CARACTERIZAREA GENERALA A ECONOMIEI CU PIATA CONCURENTIALA

Schimbul inseamna instrainarea rezultatelor propriei activitati, primind in compensatie alte bunuri necesare, inclusiv moneda.

Satisfacerea trebuintelor prin autoconsum si satisfacerea lor prin intermediul schimbului au coexistat si 949c29j coexista, dar, in timp, raportul dintre ele s-a modificat in favoarea schimbului. Celor doua modalitati de satisfacere a nevoilor le corespund doua forme diferite de organizare si desfasurare a activitatii economice: economia naturala si economia de schimb

Caracteristici ale economiei naturale

Satisfacerea nevoilor umane se realizeaza fie din productie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb, apeland la produsele altora .

Autoconsumul desemneaza procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare ca autoconsum final (care permite satisfacerea directa a unor nevoi de viata ale oamenilor) si autoconsum interme­diar (cand bunurile pe care le obtine, producatorul le utilizeaza pentru producerea altor bunuri). Un producator de legume realizeaza autoconsum final pe seama legume lor consumate de el; autoconsumul intermediar consta in folosirea legumelor pentru fabricarea de catre acesta a conservelor destinate propriului consum.

Pe baza unor evaluari, se poate aprecia ca economia naturala a fost preponderenta pana ia Prima Revolutie industriala. Astfel, dupa Fernand Braudef, in secolul ai XIV-lea, din populatia regiunii mediterane, de aproximativ 60-70 de milioane de oameni, circa 90% traia din munca, pamantului, iar 60-70% din productia intregii regiuni nu ajungea pe piata (deci era destinata autoconsumului). Preponderenta economiei naturale era evidenta deci in aceasta zona relativ dezvoltata din punct de vedere economic, cu numeroase racordari la schimburile 'internationale' ale vremii. Cat priveste alte regiuni ale Europei, dimensiunile economiei naturale erau si mai extinse .

Economia naturala a fost dominanta in conditiile unui nivel scazut de dezvoltare economica, cu o gama restransa de trebuinte, cele elementare (biologice) fiind preponderente.

. Fiecare producator avea o activitate diversificata, producea o gama larga de bunuri (in raport cu respectivul nivel de dezvoltare si cu sistemul de trebuinte) .

. Fiecare producator este izolat din punct de vedere economic de ceilalti; nivelul eficientei economice este foarte redus; 'pentru majoritatea oamenilor, productia si consumul erau imbinate intr-o singura functie datatoare de viata'.

Caracteristici generale ale economiei de schimb

Realitatea economica nu poate fi delimitata rigid, in economie naturala si economie de schimb. Aceste forme de economie au coexistat si s-au interconditionat.

Restrangerea economiei naturale a fost insotita de afirmarea si extinderea economiei de schimb pe masura amplificarii nevoilor si mijloacelor de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii mestesugurilor si apoi a industriei, inaugurata de Prima Revolutie Industriala.

Economia de schimb desemneaza acea forma de organizare si desfasurare a activitatii economice In care bunurile se produc In vederea vanzarii, obtinandu-se In schimb altele, necesare satisfacerii trebuintelor. Toate economiile contemporane functioneaza ca economii de schimb.

Caracteristici ale economiei de schimb, pot fi considerate:

- specializarea agentilor economici in obtinerea anumitor bunuri;

- autonomia si independenta economica a agentilor economici;

- piata este institutia economica centrala;

- monetarizarea economiei;

- legaturile economice dintre agenti se desfasoara sub forma tranzactiilor bilaterale de piata;

bunurile economice imbraca forma de marfa.

a) Specializarea agentilor economici. Economia de schimb are la baza diviziunea sociala a muncii, care genereaza agenti economici specializati: pe profesii (ocupatii), pe ramuri (activitati) si teritorial. Specializarea este o forma a diviziunii muncii, amploarea acesteia fiind determinata de dimensiunile pietei si gradul de diversificare a nevoilor .

Originea diviziunii muncii rezida in dorinta naturala a oamenilor de a-si satisface mai bine trebuintele. Prin specializare si recurgerea la schimb, fiecare are posibilitate a sa obtina mai mult fata de situatia cand produce singur intreaga gama de bunuri necesare existentei. Specializarea agentilor economici intr-un anumit domeniu concret poate avea numeroase deter­minari: traditia, obisnuinta, intamplarea, experienta s.a.

Dar, pe masura constituirii stiintei economice, s-a demonstrat ca, in ultima instanta, specializarea unui agent economic intr-un domeniu sau altul de activitate are la baza' interesul economic, avantajul obtinut dintr-o activitate in raport cu alta. Aceasta inseamna ca deciziile de specializare se intemeiaza, constient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) In raport cu altii daca obtine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic In raport cu al celorlalti.

Orice decizie si orice actiune a oricarui agent eco­nomic pus in fata unor alternative (alegeri) sunt guvernate de principiul avantajului comparativ.

Pentru evidentierea acestui principiu in planul specializarii sa pornim de la premisa simplificata ca intr-o comunitate exista trei grupe de producatori - A, B, C ­care dispun de resursele RA, RB, RC, egale ca marime si identice ca structura.

Datorita unor abilitati si conditii specifice, fiecare producator ar putea obtine bunurile x si y dupa cum urmeaza:

- producatorul A: 10x sau 5y sau orice combinatie liniara intermediara;

- producatorul B: 4x sau 4y sau orice combinatie liniara intermediara;

- producatorul C: 2x sau 3y sau orice combinatie liniara intermediara.

Din datele de mai sus rezulta ca producatorul A detine un avantaj absolut in raport cu ceilalti.

Specializarea fundamentata economic genereaza atat sporirea rezultatelor obtinute cu un efort dat, cat si necesitatea cooperarii si conlucrarii agentilor economici. Ea face ca activitatea si satisfacerea nevoilor unuia sa fie dependente de ale celorlalti. Specializarea este forta coeziunii unei economii.

Chiar daca, in timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se modifica si ca urmare are loc adaptarea permanenta la conditiile mereu schimbatoare ale mediului in care ei actioneaza, specializarea ramane prima conditie si trasatura a economiei de schimb, baza a cooperarii si a progresului economic.

b) Autonomia si independenta agentilor economici.

Ca trasatura a economiei de schimb, autonomia presupune ca agentii economici sunt abilitati cu dreptul de decizie, iar instrainarea bunurilor are la baza criterii economice. Autonomia este fundamentata pe interesul agentului economic izvorat din proprietate si se realizeaza in modalitati diferite in raport cu o forma sau alta de proprietate.

Autonomia cea mai larga se realizeaza in conditiile proprietatii particulare cand agentul economic decide in mod direct sau prin reprezentanti in virtutea atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispozitia, gestiunea (sau administrarea) si uzufructul.

In timp, amploarea si ponderea diferitelor forme ale proprietatii particulare s-au modificat. Sensul acestor schimbari il constituie reducerea relativa a proprietatii particulare individuale si cresterea absoluta si relativa a celei asociative sub forma societatilor de capitaluri, pe actiuni. Asemenea schimbari nu infirma adevarul ca baza deplinei autonomii a agentilor economici ramane proprietatea particulara. In orice economie, alaturi de proprietatea particulara exista - in proportii diferite - si proprietatea publica, al carei subiect este organizatia statala (statul central, administratiile statale si cele locale). In aceasta forma de proprietate, agentul economic nemijlo­cit, cel care exercita actele de productie, schimb etc., are o autonomie mai re stransa, care se exercita la doua niveluri: deciziile strategice si cele de importanta deosebita sunt atribute ale organizatiei statale; agentul economic nemijlocit are doar autonomie operativa, a carei amploare depinde de reglementarile legislative specifice fiecarei tari si etape.

c) Activitatea economica graviteaza in jurul pietei.

Datorita diviziunii muncii si specializarii agentilor econo­mici, fiecare este dependent de bunuri fumizate de altii, majoritatea covarsitoare a acestora fiind destinate schimbului.

Procesul separa, in timp si spatiu, productia de consum, pe producator de consumator, creeaza o dependenta puternica a fiecaruia de ceilalti. Intre productie si consum, intre producator si consumator se interpune schimbul­piata. Piata devine institutia centrala in jurul careia graviteaza intreaga viata economica.

Modele ale economiei de piata

Sistemul real al economiei cu piata concurentiala, care 'acopera' majoritatea economiilor contemporane, nu apare ca ceva unitar si indivizibil, ci se prezinta intr-o mare diversitate de situatii, de experiente si de practici nationale, concret istorice, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Peste  elementele particulare, specifice unei tari sau alteia, se poate vorbi de existenta unor tipuri (modele) de economie de piata reala.

In majoritatea lucrarilor consacrate tipurilor econo­miilor de piata, delimitarea acestora se face in raport cu unele criterii:

- gradul de interventie a statului in activitatea econo­mica;

- masura in care statul actioneaza alaturi de mecanis­mele pietei sau, dimpotriva, se implica in aceste mecamsme;

- modul si nivelul la care se exercita interventia statului in economie (prin proprietatea publica, prin planificare, reglementari fiscale, monetare si de credit, subventii sau comenzi publice etc.);

a. Modelul neoamerican de economie de piata

Trasaturile  ale modelului (tipului) neoamerican sunt:

Sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil si are tendinta de reducere; piata are rolul determinant in circulatia bunurilor de la producator la consumator, majoritatea schimburilor derulandu-se dupa criteriile pietei; baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar in deciziile adoptate prevaleaza reusita individuala si maximizarea profitului (financiar) imediat (pe termen scurt); preturile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind in masura determinanta de conditiile aleatorii ale pietei; fiscalitatea este redusa, iar implicarea directa a statului in activitatea economica este neglijabila (cel putin in ceea ce priveste administratia centrala); intreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerata bun comercial ca oricare altul; piata financiara, si in primul rand bursa, are rolul decisiv de barometru al activitatii economice in raport cu alte forme de piata; mobilitate ridicata si in timp scurt in ierarhia economico-sociaIa; clasa mijlocie (familii care detin venituri aflate in jurul mediei sociale) relativ redusa (50% in SUA); un sistem de invatamant elitist, care tinde sa functioneze dupa regulile pietei; politici economice si sistem de valori care incurajeaza consumul; grad redus de securitate economica fata de riscuri (somaj, boala, saracie), problema protectiei fata de acestea fiind o chestiune mai ales individuala sau cel mult de caritate (exceptie face Marea Britanie).

b. Modelul european de economie de piata (economie de piata sociala)

Este inspirat din filosofia liberalismului si se bazeaza pe cateva principii de baza: mecanismul economic trebuie sa se sprijine pe piata, careia trebuie sa i se asigure o cat mai mare libertate de functionare, in principal in ceea ce priveste preturile si salariile; mecanismele pietei nu pot insa sa determine singure ansamblul vietii sociale, si ele trebuie echilibrate, contrabalansate de un imperativ social postulat a priori, al carui girant trebuie sa fie statul; statul este aparatorul protectiei sociale si al liberei negocieri intre partenerii sociali interventionismul statal si dirijismul sunt compatibile doar in masura in care nu provoaca distorsiuni concurentei si asigura depasirea unor momente dificile de restructurare economica.

Pe baza acestor principii in mecanismul de functionare sunt identificate o serie de trasaturi, printre care:

. majoritatea bunurilor economice imbraca forma de marfa, dar consumul unei parti importante nu se realizeaza dupa regulile pietei;

Indicatorul dezvoltarii umane

Indicatorul dezvoltarii umane (IDU), atat economic, cat si social, se calculeaza prin luarea in considerare a trei indicatori partiali.

Pentru masurarea gradului de dezvoltare economica a tarilor si plasarea lor pe treptele scarii ierarhice mondiale, multa vreme s-a folosit un singur indicator, si anume venitul pe locuitor, exprimat uneori in PNB, iar alteori in PIB. Asa cum se poate observa si din tabelul alaturat, la nivel mondial, decalajele economice dintre state sunt foarte ridicate.

Venitul national brut pe cap de locuitor ($ SUA)

Sursa: Baza de date World Development Indicators.

Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit unilateral, si in consecinta insuficient, nivelurile de dezvoltare, realizate fiind masurate si apreciate numai prin prisma' indicatorilor valori ci cantitativi mentionati si in stransa legatura cu volumul productiei de otel, de energie, produse chimice, cereale, imbracaminte, incaltaminte etc., facandu-se abstractie de celelalte trebuinte calitative ale vietii complexe a omului.

Pe de alta parte, indicatorii valori ci mentionati, in conditiile actuale de formare a preturilor la sursele de energie si materii prime rare, preturi ce nu reflecta cheltuielile efective de productie, propulseaza tarile in curs de dezvoltare aproape de nivelul tarilor dezvoltate, fara insa a avea acelasi impact asupra nivelului de trai ca in aceste din urma tari.

De exemplu, PIB pe locuitor al Kuweitului se afla in rand cu cel al multor tari dezvoltate, dar, in ceea ce priveste alte aspecte ale vietii oamenilor, raportul este invers, in favoarea tarilor dezvoltate.

Specialistii PNUD nu s-au limitat la declaratii de principiu, ci au elaborat, folosind date si de la alte organisme ONU, instrumente operationale stiintifice, de natura a masura dezvoltarea umana din diferite tari si a construi un tablou la scara globala, mondiala, apt sa dea la iveala discrepanta izbitoare dintre tari si sa permita comparatii internationale utile.

Noul indicator elaborat si introdus de PNUD pentru masurarea dezvoltarii economice, cu luarea in considerare a efectului sau uman, este un indicator com­plex, integrator al urmatoarelor trei componente de baza:

1) longevitatea, exprimata in speranta medie de viata la nastere, care sintetizeaza influenta a numerosi factori, cum sunt evolutia starii de sanatate a indivizilor, alimentatia lor, asigurarea conditiilor de locuit si sanitare etc.;

2) nivelul de educatie, ce reflecta cuantumul de cunostinte de care dispun indivizii, deprinderi le si capacitatea lor de a comunica si a participa la activitatile economice si sociale. Nivelul de educatie se masoara cu ajutorul datelor privind proportia adultilor stiutori de carte si a celor care urmeaza efectiv invatamantul de toate gradele (procentul de scolarizare);

3) standardul de viata, exprimat prin PIB pe locuitor, calculat in termeni comparabili, indicand marimea medie a resurselor la care cetatenii au acces pentru a satisface nevoile unui trai decent. Cu alte cuvinte, IDU reprezinta rezultanta principalilor factori de ordin economic, formativ-cognitiv si de distributie sociala a bunurilor si serviciilor produse, care contribuie la ceea ce se intelege prin notiunea de dezvoltare umana si influenteaza hotarator conditia omului.

Pe masura elaborarii rapoartelor PNUD cu privire la dezvoltarea umana din 1990 si pana in prezent, autorii si-au perfectionat metodologiile de calcul, sporind in acest fel valoarea stiintifica a lucrarilor, iar in documentul pe 1995 au pus accentul pe coordonarea si armonizarea datelor din raport cu indicatorii din alte surse interna­tionale.

Calculat pentru fiecare tara in parte, IDU se poate situa pe o scara de marimi care se intind pe o plaja de la 0,200 pana la 1,000. Pentru construirea indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori (plafoane) minime si maxime fixe pentru fiecare dintre cele trei componente. Aceste valori sunt:

speranta de viata la nastere: 25 si, respectiv, 85 de ani;

gradul de alfabetizare a adultilor: 0% si 100%;

gradul de cuprindere in invatamantul de toate gradele: 0% si 100%;

standardul de viata (PPP/locuitor): 100 PPP si, respectiv, 40.000$.

Indicatorul agregat al dezvoltarii umane (IDU) se calculeaza ca medie aritmetica a sumelor celor trei indici: al longevitatii, al educatiei si al PIB real corectat/locuitor (PPP).

PPP reprezinta paritatea puterii de cumparare a monedei nationale raportate la puterea de cumparare a unui dolar in Statele Unite ale Americii.

In functie de nivelul lor de dezvoltare umana exprimat prin IDU, tarile sunt clasificate in trei mari grupe, si anume:

a) tari cu dezvoltare umana ridicata, al caror IDU este egal cu 0,800 sau superior acestui prag (pana in prezent nici o tara nu a atins plafonul maxim de 1,000);

b) tari cu dezvoltare umana medie, avand IDU cuprins intre 0,500 si 0,799;

c) tari cu dezvoltare umana slaba, al caror IDU este inferior pragului de 0,500.

Din tabelul alaturat se poate observa ca exista o stransa legatura intre indicele dezvoltarii umane si PIB/ locuitor. Cu alte cuvinte, tarile care inregistreaza valori ridicate ale PIB/locuitor au si un IDU ridicat.

Conform 'Raportului PNUD pe anul 2002 privind dezvoltarea umana', prima grupa din aceasta clasificare cuprindea 53 de tari, cea de-a doua 84, iar a treia 36 de tari. Situatia s-a schimbat insa in raportul din 2004 astfel:

1. prima grupa (tari cu dezvoltare umana ridicata) cuprinde 55 de tari;

2. a doua grupa (tari cu dezvoltare umana medie) cuprinde 86 de tari;

3. cea de-a treia grupa (tari cu dezvoltare umana slaba) cuprinde 36 de tari.

In ceea ce priveste tara noastra, potrivit datelor din 2004, aceasta se situeaza tocmai pe locul 69 la IDU, fata de anul 2002, an in care se situa pe locul 63.

In afara celor doi indicatori principali de evaluare a dezvoltarii mentionati mai sus, in ultimul timp sunt utilizati si o seama de indicatori suplimentari: indicatorul saraciei umane, cu o varianta pentru tarile in curs de dezvoltare si alta pentru tarile avansate, indicatorul inegalitatilor sociologice dintre sexe si, in fine, indicatorul participarii femeii la viata sociala.