StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept roman
Trimite articolul prin email Procedura de judecata civila la epoca veche a dreptului roman (procedura legisactiunilor) : Drept roman Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Procedura de judecata civila la epoca veche a dreptului roman (procedura legisactiunilor)



Procedura de judecata civila la epoca veche a dreptului roman (procedura legisactiunilor).


Aceasta procedura de judecata se numeste "a legisactiunilor" intrucat a fost reglementata strict de lege, in special de legea celor douasprezece table. Evident ca aceasta lege a sanctionat o stare de lucruri anterioara, fiind in mare parte o codificare realizata de decemviri a cutumelor primitive.

Aceste legisactiuni au urmatoarele caracteristici:

caracterul legal decurge din reglementarea stricta de catre lege a acestor proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate in Lex duodecim tabularum. Doar procedura numita "per condictio" a fost introdusa posterior prin Lex Calpurnia2.



caracterul formal decurge din faptul ca atat partile, cat si magistratul pronuntau formule si termeni care trebuiau respectati cu cea mai mare strictete. Nu era permisa nici macar schimbarea genului. Gaius in "Institutiuni"ne spune ca erorile formale in procedura erau ireparabile. Astfel, "unul care chemase in judecata pentru ca i-ar fi fost taiate niste vite, iar in actiunea intentata le 353f54d numise pe acestea vite, a pierdut procesul fiindca trebuia sa le numeasca arbori, asa cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre taierea vitei, ci despre taierea arborelui in general "1.

caracterul judiciar rezida in faptul ca procesul se desfasura in fata autoritatilor judiciare, iar prezenta partilor era o regula esentiala. La aceasta epoca, procesul civil avea doua faze: in jure si in judicio. In prima faza partile se prezentau in fata magistratilor care organizau procesul si desemnau partilor un judecator. In a doua faza, in judicio, judecatorul unic sau un tribunal solutionau cauzele si pronuntau hotararea judecatoreasca. Aceste doua faze nu presupuneau doua instante diferite, ci exista un singur proces cu doua etape ce marcau unitatea intre judecata publica, reprezentata prin magistrati si conventia de arbitraj a justitiei private.

Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.

a. Magistratii

Cei care judecau in faza in jure erau magistratii. Pentru inceput, in virtutea lui jus imperium, de administrarea jurisdictiei civile se ocupau consulii pe perioade de cate o luna fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odata cu infiintarea preturii in 367 i.H., de catre pretori, carora le revenea sarcina de a gasi solutii in cauzele gratioase, de a asculta pretentiile partilor in prima faza procesuala, sau chiar de a solutiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin trimiterile in posesiune a celor indreptatiti, ori prin repunerea partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum ).

Alti magistrati ce aveau competente in a organiza procesele civile erau: edilii curuli la Roma, guvernatorii, in provinciile romane, iar din anul 242 i.H. judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si straini a fost data in competenta pretorului peregrin.

b. Judecatorii

In vechiul drept roman si chiar in dreptul clasic, procesul era solutionat de catre o persoana privata, adica un jurat ales de parti de pe albumul pretorului (album judicium) si confirmat de catre magistrat. Judecatorul (unus judex), era o persoana particulara, dar asta nu inseamna ca oricine putea sa fie judecator. Acesti judecatori privati erau grupati in decurii, iar la aceasta epoca puteau fi judecatori doar senatorii si mai tarziu cavalerii.Abia in epoca clasica au putut fi alesi judecatori si din randurile plebei.

Judecatorii solutionau asa numitele lites, sau litigii, procese care se infatisau ca niste conflicte simulate intre parti si se bazau pe legis actiuni. Alaturi de institutia lui unus judex, mai existau si tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente si nepermanente. Cele permanente se imparteau in doua mari categorii:

decemvirii (cei zece barbati) care judecau procesele relative la libertate si cetatenie si

centumvirii (cei o suta de barbati) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate si alte drepturi reale, precumsi partajele succesorale

Procesele dintre cetatenii romani si peregrini erau solutionate de catre tribunale nepermanente formate din judecatori specializati, numiti recuperatores.


Desfasurarea procesului.


Partile principale ale oricarui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) si paratul sau reus. Procesul se desfasura in Forum, in aer liber, ambele parti fiind nevoite sa se infatiseze inaintea judecatorului. Reprezentarea, cu unele exceptii, nu era permisa, iar judecata in lipsa nu era cunoscuta.

In procedura veche legisactiunile sunt numeroase. Practic fiecarei legi ii corespundea o sanctiune a ei - o legisactiune.

Astazi definim actiunea civila ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, in cadrul procesului civil se asigura protectia dreptului subiectiv civil, prin recunoasterea sau realizarea lui, in cazul in care este incalcat sau contestat. La epoca veche, reglementarile procesual-civile se bazau pe formule solemne si ritualuri minutios respectate, ceea ce facea ca rolul magistratului, ori al judecatorului, sa fie aproape nul, el avand doar rolul de a verifica daca procedurile sunt respectate1.

Gaius grupeaza aceste numeroase legisactiuni in cinci mari categorii, dupa caracterele comune ale acestora. Astfel, dupa lege se actiona in cinci feluri:

per sacramentum (prin depunerea juramantului)

per judicis postulatio (prin cerere de judecator)

per condictio (chemarea in judecata)

manus injectio (aplicarea mainii)

pignoris capio (luarea de gaj)2




Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecata, iar ultimele doua erau proceduri cutumiare de executare.

Procedurile de judecata incepeau prin citarea verbala a paratului, faza procesuala numita in jus vocatio. Citarea se facea prin mijloace private, fara concursul statului. Paratul era obligat sa se prezinte in fata magistratului. Daca se sustragea procesului, magistratul, prin interdict, putea sa-l trimita pe reclamant in posesia bunurilor paratului. Totusi, paratul putea sa indice un garant (vindex), care i se substituia in proces. Magistratul se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formula legisactiunii, dupa care pronunta unul din urmatoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvantul "do" magistratul desemna judecatorul ales de parti. Formula "dico" era utilizata atunci cand magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui parti, iar prin termenul "addico" magistratul recunostea dreptul reclamantului sau al paratului3

Chiar daca rolul sau era pasiv, in virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio si imperium) pretorul putea solutiona anumite litigii fara a mai trimite partile in fata judecatorului. Aceste solutii luau forma urmatoarelor mijloace procedurale:

stipulatiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte incheiate de catre parti din ordinul pretorului

missio in possessionem insemna trimiterea reclamantului in detentia sau posesiunea bunurilor paratului atunci cand acesta nu se prezenta la judecata sau se apara necorespunzator

interdictele sunt dispozitiile prin care pretorul ordona partilor sa faca sau sa nu faca un act juridic

restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara) era un ordin prin care pretorul desfiinta actul juridic lovit de nulitate repunand partile in situatia pe care o aveau inainte de incheierea actului.

Fiecare procedura presupunea anumite formalitati specifice, respectate sub sanctiunea pierderii procesului de catre parti.



Procedurile de judecata


Per sacramentum


Aceasta procedura era de aplicatie generala si prin ea se judecau procesele cu privire la dreptul de proprietate si cauzele relative la drepturile personale (de creanta).

Procedura aceasta era de doua feluri: daca prin ea se valorificau drepturi reale, bunaoara drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar daca prinprocedura se valorificau drepturi de creanta, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).


a. Faza in jure


In ambele cazuri, in faza in jure, partile isi afirmau in fata magistratului, in termeni formalisti, pretentiile. Aceste pretentii erau intarite printr-un juramant religios. Pe langa juramant partile erau nevoite sa faca o prinsoare si sa depuna la pontifii magistrati o suma de bani de 50 sau 500 de asse dupa cum, valoarea obiectului cererii era mai mica sau mai mare decat 1000 de asse. Asse (asul) era vechea moneda de arama romana. Cel care pierdea procesul, pierdea si suma de bani depusa cu titlu de pariu.

In cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un esantion din acesta, era adus in fata magistratului si, fiecare dintre cele doua parti, il revendica dupa ce il atingeau cu o nuia. Magistratul intervenea si oprea acest conflict simulat, utilizand formula "lasati amandoi lucrul". Dupa aceasta interventie, partile se provocau reciproc la un juramant si apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma sa o plateasca cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea solemn ca va restitui bunul si fructele acestuia in cazul in care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia sa depuna o cautiune sau sa indice garanti ce purtau numele de vindex.

In cazul unui per sacramentum in personam, se urmarea valorificarea drepturilor personale de creanta, reclamantul afirma solemn ca paratul ii datoreaza o suma de bani. Daca paratul recunostea, el era asimilat cu cel condamnat si procesul nu mai continua cu a doua faza, recunoasterea in fata magistratului fiind asimilata cu un titlu executoriu. In cazul in care paratul nega pretentiile reclamantului, magistratul, dupa ce partile se provocau, proceda in continuare la alegerea judecatorului.


b. Faza in judicio


Partile erau obligate sa se prezinte in fata judecatorului ales unde isi expuneau pe scurt pricina.

Judecatorul pronunta sentinta in mod indirect, in sensul ca arata care dintre cele doua sume de bani a fost depusa in mod just. Cel care castiga procesul intra in stapanirea lucrului si a fructelor sale si redobandea suma de bani. Daca una dintre parti lipsea, judecatorul astepta pana la amiaza, dupa care dadea castig de cauza partii prezente.




Per judicis postulatio


Aceasta procedura era utilizata atunci cand per sacramentum nu se putea aplica in cauze bine determinate. Aceasta fie din cauza ca obiectul procesului trebuia sa fie evaluat (in cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci cand se reglementa o situatie intre mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).

Procedura era simpla, iar cauzele erau solutionate rapid.

a.      Faza in jure

In aceasta faza reclamantul arata in fata magistratului ca paratul ii datoreaza o suma de bani conform promisiunii, iar atunci cand paratul nega, reclamantul se adresa magistratului cu urmatoarea formula solemna: "te rog pretore sa ne dai un judecator ori un arbitru"1.

b.      Faza in judicio


Judecatorul actiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotara asupra intinderii prejudiciului si a valorii sale, asumandu-si calitati de expert si arbitru. Dupa ce evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.



Per condictio

Aceasta procedura a fost introdusa in sec. II i.H. prin Lex Silia si Lex Calpurnia, fiind folosita pentru datorii banesti certe. Era o procedura simpla si rapida de recuperare a creantelor, acceptiunea termenului fiind aceea de somatie.



a.      Faza in jure

In fata magistratului, reclamantul isi expunea pretentiile, iar daca acestea erau negate de catre parat, pronunta formula solemna: "de vreme ce tu negi, te somez ca in termen de 30 zile sa te prezinti pentru primirea unui judecator"1.

Daca in acest interval debitorul parat isi onora obligatia, magistratul constata valabilitatea platii, iar daca nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecator.


b.      Faza in judicio

Judecatorul constata existenta creantei si permitea reclamantului sa exercite asupra debitorului procedura de executare fortata, manus injectio.


Procedurile de executare


manus injectio


Era o procedura cutumiara, utilizata in scopul executarii unei sume de bani.

Aceasta procedura presupunea fie o judecata deja consacrata, fie, pana in sec. IV i. H., un nexum, adica un contract de imprumut de bani2.

De remarcat este ca aceasta procedura, desi se realiza prin mijloace de natura privata, presupunea existenta unei formule executorii. Daca dupa 30 de zile de la pronuntarea hotararii, debitorul nu platea, creditorul il ducea in fata magistratului aratand ca obligatia nu a fost executata. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic in inchisoarea sa privata. Manus injectio permitea celui care a castigat un proces sa-l retina pe debitor intr-un loc public si aplicandu-i o mana pe corp sa rosteasca urmatoarea formula solemna:

"deoarece tu ai fost judecat si condamnat fata de mine la 1000 sesterti si nu mi-ai platit, eu iti aplic manus injectio judicati pentru aceasta suma." 1

Debitorul era inchis in carcera privata a creditorului, care, ulterior, intr-o perioada de 60 zile, il scotea pe datornic la 3 targuri de sclavi succesive. Daca nu aparea un garant (vindex) care sa preia datoria si debitorul nu platea, dupa trecerea termenului de 60 zile, el era vandut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).


pignoris capio (luarea de gaj)


Aceasta procedura, desi ii lipsea caracterul judiciar, era considerata o legisactiune. Ea nu presupunea prezenta magistratului si nici chiar a debitorului. Creditorul in prezenta martorilor, dupa rostirea unor formule solemne putea sa ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea sa-l distruga daca datoria nu ii era platita.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact