Cum sa utilizam tehnica debriefing-ului psihologic

CUM SA UTILIZAM TEHNICA DEBRIEFING-ULUI PSIHOLOGIC

Acest capitol prezinta principale obiective si sarcini ale echipei de interventie implicate in ajutorul persoanelor traumatizate. Persoana aflata in stres posttraumatic are multe din credintele sale despre sine, altii si viata alienate sau anulate, umbrite de discontinuitate, tristete, culpabilitate.

1. DEBRIEFING DUPA MISIUNI

Aceasta procedura se foloseste in cazul misiunilor pe parcursul carora au avut loc evenimente deosebite, critice, care au traumatizat membrii subunitatii/unitatii, si care poate fi considerata o asa zisa introducere in recuperarea posttraumatica.

Scop

Restabilirea rapida si imbunatatirea coeziunii unitatii si a eficientei actiunilor sale.

Reducerea stresului fizic si emotional

Prevenirea stresului si a exploziilor emotionale, militarul devine mai puternic in fata dificultatilor. Aceasta procedura reprezinta baza pentru buna functionare si mentinere in bune conditii a activitatii psihice umane. E asimilata adesea cu ungerea cu ulei si curatarea armei dupa ce cu ea s-au tras multe focuri.

Functiile debrifing-ului

Reconstituirea, relatarea cronologica a evenimentelor, intr-un cadru securizat, pentru intelegerea clara a ceea ce s-a intamplat de fapt.

Clarificarea perceptiilor gresite si a eventualelor actiuni, intamplari intelese gresit.

Identificarea, impartasirea si validarea emotiilor traite in timpul si de la petrecerea evenimentului.

Reducerea simptomelor stresului care apar in mod normal in astfel de situatii.

Pregatirea oricarui participan 636g67g t la astfel de actiuni pentru recunoasterea si rezolvarea pozitiva a simptomelor stresului.

Imbunatateste abilitatile indivizilor de a se ajuta pe ei si pe colegii lor.

Imbunatateste comunicarea intre lider si subordonati si participa la cresterea coeziunii trupelor.

Pregateste subunitatea, unitatea pentru a face fata oricarei incercari.

Participanti

Cei implicati in eveniment.

Comandantul/seful, doar daca a fost prezent acolo.

Poate include alti membrii, colegi, care au lipsit fortuit, pe cei veniti noi in unitate, doar ca ascultatori.

Trebuie sa includa o persoana de suport de incredere, cum ar fi: psihologul, medicul, preotul, chiar daca nu a fost prezent la eveniment.

Nu este permis accesul mass-mediei sau a altora din afara.

Debriefingul este condus de liderul grupului, dar intr-un mod relaxat. El trebuie sa incurajeze pe fiecare subordonat sa vorbeasca liber, chiar si pe cel mai tanar sau mai putin experimentat.

Cand se face debriefingul

Cel mai indicat ar fi sa se realizeze in intervalul cuprins intre 4 si 72 de ore de la eveniment (dar mai bine mai tarziu decat niciodata).

Se realizeaza dupa ce toti au reusit sa se refaca si sa se odihneasca.

Durata va fi de 1 - 3 ore.

Se realizeaza intr-un loc linistit, cu lumina suficienta, pentru a putea fi vazut fiecare participant.

Reguli de conducere a debrifiengului

Toti cei implicati vor fi tratati in mod egal in cadrul acestei proceduri.

Oricine poate compatimi si da un sfat celui care vorbeste.

Nimanui nu i se cere imperios sa vorbeasca, dar cu totii sunt incurajati.

Fiecare vorbeste doar pentru sine, nu si pentru altii.

Se vor formula intrebari de genul:

- "Ce am facut noi, bine?"

- "Ce nu am facut bine?"

- "Ce alte probleme am intampinat?"

- "Ce putem face pentru a ne descurca mai  bine data viitoare?"

- "Ce ti-a trecut prin minte cand totul a inceput?"

- "Ce gandeai cand ai vazut.sau cand ai facut.?"

- "Care a fost primul tau gand cand ai luat decizia.?"

- "Care a fost cel mai rau lucru intamplat?"

- "Cum ai reactionat cand s-a intamplat?"

- "Ce simti despre acest lucru acum?"

Deci, are loc o cautare de fapte, dar faptele includ si reactiile emotionale ale membrilor.

Foarte important: sentimentele exprimate in cadrul debriefingului nu vor fi niciodata folosite impotriva celui care le-a exprimat sau a altcuiva! Acolo se va face un "pact al tacerii", adica tot ce s-a revelat atunci, nu se va mai pomeni niciodata.

Fazele debriefingului

A. GRUPUL RECONSTITUIE TOATA ACTIUNEA

Evenimentul va fi reconstituit in detalii, in ordine cronologica, pentru a putea fi analizat din toate perspectivele si pentru a putea fi puse cap la cap toate observatiile membrilor prezenti.

Primei persoane implicate i se va cere sa explice care era rolul ei acolo, ce a vazut, auzit, mirosit, atins si ce a facut pas cu pas.

Tot la fel vor relata si ceilalti implicati. Cand apar dezacorduri intre cele intamplate, vazute, liderul trebuie sa rezolve diferendele, ajungandu-se la un consens, astfel incat, la final, fiecare participant sa ramana dupa debriefing cu cea mai realista imagine despre ceea ce s-a intamplat.

B. GRUPUL IMPARTASESTE ACELEASI SENTIMENTE SI EMOTII

Cand anumite emotii escaladeaza, fie prin cuvinte sau idei, fie prin lacrimi, tonul vocii, expresie faciala sau posturala, liderul si ceilalti trebuie sa le aprobe in mod diplomatic si chiar sa se alature daca simt acelasi lucru.

Liderul trebuie sa insiste ca intalnirea sa aiba acelasi scop, si anume, de a fi exprimate si impartasite emotiile tuturor. Aceste emotii pot avea diverse teme:

P"furie ca ceilalti nu au fost de ajutor"

P"a se simti schimbat, diferit, cel mai rau dintre toti"

P"daca esecul sau pierderile exista, cei care au supravietuit se simt vinovati ca n-au facut mai mult sau ca n-au murit sau nu s-au accidentat si ei sau ca au facut greseli"

P"autoblamare sau blamarea altora pentru lucruri care nu depindeau de nimeni si nu puteau fi controlate"

Vorbind toti despre aceleasi lucruri si aceleasi sentimente are loc o validare, o constatare a normalitatii acestor simtaminte (si altii au aceleasi sentimente secrete).

O chestionare judicioasa privind faptele impune pentru viitor perspectiva a unei responsabilitati individuale realiste si a libertatii de actiune corespunzatoare misiunii.

Camarazii, colegii, pot impartasi si ajuta pe cel care este afectat de pierderea celui mai apropiat dintre colegi. Vorbind despre toate acestea are loc o ameliorare a durerii, cresterea coeziunii si rededicarea pentru viitoarele misiuni.

Liderul are datoria:

sa previna tentativele de a fi gasiti "tapi ispasitori" si abuzurile verbale,

sa se asigure ca stresul si greselile de intelegere nu au fost ignorate sau mai rau, ca acestea urmeaza sa-i afecteze pe subordonatii sai.

C. PARTICIPANTII VORBESC DESPRE SIMPTOMELE STRESULUI ACCENTUAT PE CARE LE PREZINTA:

liderul incurajeaza toti membrii sa spuna cum le-a reactionat organismul din punct de vedere fizic inainte si in timpul evenimentului;

grupul aude cum un alt coleg prezinta aceleasi simptome fizice si psihice;

simptomele comune sunt: deranj gastro-intestinal, urinare frecventa, gol in stomac, tahipnee, palpitatii, dureri musculare, dureri de ceafa si de cap, frisoane, tresariri, tremor. De asemenea, mai pot apare insomnie, cosmaruri, amintiri obsedante, dificultati de concentrare a atentiei, iritabilitate, reamintire dificila a detaliilor;

liderul trebuie sa accentueze faptul ca aceste simptome sunt reactii normale la conditii anormale si ca unele pot dura ceva timp, dar se vor rezolva normal, de la sine. El mai trebuie sa precizeze ca nu exista nici un motiv ca aceste simptome sa persiste. Daca, totusi, acest lucru se intampla, militarul nu trebuie sa sufere, ci trebuie sa apeleze la ajutor specializat, liderul orientandu-si subordonatul catre specialisti (psiholog, medic). Trebuie precizat ca debriefingurile dupa misiuni care au fost cu grad ridicat de risc, dar s-au desfasurat fara evenimente deosebite, pot fi conduse de lider; in schimb, debriefingurile  dupa misiunile in care s-au petrecut evenimente critice vor fi conduse doar de catre specialisti (psihologi) in domeniul interventiei in criza.

Concluziile debriefingului:

liderul sumarizeaza cele invatate;

acesta poate fi un motiv, un exemplu pentru alte subunitati similare care au participat la aceeasi actiune;

unitatea poate decide anumite activitati de suport pentru sine: poate trece catre institutionalizarea celor invatate din evenimentul problematic, cautarea unei schimbari de tactica sau in sistem; o scrisoare colectiva catre familia celui decedat, accidentat, afectat de incidentul petrecut, planificarea unei ceremonii memoriale adecvate (daca este cazul).

De obicei pentru evenimentele critice, debriefingurile se ordona de catre comanda unitatii. Astfel de cazuri includ:

moartea unui militar in: misiune, accident sau sinucidere;

moartea sau suferinta extrema a unor necombatanti, pe timpul misiunii, in special femei sau copii;

implicarea in catastrofe (inundatii, incendii, cutremure, surpari etc.);

situatii care implica serioase erori, nedreptati sau atrocitati.

N O T A:

Debriefingul se realizeaza cu 10 participanti, de preferat, dar grupul maxim poate ajunge pana la 60. Grupurile care depasesc 20 de persoane necesita pentru lider cate un asistent la fiecare 10 persoane in plus. Nu se va consemna nimic si nici nu se va inregistra.

2. PRINCIPIILE DE BAZA ALE INTERVENTIEI SI REFACERII POSTTRAUMA

Modelul expus aici ajuta indivizii si comunitatea din care fac parte sa se reconecteze la sensul vietii lor, sa devina din nou importanti, creativi, responsabili, ceea ce va determina schimbari la nivel informativ, reformativ si transformativ. Modelul utilizeaza 9 pasi, 9 obiective pe care practicienii, indivizii si comunitatea sunt participanti activi, acesti pasi fiind: introducerea, reflectarea, incadrarea, educarea, trairea si exteriorizarea supararii, amplificarea experientelor, integrarea, si ultimul pas fiind revizuirea sau bilantul, finalizarea interventiei.

Trauma apare cand o experienta, un eveniment este perceput ca amenintator pentru viata unei persoane, depasindu-i abilitatile de adaptare. Traumele sunt ierarhizate pe o scala a stresorilor. Pe aceasta scala, la extrema ca si  intensitate, se situeaza evenimentele de la 11 septembrie 2001. In acest articol, este prezentata interventia posttraumatica a specialistilor acordand ajutor angajatilor serviciilor de protectie a adultilor din New York care fusesera martorii dezastrelor de la WTC la diferite nivele de expunere. Modelul prezentat consta in primul rand in interventia posttraumatica si apoi in dezvoltarea modelului practic de interventie centrata pe sarcina. Unul din specialistii implicati in interventie avea experienta clinica in debriefing dupa incidente critice.

Principii de baza

Cand o persoana e traumatizata, tot ceea ce ea presupune despre sine, ceilalti si scopurile vietii sale, este devastat, spulberat, isi pierde coerenta conexiunilor. Acest concept, "conexiuni", apartine integral acestui model de interventie posttraumatica. Conexiunile reprezinta diversele tipuri de relatii de comunicare, productive si organizationale, socio-istoric determinate, constituind mijloace ale limbii, muncii si puterii, toate trebuind intelese dinamic si relational. (Kemmis & McTaggart - 2000). Pentru a mentine si reconstrui aceste importante conexiuni intre un individ si comunitatea sa, este nevoie atat de persoane sufletiste in comunitate dar si de stabilirea unor sarcini concrete pentru sine. Doar impreuna individul si comunitatea sa pot restabili aceste conexiuni in moduri creative, valoroase pentru individ si responsabile, care vor determina schimbari la nivel informativ, reformativ si transformativ.

La nivel informativ, acest model permite formarea unor noi valori, recapatarea celor mai vechi privind experienta si viata, incurajand la crearea unei noi viziuni despre ce se poate face si se stabilesc chiar cativa pasi pentru atingerea unor obiective propuse.

Prin crearea unor noi intelesuri, valori care ajuta la intelegerea experientei intr-un mod nou, se realizeaza o schimbare informativa. Aceasta nu implica o schimbare comportamentala sau de identitate. Acest nivel al schimbarii necesita o privire dincolo de ce este usor de explicat si de justificat si mai implica examinarea a ce nu se potriveste cu conceptiile noastre despre lume. Aplicand aceste cunostinte prin sarcini bine stabilite, ulterior se va ajunge si la modificarea reformarea, comportamentala. Dobandim noi comportamente care sunt capabile sa ne sustina realizarea scopurilor noastre. Aceasta schimbare este reformativa.

Schimbarea transformativa incorporeaza atat schimbarea informativa, cat si pe cea reformativa, dar merge dincolo de ele. Identitatea noastra ca persoana/comunitate este schimbata prin transformarea modului in care gandim, simtim si ne comportam. Noi primim un nou sine in orice situatie si acest sine transformat creeaza posibilitati si relatii care, in trecut, erau de neconceput. Individul si comunitatea se reconstruiesc, se refac reciproc dupa un eveniment traumatizant. Pe masura ce indivizii se refac, ajuta si la refacerea comunitatii. O comunitate revigorata este capabila sa-si ajute indivizii in recapatarea simtului apartenentei. Deosebit de importante in acest proces, sunt obiectivele si dificultatile depasite de indivizi/comunitate si specialist impreuna.

Model ilustrativ-aplicativ

Modelul contine 9 obiective focalizate pe interventia posttrauma si refacere. Toate obiectivele si sarcinile sunt initiate si realizate in sesiuni de grup (cu exceptia primului si ultimului obiectiv, introducerea si revizuirea/finalizarea). Toate obiectivele pot si ar trebui sa fie continuate de subiect/comunitate si intre sesiuni. Subiectii pe care s-a experimentat acest model de interventie sunt supravietuitorii serviciilor de protectie sociala a adultilor care au intervenit dupa catastrofa de la WTC.

Introducerea

In cadrul acestui obiectiv, are loc consolidarea relatiei, dezvoltarea increderii dintre specialist si ceilalti, crearea unui mediu securizant in care vor fi indeplinite toate celelalte obiective. Specialistul sau echipa de specialisti le comunica subiectilor ca el va avea disponibilitate sociala si emotionala fata de ei si ca isi va indeplini responsabilitatile cu sensibilitate, respect pentru diversitate si competenta profesionala. Subiectul, in schimb, trebuie sa manifeste incredere in munca specialistului, sa fie receptiv la eforturile sale. Daca aceste conditii nu pot fi indeplinite cu succes, toate celelalte obiective pot fi compromise. Introducerea se poate realiza prin povestioare de spargere a ghetii, de detensionare a atmosferei, in acelasi timp, specialistul exprimandu-si grija, preocuparea pentru subiectii pe care va urma sa-i asiste. De asemenea, tot acum, specialistul se va prezenta pe sine si va incerca sa-i cunoasca pe cei cu care va lucra in urmatoarele sesiuni. Li se explica subiectilor ca tot ce se va face este transparent, scopul fiind sanatatea, sporirea cunostintelor si deprinderilor de adaptare.

Tot in cadrul acestui pas se discuta regulile de baza pentru intregul proces: totul este confidential, nu este neaparat sa vorbesti, se poate vorbi si doar pentru tine, toate comentariile vor fi directionate spre grup, toti ar trebui sa stea intreaga sesiune si scopul acestor sesiuni nu este evaluarea a ce s-a facut, sau nu s-a facut, cine ce a facut, cum sau cat de bine.

S-a constatat ca lucratorii acestor servicii erau, in proportie de 50%, recent emigrati din toate partile lumii, ceea ce a prezentat o provocare pentru specialistii care au instrumentat interventia posttrauma, data fiind lipsa cunostintelor americanilor privind rolul rasei si etniei in experientele traumatice.

Reflectarea

Scopul acestei etape este reflectarea asupra principiilor de baza ce vor guverna procesul de refacere posttrauma. Se discuta despre valorile, credintele care vizeaza subiectul, cum aceste credinte au modelat comportamentul si relatiile sale inainte de evenimentul traumatic, care este conceptia sa privind sanatatea ulterioara traumei. Acum se formeaza, de comun acord, tinte, scopuri si ideal ar fi ca ele sa constituie o legatura autentica intre specialist si subiect. Ca practician reflectiv Schon (1983) sustinea utilitatea implementarii acestei sarcini, afirmand ca abia dupa ce s-au stabilit principiile de baza, intre subiect si specialist apare o anumita incredere, siguranta, care le va usura munca in atingerea obiectivelor propuse pentru insanatosire. Deci, practicianul este chemat sa dezvolte la subiectul asistat acea "participare constienta", de remarcat fiind ca in cadrul acestui obiectiv, subiectii nu raspundeau neaparat la cuvintele spuse de specialist, ci mai degraba, la impresia generala pe care personalitatea acestuia a lasat-o asupra lor.

Daca dorim ca subiectii sa aiba incredere in noi, trebuie sa devenim oameni care sa inspire incredere. Printre principiile de baza stabilite au fost: angajamentul in munca, respectul reciproc, respectarea demnitatii si a valorii oricarui om de acolo.

Incadrarea

Reprezinta transpunerea evenimentului traumatic intr-un limbaj accesibil, atat pentru individ, cat si pentru comunitate. Scopul este intelegerea a ceea ce s-a intamplat, asa incat toate informatiile distorsionate despre eveniment sa dispara si toate faptele conexe acestuia sa fie clarificate. Acest demers scade riscul zvonurilor si a scurtcircuitarii comunicarii intre oameni. Totul se focalizeaza in jurul intrebarilor : cum s-a intamplat evenimentul, cine a fost implicat, cand si unde a aparut. In acest stadiu specialistul va trebui sa se stapaneasca sa raspunda la intrebari privitoare la cauza evenimentului deoarece de aici apare de obicei blamarea cuiva sau a ceva pentru trauma si intregul proces de refacere este infranat.

Daca se lucreaza cu grupuri mari, este important ca in acest stadiu sa fie selectati facilitatori competenti in mentinerea discursului, axat doar pe obiectiv pentru subgrupurile mici de care se ocupa.

Educarea

Presupune insusirea cunostintelor care vor ajuta individul sa-si restabileasca sanatatea. Specialistul educator faciliteaza educarea si autoeducarea, informatiile de baza furnizate determinand participantii sa fie capabili sa distinga intre stres si trauma. In timp ce stresul este o reactie la stimuli ai mediului cu o intensitate incadrata in experienta obisnuita de viata, trauma e perceputa ca un eveniment care ameninta viata si a carui intensitate a depasit strategiile obisnuite de coping. Efectele traumei, cum ar fi oboseala, amorteala, starea de inghet emotional, cosmarurile, sentimentul de coplesire, frica, iritabilitatea, pot persista. Cunoscand acestea, participantul poate fi pregatit pentru emotii, ganduri, comportamente neasteptate cum ar fi: lipsa concentrarii (care sporeste riscul de accidente), explozii de furie, dureri de spate si cap, indigestii, insomnii, toate sunt manifestari obisnuite, concomitente unor experiente traumatice.

Prin impartasirea reactiilor la evenimentul traumatic, indivizii incep sa vada ca exista atat similaritati, cat si raspunsuri unice la trauma si ca ei pot invata unii de la altii in cadrul procesului de refacere a sanatatii. In timpul acestui demers, intrebarea cheie a specialistului va fi: prin ce te deosebesti tu fizic, emotional, social in privinta reactiei tale la eveniment.

In cadrul grupului, se descriu simptome, se acumuleaza cunostinte prin dezvaluirile trairilor profunde pe care le-au avut participantii la eveniment. Raspunsurile specialistului, in aceasta etapa, vor fi in termeni uzuali, pe care participantii sa-i poata intelege, el le va explica varietatea reactiilor la evenimentele traumatice, ca sunt de asteptat diferite tipuri de raspunsuri si ca acestea difera de reactiile la stres. Ei sunt informati ca vor avea parte de experiente senzoriale si de mediu care vor reprezenta scanteia care-i va face sa retraiasca evenimentul traumatizant. Sunt urmati cativa pasi de baza pentru scaderea intensitatii acestor factori declansatori ai retrairii evenimentului, care includ normalizarea experientei si identificarea experientelor senzoriale declansatoare ale trairii traumei. Este mirosul, privirea, sunetul, gustul sau atingerea? Odata ce a fost identificat, se cunoaste "butonul" declansator si se respira adanc de cateva ori pana cand experienta senzoriala dispare.

Specialistii au facut o lista cu toate simptomele culese de la subiecti, ceea ce a insuflat grupului un simtamant comun de suferinta, ca si supravietuitori ai incidentului. Apoi, s-au discutat modalitatile de coping la simptomele care au creat un fundal pentru baza de obiective pe care le aveau de parcurs subiectii.

Trairea sentimentelor de durere, suparare

Acest obiectiv are menirea de a denumi conexiunile insemnate, de valoare, fata de propria persoana si fata de cei din jur, conexiuni care au fost amenintate sau pierdute definitiv odata cu trairea traumei. Trauma a creat un imens sentiment al pierderii. Tot acum se discuta si diversele moduri de manifestare a durerii din punct de vedere cultural, religios, etnic si de gen.

In cadrul acestui obiectiv, se va identifica ce anume a pierdut individul sau comunitatea respectiva. De exemplu, identitatea individuala a fost amenintata sau pierduta in bombardamentul de la WTC. Angajatii serviciilor de protectie a adultilor se deosebeau clar cand au inceput in cadrul debriefingului, sa-si descrie simtamintele de la bombardament: o femeie cu 2 copii care si-a pierdut sotul in explozie spunea ca nu se mai vedea ca sotie si mama intr-o familie intacta si se lupta cu noua sa identitate ca vaduva cu copii, toti fiind dependenti de alti membrii ai familiei ei. Altcineva se intreba: cine sunt eu dupa aceasta trauma? Am crezut ca sunt un pacifist, dar acum nu mai sunt asa de sigur.  Specialistul faciliteaza cu sensibilitate si rabdare tot ce subiectul a identificat ca si deconectare de la sine, fara a fi minimalizat nimic.

Acest obiectiv nu este niciodata complet, se va schimba sau probabil se va amplifica atunci cand ceea ce a pierdut subiectul va iesi la iveala, dupa evenimentul traumatic. Specialistul si grupul numesc ce anume s-a pierdut. Este util un aparat de inregistrare. Participantii incep sa vada noi conexiuni si experiente comune, care nu doar ca vor normaliza reactiile lor posttraumatice dar ii vor reangaja in construirea comunitatii.

A doua parte a acestui obiectiv se axeaza pe prezentarea de catre subiecti a pierderilor legate de cei din jur. Unde au aparut deconectari neasteptate cu familia, cu colegii de munca sau in comunitate? In acest sens, un proaspat cetatean al New York-ului, care tocmai emigrase cu familia sa din Orientul Mijlociu, tocmai inaintea evenimentelor de la WTC, relata ca, dupa bombardament, era acostat pe strada de newyorkezi, care-l intrebau vehement cu ce drept este el in New York. El nu se mai simtea in conexiune cu aceasta comunitate si alienarea sa era combinata cu frica, anxietatea, privind siguranta sa si a familiei sale acolo.

A treia parte a acestui obiectiv e reprezentata de explorarea importantei, in viata individului, a ceea ce a fost amenintat sau pierdut prin trauma. Aceste scurtcircuitari apar la inceput ca manifestari ale depresiei, insotite de comentarii de genul: slujba mea nu ma mai bucura, hobbyurile au trecut in plan secundar, nu mai vreau sa mai particip la treburile familiei.

Aceste simptome ale pierderii insemnatatii trebuie identificate cu ceea ce sunt de fapt. Obiectivul critic in aceasta munca in situatii de criza este ajutarea oamenilor sa-si mentina si sa recreeze ceea ce este important, ceea ce are insemnatate pentru ei in viata. In cazul de fata, specialistii au facilitat acest obiectiv, intreband grupul ce pierdere este cea mai infricosatoare pentru ei. Raspunsurile variau de la lipsa de importanta a vietii, pana la indiferenta fata de aceasta sau chiar pana la punerea in cumpana a credintelor religioase.

Aceasta discutie comuna privitoare la pierderea sensului vietii poate incepe procesul de reconstructie a unui grup mai suportiv. O astfel de discutie reconecteaza oamenii unii cu altii si ii face sa constientizeze ce asteapta ei de la ei, de la ceilalti si de la mediu (Bruner - 1990).

Aceasta faza este esentiala pentru recapatarea increderii, specialistul asista revizuirea acestor intelesuri si le reformuleaza imbunatatindu-le, maturizandu-le prin extindere si elaborare, sporind astfel experienta de viata si sanatatea indivizilor asistati.

Amplificarea

Experientele cognitive sau emotionale traumatice ale unei persoane se refera la reconstituirea elementelor experientei traumatice, dar in conditii de mediu securizante, in vederea facilitarii exprimarii gandurilor si sentimentelor vis-a-vis de experienta respectiva. Amplificarea necesita competenta din partea specialistului, acest obiectiv avand rolul de a diminua riscul retraumatizarii participantilor. Fara o pregatire competenta in teoria privind interventia in criza si, de asemenea, fara abilitati in domeniu, acest obiectiv poate face mai mult rau decat bine. Pentru multe persoane traumatizate, stadiul negarii, care protejeaza individul de trairea completa a traumei din punct de vedere emotional si cognitiv, este initial un mecanism sanatos de aparare. Fara acest raspuns automat nu ar mai fi capabil nimeni sa se achite de activitatile zilnice obisnuite dupa suferirea unei traume. Aceasta strategie de coping devine nesanatoasa cand procesul de negare persista. Mult mai tarziu, cand persoana iese din amorteala si incepe sa retraiasca intensitatea traumei, ea poate recurge la autoadministrari de medicamente, reprimand astfel in continuare trauma. Aceasta reprimare poate lua in continuare diverse forme mascate de exprimare prin: abuz de substante legale sau ilegale, dependenta de munca, comportamente compulsive de cumparaturi, cheltuire excesiva de bani, ritualuri sexuale si alte strategii care vor mentine in continuare persoana in faza de negare a existentei unei probleme asa incat niciodata trauma nu va ajunge la suprafata. Este esential ca in faza de recuperare sa se creeze un grup care sa confere siguranta celui traumatizat, caldura si in care sa poata fi experimentata amplificarea si toate obiectivele conexe. Uneori, oamenii sau grupurile nu au sanatatea bazala, resursele sau suportul necesar pentru a realiza aceste obiective. Amplificarea nu se recomanda a se realiza in saptamanile imediat ulterioare traumei, ci ea e posibila doar dupa o evaluare completa a unui specialist competent si specializat in practica muncii cu persoanele traumatizate si care este capabil sa ofere siguranta si resursele necesare reconfruntarii cu arena cognitiva si emotionala a traumei. Telul este de a ajuta participantii sa inteleaga si sa treaca prin experienta intr-un mod cat mai motivat si terapeutic. Amplificarea nu se poate realiza doar intr-o singura sedinta. Timpul necesar realizarii sale depinde de intensitatea traumei, de cat de amenintatoare pentru viata a fost perceputa ea si, cel mai important, de cat de afectata a fost sanatatea individului/grupului. Cu angajatii APS, amplificarea s-a inceput prin vizionarea unei casete video cu bombardarea si daramarea WTC, ca mod de a recrea evenimentul traumatic. Aceasta a fost insotita de solicitarea adresata participantilor sa retraiasca si sa redea sunetele, mirosurile, gusturile simtite atunci in miezul evenimentelor. De exemplu, in timpul debriefingului, o persoana, spontan, a relatat ca a simtit un gust de funingine, aceea fiind cea mai puternica senzatie pe care a avut-o atunci si care a fost readusa acum in memorie, dar intr-un cadru securizant.

Navigarea cu succes printre aceste experiente senzoriale cu ajutorul specialistului, poate devulnerabiliza individul, neutralizand disconexiunile create. Intre sedinte, subiectul poate, sub ghidajul specialistului, sa continue procesul prin expunerea la stimuli asociati cu evenimentul traumatic.

Integrarea

Intrebarea esentiala care apare de obicei la un eveniment traumatic este: cum s-a conectat aceasta trauma la intreaga mea viata? In plus mai apar alte intrebari ca: cum a afectat aceasta trauma viata mea? Este posibil sa transform aceasta experienta, sau ea este doar tragedie si distrugere? Strategia obisnuita de raspuns a oamenilor la un eveniment traumatic, este inchiderea acestuia intr-o camaruta secreta si apoi convingerea sinelui ca trauma nu le-a afectat sanatatea. Adesea auzim: "nu te mai gandi, uita ca s-a intamplat, vezi-ti mai departe de viata". Aceste sugestii sincere sunt tentative de compartimentare a experientei, mai degraba decat de integrare a ei. Daca aceasta ar fi fost cea mai sanatoasa optiune, nu ar mai fi existat niciodata organizatii ca "mame impotriva soferilor alcoolici". Traind trauma mortii fiicei in mainile unui sofer beat, acea femeie a integrat experienta, indreptand-o spre o noua identitate, ca lider national, pledand pentru legi stricte privind consumul de alcool al soferilor.

Scopul interventiei este crearea de noi posibilitati pentru moduri transformative de viata, dupa trairea evenimentului traumatic. prin discutii, specialistul si subiectul afectat incep munca de transformare prin descrierea modului, cailor prin care trauma i-a transformat viata de om obisnuit. Spunand aceste povesti cu sensibilitate si fara a instaura asteptari nerealiste cum ca cineva ar trebui neaparat sa "castige o noua identitate" dupa trairea unei traume, extrem de importanta ramane gasirea unor cai creative de redare a sperantei si de incurajare. Doar ridicarea problemei "e posibil ca aceasta tragedie sa ne transforme ca indivizi si ca si comunitate?" creeaza o intreaga discutie si multe potentialitati.

Imputernicirea

Activitatile urmatoare in sedintele de debriefing au vizat stabilirea posibilitatilor, ilustrarea lor pentru participanti, in asa fel incat ele sa poata sa fie continuate si in afara acestor sedinte. Imputernicirea implica identificarea, dintre aceste posibilitati, pe cele mai eficiente si pe cele care vor contribui cel mai bine la mentinerea si sporirea sanatatii, depasind trauma. Imputernicirea implica, de asemenea, planificarea cailor de obtinere a resurselor necesare pentru completarea cu succes a acestor sarcini, decizia asupra metodelor de atingere a obiectivelor propuse, luand in calcul insa si obstacolele care ar putea interveni in atingerea acestor obiective.

O abordare de facilitare a imputernicirii este modelul celor 4 S (four - S Model) al lui Kormanik - 1999: sine, situatie, strategie, suport.

Ce resurse sunt cantonate in sine?

Care este situatia curenta a persoanei respective?

Exista deficite mari la resurse, cum ar fi lipsa veniturilor adecvate?

Ce strategii a folosit in trecut, cand a traversat situatii deosebit de stresante?

Care strategii au fost inadecvate pentru a face fata evenimentelor stresante?

Ce strategii noi a invatat de la altii?

Ce modalitati de sprijin sunt actualmente operative in viata sa?

Ce modalitati noi de suport sunt disponibile dar de care persoana respectiva nu este constienta?

Cu lucratorii APS s-a procedat cu intrebari ca:

Ce ai nevoie?

Care sunt prioritatile tale?

Ce este cel mai important pentru tine in vederea mentinerii sau recastigarii sanatatii?

Esential este sa se puna accentul pe nevoile individului/ comunitatii, iar obiectivele fixate sa fie in concordanta si sa raspunda acestor nevoi. Obiectivele comunitatii pot fi stabilite cu toti participantii impreuna. Angajatii APS au identificat obiective, cum ar fi: continuarea construirii echipei prin intalniri de grup, fie la munca de voluntariat, impreuna pentru oras, fie la restaurant, fie la activitati de timp liber comune. De asemenea, au cazut de acord pentru a lipi in locuri publice afise mari cu obiectivele pe care ei le considerau de ajutor. S-a tinut cont si de obstacole. Pentru obiective mai individualizate, pot fi folosite grupuri mai mici. Sarcinile care au fost identificate pentru realizarea in comun au fost: functionarea ca voluntar, colaborarea la activitati religioase, de loisir, sportive, fizice, picnic, si practicarea unor exercitii de relaxare.

Finalul si revizuirea

Scopul acestui pas este sumarizarea a ceea ce s-a invatat. Se focalizeaza atentia pe ceea ce s-a lucrat impreuna si pe felul in care aceasta experienta a fost folositoare. Principalul tel este de a marca tranzitia de la o experienta structurala la una fluida. Grija pentru sine si pentru ceilalti este accentuata si se impartaseste faptul ca ceea ce a aparut in cadrul grupului, ce s-a obtinut in interior, poate fi deja experimentat si in afara grupului. Specialistul ia temperatura emotionala a grupului, verificand cum se simt participantii acum. Toate sedintele viitoare sunt fixate, anuntate si se rememoreaza cu grupul resursele pe termen lung, de care trebuie sa uzeze si care trebuie identificate. S-a pus in discutie utilitatea participarii interactive si ajutorul reciproc pe care participantii si l-au acordat. Sedinta e inchisa cu un oarecare ritual care reflecta coeziunea grupului intr-o maniera adecvata si realista. Specialistul va ramane si la sedintele viitoare, dar va fi la dispozitia participantilor si la sfarsitul acestei sedinte, pentru oportunitatea unor conversatii libere si pentru relaxare. In timp, se pot schimba multe pentru persoanele care au fost traumatizate.

Este important sa existe reintalniri cu aceste persoane sau comunitati, tot la cateva saptamani, cand se pot pune intrebari ca: ce este diferit de cand ne-am intalnit ultima data? Ce noi nevoi au mai aparut? Ce obiective au fost eficiente in mentinerea/refacerea sanatatii?

Este nevoie ca unele obiective sa fie reconsiderate sau inlocuite? Mai exista probleme de izolare sau lipsa de atasament? In final, obiectivele pe termen lung vor fi reiterate si se va discuta mai ales desfasurarea lor in timp.

Concluzii

Modelul prezentat poate fi aplicat oricarui grup care a trecut peste o experienta traumatica. Prin obiectivele stabilite el incearca sa recreeze conexiunile pierdute, care au afectat individul si comunitatea si fac posibil ca participantii sa se schimbe, pana la nivelul la care potentialul le permite. Acest model este, totusi, in transformare, in evolutie, in dezvoltare. Directiile pentru viitor includ realizarea unor cai de transpunere a obiectivelor atinse in cadrul sedintelor de grup, in situatii de viata, in vederea obtinerii unor legaturi mai trainice intre obiectivele individuale si cele ale comunitatii.

BIBLIOGRAFIE

1. Leaders' Manual For Combat Stress Control, Field Manual No. 22-51, Headquarters Department Of The Army, Washington, DC, 29 September 1994

2. Mitchell, J.T. (1996). Critical Incident Stress Debriefings (CISD) for police, fire, emergency medical and disaster relief organizations, Source: HSHA-PO, AMEDDC&S, FSH TX 78234-6142, DSN: 471-6985/8342 - 1^st Infantry Division Mental Health Section.

3. Behrman, G., Reid.W.J. (2002). Brief Treatment and Crisis Intervention 2:39-47.