StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept roman
Trimite articolul prin email Procedura de judecata civila la epoca clasica a dreptului roman : Drept roman Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Procedura de judecata civila la epoca clasica a dreptului roman



Procedura de judecata civila la epoca clasica a dreptului roman.


Procedura de judecata din epoca clasica a dreptului roman s-a numit formulara si a fost introdusa prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II i. H. Aceasta procedura nu a abrogat legisactiunile, dar a dat partilor posibilitatea de a opta intre cele doua proceduri. Premisele aparitiei acestei proceduri noi sunt numeroase.

Gaius afirma in "Institutiuni"2 ca procedura formulara a fost introdusa intrucat, prin formalismul lor excesiv legisactiunile au cazut in dizgratie si s-a "statornicit" ca procesele sa se poarte prin redactarea scrisa a unor termeni, adica prin formule. Noua procedura s-a dovedit net superioara, intrucat noile realitati sociale si economice erau incompatibile cu vechile proceduri, viabile atat timp cat Roma era o cetate mica, dar total improprie cand ea a devenit capitala unui urias imperiu.



In aceasta perioada viata economica se diversifica. Apar noi izvoare de drept, cel mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului, actiunile judiciare se diversifica, iar litigiile dintre parti solicita activitatea creatoare a pretorilor care, prin formula impun noi modele de actiuni.

Transformarile din societatea romana se rasfrang si asupra procedurii civile, care evolueaza si opereaza transformari asupra dreptului material.

Numele noii proceduri vin 555h76f e de la un mic program de judecata elaborat de magistrat si eliberat partilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.

Acest program de judecata s-a numit formula pretoriana.


Organele judiciare la epoca clasica a dreptului roman.

a.      Magistratii

In epoca clasica, rolul magistratilor in organizarea proceselor creste considerabil. Daca la inceput "jurisdictio" semnifica puterea acordata unui magistrat de a desemna un judecator, in procedura formulara, termenul desemna totalitatea atributiilor magistratului in calitatea sa de organizator al procesului civil. Astfel de atributii erau1:

primirea cererilor de chemare in judecata

judecarea unor cauze de redusa importanta

desemnarea unui judecator dupa consultarea partilor

luarea unor masuri preventive, cum ar fi manus injectio

aplicarea unor amenzi

luarea unor masuri de executie vremelnica, masuri pe care le-am mai amintit: trimiteri in posesie, interdicte, stipulatiunile pretoriene sau repunerile in situatia anterioara.


Insa, cea mai importanta atributie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest program de judecata, pretorul indica judecatorului cum sa solutioneze litigiul. Dupa ce asculta pretentiile reclamantului, daca acestea erau indreptatite, dar nu exista o formula corespunzatoare, pretorul avea dreptul de a crea o noua formula in care expunea situatia inedita si explica judecatorului in termeni imperativi cum sa solutioneze litigiul.

Asadar, fiecarui drept subiectiv incalcat ii corespundea o actiune, iar fiecare actiune isi gasea exprimarea intr-o formula proprie. Formula pretoriana a devenit astfel chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat pana a ajuns la stralucirea din epoca marilor jurisconsulti.

In aceasta epoca magistratii care organizau procesul civil (ordo judiciorum privatorum)erau:

pretorul urban pentru procesele dintre cetateni

pretorul peregrin pentru procesele dintre cetateni si peregrini

Aceasta pretura va deveni caduca in anul 212 d. H., cand imparatul Caracalla, prin celebrul sau edict va acorda cetatenie romana tuturor cetatenilor imperiului.

guvernatorul in provinciile imperiale

edilii curuli pentru afacerile cu sclavi si animale

magistratii municipali in peninsula italica

locotenentii proconsulari in provinciile senatoriale

insusi princepsul care judeca mai cu seama in apel



b.      Judecatorii

La epoca clasica se mentin tribunalele permanente.

centumvirii in numar de 105, condusi de un pretor, judeca litigiile a caror obiect depaseste valoarea de 100.000 sesterti, precum si spetele din domeniul succesoral, sau al drepturilor reale principiale.

Decemvirii erau sefii sectiilor centumvirale si judecau litigiile relative la libertate si cetatenie, precum si alte cauze de interes public.



Partile, la fel ca in epoca anterioara, au posibilitatea de a-si alege un judecator de pe albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze in care obiectul disputat nu poate depasi 100.000 sesteti.

Numarul judecatorilor unici creste considerabil. Astfel, imparatul Octavianus Augustus creeaza o a patra decurie, in care sunt numiti ca judecatori plebeii bogati, iar, in timpul lui Caligula, va fi infiintata o a V-a sectiune cuprinzand tot reprezentanti ai plebei.

Litigiile dintre cetatenii romani si peregrini vor fi judecate in continuare de catre "recuperatores".



Formula pretoriana


Pentru inceput folosita doar de pretorul peregrin si de edilii curuli, formula pretoriana incepe sa fie utilizata facultativ de catrepretori incepand cu sec. II i. H.

Formula cuprinde patru parti principale si doua parti accesorii. Fiecare formula incepea cu desemnarea judecatorului.


Partile principale ale formulei pretoriene:


A.1. Intentio - este partea cea mai importanta a formulei, intrucat ea exprima obiectul juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriana intrucat ea cuprinde chiar pretentia reclamantului. Cand aceasta pretentie era precis determinata, intentio era certa, iar atunci cand ea ramanea sa fie evaluata de judex, intentio era incerta.

A.2. Demonstratio - cuprindea chiar temeiul juridic al pretentiilor reclamantului, care putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea in cazul actiunilor in factum pentru ca acestea erau date direct de catre pretor in completarea legii.

A.3. Condemnatio - este ordinul pe care in da magistrul judecatorului de a solutiona cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sanctionare a paratului, fie printr-o absolvire a lui, atunci cand pretentiile reclamantului nu se justifica.

Condemnatio este certa cand este determinata direct de catre magistrat si incerta cand ea este lasata la aprecierea judecatorilor.

Prin formula judecatorul este obligat sa-l condamne pe parat doar la o sanctiune pecuniara. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma dupa eliberarea formulei intr-un drept de creanta. Astfel, reclamantul obtine in urma procesului, valoarea pecuniara a dreptului pretins.

Totusi, principiul condamnarii pecuniare, regula in etapa anterioara, sufera in procedura formulara unele limitari. Daca reclamantul revendica un bun, magistrul va introduce in formula o clauza speciala (clausula arbitraria)1, prin care ordona ca paratul sa fie condamnat numai daca nu restituie lucrul.

Deoarece suma prevazuta in condemnatio era de regula sensibil mai mare decat valoarea obiectului, paratul alegea evident sa restituie bunul.

O alta importanta caracteristica era aceea ca prin condemnatio era obligat numai paratul.

A.4. adjudicatio

Aceasta parte a formulei figura numai in procesele de partaj succesoral (actio familiae herciscundae) sau, in cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecarui copartas o parte din bunurile aflate in masa indiviza. Se mai intalnea de asemenea in litigiile ce aveau ca obiect actiuni in granituire.

Iata cu titlu de exemplu formula unei actiuni ce isi avea temeiul juridic intr-un contract de vanzare-cumparare (emptio-venditio).

"Octavius sa fie judecator. Pentru ca Aulus Agerius a cumparat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din aceasta cauza Numerius Negidius trebuie sa faca sau sa predea lui Aulus Agerius conform bunei credinte (intentio) la aceasta, judecatorul sa condamni pe Numrius Negidius fata de Aulus Agerius, daca nu se va dovedi sa-l absolvi"1.


B. Partile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescriptiile si exceptiile.


B.1. Prescriptiile - sunt parti secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos fie reclamantului (pro actore) , fie paratului (pro reo) si inserate inaintea partii de demonstratio.

a.       prescriptio pro actore (in favoarea reclamantului) atrag atentia judecatorului ca obiectul procesului poarta doar asupra unei parti a dreptului reclamantului. Astfel de prescriptii vizau prestatiile periodice, bunaoara obligatia de plata a chiriei in contextul unui contract de locatiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestatia care a devenit exigibila urmand ca pentru cele viitoare sa se adreseze justitiei indata ce si acestea vor ajunge la scadenta.

b.      Prescriptio pro reo sunt mai rare si mai tarziu vor fi asimilate exceptiunilor apararii.


B.2. Exceptiunile (exceptiones) sunt mijloace de aparare puse la dispozitia paratului care nu neaga dreptul reclamantului, dar in cazul in care obiectiile sunt reale, ele vor conduce fie la paralizarea procesului, fie la intarzierea lui. De aceea, exceptiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii.

In formula pretoriana ele erau concepute ca "mijloace de contracarare pe cai colaterale celor prevazute in intentio a solutiei preconizate in condemnatio"2.


Cu titlu de exemplu, paratul nu nega ca ar fi primit o suma de bani, dar afirma ca, ulterior, a fost iertat de datorie in total sau in parte de catre reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi .

Alaturi de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat si alte exceptii:

exceptio doli (de dol)



exceptio quod metus causa (a cauzei de violenta)

exceptio justi domini (a justului titlu)

bis de eadem ratio ne sit actio (exceptia autoritatii de lucru judecat).

Pentru ca exceptiunea sa poata fi opusa reclamantului, ea trebuia sa figureze in formula.


Desfasurarea procesului in procedura formulara.


In aceasta epoca procesul continua sa se desfasoare in doua faze: in jure si in judicio.


  1. Faza in jure

In prima faza procedura debuta cu citarea verbala a paratului - in jus vocatio. Fata de epoca anterioara daca paratul nu se prezenta la proces si nici nu indica un garant (vindex) in favoarea lui, magistratul il putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteti. Daca paratul disparea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio in possessionis ( in posesia bunurilor paratului), bunuri pe care le putea instraina.

Citarea se putea face si prin incheierea unei conventii intre parti, numita vadimonium extrajudiciar.

In fata magistratului, reclamantul isi expunea oral pretentiile, iar paratul, ca si in vechea procedura, putea sa aiba trei atitudini: sa recunoasca, sa nege, sau sa nu se apere.

Daca pretentiile reclamantului erau justificate, pretorul ii inmana o actiune civila cand o astfel de actiune exista in dreptul civil, iar cand noua situatie dedusa judecatii era inedita, pretorul crea o noua actiune numita in factum. Dupa ce formula era redactata, avea loc ultimul act procedural in fata magistratului si anume "litis contestatio".

  1. Litis contestatio - consta in eliberarea formulei, act ce se consuma in trei etape

inmanarea formulei reclamantului

remiterea ei catre parat

acceptarea de catre parat a formulei 1


Momentul litis contestatio avea trei efecte:

a.       Efectul extinctiv - viza consumarea actiunii intentate, ceea ce impiedica reluarea in viitor a procesului intre aceleasi parti.

b.      Efectul fixator - in acest moment se stabileau definitiv partile litigante, persoana judecatorului si obiectul procesului.

c.       Efectul creator - asa cum am spus, in locul dreptului initial, indiferent de felul acestuia, se nastea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecatorul urma sa-l oblige pe parat2.


  1. Faza in judicio

In aceasta faza a judecatii, partile isi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind libere.

Judecatorul aprecia probele in functie de principiul care guverneaza si astazi procesul civil si anume: "onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat"3, (sarcina probei cade asupra celui care afirma si nu asupra celui care neaga) si "reus in exceptione actor est" (pentru sustinerea exceptiei paratul este asimilat reclamantului).

Mijloacele de proba nu erau ierarhizate si ele cuprindeau:

juramantul partilor

proba scrisa

proba cu martori (testimonia)

marturisirea

proba cu prezumtii1



Daca paratul ori reclamantul lipsea fara incunostintarea judex-ului, sanctiunea consta in pierderea procesului.

Fiind legat de formula, judecatorul va da hotararea raportandu-se la momentul lui litis contestatio.

Sentinta judecatoreasca la aceasta era doar pronuntata (verbis) nu si redactata (scripta)2. Ea pastreaza la aceasta epoca o mare doza de formalism, fiind o reflectare a formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent banesc al dreptului pretins, suma la care putea fi sanctionat doar paratul.


Efectele hotararii judecatoresti la epoca clasica sunt:


desesizarea instantei

forta executorie a hotararii

autoritatea de lucru judecat

desesizarea instantei vizeaza faptul ca un judecator care a judecat o cauza nu poate fi ales in a cerceta aceeasi cauza intr-o eventuala cale de atac.

Autoritatea de lucru judecat - hotararea judecatoreasca este socotita intre parti o expresie a adevarului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului apare a fi o nerespectare grava a autoritatii si o prelungire nejustificata a conflictelor intre parti. Pentru ca o sentinta sa se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta sa indeplineasca doua conditii: identitate de pricina si identitate de persoane."Prin identitate de pricina se intelege identitatea de obiect si identitate de cauza, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identitati, ci era suficienta in actiunile reale identitatea de obiect, iar in cele personale, identitatea de cauza".2


Forta executorie a sentintei


Forta executorie a sentintei este expresia autoritatii publice. Daca paratul nu-si executa voluntar obligatia prevazuta in sentinta judecatoreasca, reclamantul putea trece la executarea silita a hotararii utilizand unul din urmatoarele mijloace:

a.       manus injectio

b.      pignoris capio

c.       actio judicati

d.      cessio bonorum

e.       venditio bonorum1

Manus injectio si pignoris capio sunt proceduri stravechi, complicate, utilizate rar. Noile proceduri sunt mai rapide si mai eficiente:

actio judicati. Prin aceasta modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de gratie de 30 de zile pentru a-si plati datoria. Daca nu-si indeplinea aceasta obligatie, magistratul il obliga, in cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului initial.

Venditio bonorum - consta in vanzarea la licitatie publica a intregului patrimoniu al debitorului, la cel mai bun pret.

Cessio bonorum - consta in transferul bunurilor debitorului in patrimoniul creditorului, favoare instituita prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului sa scape de executarea asupra propriei persoane.


Caile de atac impotriva hotararii judecatoresti:

La aceasta epoca nu existau instante ierarhizate care sa permita atacarea unei hotarari la o instanta superioara.

Existau, insa, cateva cai de retractare care vizau situatii exceptionale2:


in duplum iret - prin aceasta cale de retractare se putea cere ca o alta instanta sa constate nulitatea de fond sau forma a hotararii. Daca partea pierdea procesul, era condamnata la dublul valoric al primei condamnari.

Intercessio - cale de atac utilizata numai la Roma, care viza doar interdictele magistratilor.

Restitutio in integrum - se putea solicita repunerea in situatia anterioara, daca hotararea a fost pronuntata in baza unei declaratii mincinoase sau a unui inscris fals ori de catre un judecator mituit.

Mult mai tarziu, spre finele epocii clasice, hotararile judecatoresti pot fi atacate cu apel, cale de atac va deveni obisnuita in procedura extraordinara.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact