StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept roman
Trimite articolul prin email Proprietas : Drept roman Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Proprietas



Proprietas



Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc continutul celui mai important drept real, sub forma celor trei prerogative esentiale: "jus utendi, fruendi et abutendi re sua". Aceste atribute raman si astazi cele mai fericite formule in efortul infatisarii cat mai exacte a continutului unei institutii extrem de generoasa in semnificatii.

Jus utendi este dreptul de a uza, de a intrebuinta, de a folosi bunul.



Jus fruendi nu inseamna numai perceperea fructelor, pentru ca ne referim aici nu doar la cele pe care lucrul le produce in mod natural, ci si la cele produse prin interventia omului.

Limba latina se dovedeste a fi mai exacta si in ceea ce priveste jus abutendi, romanii intelegand prin aceasta formula, pana la urma tot ceea ce nu era epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se folosi, in principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu seama, de posibilitatea de a incheia orice act juridic referitor la bun.

Este deci, un drept deplin, exclusiv si ne apropiem astfel, de definitia data proprietatii de codul nostru civil in art. 480: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege".

Stim de la un mare jurist, ca orice definitie pe taramul dreptului civil este periculoasa, cu atat mai mult una privitoare la cel mai important drept real, in masura in care "a castiga ceva cand nu ai nimic este problema existentei".

Intrebarile puse juristilor, sunt, de aceea, vitale: cum poate fi aparata si conservata proprietatea? Cum poate fi transmisa legitim? Care sunt regulile 151c26b care ne indreptatesc sa o obtinem si de ce suntem in drept sa o pastram?

Definitia de la care pornim nu face decat sa adune toate tendintele contradictorii vadite in interogatiile prezentate.

Proprietatea este, deci, un drept si indica un raport de stapanire surprins atat de profund la Roma, "plena in re potestas", proprietate deplina existenta atunci cand prerogativele esentiale apartin la una si aceeasi persoana.

Fondul acestui drept nu poate fi suprimat, de aceea el a fost considerat intotdeauna ca etern, el poate fi transmis dar nu piere, este perpetuu.

De aceea, legea zice ca proprietatea este absoluta si in acelasi timp irevocabila si vesnica, chestiune atat de frumos surprinsa in formula "a vinde si a cumpara de veci".

Pe de alta parte, s-a afirmat ca drepturi absolute nu exista, ca notiunea de drept implica pe cea de raport, adica o relatie intre doi termeni, o legatura in virtutea careia proprietarul poate face tot ceea ce nu-i este interzis. Nu pot exista deci, decat drepturi relative la ceva.

Totusi, termenul nu poate fi eliminat, el are o ratiune profunda, legata de existenta celui de-al doilea atribut, "exclusiv". Notiunea de exclusiv implica invariabil notiunea de proprietate individuala.

Dreptul de proprietate marcat de un puternic individualism reprezinta cheia lumii romane. Profesorul Dimitrie Alexandresco surprinde acest adevar astfel: "niciodata legitimitatea proprietatii nu a fost contestata in mod serios in antichitate, ea fiind la popoarele antice, dreptul cel mai sacru si mai irevocabil"1.

Expresia "dominium ex jure Quiritium" este elocventa pentru a descifra sensurile primordiale ale acestui drept. Mai intai "dominium" implica ideea de putere , romanii considerand ca proprietatea este o mostenire a fortei. Dar acest produs al fortei se transforma in drept, a doua parte a formulei amintind atat traditia (Quiritii fiind primii locuitori al Romei), cat si regula ce sugereaza recunoasterea prerogativelor esentiale in persoana proprietarului.

Fara indoiala, in epoca straveche proprietatea era determinata de modul paternalist de organizare tribala a societatii. Folosinta comuna asupra terenului pe care tribul il foloseste exclude aproprierea privata, numai ca, daca fiecare ar fi trebuit sa ceara voie celorlalti ca sa-si insuseasca roadele pamantului, omul ar fi disparut de mult. Diferentele sociale apar, nu in mod necesar de la distribuirea inegala a resurselor, ci mai cu seama din diferentele de rentabilitate a muncii a fiecarei familii in parte.

Proprietatea ca drept natural fundamental se justifica printr-o ipoteza banala: omul este o fiinta flamanda. Ea intra in lume prin munca, iar in centrul acestei ecuatii se afla individul.

Proprietatea se detaseaza de munca pentru a o conserva, de aceea vorbim de un drept perpetuu, vesnic la romani, munca sau razboiul fiind doar inceputul proprietatii pentru ca specificul lor este sa acumuleze sau sa produca valoare, iar specificul proprietatii este sa conserve acea valoare, sa o impiedice sa piara. Dreptul de proprietate devine garantia unei libertati. Legea celor douasprezece table, aparuta in 450 i.C. ocroteste proprietatea privata fara a pomeni direct de existenta proprietatii obstesti. Putem spune ca, la aceasta data, proprietatea privata apare justificata, originea ei fiind epurata de orice urma de violenta, imbracand, prin notiunea schimbului, prestigiul autoritatii morale a rezultatului muncii.

Anterior, familiile au primit in folosinta temporara cate o suprafata de pamant in interiorul cetatii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adica mostenire. Ne spun Plinius sau Cato, ca un astfel de heredium avea o intindere de aproximativ jumatate de hectar si cuprindea gradina si casa de locuit. Initial, acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de instrainat prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte. Desigur, in calitate de unic administrator al averii familiale, pater familias exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, iar, in considerarea ideii anterioare, in lipsa de mostenitori legitimi, heredium revenea colectivitatii gentilice pentru a fi redistribuit familiilor romane.

Insa, lex duodecim tabularum intervine cu o noua regula cu privire la prioritatea testamentului asupra dreptului din epoca eroica a democratiei militare "cum va dispune cu titlu de legat asupra lui pecunia si a tutelei asa va fi dreptul" si de altfel aceeasi lege are o actiune care permite unui mostenitor sa ceara iesirea din indiviziune (actiunea familiae herciscundae) ceea ce dovedeste ca inca de la aceasta data imparteala mostenirii era admisa, "consortium fratrum" ramanand o exceptie. In aceasta regula isi are inceputul un sistem de drept bazat, aproape in exclusivitate, pe principiul proprietatii private. Fapt care isi gaseste expresia in cuvintele lui Cicero : "dreptul civil este echitatea constituita pentru ca fiecare sa dobandeasca ceea ce i se datoreste. Daca cineva ravneste bunul altuia el va viola dreptul societatilor romane. Acel insarcinat cu administrarea republicii va veghea mai cu seama ca fiecare sa-si pastreze proprietatea si ca nici o atingere sa nu fie adusa averilor private. Intrigantii care, spre a deveni populari, propun a izgoni pe vechii posesori din proprietatile lor sau care voiesc a desfiinta datoriile sapa cele doua temelii ale Republicii : concordia, care nu poate sa existe de cate ori se dezbraca pe unii spre a se inavuti pe altii, si echitatea, care, de asemenea, nu mai exista de cate ori fiecare nu poate sa pastreze ceea ce-i apartine."



Asadar, putem spune fara sa gresim, ca inca de la inceput proprietatea privata a coexistat cu cea familiala si cea colectiva, si parasim astfel o teorie a cauzei finale, anume ca prima faza a proprietatii a fost colectiva si ca tinta evolutiei este catre forma colectiva .

Putem conchide, fara a insista, ca la epoca veche, chiar inainte de anul 450 i.C. au coexistat proprietatea publica sau colectiva a statului si proprietatea individuala privata numita dominium ex jure Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai tarziu, spre sfarsitul dominatului Justinian fiind cel care imbraca sub aceasta denumire cele patru forme de proprietate privata, asa cum le-au cunoscut romanii in epoca clasica.

A. Prima forma, cea mai veche si singura pana la finele republicii a fost proprietatea quiritara, sau asa cum am spus, stapanirea dupa dreptul quiritilor.

Quiritii sunt intemeietorii cetatii si de aceea denumirea reliefeaza atat caracterul ei exclusiv cat si faptul ca aceasta institutie era aparata de dreptul civil roman.

Exclusivista prin excelenta, proprietatea quiritara presupunea in mod obligatoriu un cetatean roman. Acest drept continea trei atribute esentiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a inventat inca nimic nou in ceea ce priveste caracterele acestei proprietati, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu si caracterul exclusiv. Acest tip de proprietate era reglementat atat de rigid incat Gaius spunea ca existau numai doua posibilitati : fie sa ai proprietate romana, fie sa nu ai proprietate de loc.

Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului sau exclusivitatea folosintei respectivului lucru precum si perpetuitatea exercitiului sau, acest fapt fiind exprimat prin urmatorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest, adica proprietatea nu poate fi stabilita pana la un termen. Ca o consecinta a acestui principiu este faptul ca romanii nu au ingaduit posibilitatea ca dreptul de proprietate sa fie transferat sub modalitati extinctive.

Obiectul dreptului de proprietate quiritara era pentru inceput obligatoriu un res mancipi . In categoria acestor bunuri regasim lucrurile cele mai importante : casa de locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafetele de pamant italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele domesticite si nu in ultimul rand sclavii. De astfel termenul mancipi provine din doua cuvinte manu respectiv capere (a prinde cu mana), expresie ce sugereaza prinderea sclavilor.

Instrainarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie mancipatiunea, adica o modalitate solemna de transfer al proprietatii incheiata in mod simbolic in fata martorilor cetatenii romani, fie cesiunea, un proces fictiv desfasurat in fata magistratului.

Mult mai tarziu, s-a stabilit ca si un lucru nec mancipi poate fi obiect al dreptului de proprietate quiritara si s-au admis si alte modalitati de transfer ale acestuia.

Proprietatea quiritara era sanctionata prin actiunea in revendicare . O actiune reala prevazuta de jus civile la care se adauga o actio ad exhibendum , o actiune preliminara prin care se impunea prezentarea bunului in fata magistratului spre garantarea conservarii lucrului pe durata procesului.

B. Dar, dominium ex jure quiritium avea ca subiect doar cetateanul roman. Ce se intampla in provincie? Daca victoria in razboi conducea inevitabil la dobandirea proprietatii pamantului provinciei de catre poporul roman sau de catre Cezar, ignorarea sau incalcarea drepturilor provinciale nu ar fi dus la cumplite revolte sociale ce ar fi amenintat vestita pax romana? Solutia este oferita de o a doua forma de proprietate, si anume "dominium bonitarium", proprietatea bonitara sau provinciala, guvernata de normele lui jus gentium. Proprietatea ramanea romana, dar posesorul pamantului avea toate prerogativele proprietarului si era aparat de o actiune utila, asemanatoare cu rei vindicatio, iar pentru exercitarea prerogativelor jus utendi ac fruendi, plateau o taxa, numita vectigal.

Formula aceasta intermediara se va estompa incetul cu incetul, odata cu unificarea proprietatii, al carei prim pas il constituie impozitarea pamanturilor italice, continua cu Edictul lui Caracalla, prin care toti locuitorii imperiului dobandeau calitatea de cetatean si se incheie cu Justinian, care a desfiintat orice deosebire intre pamanturile italice si cele provinciale.

Aceasta formula intermediara, caracteristica proprietatii provinciale romane, ce implica un raport de ierarhie in care asistam la o dedublare a dreptului de proprietate, isi gaseste deplina consacrare in formarea regimului feudal al proprietatii. Ea capata forma unui dominium eminens si al unui dominium utile, in care proprietatea apartine in principiu seniorului, iar stapanirea materiala a pamantului, vasalului. Autoritatea distribuia pamantul si isi asigura ierarhizarea intregii organizari sociale.

Proprietatea provinciala sau dominium bonitarium il avea ca subiect de drept pe peregrinul din provincia romana si se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinta si de culegere a fructelor. Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utila, asadar nu putea conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provinciala apare abia in Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pamanturilor provinciale possidere, ussus prossessio .Totusi, prin intermediul interdictelor posesorii, posesiunea asupra acestor terenuri era aparata printr-o actiune utila, in rem speciala asemanatoare revendicarii pe care o puteai intenta in vederea redobandirii posesiunii asupra lucrului.

C. Roma epocii clasice era, insa, o lume care se deschidea. Aflat in plina emergenta, Imperiul devine criteriul identitar al unor intregi populatii care inceteaza a mai fi barbare si devin partenerii romanilor. Se naste astfel, a treia forma de proprietate, si anume proprietatea peregrina. Ea a fost recunoscuta peregrinilor stabiliti la Roma si consta intr-o posesie protejata prin edictul pretorului peregrin. In provincie, aceasta forma a proprietatii era protejata de edictul guvernatorului de provincie. Aceasta posesiune a peregrinilor era aparata prin asimilarea fictiva a peregrinului cu cetateanul roman printr-o actiune utila asemanatoare revendicarii, dar si pe calea interdictelor posesorii sau a actiunilor indreptate impotriva furtului sau a inselatoriei.



Proprietatea peregrina dispare odata cu edictul lui Caracalla in 212 d.C. cand prin acest act de mare rasunet la acea epoca, Roma a acordat cetatenia tuturor locuitorilor Imperiului, cu exceptia celor dedittici.

D. Cea de a patra si ultima forma de proprietate privata la romani era proprietatea pretoriana sau publiciana . O figura juridica extrem de interesanta si care da deplina masura a geniului juridic roman. Numele ii vine de la un prezumtiv pretor Publicius, care, se pare a trait in sec. I d.C. .

Ea apare in clipa in care societate romana incepe sa se modernizeze, sa se dezvolte, iar tiparele invechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realitati ale Romei clasice . Cand Roma era inca o cetate si nu capitala lumii cunoscute, mancipatiunea si cesiunea in fata magistratului, ca moduri de dobandire a proprietatii quiritare asupra bunurilor mancipi puteau functiona ireprosabil, dar in noile conditii, se impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi sa se poata dobandi prin mijloace mai putin solemne, mai putin formale.

Pretorul Publicius pleaca de la o intrebare ivita in practica : ce se intampla daca un bun mancipi este instrainat prin simpla traditiune fara a fi respectate conditiile solemne ce insoteau mancipatiunea sau cesiunea in fata magistratului ?

Era protejat dobanditorul in vreun fel, chiar in fata instrainatorului, respectiv a proprietarului quiritar ?

Fara indoiala pretorul nu putea sa modifice rigorile lui jus civile. Prin simpla traditiune a unui bun mancipi proprietatea quiritara nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar posesia.

Pretorul, in intelepciunea lui, a considerat ca este inechitabil ca accipiens sa nu dobandeasca proprietatea asupra lucrului, desi fusese de buna credinta si platise pretul. In aceste conditii, pe cale procedurala, pretorul a admis ca traditiunea poate fi utilizata in scopul transmiterii proprietatii asupra lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revolutionare, dobanditorul unui res mancipi prin traditiune, dobandeste un drept de proprietate aparte, lucrul fiind considerat a fi in bonis, adica printre bunurile cumparatorului.

Dar proprietarul quiritar, cel care a instrainat lucrul, ramane in continuare proprietar dupa dreptul civil. De aceea pretorul numeste proprietate pretoriana o situatie temporara, gasind solutia in institutia uzucapiunii.

Ne spune Gaius in "Institutiunile" sale : "daca, insa, nici nu ti-am mancipat si nici nu ti-am cedat in jure un res mancipi, ci numai ti l-am remis prin simpla traditie, bunul va intra in posesiunea ta, iar mie imi va ramane mai departe proprietatea, conform dreptului quiritilor, pana ce, prin posesiune, il vei uzucapa tu. Indata, insa, ce termenul uzucapiunii s-a implinit, proprietatea incepe a-ti apartine de plin drept, adica lucrul a devenit al tau, atat in proprietate bonitara cat si in cea quiritara, intocmai ca si cum ti-ar fi fost mancipat sau cedat in jure.

Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expira dupa un an, iara asupra fondurilor si cladirilor, dupa doi ani, asa cum s-a prevazut in legea celor XII Table."

Asadar proprietatea quiritara se dobandea dupa un an in ceea ce priveste bunurile mobile si doi ani in ceea ce priveste bunurile imobile.

Mai ramanea ca aceasta situatie temporara sa fie protejata si ea, intrucat era posibil ca tradens, proprietarul quiritar , dand dovada de rea credinta, sa revendice bunul de la accipiens, chiar daca pretul a fost platit si bunul transmis.

In acest caz pretorul apeleaza la una din celebrele si atat de inteleptele actiuni ficticii, actiune care s-a numit publiciana.

Iata cum suna edictul pretorului "daca cineva pretinde un lucru dobandit prin traditie, in virtutea unei juste cauze si inca neuzucapat, ii voi da actiunea."

El va considera ca, daca termenul prescriptiei achizitive nu a fost implinit, bunurile au fost uzucapate fictiv si instantaneu, iar accipiens va avea castig de cauza in fata proprietarului quiritar care revendica.

Solutia este data in considerarea echitatii si a bunei credinte, idei care se impun catre sfarsitul Republicii si care fac deplina dovada a intelepciunii si finetii argumentarii juristilor romani.

Chiar daca teoretic proprietatea pretoriana a continuat sa existe pana la epoca lui Justinian, in practica, toate aceste forme dupa Edictul lui Caracalla , s-au contopit intr-un creuzet comun. Ultimul imparat a numit aceasta forma de proprietate unica, proprietas, institutie pe care o recunoastem astazi fara alte modificari.

De fapt Justinian a consacrat o situatie de fapt existenta deja de mult timp, inca din sec. III pamanturile italice fiind supuse impozitului funciar. Tot atunci, in 212 i.H., toti locuitorii imperiului, cu exceptia dediticilor, au primit cetatenia romana si toate drepturile civile ce derivau din aceasta calitate.

In sec. IV - V, odata cu marea criza financiara a Imperiului, dispare orice deosebire dintre cele doua drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza si jus in agro vectigal, institutii atat de asemanatoare proprietatii sub aspectul quasi perpetuitatii lor. Suprafete mari de teren sunt inglobate in asa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii devenind arendasi ai statului roman. Aceste transformari a caror artizan este imparatul Zenon au facut sa se stearga orice deosebire intre pamanturile italice si cele provinciale.



Justinian unifica toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas desemnand stapanirea asupra tuturor pamanturilor care se aflau in Imperiul Roman.



Limitele exercitarii dreptului de proprietate imobiliara.


Chiar daca pentru romani, exercitarea prerogativelor proprietatii era exclusiva, dreptul de proprietate imobiliara a cunoscut anumite limitari datorate fie existentei servitutilor reale, fie dreptului statului roman de a-si expropria cetatenii in vederea realizarii unor lucrari de interes public, precum drumuri publice, ziduri de aparare, porturi, fortificatii.

1.Servitutile reale sunt sarcini care greveaza asupra unui bun imobil, numit fond dominat in profitul unui alt bun imobil, numit fond dominant, sarcina creata in scopul justei exploatari a respectivelor fonduri. Servitutile reale sunt rustice, adica cele stabilite in folosul unui teren si urbane, cand sunt stabilite in profitul unei cladiri.

Din categoria servitutilor rustice, retinem pe urmatoarele:

Iter - dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.

Via - dreptul de a trece cu mijloace de tractiune

Actus - dreptul de trecere cu turmele de animale

Aquaeductus - dreptul de a construi o conducta de apa pe terenul altuia

Aquaehaustus - dreptul de a scoate apa din fantana aflata pe terenul altuia

Servitutile nisipului, ori ale pietrei de var

Servitutatea de navigatie

Servitutile pescaresti

Confinium - un spatiu liber de doua picioare lasat intre terenurile agricole pentru intoarcerea plugului

Dintre servitutile urbane amintim:

Servitutea de vedere

Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale

Servitutea de intretinere a fatadei casei

Servitutea de sprijin a zidului despartitor

Ambitus - o distanta de doi pasi intre proprietatile cladite la Roma1

2.Alte limite ale exercitiului dreptului de proprietate erau deduse prin dreptul Statului Roman de a expropria pe unii proprietari de imobile, fie platind o indemnizatie, fie chiar, fara acordarea de despagubiri in vederea unor lucrari de interes general.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact