Status libertatis si sclavia

STATUS LIBERTATIS SI SCLAVIA

1. LIBERTATEA SI SCLAVIA

Gaius in institutiile sale (1,9) referindu-se la perioada clasica spunea ca exista o impartire de drept a persoanelor, facand distinctia fundamentala ca "toti oamenii sunt fie liberi, fie sclavi".[1]

Institutia sclaviei a fost cunoscuta in Roma ca aproape in toate popoarele antichitatii greco-romane si din Orientul apropiat (din Egipt in Mesopotania), de aceea se spune ca isi au originea in '"ius gentium'" iar altii dimpotriva au considerat-o ca apartinand de "ius naturale", inteleasa ca o ordine care trece dincolo de sistemele dreptului pozitiv. In unele marturii ale epocii clasice tarzii sunt consemnate si in compilatiile iustiniene.

In epoca veche a statului roman sclavii erau putini la numar, deoarece nici nevoile societatii nu erau prea mari. In aceasta perioada sclavii participau mai ales la muncile casnice ale vietii familiei primitive.

Insa, odata cu schimbarile petrecute in societatea romana ca urmare a razboaielor de cucerire (mai ales cele punice) sclavia are ca principal izvor si este constituita din prizonierii de razboi, fapt ce justifica si cresterea semnificativa a numarului de sclavi, atat in cetatea eterna Roma cat si in celelalte cetati italice.

Acum, sclavi devin o mana de lucru ieftina, productia era bazata numai pe munca servila, iar viata lor nu se deosebea de aceea a animalelor de munca. Ei erau considerati simple lucruri ("res") sau chiar unelte vorbitoare ("instrumenta vocalia") si in consecinta nu puteau fi subiecte de drept. Stapanul avea asupra sclavilor un drept nelimitat (este vorba de acel "ius vitae necisque") in sensul ca putea sa-l vanda sau chiar sa-l omoare.

Sclavul nu avea un patrimoniu, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor si nici nu putea sa lase o mostenire.

De asemenea, sclavul nu putea sa incheie o casatorie, iar legatura acestuia cu o sclava era socotita ca un simplu fapt, in intelesul de convietuire ("contubernium"). Aceasta stare de fapt justifica afirmatia ca sclavul nu are familie.[3]

Sclavul nefiind subiect de drept (era un simplu lucru) nu avea dreptul si nici nu putea sa apara inaintea justitiei. Acest drept il avea numai stapanul sau in masura in care considera ca este necesar. Intentarea actiunii in justitie urma aceasi procedura prevazuta in cazul vatamarii unui animal sau pentru pagubele suferite cu privire la un oricare alt lucru din patrimoniul stapanului de sclav.

Incepand cu epoca republicana, mai mult din considerente economice, in anumite limite si in interesul stapanului sau este recunoscuta sclavului o anumita capacitate juridica.

In acest context, trebuie sa amintim interventia pretorului care recunoaste sclavului capacitatea de a incheia acte juridice in interesul stapanului sau, de a-l face deopotriva creditor si debitor (cu toate ca potrivit unui vechi principiu de drept roman sclavul nu putea inrautati situatia stapanului sau). Cele doua cazuri de recunoastere de catre pretor a capacitatii sclavului de a incheia acte juridice se refera la:

-insarcinarea data unui sclav de catre stapanul sau in vederea efectuarii unor acte de comert maritim sau terestru;

-atribuirea de catre stapan a unei mase de bunuri denumita "peculium" in vederea exercitarii de catre sclav a unui comert. In acest caz daca sclavul administra corespunzator masa patrimoniala pe langa veniturile care ii reveneau stapanului sau, putea obtine unele foloase personale. In ambele situatii stapanul era raspunzator de actele incheiate de sclav in temeiul insarcinarii date, iar tertele persoane puteau intenta o actiune in justitie pentru pagubele suferite sau puteau sa-l urmareasca in limita bunurilor care formau peculiul, iar de la caz la caz chiar si dincolo de aceasta limita.

In epoca antica tarzie, dupa marea criza economica, militara si politica de la mijlocul secolului III e.n., sclavia isi pierde din importanta sa de altadata. Acest lucru s-a datorat si modului in care in epoca imperiala a fost ocrotita persoana sclavului prin edictarea unor legi.

De pilda, Legea Petronia interzicea stapanilor sa-si dea sclavii spre a fi devorati de animalele salbatice daca nu aveau incuviintarea magistratilor.

2. POZITIA JURIDICA A SCLAVILOR

p   Structurarea aspectelor socio-economice ale sclaviei are o stransa legatura cu rigida unitate in gandire si actiune a stapanului sau proprietarului, care din punct de vedere juridic, reglementa pozitia sclavilor.

In domeniul dreptului privat sclavul ("servus") era considerat, echivalat chiar, in totalitate, cu un lucru ("res"), atata timp cat el era totusi o fiinta umana.

In aceasta situatie s-a pus problema daca in raporturile dintre proprietar ("dominus") si scavi au existat anumite limite. Astfel, pana la sfarsitul epocii republicane, izvoarele nu consemneaza existenta unor limite in domeniul dreptului si mai ales al dreptului privat. Ca pentru orisicare lucru din proprietatea sa , stapanul de sclavi ("dominus") avea putere de dispozitie juridica si materiala, putea sa-l vanda sau chiar sa-l ucida. Avea deci, acel "ius vitae ac necis" pe care il avea "pater familias" asupra fiilor sai. Din aceasta cauza, odata cu trecerea timpului, in fapt au fost eliminate o serie din aceste inconveniente.

Schimbarea conditiilor sociale si economice din epoca mijlocie si tarzie a republicii, a facut ca si controlul desfasurat altadata asupra situatiei sclavilor sa fie substituit de "regimen morum" (reguli de conducere) ale censorilor, mai precis de acea supraveghere generala pe care o exercita magistratura dupa criteriile etice predominante din sanul claselor dominante.

p   In perioada Principatului a fost resimtita mult mai substantial interventia justitiei imperiale, sub forma procedurii "cognitio extra ordinem" la inceput limitata si sporadica, apoi avand un caracter mult mai regulat, mai ales dupa activitatea de sistematizare jurisprudentiala. Astfel au fost aplicate sanctiuni penale proprietarului vinovat de uciderea sclavului fara motive bine justificate. In cazul maltratarii nejustificate si excesive ("saevitia", deci cu asprime sau cruzime) proprietarul ("dominus") putea fi constrans a-l instraina pe sclav.

Aceasta tendinta s-a accentuat in epoca antica tarzie, cand uciderea sclavului era totdeauna pedepsita, afara de cazul in care sclavul a murit fara ca "dominus" sa fi avut intentia de al omori, de pilda in cazul aplicarii unor pedepse corporale.

Masurile acestea, fara indoiala, au fost considerate ca avand un caracter moral, dar trebuie sa fie incadrate in complexa atitudine sau pozitie a unei societati in care sclavia juca inca un rol important si in care era permanentizata teama ivirii unor acte de violenta sau de rebeliune colectiva din partea acelorasi sclavi.

Pe de o parte, intr-adevar, exista tendinte de a se evita inutilele si arbitrarele cruzimi in conflictele cu sclavii, a caror reactii erau neprevazute si destul de greu de controlat.

Pe de alta parte, se configurau, in particular, severe masuri represive si preventive in legatura cu violenta sclavilor. Asadar, se poate spune ca in mod aparent masurile erau contrastante: pe de o parte, aveam de-a face cu represiuni penale pentru abuzurile savarsite cu privire la dreptul de viata si de moarte al stapanului ("dominus"), iar pe de alta parte, cu disciplina impusa, de pilda pe baza Senatusconsultului Silananium din anul 10 e.n. prin care in mod practic toti sclavii care se gaseau sub puterea aceluiasi "dominus", care fusese ucis, erau supusi procedurii penale "questio" (adica, interogatoriului sub tortura).

Mai tarziu, aceste prevederi au fost preluate, chiar daca numai formal, si de compilatia iustiniana, cand schimbarile generale ale societatii au fost influentate de aparitia religiei crestine, redandu-se astfel cu destula usurinta episoadele violentei in conflictele cu stapanii de sclavi.

p  Considerarea sclavilor ca simple lucruri ("res") atragea dupa sine incapacitatea totala a acestora de a fi subiecti de drepturi si obligatii in domeniul dreptului privat. Aceasta tratare juridica era valabila atat in situatia drepturilor de natura patrimoniala cat si in cazul raporturilor personale si familiale.

Relatile conjugale intre sclavi continuau sa existe in baza acelui "contubernium", care avea relevanta numai in fapt. Ele , in mod practic, in timp, durau atata doar cat stapanul de sclav vroia.

"Cognatio naturalis", rudenia de fapt, intre sclavi, inclusiv din punct de vedere juridic, nu avea nici o relevanta, chiar si dupa eliberarea acestora.

Dreptul lui Iustinian recunostea importanta unor astfel de raporturi prin succesiunea "ab intestato", cand toti subiecti interesati puteau obtine in mod separat libertatea ("status libertatis").

Insa, continua, intr-adevar, sa existe o mare diferenta intre conceptia religioasa despre casatorie si reglementarea civila a acesteia: "contubernium"-ul dintre sclavi, pe planul legislatiei civile ramane pe mai departe fara relevanta juridica, iar din punct de vedere sacramental era considerat ca fiind o casatorie incheiata intre persoane libere.

p   In domeniul dreptului public, sclavia nu avea nici o relevanta juridica. Sclavii nu puteau fi titulari nici de drepturi si nici de puteri publice: incapacitatea lor era totala chiar si pe plan procesual (atat in sistemul "legis actiones" cat si in "ordo iudiciorum privatorum").

Aceasta avea sa influenteze procedurile de judecata (inclusiv mersul procesului) in care se 444e45e discutau in contradictoriu statutul de om liber sau de sclav a unei persoane determinate.

In perioada mult mai veche a antichitatii un astfel de proces se desfasura in cadrul procedurii "legis actio sacramenti in rem" intre proprietarul (stapanul) de sclav si un tert, denumit "adsertor in libertatem" (cel care il declara ca liber), care sustinea ca persoana respectiva este libera.

Se pare ca nu au existat reglementari speciale cu privire la desfasurarea cursului procesului intre cele doua parti: valoarea cautiunii judiciare ("summa sacramenti") era stabilita la minimum 50 de asi; persoana care se pretindea a fi in sclavie ramanea in fapt libera ("vindiciae secundum libertatem").

In perioada procedurii "legis actiones", se desfasurau diverse tipuri de procese, precum era acela mediat de "sponsio praeiudiciales", care continua sa fie practicat, chiar si dupa aparitia Legii Iulia (din anul 17 i.e.n.), cand se puteau folosi pentru cauze liberale "formula petitoria", care nu facea trimitere in acest caz la "litis aestimatio", ci pur si simplu constata libertatea sau sclavia subiectului.

In epoca principatului, s-a admis, pentru "favor libertatis", principiul potrivit caruia judecata nu se baza pe sentinta care nega libertatea persoanei, ci pe faptul ca respectiva judecata era intotdeauna in conformitate cu legea: aceasta era posibil, in imprejurarea in care, procesul nu se mai desfasura intre aceiasi subiecti (conditie necesara pentru inlaturarea decaderii din drepturile procesuale).

Necesitatea tertului ("adsertor") in cadrul desfasurarii proceselor de libertate si-a resimtit utilitatea chiar si in perioada procedurii extraordinare ("cognitio extraordinaria"). Dimpotriva, in cazul unei actiuni de atribuire a libertatii prin fideicomise ("libertas fideicommissaria"), sclavul dobandea, in mod exceptional, deplina capacitate procesuala. Chiar si imparatul Constantin reglementa institutia "adsertor"-ului, cu motivatia de a se facilita descoperirea dovezilor referitoare la dobandirea libertatii. Aceasta institutie a cazut apoi in desuetudine, ca mai tarziu sa fie abolita definitiv de Iustinian (prin C.7.17.1.). legata de aceasta reforma ( de "favor libertatis"), insa contrara acesteia, este alta, prin care s-a eliminat regula clasica prin care sentintele "pro servitute" nu mai urmau calea judecatii.

p   In ceea ce priveste pozitia sclavului in cazul savarsirii de acte ilicite, este nevoie de a se face distinctie intre delictele de drept privat si crimele apartinand dreptului public.[5]

In legatura cu crimele de drept public, trebuie sa subliniem ca sclavii nu aveau capacitate in cadrul procesului penal (criminal). Asadar, acuzatul nu putea veni nici in procesul comitial, nici in "ordo iudiciorum publicorum", in fata unei instante de judecata ("quaestio"). Aceasta semnifica nu nepedepsirea acuzatului (sclavului), ci dimpotriva exercitarea constrangerii ("coercitio") de catre magistrat in conformitate cu puterea punitiva a acestuia prevazuta de "imperium"-ul sau. In acest caz nu se intalneau limite cu caracter constitutional, cum nu se intalneau in conflictele cu strainii.

In conformitate cu gravitatea crimelor savarsite, sclavul era pedepsit, in general, cu pedepse mult mai severe, ca masura speciala de prevenire, fata de pedepsele aplicate pentru aceleasi crime savarsite de persoane libere. Formele procedurale in care se desfasura confirmarea sau verificarea vinovatiei sclavului, nu erau fixate in interesul acestuia din urma, ci constituiau o garantie acordata proprietarului (stapanului), al carui drept putea fi in mod abstract ocrotit prin puterea punitiva publica.

Proprietarul (stapanul) putea de altfel greva pe baza represiunii criminale, exercitarea dreptului sau referitor la condamnarea la moarte a sclavului: in acest caz exista o justa cauza pentru exercitarea acelui "ius occidendi", chiar si in perioada principatului cand se incepuse pedepsirea, mai mult sau mai putin intamplatoare, prin uciderea nejustificata a sclavilor.

p   In sfarsit, in ceea ce priveste "ius humanum", vom face cateva precizari: oricat ne-am referi la "ius sacrum" este destul de greu sa nu recunoastem o generica, si nu generala capacitate sclavilor, de a participa la rituri si sarbatori religioase. Cand incercam sa vorbim si sa dam o anumita calificare lui "ius sacrum" scoatem in evidenta, apoi, in cadrul lui "ius humanum" calitatea persoanei umane a sclavului. Aceasta era necesar, de pilda, atunci cand trebuia sa fie inmormantat sclavul, care devenea "religiosus", ca si in cazul celui care era inmormantat ca om liber.[6]

3. ACTIVITATEA JURIDICA A SCLAVULUI SI "ACTIONES ADIECTICIAE QUALITATIS".

p   Dupa cum este cunoscut, in domeniul raporturilor patrimoniale incapacitatea sclavului era totala.

Asa dupa cum am expus mai sus, sclavul fiind totusi o fiinta umana se putea implica, intr-o oarecare masura, in actiuni cu carecter patrimonial, prin care, la fel ca o persoana libera, putea sa dobandeasca sau chiar sa piarda drepturi si de asemenea era in masura sa-si asume obligatii: si mai ales putea sa participe la acte cu caracter comercial.

In antichitate indepartata romana asemenea actiuni erau considerate irelevante, de aceea nici macar n-au stat in atentia vechiului drept civil.

Cu toate acestea, in mod concret, se analiza posibilitatea ocrotirii, pe de alta parte, a intereselor proprietarilor (stapanilor) de sclavi, printr-o adevarata protejare a tertilor. Aceasta ocrotire, insa, trebuia sa fie efectuata pe calea sistemului noxal, referitor la responsabilitatea pentru delicte si ilicitele penale de drept privat, in timp ce, pe de alta parte, pentru activitatea comerciala dreptul civil era in mod riguros inspirat din principiul potrivit caruia sclavul putea sa imbunatateasca situatia patrimoniala a stapanului sau, dar nicidecum nu putea sa i-o inrautateasca.

Astfel, sclavul dobandea pentru proprietar ("dominus") drepturi reale si obligatii, in timp ce nu avea posibilitatea instrainarii lucrurilor proprietarului (indiferent de valoarea lor) sau in orice caz nu putea stinge obligatiile pentru care acesta din urma era titular. De asemenea in conformitate cu dispozitiile dreptului civil indeplinirea actelor comerciale de catre sclav nu-l puteau obliga pe proprietar ("dominus").

Acest principiu de drept civil a fost in mod permanent criticat, ca in cele din urma sa fie stabilit intr-o maniera mai mult decat avantajoasa pentru proprietar ("dominus"), in sensul ca atunci cand acelasi act indeplinit de sclav ar putea produce efecte favorabile si efecte nefavorabile pentru proprietarul insusi, se trecea la o evaluare diferentiata: efectele favorabile se verificau pentru a putea fi confirmate, iar cele nefavorabile erau practic excluse de la o astfel de evaluare. In literatura de specialitate, aplicarea particulara a acestui caz a fost definita prin expresia "efectele actului care schioapata".[7]

Iata si un exemplu in acest sens: un sclav primeste plata unei sume de dinari datorata de o terta persoana proprietarului (stapanul de sclav). Sclavul dobandeste pentru "dominus" proprietatea acestei sume, insa obligatia respectiva nu se stinge pentru acest drept de creanta al proprietarului fata de debitor. Numai in mod indirect se protejeau interesele celeilalte parti. In cazul examinat, de exemplu, daca suma eliberata sclavului era utilizata in favoarea proprietarului ("dominus") care promova o actiune in justitie pentru obtinerea indeplinirii obligatiei (in cuantumul creditului sau care nu s-a stins), in limitele imbogatirii, debitorul putea opune o "exceptio doli" la actiunea astfel promovata.

p   Dreptul pretorian care invoca, in scopul de a sanctiona responsabilitatea proprietarului ("dominus") pentru actele indeplinite de sclav, recurgea la petitii particulare care, dupa politica legislativa urmarita de pretor (de pilda, "aequitas praetoris") justifica responsabilitatea acelui "dominus" pentru obligatiile pe care le contracta sclavul sau (considerandu-se ca era o persoana libera). Aceasta situatie si-a gasit calea de solutionare prin intermediul, de pilda, al actiunilor "adiecticiae qualitatis".

Aceste actiuni au fost denumite astfel de doctrina medievala printr-o nefericita formulare textuala a unei expresii care apartinea lui Paul (D.14.1.5.1.) pentru un caz particular. Prin acest termen, se dorea sublinierea ca proprietarul nu raspundea pentru un act propriu, dar ca (in regimul recladit de o astfel de doctrina)raspundea pentru fapta altuia, ca mai apoi sa fie eventual singurul responsabil.

"Actiones adiecticiae qualitatis" nu au fost restranse numai la raporturile dintre "dominus" si sclav, ci au fost date chiar si in cazul unor raporturi asemanatoare, de pilda, intre "pater" si "filius familias", mai precis in doua cazuri in care, pentru absenta acelui "status libertatis" sau "status familiae", persoana care a avut functia de comerciant nu putea raspunde la propriu.

Prin urmare, chiar daca existau asemenea actiuni in realizarea raporturilor proprietar-sclav, ele puteau fi raportate la imprejurari mult mai complexe de aplicare a lor, pentru ca in mod substantial, regimul lor nu se deosebea, indiferent daca respectivul comerciant era un simplu sclav sau era un fiu de familie ("filius familias").

Nu trebuie exclusa, din analiza noastra, imprejurarea ca, din perioada de inceput a principatului, alaturi de responsabilitatea tatalui, la care s-a recurs, "filius familias" ramanea obligat la randul sau (in nume propriu).

In rest, sunt mult mai rare cazurile in care "actiones adiecticiae qualitatis" se puteau folosi pentru actele indeplinite de "filius familias" si nu de sclav. De exemplu: "pater familias" putea fi responsabil in cazul in care "litis contestatio" era indeplinit de fiul sau, insa nu si in cazul in care era indeplinit de un sclav, deoarece acesta din urma era lipsit total de capacitate procesuala.

p   "Actiones adiecticiae qualitatis" puteau fi folosite cand urma sa fie integrat in activitatea sclavului, un fapt care reprezenta un caz particular, care pentru dreptul civil sau pentru dreptul pretorian da nastere unei obligatii contractuale si exista printre altele o imprejurare care justifica responsabilitatea proprietarului.

In functie de diferitele imprejurari posibile s-au identificat urmatoarele sase esentiale "actiones adiecticiae qualitatis":

-"actio exercitoria";

-"actio institoria";

-"actio quod iussu";

-"actio de peculio";

-"actio de in rem verso;

-"actio tributoria

Perioada in care aceste actiuni s-au dezvoltat este cuprinsa in ultimele doua secole ale republicii, care coincide cu profundele mutatii ale structurii socio-economice din cadrul societatii romane. La mijlocul secolului I i.e.n. reglementarea lor trebuia sa fie stabilita definitiv, mai ales in liniile lor esentiale. Sunt intelese cu usurinta ratiunile care au acel spirit de echitate care, in unele cazuri au necesitat interventia pretorului. Putem privi introducerea acestor actiuni din mai multe puncte de vedere: prin ele se intampinau obiectivele exigente ale comertului si schimbului si respectiv interesele aceluiasi '"pater familias', intelese nu la un anumit mod de zgarcenie, de multiple restrictii, ci privite ca stare de normalitate. Folosirea sclavilor (chiar si a fiilor de familie) ca "unelte" pentru activitatile economice ale lui "pater familias" depindea printre altele de disponibilitatea tertilor de a accepta intrarea in raporturi cu acesti supusi, disponibilitate ce in mod cert nu era favorizata de un regim inspirat dupa principiul ca "pater familias" insusi trebuie sa aiba numai avantaje in urma unor astfel de acte. Ocrotirea prin care "actiones adiecticiae qualitatis" avea mai multa sau mai putina eficacitate, oferea tertilor posibilitatea, dimpotriva, de a indrazni sa intre mult mai usor in raporturile cu persoane supuse puterii ("potestas") lui "pater familias".

p   Printre actiunile "adiecticiae qualitatis" se puteau distinge acelea in care responsabilitatea proprietarului ("dominus") era intemeiata pe o autorizare generala sau specifica, de intrare in raporturi de afaceri cu sclavi, cum se intampla in cazul acelor "actio exercitoria", "istitoria" si "quod iussu", actiuni in baza carora proprietarul raspunde de debitul contractat de sclav in intregime; acele actiuni in care se putea si se dorea o autorizare implicita (ca in cazul unei "actio de peculio" si in cel al cunoscutei "actio tributoria") sau in care proprietarul insusi primea sau avea, deci, un avantaj din actul indeplinit de sclav (ca in situatia unei 'actio de in rem verso"). Actiunile acestea din urma, in baza carora responsabilitatea proprietarului ("dominus") este limitata intr-un mod divers, sunt in acelasi timp unite prin diferite fundamente juridice ale aceleiasi responsabilitati.

p   "Actio exercitoria" si "actio institoria" sunt actiunile cunoscute prin insasi exigentele comertului. Prima actiune isi are fundamentul in imprejurarile in care armatorul ("exercitor") a propus ca "magister navis", un sclav pentru utilizarea unei nave in comertul intern si, mai ales, international. Obligatiile asumate de sclav se incadreaza in limitele incredintarii ("praepositio"), proprietarul preponent raspunzand "in solidum" in cazul obligatiilor contractate de "magister navis".

In "actio institoria", dimpotriva, proprietarul propune sclavului, ca sa-si asume numele de "institor" (vanzator comerciant) la o societate comerciala diferita de cea navala a armatorului, se spune in mod curent, "terestra", care cel putin la origini, trebuia sa aiba un caracter comercial. Si in aceasta situatie, raspunderea era angajata in limitele incredintarii ("praepositio"), preponentul raspunzand "in solidum" pentru obligatiile asumate de supus (de regula sclav).

Atat "actio exercitoria" cat si "institoria" puteau fi exercitate, cel putin in perioada de inceput a principatului, chiar cand "magister navis" sau acel "institor" care aveau incredintarea sau insarcinarea nu erau supusi puterii preponentului.

p   Un caz de autorizare explicita avem la "actio quod iussu": in care "pater familias" autoriza, prin "iussum" (porunca, insarcinare), un tert sa incheie un contract cu propriul sclav, si pentru acest fapt raspundea "in solidum" pentru obligatiile nascute din actul astfel autorizat. Data fiind stuctura acestui caz particular, in absenta acelui "iussum" era suficienta, pentru atragerea responsabilitatii celui care avea aceasta putere, ratificarea ("ratihabitio") ulterioara a actului respectiv.

p "Actio de peculio" este mai raspandita si poate mai importanta (din punct de vedere practic) fata de celelalte "actiones adiecticiae qualitatis". Prin termenul de "peculium" romanii desemnau, in sens tehnic, totalitatea bunurilor si drepturilor, pe care (in fapt), proprietarul le atribuia propriului sclav, pentru administrarea lor.

Aceste concesionari au fost facute la origine, mai ales, in favoarea fiilor de familie, in masura in care acestia din urma nu erau emancipati, fii care ramaneau sub puterea lui "pater familias" pana la moartea acestuia, care fara a-i scoate de sub puterea sa, putea sa le acorde o anumita independenta din punct de vedere patrimonial.

Concesionarea peculiului nu implica si alte formalitati speciale, ci consta doar in punerea la dispozitie a unor anumite bunuri. Odata ce peculiul a fost constituit, nu se admitea ca din acesta sa faca parte bunurile si creditele pe care sclavul le-a dobandit prin utilizarea bunurilor peculiare.

Sclavul avea de fapt administrarea peculiului: putea sa-l administreze si chiar sa dispuna de acesta, mai putin prin "traditio" (mod de dobandire a proprietatii dupa dreptul natural) a bunurilor peculiare; administrarea cuprindea si creditele in intregime: aceste acte de dispozitie produceau efecte in confruntarile cu "dominus", care de drept ramanea titularul bunurilor si creditelor care faceau parte din peculiu. Institutia peculiului reprezenta pentru sclav, supravietuirea capacitatii juridice (de folosinta) numai pentru un "patrimoniu de fapt".

Cu toate acestea izvoarele consemneaza o "libera administratio peculii", care putea insotii sau nu concesionarea peculiului insusi: cu toate probabilitatile ea a fost necesara pentru ca supusul putea dispune de bunurile peculiare. In orice caz, chiar si prin, "libera administratio", sclavul nu mai putea dispune cu titlu gratuit de aceste bunuri.

Efectele produse de actele de administrare si de dispozitie indeplinite de sclav se verificau in cadrul dreptului civil, insa activitatea comerciala pe care sclavul o desfasura cu ocazia gestionarii peculiului nu crea obligatii pentru proprietar potrivit legii civile. Aici intervine pretorul prin acordarea unei "actio de peculio": in baza acestei actiuni "dominus" raspunde pentru orice obligatie asumata de sclav, in limitele activului peculiului. Acest activ era calculat tinandu-se seama de partile active si pasive ale peculiului in confruntarile sclavului cu proprietarul, acele parti care, in sens impropriu, in trecut, romanii le denumeau debitele si creditele sclavului in confruntarile cu insusi "dominus" (incepand cu secolul I e.n., erau cuprinse in ampla categorie a obligatiilor naturale).

Proprietarul "dominus" ca urmare a acestui fapt dobandea , cat de cat, o pozitie privilegiata fata de tertii creditori, asa incat "debitele" pe care sclavul le avea in confruntarile sale, erau scazute din activul brut al peculiului pentru determinarea cresterii patrimoniale in imprejurarea in care proprietarul raspundea in confruntarile cu acesti terti, care trebuiau sa fie satisfacuti in limitele acestui activ: cine sosea primul era preferat fata de cei care veneau mai tarziu (este vorba de aplicarea principiului: "prior in tempore, potior iure").

De asemenea, trebuie sa subliniem faptul ca proprietarul ("dominus") putea revoca peculiulul atunci cand vroia el, deoarece era titularul de drept al peculiului. Aceasta nu punea in pericol situatia tertilor care contractasera cu sclavul inainte de respectiva revocare. In caz, intr-adevar, de revocare, ca in orice alt caz ce se ivea in legatura cu peculiul (de exemplu, prin moartea, dezrobirea, emanciparea supusului insusi) pretorul acorda o actiune impotriva celui care transfera activul peculiar, actiune care in limitele acestui activ, trebuia sa fie promovata inlauntrul unui an de la cedarea peculiului. Calitatea procesuala pasiva a unei astfel de actiuni o putea avea, fie proprietarul, in cazul revocarii sau mortii sclavului, fie sclavul dezrobit.

p  "Actio tributoria" introduce printr-un caz particular, o mult mai mare responsabilitate "de peculio" pentru proprietar. Astfel, daca s-a dat unui sclav autorizatie de exercitare cu un peculiu a unei activitati comerciale, proprietarul pierde dreptul de preferinta pentru propriile "credite" si trebuie sa concureze cu alti creditori asupra activului brut al peculiului insusi. Acest concurs nu avea loc pe baza principiului "prior in tempore, potior iure" aplicat in mod normal in cadrul raspunderii peculiare: unde activul brut nu era de ajuns pentru satisfacerea tuturor creditorilor, fiecare din ei (aici cuprinzandu-se si proprietarul) obtinea satisfacerea propriei averi intr-o cota procentuala egala pentru toti: ca in cazul acelei "bonorum venditio", se efectua, astfel, "par condicio creditorum".

p   La "actio de in rem verso" se recurgea cand lipseau alte criterii pentru sanctionarea proprietarului obligatiei asumate de sclav. Prin aceasta actiune "dominus" raspundea in limitele in care a tras un folos sau avantaj economic din actul incheiat de sclav.

Nu existau probleme deosebite, in cazul unei actiuni de sine statatoare, in care responsabilitatea "de in rem verso" era prevazuta impreuna cu aceea "de peculio" intr-o formula unica: pe baza acestei formule judecatorul putea condamna proprietarul pentru obligatia asumata de sclav, intemeindu-se ori pe o "clausula" (incheiere) "de peculio", in masura in care peculiul insusi era indestulator sau in lipsa acesteia, pe o "clausula de in rem verso".

Responsabilitatea "de in rem verso" nu era, deci, limitata in cazurile in care supusul avusese un peculiu: la " clausula" (incheierea) in discutie se recurgea fie pentru ca peculiul nu fusese indestulator (neputandu-se satisface creditorii), fie pentru ca pur si simplu, peculiul nu exista.

p   Regimul acestor actiuni este diferit in cazul in care obligatia sclavului se nastea dintr-un delict privat. Cum se intampla in cazul savarsirii crimelor ("crimina") se urmareau aici doua exigente: aceea de a nu lasa nepedepsite actele ilicite savarsite de un sclav si respectiv ocrotirea drepturilor proprietarului.

In perioada arhaica cand se intampla ca delictele private sa fie pedepsite cu sanctiuni corporale, problema prezenta dificultati mai mici, pentru ca odata ce a fost confirmat ilicitul, existenta dreptului de proprietate asupra sclavului nimic nu impiedica proprietarul ("dominus") sa aplice pedeapsa.

Pentru pedepsele pecuniare, tipice delictelor private, in perioada mijlocie a republicii, dificultatea decurgea din incapacitatea sclavului in ceea ce priveste raporturile care aveau caracter patrimonial. Aici sistemului noxal ii revine o importanta deosebita: proprietarul este tinut a plati sanctiunea pecuniara pe care o datora sclavul, autorul delictului, in cazul ca fusese liber, insa putea evita aceasta plata daca abandona sclavul la ofensa adusa, prin asa-zisa "noxae deditio", deci predarea vinovatului.

Responsabilitatea avea stransa legatura, in acest fel, cu sclavul, autorul de fapt, pentru ca responsabilitatea noxala apasa pe umerii proprietarului de sclav in momentul in care ofensatul exercita actiunea penala (deoarece era cel care putea sa duca la indeplinire abandonul noxal): si in mod cert urma pe cale de consecinta eliberarea (dezrobirea), ca apoi sclavul sa fie direct obligat la plata pedepsei pecuniare, obiect al obligatiei decurgand din delict ("obligatio ex delicto").

4. MODURILE DE CONSTITUIRE A SCLAVIEI.

Principalele cauze ale sclaviei pentru intreaga lume antica au fost: nasterea dintr-o mama sclava si prizonierii de razboi. Aceste cauze sunt cunoscute de toate popoarele antichitatii, si sunt deci, in acest sens, reglementate de "ius gentium". Alaturi de aceste doua cauze principale exista si alte cauze de constituire a sclaviei recunoscute in antichitate.

A. Sclavia prin nastere

O persoana devenea sclav, inainte de toate prin nastere. Sclavul se naste potrivit regulii statornicite de "ius gentium", in sensul ca fiul trebuia sa fie procreat de o mama sclava. Asadar, cel provenit dintr-o sclava si un om liber se nastea sclav potrivit principiilor conforme cu dreptul gintilor.[9]

In conformitate cu principiul statornicit prin dreptul gintilor avea o importanta deosebita statutul de sclava al mamei in momentul nasterii, pentru ca intotdeauna, chiar si pentru filiatia din afara casatoriei, fiul urma conditia mamei din acel moment.

In perioada clasica tarzie se pare ca incepuse a se admite ca -"favore libertatis"- fiul sa se nasca liber daca mama fusese libera intr-un moment oarecare al perioadei de conceptie a nasterii.[10]

Derogari particulare de la acest regim, au fost introduse in baza legilor si senatusconsultelor, care apoi au fost in mod succesiv abolite in epoca clasica sau in dreptul lui Iustinian.

B. Sclavia prin caderea in prizonierat.

Caderea in prizonierat constituia, tot dupa principiile dreptului gintilor ('ius gentium'), o alta cauza de sclavie[11] sau chiar pur si simplu prin luarea in posesie a strainilor care nu se bucurau de protectie, intemeiata pe una din reglementarile recunoscute de dreptul international ("hospitium", "amicitia", "foedus"). Aceasta reprezenta atat o favoare cat si o sarcina pe care o avea cetateanul roman. Astfel, chiar si cetateanul roman cazut in prizonierat devenea sclav ("servus hostium") pierzandu-si "status libertatis". Pe de alta parte, intrucat nu se gasea de buna voie "apud hostes", la reantoarcerea sa in patrie se bucura de "ius postliminii", in virtutea caruia isi redobandea toate drepturile pe care le-au avut anterior caderii in prizonierat: dreptul de proprietate, drepturile de creanta, drepturile parintesti, etc.

Daca se murea in prizonierat, in baza unei legi a lui Silla din anul 80 i.e.n. se imagina (este asazisa "fictio legis Corneliae") ca mortul in momentul caderii in prizonierat era liber si cetatean. Aceasta dispozitie facea posibila recunoasterea eficacitatii testamentului intocmit inaintea caderii in prizonierat.[14]

De asemenea, cel care s-a rascumparat din captivitate (prizonierat) prin opera unui tert ("redemptus ad hostibus"), in baza unei constitutii de la sfarsitul epocii clasice, se gasea in raport de supusenie fata de tert pana ce nu rambursa pretul rascumpararii sau nu a compensat cu serviciile sale (cu munca sa) pentru o perioada de timp care, printr-o constitutie imperiala din anul 408 e.n., nu putea depasi cinci ani.[15]

C. Sclavia prin alte cauze necunoscute in antichitate.

Dreptul arhaic cunoaste, pe langa modurile de constituire a sclaviei, pe care le-am analizat, si vanzarea ca sclavi "trans Tiberim", adica in teritoriul strain, dinafara Cetatii Romei. Dupa cum se stie, nici un cetatean nu ar putea fi readus in sclavie inlauntrul teritoriului Romei, potrivit unui principiu antic. Se gaseau in aceasta situatie cei care nu se prezentau la oaste (la recrutari) sau la recensamant, datornicii, insolvabilii,etc. Aceasi soarta o avea si hotul prins in flagrant, care putea fi vandut ca sclav de catre pagubas.

Vanzarea ca sclavi era efectuata in baza unei constrangeri ("coercitio") magistratuale asupra dezertorului, a celui care s-a sustras de la recrutare ("infrequens") sau de la recensamant ("incensus").

De asemenea, vanzarea ca sclavi apartinea si acelui "pater patratus", capul colegiului sacerdotal al Fetialilor, in sarcina caruia erau cei care se faceau vinovati fata de un stat stain si deci se reintorceau ("reditus") la acesta, lasand la o parte responsabilitatea pentru poporul roman.

Vinzarea era si opera creditorilor nesatisfacuti, in timpul executiei personale facuta asupra debitorului insolvabil (care fiind in asteptare-conform procedurii executarii silite- era vandut sau ucis, de creditor ca 'addictus", adica devenit sclav din cauza datoriilor). Acesta din urma se gasea in inchisoarea privata a creditorului, in stare de sclavie de fapt.

In sfarsit, "pater familias", de asemenea, avea posibilitatea de a exercita acel "ius vendendi" asupra fiului sau in cazurile limitativ prevazute de normele dreptului civil.

In epoca clasica, toate aceste moduri de constituire a sclaviei au disparut (o parte datorita faptului ca Tibru nu mai constituia linia de hotar a teritoriului roman): neascultarea magistratului era altfel sanctionata; a disparut "indaratnicia" celui chemat la recrutare, odata cu afirmarea principiului inrolarii voluntare; au disparut cazurile de "incensus", prin reantoarcerea la forma antica a recensamantului, cand era efectuat de catre censor; cazuse in desuetudine si "deditio" cu privire la cetateanul statului strain; decade executarea personala a debitorului, iar locul acesteia l-a luat executia patrimoniala; a cazut in desuetudine exercitarea acelui "ius vendendi" de catre "pater familias", in timp ce "filius", in mod exceptional, constituia obiect al mancipatiunii ("mancipatio") daca se gasea intr-o situatie particulara de "persona in causa mancipii".

D. Alte cauze de constituire a sclaviei.

Alte moduri de constituire a sclaviei au aparut in epoca istorica arhaica si au fost recunoscute ca atare cu titlu de pedepse, prin uitarea sau chiar anularea regulii de principiu prin care cetateanul nu putea sa fie readus in starea de sclavie pe teritoriul roman. Prin anumite dispozitii edictale, adoptate la finele Republicii, si confirmate in epoca Principatului de senatus-consulte si de o constitutie a imparatului Hadrian, pastrate in vigoare in dreptul lui Iustinian, pretorul nega "vindicatio in libertatem" impotriva cumparatorului de buna credinta, a persoanei libere majore de 20 de ani, care s-a lasat sa fie vanduta ca sclav pentru a imparti pretul cu vanzatorul.[16] Prin dispozitiile unui senatusconsult adoptat sub imparatul Claudiu, in anul 52.e.n., abolit in dreptul lui Iustinian, femeia libera care a intretinut o relatie sexuala cu sclavul altuia, impotriva vointei si cu toata impotrivirea ori dispretul stapanului acestuia, devenea la randul sau sclava.

De asemenea, in epoca imperiala, cei condamnati la moarte sau la munca silnica in mine ("ad metalla") se gaseau intr-o stare particulara de "servus poenae".[18]

Tinandu-se seama de precedentul creat de clasici,   s-a afirmat in epoca postclasica, si apoi, s-a pastrat in dreptul lui Iustinian, readucerea in sclavie pentru ingratitudine a dezrobitului (libertului).

In sfarsit, reanvie in epoca postclasica si se conserva in dreptul lui Iustinian, revenirea in sclavie a fiului, vandut cu greutate cand s-a nascut de catre "pater familias" care era intr-o crunta saracie: cu toate acestea tatal nou-nascutului (daca starea materiala se imbunatatea sau din alte cauze justificate) avea posibilitatea de a-si rascumpara fiul, daca restituia pretul incasat cu ocazia vanzarii sau preda alt sclav in locul fiului sau.

5. CONDITIA JURIDICA A SCLAVILOR

Conditia juridica a sclavilor se prezenta, intr-un mod cu totul deosebit, deoarece ei erau considerati, in principal, ca un element al patrimoniului, mai mult decat atat, un obiect si nici decum un subiect de drepturi. Pe de alta parte, fiind fiinte umane, asa cum am mai subliniat erau inzestrati cu capacitate intelectuala.

A. Sclavii ca obiect al puterii dominicale.

In cadrul familiei primitive, sclavul se gasea supus puterii lui "pater familias" impreuna cu alte lucruri si persoane libere "alieni iuris". Puterea lui "pater familias" fata de sclav se prezenta "ab antiquo" ca o nemarginita putere de dispozitie, de natura patrimoniala, diferentiindu-se de puterea asupra persoanelor libere "alieni iuris".

Apoi,sclavul continua sa fie considerat pur si simplu un element patrimonial, alaturi de celelalte lucruri ("res") corporale.[20] Asadar sclavul era supus regimului drepturilor patrimoniale, in special dreptului de proprietate, chiar daca la acea vreme se facea distinctie intre persoanele care sunt in plenitudinea drepturilor ("sui iuris") iar altele "alieni iuris in potestate", deci supuse dreptului altuia.

Supus puterii stapanului ("domenica potestas"), sclavul era din punct de vedere juridic incapabil:astfel el nu avea nici o capacitate de a fi subiect de drept in cadrul raporturilor familiare (de pilda, "casatoria" sa, in asa-zisul "contubernium", era considerata ca o relatie de fapt care nu producea consecinte juridice), nici capacitate patrimoniala (de a avea un patrimoniu), si nici nu putea sa stea in justitie.[22]

Cu toate acestea prin insasi natura sa umana, era luat in considerare dreptul sclavului (sub mai multe aspecte), mergandu-se pana la recunoasterea acestuia, in masura in care era inzestrat cu discernamant sau maturitate intelectuala, cu o adevarata capacitate de exercitiu.

B. Sclavul ca personalitate umana

Personalitatea umana a sclavului era recunoscuta in cadrul dreptului divin ("ius sacrum") de unde decurge, pe cale de consecinta, ca "locus" unde el este inmormantat devine "religiosus".[23] In domeniul dreptului penal sclavul era supus unor pedepse corporale sau la pedeapsa cu inchisoarea, in timp ce, prin aplicarea acelei "Lex Cornelia de sicariis" din anul 81 i.e.n., uciderea sclavului (altuia) era pedepsita ca si in cazul uciderii unui om liber.

In cadrul raporturilor familiare rudenia,si intr-o epoca tarzie chiar afinitatea, derivate din "contubernium" sunt luate in considerare ca inpedimente la "casatoria" sclavilor.

C. Limitarile aduse puterii dominicale.

In ceea ce priveste puterea asupra sclavului ("dominica potestas") in decursul vremii au fost aduse o serie de limitari, care, la urma urmei trebuie considerate in esenta, ca fiind de natura umana.

In perioada epocii republicane, censorii, care aveau ca sarcina ocrotirea vechilor obiceiuri ("mores") cetatenesti, erau chemati intr-un mod cu totul generic, neprecis la sanctionarea eventualelor abuzuri.

In epoca principatului, prin influenta doctrinei stoice, au fost fixate anumite limite. Astfel, prin dispozitiile unei "Lex Petronia", sub Augustus sau Tiberius, regasita in senatus consulte si rescripte, se interzicea expunerea sau aruncarea sclavilor la fiare.[25] Un edict al imparatului Claudiu sanctiona chiar pierderea sclavului, abandonarea celui infirm sau bolnav de catre stapanul sau.

Printr-o constitutie a imparatului Antoninus Pius era pedepsita ca omocidere si omorarea nejustificata a propriului sclav, in timp ce acelasi imparat, obliga pe stapan sa vanda sclavul care a suferit rele tratamente.[27]

Pe de alta parte, "praefectus urbi" era chemat sa supravegheze asupra tratamentelor aplicate sclavilor[28] si s-a admis chiar, ca in anumite cazuri sclavul putea sa recurga "extra ordinem" impotriva propriului stapan pentru a-si obtine libertatea.

Aceste limitari sunt reluate si confirmate prin legislatia imperiala postclasica, inspirata de principiile crestine. Pe langa acestea, in baza unei dispozitii a imparatului Constantin, la inceput deosebit de restrictiva se interzicea separarea famililor de sclavi.

D.Capacitatea sclavului cu privire la peculiu

Inca din antichitate, sclavul dobandea de la propriul sau stapan, un peculiu,chiar si pe calea incheierii unor acte juridice (cu exceptia, modului de dobandire a proprietatii dupa dreptul civil, "in iure cessio", acela care nu era legitimat, nu era capabil potrivit procedurii legis-actiunilor).

"Obligatus iure civili" pentru delictele savarsite , deci cel care il implica pe stapan, il forta pe acesta din urma sa-l abandoneze pentru ofensa adusa sau pentru a fi angajata propria raspundere. Aceasta obligatie nu exista in baza actelor juridice, ci pretorul era cel care sanctiona in astfel de cazuri prin atragerea raspunderii stapanului ("dominus").

Incepand cu jurisprudenta clasica tarzie, s-a admis posibilitatea instituirii raspunderii ca "obligationes naturales", cu anumite consecinte intre "dominus" si sclav, si respectiv in cazul raspunderii scalvului in conflictele cu strainii.

De asemenea, trebuie sa subliniem ca legitimatul putea incheia in mod valid acte (neformale) de instrainare a lucrului propriului sau stapam ("dominus") in masura in care primea cuvenita autorizare sau in masura in care reintrau in "peculium" bunurile concesionate lui de stapanul insusi.

Pana in epoca clasica, se incetatenise faptul ca "dominus" sa atribuie sclavului un mic patrimoniu ("peculium") care putea sa fie sporit prin activitatea desfasurata de sclav.[32]

Peculiul din punct de vedere juridic era, pur si simplu, obiectul proprietatii stapanului de sclavi. Asupra lucrurilor care nu faceau parte din peculiu, sclavul avea numai administrarea de fapt a acestora, cel putin in dreptul lui Iustinian, cand a obtinut de la "dominus"cuvenita "concesio(liberae) administrationis", incuviintarea de a instraina, insa nu de a dona, si nici de a dispune "mortis causa".

Stapanul raspundea, dupa dreptul pretorian, de obligatiile contractate de sclav, in limitele marimii peculiului, tinandu-se seama de creditele si debitele reciproce existente intre stapan si sclav. Peculiul era totdeauna revocabil.[35] In cazul dezrobirii, se prezuma ca peculiul a fost donat scalvului, afara de cazul in care era vorba de o dezrobire testamentara, ipoteza in care trebuia sa existe o dispozitie expresa si explicita ("legatum peculii"), deoarece scalvul era cel care il dobandea. Peculiul folosea, in sfarsit, sclavului ca mijloc pentru cumpararea de la stapanul sau a libertatii.

E. Confirmarea statutului de om liber sau sclav pe cale judiciara.

Procesul pentru confirmarea statutului de om liber sau de sclav ("causa liberalis") se desfasura, in antichitate, dupa procedura "legis actio sacramento in rem" intre cel care este stapanul sclavului ("vindicatio in servitutem") si un "adsertor libertatis", in reprezentarea intereselor sclavului, deci o terta persoana, care dupa o intelegere prealabila, chema in judecata pe stapanul sclavului afirmand ca sclavul este un om liber.[38] Asadar, acestia din urma, erau asa-zisii "aparatori ai dezrobirii". Apoi, tertul dupa ce afirma ca scalvul ii apartine, lovea sclavul cu o nuia ("vindicta") iar stapanul achiesa la cele spuse de tert fara a-l contrazice, conform intelegerii dinainte stabilite intre acestea. Magistratul care participa la desfasurarea acestui proces lua act de cele intamplate, dupa care declara sclavul om liber.

In epoca imperiala aceste procese urmau sa fie solutionate dupa procedura "cognitio extra ordinem" Imparatul Iustinian a abolit definitiv interventia acelui "adsertor libertatis", inainte de caderea in desuetudine[40], si a reafirmat, pentru fiecare caz in parte,principiul decaderii din drepturi din punct de vedere procesual.

6.MODURILE DE ELIBERARE DIN SCLAVIE

Eliberarea din sclavie intotdeauna avea loc prin dezrobire ("manumissio"), care este un act formal prin care stapanul renunta la dreptul sau asupra scalvului, eliberandu-l.[41] Odata cu dezrobirea de regula sclavul dobandea si cetatenia romana.

A. Dezrobirea dupa regulile dreptului civil

In epoca arhaica existau trei forme solemne de dezrobire ("manumissio"):

-"per vindicta"

-"censu"

-"testamento

Aceste forme erau recunoscute de "ius civile".[42]

p   "Manumissio per vindicta" se realiza printr-un proces fictiv, la care participa un "adsertor libertatis" care conform unei intelegeri prealabile chema in judecata pe stapanul sclavului afirmand ca sclavul este un om liber. In momentul pronuntarii afirmatiei respective, "adsertor libertatis" atingea sclavul cu o nuia ("vindicta") ca semn distinctiv al dreptului sau de proprietate, dupa care stapanul potrivit intelegerii dinainte stabilite, achiesa la cele spuse de acest "aparator al libertatii", dupa cum il caracteriza Gaius.[43]

Magistratul care participa la desfasurarea acestui proces fictiv, lua act de cele afirmate si declara pe scalv om liber.[44]

Acest mod de eliberare din sclavie, desi s-a pastrat din antichitate, a suferit numeroase si insemnate transformari formale pana in dreptul lui Iustinian. La origine era o adaptare a acelei "vindicatio in libertatem" si a constituit un caz particular de aplicare a altui mod de dobandire a proprietatii dupa dreptul civil, si anume "in iure cessio".

In epoca clasica solemnitatile, mentionate mai sus, au fost in mare parte abandonate.[45]

In epoca postclasica a disparut forma "in iure cessio", precum si "adsertor libertatis", ca apoi in dreptul lui Iustinian sa fie suficient numai ca stapanul sa declare in fata judecatorului vointa sa de a elibera sclavul, pentru ca judecatorul sa se pronunte in consecinta de cauza.

De asemenea, trebuie sa subliniem ca "acela care elibereaza spre frauda creditorilor ori a patronului face act nul, caci legea Aelia Sentia interzice o astfel de eliberare".[46]

In sfarsit, stapanul mai tanar de 20 de ani nu poate elibera pe scalvul sau decat prin "vindicta" si numai daca in fata comisiei s-a dovedit "justul motiv al eliberarii".[47]

p   "Manumissio censu" reprezinta dezrobirea facuta de stapan cu ocazia recensamantului, care la Roma se desfasura o data la cinci ani.

Institutia censului a cazut in desuetudine in epoca imperiala prin disparitia insasi a inscrierii sclavului pe listele censului, efectuata cu incuviintarea stapanului sau.[48]

p   "Manumissio testamento" se realiza in baza dispozitiilor Legii Celor XII Table[49], si s-a pastrat pana in dreptul lui Iustinian. Dispozitia testamentara trebuia pana in epoca clasica sa fie efctuata in forma solemna, prin care testatorul declara ca propriul scalv este liber si mostenitor sau pur si simplu ca este liber. Sclavul trebuia sa fie proprietatea testatorului atat in momentul intocmirii testamentului cat si in cel al mortii. El dobandea libertatea chiar din momentul mortii testatorului, sau "aditio hereditatis" daca unul numai din comostenitori si-a desemnat ca mostenitor un strain. In unele cazuri eliberarea din scalvie avea loc numai dupa verificarea conditiei suspensive a dezrobirii. In aceasta situatie, in perioada de asteptare a dobandirii libertatii sclavul se numea "statu liber".

Dezrobirea putea asadar sa fie facuta in mod direct de catre stapanul de sclav prin testamentul sau,[53] fie in mod indirect, cand stapanul insarcina pe mostenitor sa realizeze el dezrobirea.

B. Dezrobirea dupa dreptul pretorian

Spre sfarsitul epocii republicane, alaturi de formele de dezrobire recunoscute de vechiul "ius civile", s-au afirmat noi forme de dezrobire recunoscute de pretor.

Cand stapanul de sclav se manifesta intr-o maniera indubitabila, clara, fara vechile formalitati cerute de dreptul civil, adresandu-se prietenilor prezenti ("inter amicos") printr-o declaratie orala sau printr-o scrisoare ("per epistulam") sau cu ocazia unui ospat ("convivi adhibitione") in care sa-si arate intentia sa de a elibera sclavul, iar pretorul asigura pe aceasta cale sclavul ca se poate bucura de o libertate de fapt, avem de-a face cu o dezrobire pretoriana.

Aceasta dezrobire era definita de "Lex Iunia (Norbana din anul 19 i.e.n.), iar prin aplicarea dispozitiilor acestei legi sclavilor li se atribuia libertatea, insa nu si cetatenia. Astfel sclavii eliberati in baza Legii Iunia aveau o pozitie juridica particulara de "latinitas" inrudita cu cea a latinilor coloniari ("latini coloniarii"), dar care in virtutea acestei legi purtau denumirea jurisprudentiala de "latini iuniani". Acesti dezrobiti aveau "ius comercii", insa numai intre vii("inter vivos"), astfel ca ei nu puteau dobandi "mortis cauza", iar la moartea lor patrimoniul care il aveau se intorcea "iure peculii" la vechiul stapan.[54]

Imparatul Iustinian a abolit dispozitiile Legii Iunia prin echivalarea latinilor Iuniani cu dezrobitii dupa formele lui "ius civile".[55]

C. Dezrobirea prin fideicomise

Pana in epoca de inceput a Principatului, alaturi de antica "manumissio testamentaria" s-a afirmat in cadrul "cognitio extra ordinem", o noua forma, indirecta de dezrobire "mortis causa" si anume dezrobirea prin fideicomise. Astfel dispunatorul (stapanul de sclav) impunea celui care trebuia sa onoreze fideicomisul, eliberarea unui sclav, propriu sau al altuia ("fideicomissaria libertas").

Daca dezrobirea era efectuata de o persoana anume insarcinata, dar aceasta nu vroia sau nu putea din motive intemeiate sa o indeplineasca, o serie de senatusconsulte si de constitutii imperiale, inspirate de principiul "favor libertatis", au stabilit ca in locul sau dezrobirea sa fie facuta de autoritatea judecatoreasca (acesta este unul din cazurile mentionate mai sus, in care sclavul putea conveni cu stapanul sau eliberarea in baza procedurii "cognitio extra ordinem").

D. Restrictiile privind eliberarea din sclavie.

In perioada de inceput a Principatului au fost edictate doua legi care impuneau anumite restrictii in ceea ce priveste eliberarea din sclavie: "Lex Fufia Caninia" din anul 2 i.e.n. si respectiv "Lex Aelia Sentia" din anul 4 e.n.

"Lex Fufia Caninia" limita dezrobirea testamentara, in sensul ca eliberarea din sclavie nu se putea face decat intr-o anumita cota procentuala, fara a se putea depasi numarul dezrobitilor peste 100.[57]

Prin "Lex Aelia Sentia" se stabilea ca sclavii de conditie imorala sau nedemna se eliberau fara a li se atribui cetatenia, deci aveau aceeasi situatie juridica pe care o detineau si "peregrinii deditici".[58] De asemenea, aceasta lege statua ca era nula orice dezrobire facuta in dauna creditorilor ("in fraudem creditorum"), ca nu putea sa elibereze din sclavie stapanul mai tanar de 20 de ani decat daca folosea procedeul "per vindicta" si numai daca a fost dovedit, in fata comisiei, justul motiv al eliberarii. Asadar "manumissio vindicta" nu se putea obtine decat in baza unei "iusta causa" si a unei "ad probatio" care nu era altceva decat o hotarare a unei comisii convocata de magistrat.

Pentru sclavii mai tineri de 30 de ani, dezrobirile, prin derogare de la lege, erau asimilate cu formele pretoriene, astfel incat dezrobitii deveneau "Latini (Aeliani) ex lege Iunia".

Din multitudinea acestor restrictii privind eliberarea din sclavie, Iustinian a pastrat numai pe cele prevazute de 'Lex Aelia Sentia" referitoare la dezrobirile facute in frauda creditorilor, abolind pe langa "latinitas" chiar si conditia de "dediticius"[62], dispozitiile acelei "Lex Fifia Caninia" , si de asemenea, in "Novelle", ale "Lex Aelia Sentia" referitoare la dezrobirile facute de minorii de 20 de ani.

E. Dezrobirea in bisericile crestine

In epoca postclasica a fost recunoscuta o forma cu totul deosebita de dezrobire si anume, "manumissiosacrosanctis ecclesiis". Aceasta forma de dezrobire imita, intr-o oarecare masura, o asemanatoare forma greceasca si era inspirata de principiile crestinismului.

F. Alte moduri de eliberare din sclavie.

Prin dezrobire, in epoca republicana, sclavul dobandea libertatea, si odata cu ea, de cele mai multe ori si cetatenia. Aceasta era acordata uneori sub forma unui "titlu de merit" care nu era decat un act de recunoastere din partea Statului a serviciilor deosebite aduse de sclav.[65]

In epoca Principatului sclavul dobandea adeseori libertatea fie in baza dreptului pretorian fie in baza senatusconsultelor si a constitutiilor imperiale, in mod direct dupa verificarea unor imprejurari date: de pilda, in cazul dezvaluirii uciderii propriului stapan; cand a fost abandonat ca infirm; cand nu a fost respectata de catre dobanditorul sclavului clausula prin care el se obliga a nu-l supune la prostitutie; cand nu a fost respectata de dobanditorul sclavului clausula prin care se obliga a-l dezrobi la o anumita data; cand sclavul si-a rascumparat cu dinari propriul peculiu; cand mostenitorul impiedica fara motiv dezrobirea testamentara.

In dreptul postclasic si in dreptul lui Iustinian s-a ajuns la numeroase alte imprejurari, recunoscute direct prin dispozitii legislative, care au avut ca scop eliberarea din sclavie si prin care au fost solutionate in mod stralucit "controversele vechiului drept", fara a se face vreo deosebire cu privire la varsta celui dezrobit, la felul proprietatii stapanului si la modul de dezrobire.[66]

7.CONDITIA JURIDICA A LIBERTILOR (DEZROBITILOR)

In raporturile dintre fostul stapan si sclavii eliberati, acestia din urma purtau denumirea de liberti sau dezrobiti. Fostul stapan de sclavi se numea "patronus".

Spre deosebire de liberti exista inca o categorie de oameni liberi care si-au pastrat de la nastere libertatea, erau asa-zisii "ingenui".[67]

Se poate observa ca izvoarele dreptului roman pe langa notiunea de "liberti", in sens absolut definesc si termenul de "libertini" care la inceputuri sau la origine desemna pe "fii de liberti" care la randul lor erau considerati "ingenui".[68]

In domeniul dreptului public libertul era recunoscut ca fiind om liber si cetatean potrivit "dreptului cetatii" pana in primele secole ale Republicii, suferind insa insemnate limitari privind capacitatea, sa juridica, care au ajuns in cele din urma la totala disparitie in epoca lui Iustinian.

A. Raporturile dintre dezrobit ("libertus") si fostul stapan ("patronus").

In domeniul dreptului privat libertul, la origine era supus, in calitate de "cliens", unei anumite "puteri familiare" pe care o avea "patronus", care a ajuns pana chiar la acel drept de viata si de moarte ("ius vitae necisque"), dar cu unele limite, in functie de ocrotirea libertului de catre o dispozitie sacrala bazata pe ideea de "fides" ("credinta", aici de protectie din partea zeilor) si sanctionata de prevederile Legii celor XII Table. [69] Se putea ajunge chiar pana la desfiintarea clientelei (acest fenomen tinea mai mult de istoria dreptului public decat a dreptului privat). Pe de alta parte, in decursul vremii libertul a dobandit o pozitie de totala autonomie fata de patron, ramanand pur si simplu legat de acesta numai prin raporturi etico-sociale, constand mai mult in indatoriri cu diferite consecinte juridice.

Libertul era tinut mai ales fata de patron printr-o obligatie generala de respect ("obsequium", "reverentia", "honor").[70] In cazul incalcarii unei astfel de obligatii se putea chiar aplica o sanctiune prin exercitarea unei "constrangeri domestice" care se baza pe originara putere a patronului asupra libertului, limitata in epoca republicana de controlul censorilor si mai tarziu in epoca Principatului de interventia organelor statale in cadrul procedurii "cognitio extra ordinem".

De asemenea, la aceste obligatii etico-sociale se adaugau, printre altele, incapacitatea libertului de a inainta vreo actiune in justitie impotriva patronului fara autorizarea sau permisiunea pretorului[71] , si de a exercita impotriva lui actiuni defaimatoare.

Libertul era obligat adesea a presta patronului, alte servicii decat cele calificate ca "operae officiales", si anume acele servicii care necesitau o anume naiestrie, erau asa-zisele "operae artificiales" sau "fabriles", respectiv darurile ("dona", "munera"), pe care el se obliga a le preda sub prestare de juramant inca inainte de dezrobire. Pana in epoca preclasica era recunoscuta relevanta juridica a unei astfel de obligatii in cazul cand era reconfirmata de libert dupa dezrobire, pe calea unui juramant sau a unei stipulatiuni.[73]

Dreptul pretorian a intervenit in diferite moduri pentru a stabili nepedepsirea sau inlaturarea constrangerea in cazul obligatiilor animate de libert fata de patron, cu atat mai mult cu cat libertul a obtinut libertatea pe cale oneroasa.[74]

In sfarsit, libertul avea obligatia de a procura in anumite cazuri alimente patronului, iar acesta din urma in cazul mortii libertului avea dreptul de a-l mosteni in lipsa succesorilor legali.[75]

B.Raporturile dezrobitilor cu fiii patronului.

Fiii patronului il inlocuiau pe acesta in cadrul drepturilor patronale, cu anumite limite. De pilda, patronului ii era concesionata pe calea senatusconsultului facultatea de a rezerva dreptul sau de patronat unuia sau mai multora dintre fiii sai.[76]

Patronul si fiii sai, asa cum am subliniat mai sus, erau pur si simplu chemati la succesiunea libertului (in lipsa mostenitorilor legali) si la ocrotirea legala a intereselor acestuia.[77]

C.Situatia dezrobitilor in "absenta" patronului

O situatie mult mai favorabila o aveau libertii, mai ales in dreptul clasic, care au fost dezrobiti in mod direct prin testament, (cunoscuti sub denumirea de "defunctii", "testatoris liberti" sau "liberti orcini")[78], acei eliberati nu ca urmare a dezrobirii (asa-zisii "nullius liberti"), si de asemenea aceia fata de care dreptul de patronat este mai putin (in ipoteze determinate)rezultatul unei pedepse aplicate de patron, sau in dreptul lui Iustinian, prin renuntarea sa.

Din punct de vedere procesual, subliniem ca atestarea sau confirmarea statului de libert sau de om liber ("ingenuus"), avea loc, la inceput, pe calea unei judecati anticipate, a precedentului ("praeindicium"), ca mai tarziu sa se desfatoare in baza procedurii "cognitio extra ordinem".[79]

8.Starile de semisclavie.

Istoria dreptului roman, pe langa categoriile de persoane libere si cele care nu se bucurau de libertate (sclavi), cunoaste o a treia categorie, si anume acele persoane care din punct de vedere juridic aveau "status libertatis", insa in fapt aveau o situatie "vecina cu sclavia".[80]

Cauzele existentei acestei categorii de persoane avand un "statut special" trebuie cautate chiar in structura societatii sclavagiste romane, in organizarea politica si sociala a acesteia, care avea ca scop sprijinirea stapanilor de sclavi pe diverse cai pentru dezvoltarea productiei sclavagiste, pentru procurarea fortei de munca ieftine si care sa fie apropiata de sclavie (deci de a fi obligata sa recunoasca in fapt acel raport de supusenie, fara a fi impus din afara).

De fapt, era vorba despre acele persoane libere care nu puteau singure sa-si asigure existenta lor si a familiilor lor, fiind obligate de imprejurari sa presteze munci in folosul stapanilor de sclavi pentru o "rasplata" de multe ori nedreapta. Aceste munci servile exprimau cat se poate de bine si incercarea juristilor vremii de a evita orice confuzii intre sclavie si categoriile de persoane care in drept se bucurau de libertate, iar in fapt nu exista nici o deosebire intre acestea si starea de sclavie.

De aici, in literatura de specialitate, aceste categorii de persoane sunt cunoscute sub denumirea de starile de semisclavie.

Cele mai importante categorii de persoane care sunt cuprinse in starile de semisclavie se refera la:

-"homo liber bona fide serviens";

-persoanele "in mancipio";

-"auctorati";

-"redempti ab hostibus

-colonii.

In cele ce urmeaza, vom analiza fiecare categorie, dintre aceste persoane.

p   "Homo liber bona fide serviens". Reprezinta omul liber care isi aduce serviciile sale unei persoane libere. Se pare ca la baza acestor "servicii libere" sta o eroare reciproca din partea ambelor parti. Asadar, prin aceasta "eroare" desi in drept pretinsul sclav este om liber, tot ceea ce dobandeste, o face pentru pretinsul sau stapan. Este, insa, greu de crezut ca "pretinsul stapan" ar fi fost in eroare, dar cum interesele acestuia erau ocrotite de insasi societatea sclavagista romana "justificarea" acestei erori pare cu atat mai putin credibila.

p   Persoanele "in mancipio" sunt acele persoane care printr-un act formal de instrainare ("mancipatio") sunt trecute din puterea unui "pater familias" in puterea altuia. De pilda, "pater familias" vinde serviciile celor de sub puterea sa pentru a asigura cele necesare traiului pentru el si familia sa . Persoane "in mancipio" erau considerate si acele persoane care erau abandonate noxal.

Abandonarea noxala avea loc in cazul in care o persoana supusa lui "pater familias" a savarsit un delict. In vederea despagubirii victimei sau a familiei acesteia, "pater familias" abandona noxal pe fiul sau sau persoana aflata sub puterea sa pana la recuperarea in intregime a pagubei.[81]

Persoanele "in mancipio" puteau intenta o actiune in justitie pentru injurii impotriva stapanului, deoarece "nu este ingaduit sa pricinuim nimic prejudiciabil fata de cei pe care ii avem in "mancipium"", afara de cazul in care sunt mancipate cu titlu noxal[82].

p   "Auctorati erau acele persoane libere care isi inchiriau munca la un patron ("lanista") care organiza jocurile de circ. Termenul de "lanista" desemna pe stapanul de gladiatori si de aici putem sa tragem concluzia ca "auctorati" sunt aceleasi persoane cu gladiatorii.

Asadar, "auctorati" erau persoane libere care aveau calitatea de cetateni romani cu precizarea ca sufereau anumite ingradiri, inclusiv in ceea ce priveste unele limitari ale capacitatii juridice.[84]

In literatura de spacialitate, "auctoratus" este considerat "omul liber, aflat intr-o stare de fapt similara cu aceea a sclavului, intrucat si-a angajat serviciile ca gladiator".[85]

Tinandu-se seama de situatia juridica a persoanelor care se gaseau in aceasta stare de semisclavie ("auctorati"), subliniem faptul ca putem forma si obiectul unui furt in paguba antreprenorului.

4."Redempti ab hostibus" reprezinta o alta categorie de persoane in stare de semisclavie, care au fost rascumparate de la dusman, in schimbul unei sume de bani. Pana la achitarea sumei platite de catre terta persoana, persoanele astfel rascumparate ramaneau in puterea acesteia. Rascumpararea se putea face si prin prestarea unor munci sau servicii de catre insasi persoanele in cauza in favoarea asa-zisului "stapan de sclavi".

p   Colonii Spre finele Republicii si inceputul epocii imperiale colonatul era cunoscut ca un fenomen cu larga raspandire in societatea sclavagista romana. Dupa cum au consemnat in scrierile lor Plinius cel Batran sau Columella aceasta perioada se caracteriza prin decaderea productiei sclavagiste, prin scaderea ingrijoratoare a numarului de sclavi (fie din cauza eliberarilor masive si nejustificate, fie din cauza deselor razboaie in care au pierit, precum si din diferite multe alte cauze), care au facut ca munca sclavilor sa devina incetul cu incetul tot mai neproductiva.

In acest context, agronomul Columella, prin lucrarile sale, a sfatuit pe latifundiari sa-si exploateze mosiile prin sistemul arendarilor, pe parcele cat mai mici, atribuite unor cultivatori de pamanturi, numiti coloni. Arendarea latifundiilor si punerea lor in exploatare de catre proprietari unor arendasi din tata in fiu nu numai ca schimba din temelie conceptul despre exploatarea mosiilor, dar constituia si o noua cale spre obtinerea de productii mai mari si mai bune. Arendasii sau colonii aveau obligatia de a plati proprietarului pamantului o arenda in bani, iar deosebit de aceasta aveau si unele obligatii in natura. Arenda in bani se percepea in secolul I e.n., ca mai tarziu prin secolele II si III urma sa se perceapa in natura, deoarece colonii erau in inposibilitatea de a plati in bani. In numeroase cazuri arenda era atat de mare incat ajunsese pana la jumatate din recolta.

Colonii, desi erau cetateni liberi, datorita achitarii cu mare greutate a obligatiilor fata de proprietarii de pamanturi, au devenit cu timpul dependenti de acestia.

Legaturile colonilor cu proprietarii de pamanturi se intemeiau pe asa-zisele contracte de arenda ("locatio-conductio"). Odata cu destramarea societatii sclavagiste romane si impreuna cu ea, a sclaviei, raportul de colonat se extinde si asupra sclavilor ori a barbarilor colonizati.[88]

Desi din punct de vedere juridic, colonul era un cetatean liber, in fapt, in secolul IIIe.n.,ordinea juridica romana tolera legarea acestuia de glie. Asadar, colonul era un om liber, in drept, iar in fapt era sclavul pamantului care i-a fost arendat. Legarea de glie a colonilor, ingradirile notificate acestora, constituie tot atatea motive spre a-i considera ca apropiindu-se tot mai mult de conditia sclavilor si nicidecum a oamenilor liberi.

Dincolo de aceste ingradiri insa, trebuie sa subliniem ca in calitatea sa de om liber colonul avea dreptul de a incheia o casatorie romana ("ius conubii"), avea puterea parinteasca asupra copiilor ("patria potestas"), putea sa devina proprietar, putea sa incheie acte juridice (avea "ius comercii"), putea face un testament ("factio testamenti") etc.

Cu toate acestea, asa cum am aratat mai sus, colonul nu putea parasi pamantul pe care il lucra, era supus unui "drept de corectie" din partea stapanului, nu putea chema in judecata pe stapanul sau, decat in cazuri exceptionale si cu autorizarea magistratului, nu se putea casatorii cu o femeie libera.

O situatie mult mai precara o aveau "coloni adscripticii" care, mai ales in partea orientala a imperiului erau inscrisi, cu ocazia recensamantului, in registrele cadastrale, ca apartinand fondurilor.

De asemenea, intr-o situatie oarecum asemanatoare se gaseau si "coloni addicti", adica nimeni altii decat, acei debitori insolvabili, pe care magistratul ii atribuia creditorului, in conformitate cu procedura de executare "manus iniectio", ca apoi dupa o incarcerare de 60 de zile (cu scoaterea la vanzare de trei ori) sa-i poata vinde ca sclavi "trans Tiberim".

In sfarsit, precizam ca proprietarul avea un drept absolut asupra colonului, in sensul ca il putea urmari oriunde s-ar afla, putandu-se cere aplicarea de sanctiuni penale impotriva celor care se interpuneau in raporturile dintre stapan si colon. La expirarea contractului de arenda, pamanturile atribuite pentru cultivare trebuiau sa fie restituite proprietarului.

Asa cum am mentionat, toate actele juridice avand ca obiect fondurile (atribuite in arenda) in mod obligatoriu cuprindeau referiri si la coloni (deoarece ei erau legati de glie). De aceea, aceste prevederi riguroase trebuiau respectate, mai ales, in situatia "eliberarii" colonului care era "legat" de respectivul fond. Interesele fiscale, pe de alta parte, din cand in cand, impuneau proprietarului ca la "liberarea" colonului sa-i fie cedata proprietatea fondului cultivat.[89]

In concluzie, starile de semisclavie, la raspantia epocilor (republicana si imperiala) n-au reprezentat altceva decat noi cautari de exploatare a muncii servile, intr-o perioada in care economia sclavagista isi "traise traiul", intr-o epoca de framantari sociale si politice care si-au pus amprenta pe societatea romana secole de-a randul facand loc incetul cu incetul relatiilor de tip feudal.