis tempore libera sit, partus quoque liber est".

Cf. P.S. 2.24.3;"Si ancilla conceperit et medio tempore manumissa sit, rursus facta ancilla peperit, liberum parit: media enim tempora libertati prodesse non nocere possunt"; Marcian,D.1.5.5.3;".(probatum est)liberum nasci et sufficere ei qui in ventre est liberam matrem vel medio tempore habuisse";I.1.4 pr.:"sufficit enim qui in ventre est liberam matrem vel medio tempore habuisse: quod et verum est."

Cf Triphonianus, D.34.5.9.1.:"Cum bello pater cum filio periiset. divus Adrianus credidit patrem prius mortuum"; Triphonius, D.34.5.9.4:"Si Lucius Titius cum filio pubere.perierit, intellegitur supervixisse filius patri.quod si impubes cum patre filius perierit, creditur pater supervixisse.";Iavolenus, D.34.5.23.:"Cum pubere filio mater naufragio periit:cum explorari non possit, uter prior extinctus sit, humanius est credere filium diutius vixisse ; Gaius, D.34.5.24:"Si mulier cum filio impubere naufragio periit, priorem filium necatum esse intellegitur".

Asemenea scopuri fiscale au fost urmarite, mai ales prin Edictul lui Caraccala din anul 212 (Constitutia Antoniniana) pentru acordarea cetateniei romane majoritatii supusilor imperiului, cu unele mici exceptii.

Cf. Gaius,1,196:"Puberem autem Sabinus quidem et Cassius ceterique nostri praeceptores eum esse putant, qui habitu corporis pubertatem ostendit, id est eum qui generare potest;sed in his qui pubescere non possunt, quales sunt spadones, eam aetatem esse spectandam, cuius aetatis puberes fiunt; sed diversae scholae auctores annis putant pubertatem aestimandam, id est eum puberem esse existimant qui XIV annos explevit."C.5.60.3. din anul 529 preciza: Indecoram observationem in examinanda marum pubertate resecantes ibemus: quademadmodum feminae post impletos XII annos omnimodo pubescere iudicantur, ita et mares post excessum XIV annorum puberes existimantur, idagatione corporis inhonesta cessante"; I.1.22. pr:"Pubertatem autem veteres quidem non solum ex annis, sed etiam ex habitucorporis in masculis aestimari volebant. Nostra autem maiestas dignum esse castitate temporum nostrorum bene putavit, quod in feminis et antiquis impudicium esse visum est, id est inspectionem habitudinis corporis , hoc etiam in masculos extendere: et ideo sancta constitutione promulgata pubertatem in masculis post quartum decimum annum completum ilico initium accipere disposuimus antiquitatisnormam in femininis personis bene positam suo ordine relinquentes, ut post duodecimum annum completumviripotentes esse credantur".

Cf.Modestin,D.23.1.14:".minores quamseptem annis"; Ulpian, D.26.7.1.2:".qui supra septimum annum aetatis sunt.". Se presupune insa ca ambele texte au fost interpolate.

Cf.Gaius,3.109;".quia huius aetatis pupilli (infantes) nullum intellectum habent."

Cf. Paul, D.41,2.32.2:".pupillus tamen etiam sine tutoris auctoritate possessionem nancisci potest."; Ulpian, D.41.2.29. :"Possessionem pupillum sine tutoris auctoritate amittere posse constat."

Cf. Ulpian, D.44.4.4.26:".Iulianus quoque saepissime scripsit doli pupillus, qui prope pubertatem sunt, capaces esse."; Ulpian, D.47.2.23:"Impuberem furtum facere posse, si iam doli capax sit, Iulianus libro XXII digestorum scripsit".;Gaius,D.50.17.111pr.: "Pupillum, qui proximus pubertati sit, capacem esse et furandi et iniuriae faciendae; C.9.47.7: "impunitas delictis propter aetatem non datur,si modo in ea quis sit, in quam crimen quod intenditur cadere potest"††††

Cf.I.3.19.9-10:"Pupillus omne negotium recte gerit:ut tamen, sicubi tutoris auctoritas necessaria sit, adhibeatur tutor, veluti si ipse obligetur;nam alium sibi obligare etiam sine tutoris auctoritate potest. Sed quod diximus de pupillis, utique de his verum est, qui iam aliquem intellectum habent: nam infans et qui infanti proximus est non multum a furioso distant, quia huius aetatis pupilli nullum intellectum habent: sed in proximis infanti propter utilitatem eorum benignior iuris interpretatio facta est, ut idem iuris habeant, quod pubertati proximi";I.1,21pr.: "Auctoritas autem tutoris in quibusdam causis necessaria pupillis est, in quibusdam non est necessaria, ut ecce si quid dari sibi stipulentur, non est necessaria tutoris auctoritas: quod si aliis pupilli promittant, necessaria est: namque placuit meliorem quidem suam condicionem licere eis facere etiam sine tutoris auctoritate, deteriorem vero non aliter quam tutore auctore, unde in his causis ex quibus mutuae obligationes nascuntur, in emtionibus venditionibus locationibus conductionibus, mandatis depositis, si tutoris auctoritas non interveniant, ipsi quidem qui cum his contrahunt obligantur, at invicem pupilli non obligantur"; Ulpian, D.19.1.13.29:"Si quis a pupillo sine tutoris auctoritate emerit, ex uno latere constat contractus: nam qui emit obligatus est pupillo, pupillum sibi non obligat".††

Cf.Gaius, 2.84.:"Itaque si debitor pecuniam pupillo solvat, facit quidem pecuniam pupilli, sed ipse non liberatur, quia nullam obligationem pupillus sine tutoris auctoritate dissolvere potest, quia nullius rei alienatio ei sine tutoris auctoritate concessa est;sed tamen si ex ea pecunia locupletior factus sit et adhuc petat, per exceptionem doli mali summoveri potest".

Cf.Ulpian, D.26.8.5 pr.:".in pupillum (ce s-a obligat fara"auctoritas tutoris").actionem in quantum locupletior factus est dandum divus Pius rescripsit".

Cf.Paul, D.44.1.7.1.:".exceptio competit pro minore XXV annis circumscripto."

Cf. Ulpian, D.4.4.1.1.:"Praetor edicit:quod cum minore quam XXV annis natu gestu esse dicetur, uti quaeque res erit, animadvertam".

Cf. C. 2.24. (25)2:"Minoribus annis viginti quinque etiam in his, quae presentibus tutoribus vel curatoribus in iudicio vel extra iudicium gesta fuerint, in integrum restitutionis auxilium superesse, si circumventi sunt, placuit"

Cf. C. 2.44(45).2pr.(din anul 321):"Omnes adulescentes, qui honestate morum praediti paternam frugem vel avorum patrimonia gubernare cupiunt et super hoc imperiali auxilio iudigere coeperint, ita demum aetatis veniam impetrare audeant, cum vicesimi anni metas impleverint.Feminas quoque, quas morum honestas mentisque sollertia commendat, cum octavum et decimum annum egressae fuerint, veniam aetatis impetrare sancimus."

Cf. Gaius, 3.106.:"Furiosus nullum negotium gerere potest,quia non intellegit quid agat".

Cf.Pauli Sententiae, 3.4a.11(D28.1.17):"in adversa corporis valetudine mente captus eo tempore testamentum facere non potest".

Formularea lui Pomponius din Digeste 50.17.40, nu este exacta, cand spune:"Furiosi vel eius, cui bonis interdictum sit, nulla voluntas est".

Cf.Pauli Sententiae, 3.4a.7:"Moribus per praetorem bonis interdicitur hoc modo:quando tibi bona paterna avitaque nequitia tua disperdis liberosque tuos ad egestatem perducis, ob eam rem tibi ea re (fuit:aere) commercioque interdico".

Cf.Ulpian, D 27.10.10 pr.:"Iuliamus scribit, eos quibus per praetorem bonis interdictum est, nihil transferre posse ad aliquem, quia in bonis non habeant, cum eis deminutio sit interdicta"; Ulpian, D.12.1.9.7.:".puto pupillo eum (cui bonis interdictum sit) comparandum, quoniam et stipulando sibi adquirit"; Ulpian, D.29.2.5.1;"Eum, cui lege bonis interdicitur, institutum posse adire hereditatem constat".; Ulpian, D. 45.1.6:"Is cui bonis interdictum est, stipulando sibi adquirit, traderevero non potest vel promittendo obligarii".; Ulpian, D.46.2.3.:"Cui bonis interdictum est, novare obligationem suam non potest, nisi meliorem suam condicionem fecerit".

In acest sens, a se vedea Alberto Burdese op. cit.162.

A se vedea, Vladimir Hanga, op.cit. p. 151.

Este vorba de Giovanni Pugliese, care in lucrarea sa "Istituzioni di diritto romano", Torino 1991, p.115, intituleaza acest capitol astfel: "subiecte diferite de persoanele fizice" dand intietate asa-ziselor "formatiuni sociale", din randul carora faceau parte: "familia"; "gens"; "populus Romanus".

A se vedea, Pasquale Voci, "Istituzioni di diritto romano", Milano, 1996, Editura "A. Giuffre",p.103.

Idem.

A se vedea, Vladimir Hanga, op. cit.p.151.

Cf. Ulpian, D.3.4.7. 1-2: "Si quid universitati debetur, singulis non debetur: nec quod debet universitas singuli debent. In decurionibus et aliis universitatibus nihil refert, utrum omnes; dem maneant an pars maneat vel omnes immutati siut.".

Cf. Ulpian, D.43.8.2.4.:".res enim fiscales quasi propriae et privatae principis sunt."; Gaius, D.31. 56: "Quod, principi relictum est, qui ante, quam dies legati cedat, ab hominibus ereptus est, ex constitutione divi Antonini successori eius debetur".

Cf. Ulpian, D. 3.4.7. pr.: "Sicut municipium nomine actionem praetor dedit, ita et adversus eos iustissime edicendum putavit.".

Cf. Gaius,D.50.16.16.: ".civitates enim privatorum loco habentur".

Cf. Ulpian, D. 38.3.1. pr.: "Municipibus plenum ius in bonis libertorum libertarum defertur, hoc est id ius quod etiam patrono".

Cf. Tituli ex corpore Ulpiani, 22.5.: "Nec municipia nec municipies heredes institui possunt, quoniam incertum corpus est, et neque cernere universi neque pro herede gerere possunt, ut heredes fiant. Senatusconsulto tamen concessum est, ut a libertis suis heredes institui possint. Sed fideicommissa hereditas municipibus restitui potest, denique hoc senatusconsulto prospectum est.

Cf.Tituli ex corpore Ulpiani, 24.28: "Civitatibus omnibus, quae sub imperio populi Romani sunt, legari potest: idque a divo Nerva introductum, postea a senatu auctore Hadriano diligentius constitutum est"

Cf. C. 6.24.12. (din anul 469): "Hereditas vel legati seu fideicommissi aut donationis titulo domus aut annonae civiles aut quolibet aedificia vel mancipia ad ius inclitae urbis vel alterius cuiuslibet civitatis pervenire possunt".

Cf. Marcellus, D. 50.16.85.: "neratius Priscus tres facere existimat collegium, et hoc magis sequendum est"; Gaius, D.3.4.1.1.: "Quibus autem permissum est corpus habere collegii societatis sive quinsque alterius eorum nomine, proprium est ad exemplum reipublicae habere res communes, arcam communem et actorem sive syndicum, per quem tamquam in re publica quod communiter agi fierique oporteat, agatur fiat".

Cf. Gaius, D. 47.22. 4.: "Sodales sunt, qui eiusdem collegii sunt:. hisautem potestatem facit lex pactionem quam velint sibi ferre, dum ne quid ex publica lege corrumpant, sed haec lex videtur ex lege Solonis tralata esse.".

Cf. Suetonius, Div. Yulius,42: "cuncta collegia praeter antiquitus constituta distraxit".

Cf. Gaius, D.3.4.1.: "Neque societas neque collegium neque collegium neque huiusmodi corpus passim omnibus habere conceditur: nam et legibus et senatus consultis et principalibus constituonibus ea res coercetur.".

Cf. Ulpian, D.40.3.1. "Divus Marcus omnibus collegiis, quibus coeundi ius est, manumittendi potestatem dedit".

Cf. Paul, D.34.5.20: "Cum senatus temporibus divi Marci permiserit collegiis legare, nulla dubitatio est, quod, si corpori cui licet coire legatum sit, debeatur: cui autem non licet si legetur, non valebit, nisi singulis legetur:hi enim non quasi collegium, sed quasicerti homines admittentur ad legatum".

Cf. C. 6.24.8. (din anul 290): "Collegium, si nullo speciali privilegio subnixum sit, hereditatem capere non posse dubium non est".

Cf. Paul, D.41.2.1.22. Persoanele juridice, sublinia iurisconsultul roman, nu pot avea "animus possidendi", dar cu toate acestea puteau dobandi posesiunea unui sclav.

Cf. Ulpian, D.48.18.1.7: ".nec plurium servus videtur, sed corporis".

Cf. I,3.27.7.:". in his legatis et fideicommissis, quae sacrosanctis ecclesiis ceterisque venerabilibus locis, quae religionis vel pietatis intuitu honorificantur, derelicta sunt."; C.1.2.19 (din anul 528): ".donationes super piis causis factae."


Cf. Pasquale Voci, op.cit. p.106. Pentru enumerarea lor a se vedea :C. 1.3.34.pr.; C.1,2.22 pr; C.1.3.55,2-4; C.1.2.19.; C.1.2.22 pr.

In acest sens, a se vedea Vladimir Hanga, op.cit.p.153.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact