StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » microeconomie si macroeconomie
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Introducere in macroeconomie



INTRODUCERE IN MACROECONOMIE

Planul lectiei:

1.      Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes



1.1              Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say)

1.2              Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)

1.3              Critica lui J.M. Keynes

2.      Macromodelul John Maynard Keynes

2.1              Agregatele si fluxul circular

2.2              Specificul echilibrelor partiale

2.2.1        Economiile si investitiile

2.2.2        Impozitarea si cheltuielile publice

2.2.3        Economia deschisa: importurile si exporturile

2.3              Consumul, in Macromodel

2.4              Reprezentari keynesiste ale echilibrului general

2.4.1        Modelul “injectii-retrageri” si echilibrul fortei de munca

2.4.1.1              Modelul “injectii-retrageri”

2.4.1.2              Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca

2.4.1.3              Macropolitici pe termen scurt

2.4.2        Modelul “IS-LM”

2.4.2.1 Curba IS

2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici si la Keynes

2.4.2.3 Curba LM

2.4.2.4 Modelul IS-LM si politica macroeconomica

2.4.3        Modelul “cerere-oferta agregata”

2.4.3.1              Cererea agregata

2.4.3.2              Oferta agregata

2.4.3.3              Finalizarea Macromodelului

                 2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”           

Nota:

Cunostintele din aceasta lectie apar noi fata de cele parcurse pana aici. totusi, valoarea lor este cruciala pentru toate lectiile care urmeaza, atat in ce priveste Partea a II-a in continuare, cat mai ales Partea a III-a a manualului.

Studiul economiei la scara presupune complementaritatea intre comportamentele (1) agentului economic – pentru microeconomie – si (2) economiei in ansamblu – pentru macroeconomie, respectiv pentru macro-entitatea de tip national sau federal, la randul ei autonoma.

            Cu o singura observatie. Un adevar este acela ca nationalul (federalul) se autonomizeaza si juridic, constitutional, politic, religios etc. Nu este insa acelasi lucru sau principial obligatoriu ca nationalul (federalul) sa revendice automat o entitate macroeconomica autonoma. Obligatoriu ramane totusi ca aceasta entitate “supraagent” sa existe la un nivel oarecare, indiferent ca acesta este cel national sau federal.

            Odata cu macroeconomia, initialul “infinit” al pietei – cumuland bunuri, servicii, cantitati, agenti, profile si stabilind preturi cu ajutorul monedei unice aferente – capata contur si devine finit, continand cel putin:

(i)                 un circuit specific al productiei si ofertei, astfel unul al valorii si venitului fluxul macroeconomic, vizavi de stocul, care indica, in complementar, resursele economiei;

(ii)              o piata autonoma unica a tuturor valorilor si tranzactiilor;

(iii)            un numar finit de bunuri si servicii (produs final), de industrii si agenti economici, drept repere de studiu;

(iv)            un reper politic si de exercitiu guvernamental tot unic.

CASETA VI.1 MACROECONOMIA SI GANDIREA LUI J.M. KEYNES

Conturarea macroeconomiei mai include un aspect ce tine mai degraba de istoria gandirii, decat de studiul insusi, la care ne vom referi in detaliu in aceasta lectie. Numele lui John Maynard Keynes a devenit mai mult decat emblematic pentru studiul si disciplina macroeconomiei. Autorul a studiat in anii treizeci-patruzeci, respectiv pare sa fie personificarea a ceea ce studiul economiei avea nevoie pentru a sistematiza invataturile de dupa marea criza 1929-1933.

Keynes a creat realmente un alt curent de gandire, dupa ce scrierile din tinerete il situasera tot printre clasici, iar opera sa de maturitate[1] ii atragea calificativul de “disident” in cadrul scolii. Nodul gordian al disidentei keynesiste era constituit de (1) negarea capacitatii economiei de a se auto-regla, facand astfel necesara (2) interventia statului in economie, practic (3) rolul re-conceput al statului, atat pentru economie, cat si in societate – vizavi de “statul minimal” din ideologia liberala. Ceea ce era prea mult pentru liberali. Dar mai putem asemana evolutia  keynesismului – izvorand din cea clasica, liberala a secolelor XIX-XX – cu aceea a marxismului – izvorand din “ideologia germana” --, cu aproximativ o jumatate de secol inainte, in sensul unei scoli intemeiate de un singur autor. Pastram totusi proportiile, in sensul in care Keynes nu indica spre un sistem economic alternativ, cu atat mai putin promova revolutia sociala – dimpotriva, si adversarii sai liberali ii recunosteau lui Keynes pastrarea principiilor economiei libere, bazata pe libera initiativa. Asemanarea cu marxismul merge insa pana la destinul unui curent de gandire in care apar operele unor urmasi ce formeaza “keynesismul”, dar se si indeparteaza incet dar sigur de “Teoria Generala…”, ca si unii de altii. Aceeasi asemanare cu marxismul indica indirect si spre geneza cvasi-opusa a scolii marginaliste, contemporane marxismului, de la mai multe cercuri de autori si cercetatori europeni.    

Tot pentru istoria gandirii, este totusi necesar sa nu pierdem din vedere nici ca curentul clasicilor a ramas cel mai larg si mai longeviv din intreaga istorie a gandirii, nici ca reperul polemic al keynesismului anilor treizeci si celor de dupa ultimul razboi mondial ramane macroeconomia – indirect, o recunoastere a faptului  ca topicul microeconomiei ramanea poate punctul forte al economistilor clasici. Mai mult, Keynes are toate meritele fata de macroeconomie, fara unul singur: nu el este “parintele” disciplinei, ci “parintii” macroeconomiei sunt de cautat tot printre clasici. Doua sunt numele reper pentru macroeconomie, ambele de rezonanta francofona: François Quesnay si Jean Baptiste Say, care au trait si s-au exprimat inca de la finele secolului al XVIII-lea, adica nu mult dupa ce opera lui Adam Smith “deschidea portile” studiului economiei.

Lectia de fata urmeaza sa descrie cele doua viziuni – clasica (veche) si respectiv a lui J.M. Keynes, in “Teoria Generala…” – dar urmeaza sa imaginam, in spatele acestei descrieri academice: (1) bazele puse de vechii clasici; (2) replica lui Keynes, prin care acesta reconsidera numai partial precedentele clasice; (3) polemica ulterioara a lui Keynes si curentului keynesist cu adversarii lor neoclasici inca in viata astazi – aceasta ultima parte inseamna, totusi, nu mai putin ca polemica actuala se poarta pe “Macromodelul” purtand numele lui Keynes, pe care neoclasicii se vad siliti sa il considere, ca atare sa consfinteasca ruptura de imaginea corespunzatoare vechilor clasici. De altfel, ganditorii liberali aveau sa isi revizuieasca viziunea in mai multe randuri, pana sa ajunga sa admita – fie si cu jumatate de gura – noul rol al statului in economie.

Ce este insa mai bine, in cele de fata, este ca vom asista si la “doua gandiri”, vizibil diferentiate asupra unuia si aceluiasi obiect, ca si la o polemica cu efecte de o considerabila valoare stiintifica.

1. Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes

Doua nume de rezonanta francofona indica spre adevaratii “parinti” ai disciplinei macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contributie distincta la gandirea clasicilor in domeniu.

1.1  Legea “ofertei creatoare de cerere proprie” (Jean Baptiste Say)

Se mai numeste “legea lui Say” si enunta ca oricare cerere, manifestata pe o piata oarecare, detine (prin definitie) suportul unei productii si oferte concomitente. Esentialmente, explicatia poate fi data – in maniera pe care o cunoastem bine din lectiile precedente -- cu ajutorul Graficelor VI.1 /1, la care concura: (1) cele doua segmente ale pietei, considerate relevante: piata bunurilor si serviciilor (de baza / c) si piata muncii (a) si (2) functia de productie pe termen scurt (b).

                                                     w                            (a)


                                                                        (DL)        (SL)

                                                wE                               E

                                                   O                                                                  L                                                                                                          LE

                                                       Qx                       

                        (Sx)          (Dx)                                                 (Q)     

(c)                          E                     QE                          E                                  (b)


  Px                      PE                     O                            LE                                L         

Graficele VI.1/1

            Comentariu grafic

·                         Graficul (a) reprezinta piata muncii, pentru care cantitatea ceruta-oferita este forta de munca (L /abscisa), iar pretul este salariul (w). Cererea de munca (DL) apartine firmelor (angajatorilor), iar oferta de munca (SL) indivizilor cautatori de lucru (potential angajati). Punctul E indica echilibrul pe piata muncii, asa cum este el vazut de vechii clasici, adica perfect similar pietei bunului (x) – vezi (c), iar el semnifica un numar de angajati (LE) corespunzator nivelului salariului care satisface atat pe angajatori, cat si pe potentialii angajati (wE).  De altfel,  piata muncii nici nu pare a avea un specific deosebit .

·                         Graficul (b) oglindeste productia pe termen scurt si este binecunoscut din Lectia I, iar aici se compune cu Graficul (a) dupa dimensiunea fortei de munca (numarului de lucratori) de pe abscisa (L). Graficul (b) oglindeste aceeasi masa a fortei de munca corespunzatoare echilibrului pietei muncii, fata de care ofera productia corespunzatoare (QE).

·                         Productie de echilibru (QE) care se transforma in oferta de bun (x), in Graficul (c), iar aceasta este presupusa la un pret de piata al bunului PE. De observat, in Graficul (c), ca piata bunului (x), reflectata aici, contine aceisi actori, respectiv firmele si indivizii, de astadata rolurile lor aparand inversate: indivizii sunt aici consumatori (Dx), iar firmele sunt ofertanti de bun x (Sx).

Observatie: Pentru demonstratie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea (identitatea) intre cele doua echilibre (E): al pietei bunului si respectiv al pietei muncii. 

Explicatia teoriei: Pornim de la corelarea initiala a celor doua echilibre de piata si presupunem un factor esential de dezechilibru, mai intai pe piata muncii: creste oferta de forta de munca -- urmare dorintei firesti de mai bine a indivizilor, dar si pentru a lua in considerare supraoferta de munca de intensa actualitate in ultimele decenii. Aceasta inseamna o miscare de-a lungul curbei ofertei, in Graficul (a), din punctul de echilibru E in punctul E’.

Raspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze aceasta schimbare (re-pozitionare) a echilibrului pe piata muncii – respaectiv, deplasarea corespunzatoare catre dreapta a curbei SL. Dar aceasta va avea loc numai in conditiile in care si interesul firmelor va putea suferi mutatia corespunzatoare, respectiv daca si numai daca va putea creste astfel atat oferta, cat si cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor.  Or Graficele V.1/2:

(a)   pe Graficul (b) fac vizibil faptul ca cresterea ofertei de munca poate creste productia generatoare de oferta (Qx);

(b)   pe Graficul (c) aceasta crestere de oferta se face vizibila miscarea EE’ de-a lungul curbei ofertei (Sx) – similar modului in care, pe piata muncii, miscarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice.

Ramanem astfel pe Graficul (c), unde subzista dezechilibrul cerere-oferta pana la lamurirea situatiei daca asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naste, in acest context, acea forta care sa deplaseze corespunzator curba cererii de bun (x) catre acelasi punct E’.  Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) exista: este vorba cel putin de cresterea venitului indivizilor consumatori, urmare cresterii (a) atat a numarului de angajati (­L), cat si (b) salariului corespunzator (­w), vizibile pe Graficul (a).    

Observatie: Oferta creatoare de cerere proprie” este astfel demonstrata pentru ambele piete – a factorilor de productie si repectiv bunurilor si serviciilor --, cu conditia corelarii lor – macroeconomice, bineinteles. Pe ambele piete are loc mai intai cresterea ofertei.

                                                     w                            (a)


                                                            (DL)                         (SL)

                                                                                               

                                                wE*                           E’

                                                wE                          E       (DL’)


                                                   O                                                                  L                                                                                                          LE      LE*

                                                       Qx                                                M

                                                                                               

                     E’                            QE’                              E’      (Q)     

            (Dx’)

(c)                          E                     QE                          E                                  (b)


               (Dx)                  (Sx)                                      I          


  Px                PE’   PE                   O                            LE                                L         

Graficele VI.1/2

      Putem vorbi despre slabiciunile acestei teorii si o vom face ceva mai jos. Deocamdata, insa, mai importanta este cealalta parte, cea “forte”, respectiv, am spune miza, sau “bataia lunga” a teoriei.

Miza teoriei atinge, dintru inceput, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai pertinent al teoriei de dupa mai bine de un secol, nu a reusit sa depaseasca – este vorba de cele doua obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general – aici al pietei – si (2) cresterea economica. Se observa in model cum ca refacerea corelarii echilibrelor de pe cele doua piete are loc concomitent cresterii productiei si venitului consumatorului. Dar inca mai important si specific gandirii clasicilor este demonstratia cum ca cele doua deziderate macroeconomice se infaptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor si populatiei, ceea ce intrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalenta lipsei necesitatii oricarei interventii, a oricarei alte forte, a oricarui alt tip de agent economic, inclusiv statului.

            In al doilea rand, observam aici cam cum vad clasicii ceea ce, mai tarziu, Keynes proiecta intr-o maniera mult mai sofisticata – am numit, din nou, echilibrul general. Clasicii – si nu mai putin urmasii lor neoclasici – vad echilibrul general puternic atasat conceptului de piata, si concret ca pe o presupusa forta de legatura intre echilibrele de pe pietele bunurilor si factorilor de productie.

            In fine, in al treilea rand, modelul de gandire al lui J.B. Say indica restrictia conditiilor in care se vad indeplinite cele doua obiective ale macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor si a preturilor – se observa variatia lui wE si respectiv PE.

Critica teoriei:

·        Poate incepe de la aspectul metodologic dupa care este folosita legatura dintre piata muncii, de o parte, si curba productiei si piata unui singur bun (x), ceea ce apare insuficient unei demonstratii macro, care ar si privi piata ca pe o multitudine a bunurilor si serviciilor, fiecare cu segmentul sau de piata propriu, si productia ca necesitand tot atat o multitudine de curbe, precum cea vizibila in Graficele (b) de mai sus. 

·        Mai important este, insa, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei intermedierea legaturii dintre piete de catre productie – ceea ce, la Keynes, chiar lipseste, dupa cum vom vedea in capitolul urmator – dar se poate observa pe Graficele (b) tot atat de bine ca cresterea productiei se loveste de cel putin doua limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidenta este maximul productiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus ca vreun angajator si-ar mai mari personalul. Dar si pana la intrunirea productiei maxim posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I)  indica numarul angajarilor de la care productia nu mai creste accelerat, odata cu noile angajari.

·        In realitate, teoria greseste prin chiar rationamentul de baza: elementul determinant nu este disponibilitatea fortei de munca – sau aceasta ar putea fi numai in conditiile unor productii inferioare capacitatilor --, ci capacitatea de productie, cu limitele ei. Astfel, descoperim ca modelul destinat sa demonstreze – in spatele teoriei “ofertei creatoare de cerere proprie” – ca somajul nu poate exista sau ramane o chestiune economic irelevanta reuseste, mai degraba sa indice contrariul: coordonatele economice de la care ia nastere somajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-si produce cresterea, pe acelasi termen. 

1.2 Modelul “fluxului circular”(François Quesnay)

Celalat reper, apartinand lui François Quesnay, pare sa capete o alta metodologie, desi confirma fundamentele aceleiasi gandiri.  Quesnay presupune aceleasi doua categorii de agenti economici – firmele (F) si populatia (P) – intre care are loc un schimb de fluxuri valorice (Diagrama VI.1): poplatia (P) se angajeaza la firme (F), iar in schimbul factorului de productie pe care il ofera (L) primeste si salariu (w), si o oferta de bunuri (S), pe care sa le achizitioneze.

Diagrama VI.1

(L)


                                                                  (D)


                                                                  (w)

                                                                  (S)

Unde:

(L) = forta de munca

(w) = salarii

(S) = oferta de bunuri

(D) = cererea de bunuri

Iar aceasta pluralitate de fluxuri se poate rezuma intr-un singur flux dintre cele doua categorii de agenti economici, ca in Diagrama VI.2.

Diagrama VI.2

Oval: Y                                                     

                                                                 


Oval: C                                                                 

                                                                 

Unde:

(Y) = venitul national

(C) = consumul

Ceea ce se traduce prin aceea ca firmele (F) furnizeaza venitul national (Y), iar populatiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gandirea lui Quesnay, respectiv a clasicilor – adica ceea ce opereaza aici legatura cu teoria si modelul lui J.B. Say – vede fluxul circular, in conditiile economiei inchise[2] -- egalitatea automata dintre venit national si consum:

(0)   Y = C

Este aidoma unui fluid circuland intre cele doua repere de agenti economici, fara frecari sau pierderi. 

Observatie importanta: Legea lui Say si macro-fluxul lui Quesnay sunt perfect consecvente una cu celalalt: echilibrul “recastigat” al economiei, prin legea lui Say, este fundamentul fluxului firme-populatie imaginat “fizic” ca un fluid circuland fara pierderi si fara frecari.  Acest tandem al gandirii clasicilor despre macroeconomie putea insa usor conduce la auto-blocare. Vom intelege in continuare felul in care dezvoltarea disciplinei a putut veni numai de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticata, ci chiar partial negata.

1.3 Critica lui J.M. Keynes

Keynes repudiaza in intregime legea lui Say:

(i)                 piata “nu este totul”, ci numai un moment al macro-fluxului, 

(ii)              in sensul in care macroechilibrul nu apartine astfel numai pietelor;

(iii)            de asemenea, sau chiar in consecinta, flexibilitatea salariilor si/sau preturilor este insuficienta producerii echilinbrului general.

Keynes avea sa construiasa, in macromodelul propriu un echilibru cu mult mai complex. Daca insa Keynes nu ramane totusi parintele macroeconomiei, ci un cercetator care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc in conditiile in care el prelua exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datand dinainte de anul 1900, pe care avea sa il modifice si astfel sa il dezvolte.

2. Macromodelul John Maynard Keynes

            In “Teoria Generala…”, Keynes construieste un model economic, compus ca in Diagrama VI.1.

Diagrama VI.1

Componenta formala

a Macromodelului lui John Maynard Keynes

A

Ipoteze si restrictii:

1

fixitatea preturilor si salariilor

2

abstractie de pietele monetara si financiara

3

abstractie de cresterea economica

B

Componente de derulare si de lucru:

1

agregate

2

reprezentari

3

concluzii

2.1              Agregatele si fluxul circular

Sa observam si componenta Tabelului VI.1.

Tabelul VI.1

AGREGATELE

Macromodelului J.M. Keynes

Ord.

AGREGAT

NOTATIE

AUTONOM

FUNCTIE DE VENITUL NATIONAL

1

Consum

C

-

C=C(Y)

2

Investitii

I

I=I*

-

3

Cheltuieli guvernamentale (publice)

G

G=G*

-

4

Exporturi

X

X=X*

-

5

Economii

S

-

S=S(Y)

6

Importuri

M

-

M=M(Y)

7

Venituri fiscale ale statului

T

-

T=T(Y)

8

Venit national

Y

-

C+(I+G+X)=C+(S+T+M)

9

Cerere agregata

Da

-

Da = Y**

10

Injectii

J

-

J=I+G+X=I*+G*+X*

11

Retrageri

W

-

W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)

* Exogen.

** Pentru echilibru.

Intelegerea conditiei agregatelor are loc si va fi explicata in continuare cu ajutorul iteratiilor Diagramei VI.3, care nu face decat sa preia critic macrofluxul lui F. Quesnay.

Diagrama VI.3

Macrofluxul, la J.M. Keynes[3]

(1)   Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) si investitii (I)


Unde:

Y = C+ S

Da = C + I

Echilibru conditionat:

Da = Y  Û

(1) I = S

(2)   Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale ale statului /T) si cheltuieli guvernamentale (publice/G)


Unde:

Y = C+ S + T

Da = C + I + G

Echilibru conditionat:

Da = Y  Û

(2) G = T

(3)   Economia deschisa (W): importuri (M) si exporturi (X)

Oval: I Oval: G Oval: X Oval: S Oval: T
Oval: M


Unde:

Y = C+ S + T+M

Da = C + I + G+X

Echilibru conditionat:

Da = Y  Û

(3) X = M

Explicatii asupra Diagramei si agregatelor:

·        Inca de la prima iteratie se observa atat afinitatea lui Keynes fata de macrofluxul lui Quesnay, cat si despartirea sa de vechii clasici. Insistand asupra celei din urma, dispare definitiv, tot de la prima iteratie, egalitatea (0) Y = C. Dar poate mai important este altceva care dispare: dispare automatismul si al acestei egalitati, dar si al oricarei egalitati de aici incolo – toate iteratiile au egalitati conditionate, urmare indepartarii esentiale a gandirii keynesiste de legea lui Say, de conceptia fundamentala a clasicilor fata de economia de piata, respectiv de increderea in capacitatea sistemului de a se auto-regla.

·        Preluand imaginea fluxului circular, Keynes reuseste sa iasa din “cercul blocat” dintre Say si Quesnay pe doua cai: (1) indoindu-se de capacitatea de autoreglare a fluxului si (2) introducand si pe ceilalti agenti economici in jocul in care firmele si indivizii (populatia sau menajele) ramaneau insuficienti asigurarii aceluiasi echilibru. Ramane insa adevarat ca firmele si popuatia raman, in model, pe fluxul principal, iar agentii economici “adaugati” isi deschid fluxuri separate (aditionale), indicand iesiri din si, respectiv, intrari in fluxul principal. 

·        De la clasici la Keynes, fluxul circular nu este unul banesc, ci unul material, iar echilibrul(Y=Da)–dezechilibrul(YDa) sau se exprima exclusiv prin stabilitatea-instabilitatea preturilor – respectiv, pe piata bunurilor si serviciilor. Astfel, atat piata muncii, cat si relatiile monetare urmeaza sa se situeze in alte zone ale Macromodelului. 

Observatie: Desi nu este considerat flux banesc, macrofluxul se comporta ca un flux banesc in zona economiei deschise: importuri, echivalent iesiri de venit national; exporturi, dimpotriva.

·        Tot intre clasici si Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid in curgere circulara, intalnind agentii economici respectivi. Venitul national “curge” de la firme catre populatie, in zona acesteia iau nastere exclusiv iesirile fluxurilor aditionale, iar intors in zona firmelor, acestea se fac beneficiarele intrarilor aditionale.

·        Macromodelul reuseste astfel sa adauge, la Keynes, un alt factor de complexitate – pe langa inlaturarea identitatii venit-consum si a caracterului neconditionat al oricarei egalitati. Este vorba de trecerea de la exclusivitatea venitului national (fluidul care circula, simplu, fara intrari-iesiri si fara frecari) la doua agregate confluente: (1) venitul national (Y) si (2) cererea agregata (Da). Or, cea mai importanta dintre consecintele noii situatii (situari) a  Macromodelului este – vizavi si chiar inainte de egalitatea conditionata a celor doua agregate – amenintarea devenita imanenta a diferentierii celor doua, in conditiile unor fundamentari tot atat diferentiate.

·        De inteles, astfel, ca (1) la populatie intalnim exclusiv venitul national, luand calea consumului (C), versus caile alternative ale economiilor (S), impozitelor (T) si importului (M); in vreme ce (2) la firme, ipostaza este una dubla: venitul national isi cunoaste originea, iar fluxul revine in calitate de cerere agregata (Da).  

·        In astfel de conditii, agregatele isi nuanteaza individual pozitia. De o parte, la populatie, fluxurile aditionale (alternative la consum) se formeaza exclusiv pe partea iesirilor -- retragerilor (W) -- si exclusiv drept componente ale venitului national (Y). Corespunzator, la firme, aceleasi fluxuri aditionale se formeaza exclusiv pe partea intrarilor – injectiilor (J) --  si exclusiv in zona cererii agregate (Da).

·        Tot in aceste conditii, in Diagrama regasim agregate care au la origine venitul national (consum, economii, impozite, importuri) – si de aceea Tabelul VI.1 le noteaza drept functii de venitul national --, despartite de agregatele care, dimpotriva, apar drept exogene venitului national (consum, investitii, cheltuieli publice, exporturi).

·        Scos definitiv din egalitatea cu venitul national, agregatul consum (C) se desparte, astfel, si de restul agregatelor printr-o dubla conditionare: este componenta principala si a venitului national, si a cererii agregate.

·        Iar acest aspect indica si catre un altul, exprimand timpul economic al macrofluxului: venitul national se formeaza, isi formeaza fluxurile aditionale si se “intoarce” la agentii economici care l-au furnizat (firmele) pe parcursul termenului scurt – cu alte cuvinte, distinctia termenului scurt are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular re-porneste de la firme, tot in calitate de venit national, dupa ce in fluxul precedent – termenul scurt – aici se cumulase cererea agregata. Iata, deci, odata cu inglobarea in venitul national curent a cererii agregate precedente, recastigarea si a bazelor cresterii economice, echivalenta imaginii dupa care termenul lung (succesiunea termenelor scurte) poate insemna conservarea formala a fluxului in conditiile variatiei venitului national corepunzator fiecarui termen scurt – simplismul macrofluxului la F.Quesnay ramanea depasit de acest aspect dinamic, in lipsa intrarilor-iesirilor.  Alte aspecte ale fluxului circular vor fi detaliate in paragrafele urmatoare.

Limitele macro-fluxului circular: Desi poate fi considerat ca atare si fundamenteaza viziunea keynesista asupra macroeconomiei, modelul fluxului circular este numai un “moment” al analizei. Lipsesc deocamdata:

(i)                 coordonata monetara, care la Keynes difera, la randul ei, de viziunea clasicilor – vezi teoria cantitativa a banilor --,  unde Keynes intra in polemica cu alte nume decat Say si Quesnay;

(ii)              referinta la piata muncii, de facto la piata (pietele) factorilor de productie – si mpentru piata muncii, viziunea lui Keynes este diferita;

(iii)            cresterea economica, in calitatea dinamicii macro-sistemului – cu exceptia referintei la inducerea ei de catre cererea agregata;

(iv)            expresia si consecintele dezechilibrelor partiale: inegalitatii intre venitul national si cererea agregata;

(v)               vizavi de cererea agregata, identificarea metodologica (in model) a ofertei agregate.

CASETA VI.2 CADRUL CONCEPTUAL AL VENITULUI NATIONAL

            Avem de a face cu o seama de concepte in jurul categoriei (conceptului) de venit national din teoriile fundamentale, in sensul existentei, de facto, a doua arii conceptuale de origine si de studiu. In cea dintai, vorbim astazi de venit national, ca despre un concept care cumuleaza veniturile obtinute in spatiul de productie autohton si respectiv se refera indirect la productia autohtona, in acest sens:

(i)                 salariile – lucratorilor --, cumulat cu profitul – firmelor – si renta – aferenta proprietarilor de pamant si de capital,

(ii)              suma diminuata de: veniturile corporatiste, taxele de ajutor social, profiturile corporatiste nedistribuite si toate veniturile castigate si neincasate;

(iii)            si la care se adauga: transferurile banesti cu dobanda si toate veniturile incasate dar necastigate;

Iar subsidiare venitului national sunt venitul personal – totalitatea veniturilor unei persoane – si venitul disponibil – rezultat din diminuarea venitului personal cu taxele si impozitele aferente.

Originea fundamentata pe categoria veniturilor, una de “ideologie” keynesista, ramane insa usor indepartata de originea productiva a venitului – astfel produsului -- national.

In cealalta arie conceptuala, vorbim – inainte de existenta veniturilor – de produsul rezultat al productiei. Fundamental este produsul intern brut (PIB), care dispune de doua acceptiuni:

(a)   prima: valoarea de piata a bunurior finale, din care se deduce amortizarea capitalului;

(b)   a doua, cumuland valoarea din prima acceptiune cu unele valori adaugate ne-fundamental productive, de felul valorii adaugate de institutiile financiare, administratiile publice etc.

In fine, PIB ia in considerare si un alt criteriu, respectiv diferenta specifica dintre valoarea creata (adaugata) de firmele (societatile) straine, in spatiul autohton – incluse in PIB – si, dimpotriva, firmele autohtone, localizate in strainatate – excluse din PIB.  

Or, considerarea celor doua criterii importante  -- al bunurilor si respectiv al sediului si nationalitatii firmelor -- urmeaza sa fundamenteze cadrul conceptual din jurul PIB, ca unul diferit de cel din jurul venitului national. Iau astfel nastere produsul global brut si produsul national brut.  Produsul global brut (PGB) adauga la valoarea PIB ceea ce acesta din urma excludea, respectiv productia intermediara, sau bunurile nefinalizate. Produsul national brut (PNB) considera, invers decat PIB, firmele autohtone cu sediul in strainatate, in detrimentul firmelor straine cu sediul in spatiul autohton.

In aceeasi zona a productiei, vizavi de PIB si PNB, mai apare criteriul ajustarii acestora prin impozitarea directa. Deducerea impozitelor directe da astfel nastere, corespunzator: produsului intern net (PIN) si  produsului national net (PNN).  

Produsul national net (PNN) este apreciat, in literatura de specialitate – aidoma PIB – tot dupa doua acceptiuni:

(a)   cheltuiala nationala – ca pereche a aceluiasi venit national – care cuprinde cheltuielile perioadei in materie de (1)consum, atat privat, cat si public, (2) formarea bruta de capital fix (FBCF) si (3) variatia stocurilor;



(b)   PNN la costul factorilor – care regaseste valoarea cumulata a factorilor de productie (munca, pamant si capital) in identitatea retribuirii acestora, adica a veniturilor insumate ale tuturor proprietarilor acestor factori.

Observatii si concluzie: PNN la costul factorilor se identifica venitului national, demonstrandu-se astfel o similaritatea interesanta de apreciere dintre cele doua conceptii si, bineinteles atata vreme cat venitul este surprins dupa criteriul national, in defavoarea celui “intern”. Apare interesanta aceasta identificare atata vreme cat aprecierea keynesista parea de la bun inceput mai imprecisa, mai didactica, mai incepartata de productie si mai lipsita de practicarea criteriilor proprii evaluarilor economico-statistice.

            2.2 Specificul echilibrelor partiale

            Ne referim, in cele de fata, tot la continutul macrofluxului, mai precis la fluxurile aditionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux aditional est format dintr-o componenta functie de venitul national si din cealalta, exogena fata de venitul national si respectiv componenta a cererii agregate. Dincolo de modelul (imaginea) care le reuneste in Diagrama VI.1, insa, exista specificuri importante ale fiecarui flux in parte.

            2.2.1 Economiile si investitiile  

           

            Considerand, mai intai, ecuatia (1) de mai sus, echivaland la randul ei iesirii din modelul clasic:

(1)   Y = C + S

economiile apar drept partea reziduala a venitului national, peste nivelul consumului:

                        S = Y - C        

iar aceasta se intampla, fireste, la nivelul consumatorului – la populatie, menaje sau indivizi. 

CASETA VI.3 INCLINATIILE MARGINALE SPRE CONSUM SI ECONOMII

            Putem reconsidera ecuatia (1) avand in vedere si consumul si economiile ca functii de venitul national:

                        C(Y) + S(Y) = Y

            De la care, impartind ambii membri prin Y, rezulta:

                        C/Y + S/Y = 1

            Unde fiecare dintre cele doua raporturi din membrul stang indica partea consumului si respectiv economiilor in venitul total, sau inclinatiile marginale ale populatiei catre cele doua optiuni. Daca, astfel, notam cele doua  raporturi cu literele mici corespunzatoare, rezulta:

                        c + s = 1  sau s = 1 - c

            Ceea ce echivaleaza cu a considera, mai intai, cele doua inclinatii cu valori pozitive si subunitare:

                        0 < c < 1 si 0 < s < 1

cu a revedea economiile ca functie de venitul national, in al doilea rand, si cu a observa corelatia inversa a celor doua inclinatii – a consumului si economiilor, in ultima instanta – pe termen scurt. Cu alte cuvinte, inclinatia marginala catre economii este determinata (in sens contrar) de inclinatia marginala catre consum.

            A se deosebi insa inclinatia marginala de inclinatia medie, identificata cu rata consumului, respectiv a economiilor – desi cele doua par sa se confunde, inclinatia marginala este aceea care indica ceea ce se intampla in momente bine precizate, pentru niveluri specifice ale venitului national.

De cealalta parte a acestui flux, revine noua categorie institutionala – de agenti economici – inclusa in model – am numit bancile (sistemul bancar), la care se poate adauga sistemul financiar, alcatuit la randul lui dintr-o infrastructura formata din agenti economici care gestioneaza economii, transformandu-le in investitii[4]. Odata cu largirea (larghetea) numarului de agenti economici si institutii participante, cu principiile si sistemele lor de lucru diferentiate, zona relatiilor economii-investitii se face ea-insasi una extinsa si de importanta economica majora. Societatea macroeconomica isi formeaza, astfel, propriul fond de investitii din economii cumulate pe termen lung – ceea ce echivaleaza cu adevarul ca, pe termen lung, egalitatea economii-investitii este valida si fundamentala. Problema conditionarii acestei egalitati este, deci, tot automat, una pe termen scurt.

Vom mai desprinde din urmatoarele sub-paragrafe si faptul ca acest flux este singurul din Macromodelul Keynes care isi apropriaza ambii termeni de timp – scurt si respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie:

(a)    investitiile pot depasi (excede) economiile curente:  I > S, premisa a cresterii cererii agregate peste nivelul venitului national: Da > Y, respectiv o premisa inflationista[5]. Concomitent, insa, este nevoie ca fondul de investitii sa fi fost asigurat in perioadele – timpii scurti -- anterioare pentru o astfel de situatie curenta;

(b)    fie, dimpotriva, economisirea poate fi superioara investitiilor: S > I, premisa inversa si in ce priveste raportul venitului national curent cu cererea agregata: Y > Da, adica o premisa deflationista. Concomitent, insa, putem aprecia ca deflatia poate astfel alimenta excedente ale investitiilor in perioadele urmatoare;

(c)    fie, bineinteles, economisirea si investitiile sunt egale: S=I, un echilibru partial care isi apropriaza stabilitatea preturilor pe piata principala (a bunurilor si serviciilor), ca si un proces ritmic al investitiilor pe perioadele urmatoare.

Acestea fiind jocurile investitii-economii pe termen scurt si efectele lor, Keynes indica doua limitele ale acestuia – de altfel perfect vizibile in Diagrama VI.3:

(i)                 limita economisirii – constituirii economiilor – este nivelul venitului national;

(ii)              limita investitiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) in perioadele precedente si in perioada curenta.

Iar aceasta pentru ca Macromodelul Keynes imagineaza economiile si investitiile, nu numai corelate intre ele, ci laolalta in macro-fluxul venitului national.

            Am desprins astfel o dubla conditionare interesanta a economiilor, respectiv cu consumul – pe partea venitului national – si cu investitiile – pe fluxul specific, aditional (ANEXA 1). Iar acestea, pe cei doi termeni de timp, scurt si respectiv lung. In realitatea completa, cele doua corelatii ale economisirii se lasa intermediate, in Macromodel, de alte doua marimi de importanta cruciala, respectiv, din nou, venitul national (corelatia cu consumul, vezi CASETA VI.3) si rata dobanzilor (cu investitiile, vezi si sub-paragraful 2.4.2 de mai jos).  

            Ne intoarcem astfel la relatia economiilor cu consumul, despre care revedem atat CASETA VI.3 – cu relatia inversa, de principiu, intre consum si economii pe termen scurt --, cat si Diagrama VI.3 – cu acelasi macroflux principal, circular. Dincolo de corelatia inversa intre consum si economisire (pe termen scurt), se poate desprinde contributia diferentiata la constituirea venitului national al perioadei urmatoare, din partea economiilor si respectiv consumului:

(a)    pe termen scurt, consumul este cel care “valideaza” reintregirea venitului national – este vorba aici inca de imaginea fluxului circular, de la clasici, ceea ce, la Keynes, se traduce prin cererea agregata intretinuta de si prin consum; iar aici putem imagina pe teren procesul prin care productia nationala (oferta agregata) este tranzactionata (vanduta) pe piata. Dimpotriva, tot la Keynes, economisirea este o iesire din fluxul principal, ea diminueaza consumul, afectand nivelul venitului national si cresterea (economica a) acestuia;

(b)     fenomenul este numit de James Tucker “paradoxul economiilor”[6] – pentru ca, insfarsit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate, venitului national pe perioada urmatoare si astfel cresterii economice, dar asta prin intermediul investitiilor.

In subsidiarul relatiilor inverse ale economisirii cu consumul si cu investitiile, se va putea desprinde mai departe chiar o relatie crescatoare intre consum si investitii – multiplicatorul de investitii (CASETA VI.7, de mai jos).

            2.2.2 Impozitarea si cheltuielile publice[7]

            Ceea ce deosebeste impozitarea de economisire inseamna cel putin trei aspecte. Mai intai, impozitarea, desi se formeaza (in Macromodel) tot la populatie, nu este o optiune a acesteia si nu se contabilizeaza in proprietati private, ci are loc la rate dictate prin lege ca un transfer catre domeniul statului. A doua deosebire este, astfel, aceea ca, desi se manifesta ca iesire de flux si pe partea populatiei, impozitarea ramane insensibila (inerta) fata de optiunea populatiei, de rata dobanzilor sau de nivelul inflatiei. A treia deosebire  este aceea ca impozitarea, ca si materializarea (returnarea) ei prin cheltuieli publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci concomitent cu materializarea fluxului circular, adica pe termenul scurt a ceea ce se numeste exercitiu bugetar. Ca atare, interesant se face aspectul dupa care caracterul exogen al cheltuielilor publice nu revine odata cu acestea, ci porneste inca din zona impozitarii, adica a iesirii de flux pe partea populatiei.

In rest, impozitarea, ca si economisirea, constituie iesire de flux, reduce cererea agregata – avand sansa sa reduca nivelul venitului national pae perioada urmatoare – dar tot atat efectul ei imediat este si unul deflationist.

            Deosebirea intre impozitare si si economisire ramane mai mare decat aceea intre cheltuielile publice (guvernamentale) si investitii, cel putin din punct de vedere operational (keynesist) – bunaoara, cheltuielile publice intretin cererea agregata aidoma investitiilor si chiar le pot suplini pe acestea si intretin pericolul inflationist in aceeasi masura. Tot ce nu pot (statutar vorbind) cheltuielile publice – in comparatie cu investitiile private – este sa se intretina in perioada curenta pe baza unor varsaminte anterioare.

            Trei aspecte sunt insa mai importante in relatia intre impozite -- venituri fiscale ale statului – si cheltuielile publice (guvernamentale) – in speta pe fluxul aditional adus de agentul economic stat. Primul dintre ele tine de observarea situatiei ca acelasi fluxul aditional se contrapune (si el) macrofluxului prinxcipal – in traducere economica, veniturile statului reduc cererea agregata (venitul national) si numai cheltuielile acestuia sunt in folosul cererii agregate, venitului national si macrofluxului.

            Or, sa observam, in consecinta, cel de al doilea aspect al acestui flux, respectiv, ca si pentru cazurile celorlalte fluxuri aditionale, cel legat de echilibrul, versus dezechilibrul pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar echilibrul bugetar – al bugetului de stat, respectiv, intre veniturile si cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului aditional fata de macrofluxul principal echivleaza situatiei in care, mai intai, excedentul bugetar – excedentul veniturilor (fiscale) fata de cheltuielile publice – echivaleaza diminuarii fluxului – consumului, cererii agregate si venitului natioal la momentul viitor – invers pentru deficitul bugetar – excedentul cheltuielilor publice peste nivelul veniturilor statului --, care echivaleaza cresterii cererii agregate.

            In astfel de conditii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant contributiei agentului economic stat la cererea agregata si la cresterea economica – plus, bineinteles, inclinarea spre satisfacerea pretentiilor altor agenti economici. O situatie cenzurata numai de caracterul inflationist, natural pentru deficitul bugetar si cresterea economica. De cealalta parte, insa, excedentul bugetar revine intr-o pozitie realmente ingrata – de aceea, o astfel de situatie, fiind si la optiunea statului, se manifesta destul de rar si in imprejurari extreme de inflatie.

CASETA VI.4 SPECIFICUL AGENTULUI ECONOMIC STAT

            Prin geneza si definitie, statul este un organism politic si social lipsit de interese, dimpotriva, servind interesele altora. Acesta este un adevar incontestabil, si nu o teorie sau vreo chestiune doctrinara. In speta, cedarea statului in favoarea intereselor altora nu tine nici de epoca istorica, nici de forma de guvernamant si nici de gradul de democratie.

Rolul statului fata de economia moderna – dar si pre-moderna -- era inevitabil, numai ca abia aici intervin doctrinele, propriuzis intelegerea acestui rol. Primul punct de vedere manifest era cel al vechii gandiri liberale, am numit doctrina statului minimal. Aceasta era caracteristica unei epoci istorice a capitalismului modern de pana la marea criza din 1929-1933 si limita interventia statului la ceea ce este astazi numit politica economica negativa: asigurarea exclusiva a conditiilor economiei libere, a legalitatii si circulatiei monetare.  O astfel de doctrina era potrivita gandirii fiziocrate – dupa care economia era la fel de “buna” ca natura, fiind nevoie numai a-I respecta legitatile – si clasice – dupa care, ca la J.B. Say si F. Quesnay, economia libera ar dispune de resorturile autoreglarii.

Situatia avea sa se schimbe imediat dupa marea criza, atunci cand devenea vizibil ca mecanismul economiei moderne nu rezolva de la sine o problema precum cea a somajului, mai mult chiar, este capabil si de auto-blocare. Lucrurile aveau sa se schimbe in plan doctrinar – aici, momentul “Teoriei Generale…” a lui J.M. Keynes este unul care pare sa demonstreze capacitatea istorica a societatii de a-si gasi vocea de care avea nevoie – dar nu numai, respectiv si in planul actiunii efective a statelor dupa 1933. Dupa cum, interventia statului in economie revenea in “curtea proprie”, dar se si extindea imediat la relatiile economice dintre natiuni – cu atat mai mult cu cat, odata cu marea criza cadea si ceea ce s-a numit sistemul monetar international al etalonului aur, care rimase perfect cu capitalismul liberei concurente de pana la inceputul secolului al XX-lea. Meritul lui Keynes a fost acela de a deslusi ceva din secretele interventiei statului in economie – asa cum se va dezvolta in aceasta Lectie, in intregimea ei. Important este insa ca, in noile vremuri si gandirea liberala s-a vazut mai intai intr-o mare defensiva, apoi fortata sa admita noua situatie a statului in economie, ca unica solutie de rezolvare a crizelor.

Era deci depasita doctrina “statului minimal”, iar statul urma sa aiba, asupra economiei, politici negative, dar si politici pozitive – echivaland cu strategii economico-sociale si de dezvoltare. Politica pozitiva a statului facea insa inevitabil un caracter partinitor al statului fata de unele ramuri si fata de unii agenti economici, impotriva altora. Economistii clasici si generatiile de neoclasici surprind inca pozitionarea anti-concurentiala a statului ca inevitbila in sine, iar aceasta vine sa cauzeze dezvoltarii libere a economiei si afacerilor. Cu toate cele intamplate, deci, interventia statului in economie, odata cvasiunanim acceptata, ramane o chestiune controversata, producatoare de polemica intre clasici-neoclasici, de o parte – iar grupurile de idei ale acestora s-au si multiplicat – si respectiv  keynesisti-neo-keynesisti, de cealalta – curent ajuns insa intr-o oarecare deriva dupa anii saizeci. Este un impas al doctrinelor, in sine, si nu in intrgime legat de cele intamplate in zona statului in economie.

Dincolo de aceste fapte – de altfel descrise foarte pe scurt aici – dezvoltarea statului in economie se extinde de la elaborarea politicilor si strategiilor la individualizarea sectorului de stat in economie[8], practic a agentului economic stat. Statul devine concomitent: (1) agent economic, pe picior de egalitate cu ceilalti agenti economici; (2) organism de putere – elaborator si sustinator de politici economice.

In practica curenta si cotidiana, insa, deosebirea dintre cele doua pozitii tine mai degraba de nuante. In realitate, statul ramane acelasi organism purtator al intereselor altora, in ambele calitati economice ale sale. Or, unul dintre aspecte s-a si relevat, in cele de mai sus, in conditia bugetului de stat. Astfel – cata vreme oricare dintre ceilalti agenti economici vede adevarata performanta in modul cel mai simplu, prin superioritatea veniturilor fata de cheltuieli, numita chiar profitabilitate – numai in cazul statului lucrurile arata invers: excedentul bugetar ar indica tocmai lipsa de performanta si de activitate a organismului statal, in vreme ce performantele ar fi cautate pe partea cheltuielilor.

Nu trebuie insa sa ne grabim sa credem ca, dimpotriva, deficitul bugetar ar fi o chestiune de performanta a statului, ci sa regasim aici o a doua problema a activitatii economice a statului – am numit elaborarea criteriilor de performanta specifice, cata vreme lipsesc indicatorii naturali, precum profitabilitatea, in cazul firmelor si celorlalti agenti economici.

Si nici macar aici nu se opresc problemele implicarii statului in economie, ci ele merg si catre administrarea (administratia) economica – si economia administratiei de stat. Nu trebuie sa fim liberali ca sa observam ca activitatea administratiilor de stat este mai lenta si mai putin eficienta decat aceea a companiilor in libera concurenta, dupa cum activitatea economica in sectorul de stat cumuleaza cele mai vizibile caracteristici ale monopolurilor. Tot atat cat diferenta de dinamica pe termene foarte lungi este vizibila intre agentii economici si stat – de la “Avutia Natiunilor” a lui Adam Smith (1790), de o parte principiile fiscalitatii  au ramas aceleasi, cu putine ajustari conceptuale pana dupa secolul al XX-lea, in vreme ce firmele s-au dezvoltat si diversificat, de atunci, exponential: de la “one man business” la parteneriate si corporatii, dar si pe criterii de numar de angajati, obiective, relatii interpersonale, capital tehnc etc.

Ar mai trebui insa adaugat aici detaliul dupa care Macromodelul considera exclusiv fiscalitatea drept furnizoare de venit pentru stat.  In realitate, veniturile statului sunt mai multe, tot atat cat proprietatea statului nu este in intregime proprietate publica, dar nu avem de a face cu vreo scapare esentiala a Macromodelului – veniturile statului sunt dominate de cele fiscale peste tot in lume.

            Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt – in loc de deficit versus excedent – deficit versus echilibru.

Nu cel din urma aspect al acestui flux este – vizavi de echilibrul-dezechilibrul bugetar si implicatiile corespunzatoare – marimea sectorului de stat[9] -- ceea ce, in planul bugetului de stat si macrofluxului aditional de care discutam aici, indica un nivel al veniturilor si cheltuielilor concomitent mai mare sau mai mic de la un stat la altul. Veniturile-cheltuielile bugetare sunt determinate de marimea sectorului de stat in economie, cele dintai fiind aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea, situatia pe termen lung. Acest aspect, tinand de termenul lung, isi pastreaza, pentru fiecare caz (stat) in parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar mai important este faptul ca regasim in amploarea sectorului de stat un adevarat criteriu tipologic al economiilor nationale de astazi. 

            2.2.3 Economia deschisa

            Discutam aici despre implicarea restului lumii – agentilor economici din afara macro-spatiului, in legaturi economice cu agenti economici din interiorul macro-spatiului – in aceeasi calitate de agent economic adaugat. Fluxul vede importurile drept iesiri si invers pentru exporturi, aidoma situatiei in care ar fi considerat fluxul platilor (monedei), in locul fluxului material – drept urmare, importurile revin in zona populatiei (menajelor), iar exporturile in zona firmelor. In aceste conditii, fluxul importurilor este conditionat de resursele autohtone (venitul national) – aidoma economiilor si impozitarii --, iar exporturile intra in categoria agregatelor exogene – alaturi de investitii si cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar – actionabil  (de catre stat) pe ambele parti ale fluxului –, Macromodelul vede aici echilibrul-dezechilibrul extern actionabil in mod direct exclusiv pe partea importurilor – ca si cum productia exportata nu ar fi parte a macrofluxului material. In plus, echilibrul-dezechilibrul extern este – aidoma celui bugetar – un echilibru pe termen scurt.

CASETA VI.5 GRADUL DE DESCHIDERE ECONOMICA

Nu nevoia de a intra in detalii[10], ci aceea de a intregi intelegerea acestui aspect ne forteaza sa consideram aici si conceptul gradului de deschidere economica (DE)ponderea fluxului extern in productia si venitul total autohton. Rigurozitatea conceptului obliga insa la observarea conditiei atat de diferite a celor doua parti ale fluxului extern – exportul si importul – intre ele. Aici mai este nevoie de precizarea daca judecam situatia dupa realitatea fluxului material, sau dupa Macromodel (fluxul platilor). In ce priveste fluxul material:

(a)   exportul este iesire materiala – productie iesita -- iar sursa sa este productia autohtona (produsul national) – identificata venitului national.  Ca atare, deschiderea economica externa, pe partea exporturilor (DEx), va considera ponderea exporturilor in produsul autohton:

(1)        DEX (%) = X / Y (%)

(b)   dimpotriva, importul este intrare materiala – productie adaugata sau atrasa la sau de catre cea autothona – iar sursa ei este spatiul international. Ca atare, deschiderea economica externa, pe partea importurilor (DM), trebuie sa considere, pe langa referinta productiei nationale, si fluxul adaugat acesteia (importurile):

(2)        DEM (%) = M / (Y + M) (%)

            Or, aceasta situatie – dubla referinta, vezi diferentierea celor doi numitori – face dificila agregarea gradului de deschidere economica intr-o marime (formula) unica – exista unele solutii neacceptate totusi unanim. Dar nici reconsiderarea aceluiasi grad de deschidere dupa conceptia Macromodelului nu ar rezolva chestiunea, ci doar ar inversa termenii de referinta intre partea exporturilor si cea a impoturilor.

Fluxul  extern se deosebeste – pentru Macromodel -- de celelalte doua macro-fluxuri aditionale prin aceea ca importurile si exporturile nu sunt corelate (legate) intre ele, consecinta fireasca fiind aceea ca, aparent, cele doua parti ale fluxului nu se apropie unul de celalalt pe niciun termen – scurt, ca in cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca in cazul fluxului investitii-economii -- si nu exista niciun extra-resort care sa actioneze intr-un astfel de sens.

Necorelarea aparenta a celor doua parti (zone) ale fluxului extern isi adauga si o alta caracteristica importanta vizavi de inflatie:

(a)   nici importurile nu diminueaza inflatia – asa cum se intampla limpede in cazul economisirii si impozitarii;

(b)   nici exporturile nu sunt inflationiste – sunt unicul component al cererii agregate neinflationist.

CASETA VI.6 IMPORTUL SI EXPORTUL SUNT  LEGATE INTRE ELE

SI INFLATIONISTE

           

            Legatura este una partiala si, din nou, mai vizibila pe partea produsului national, decat pe Macromodelul lui Keynes. Mai mult, aceasta tine de un fenomen specific dezvoltarii economice in macro-planul natiunii, paralel cu extinderea acesteia in afara natiunii, in speta cu accentuarea diviziunii internationale a muncii. Vorbim astfel de categoria importurilor de completare – materii prime si alti factori variabili, bunuri intermediare (piese de schimb, subansamble) pe verticala “productiei transfrontaliere”. In oricare economiei de astazi, si cu atat mai mult in cele cu industrii dezvoltate, exista obligatoriu o pondere a importurilor de completare care indica masura in care soldul balantei externe nu se poate imbunatati nici prin afectarea directa a importurilor, nici prin fortarea exportulor. 

            Exporturile sunt legate de inflatie si prin cauza, si prin efect. Pe partea cauzala, exporturile au loc tocmai pe piata externa pe care inflatia este superioara celei autohtone; prin efect, dimpotriva, “intoarcerea” exporturilor la fluxul autohton fie este favorizata de inflatie , fie contribuie la ea prin colportarea si a pretului initial practicat pe piata externa. Acelasi mecanism prin care importurile aduc cu ele pretul international, numai ca, in ce le priveste, acest pret poate fi oricand unul mai ridicat, dar si unul mai scazut decat cel practicat pe piata nationala. 

            Totusi necorelarea directa intre importuri si exporturi se face compensata cu ceva in Macromodel. Preluam egalitatea (3) de mai sus a macro-fluxului:

                        I+G+X = S+T+M

care indica echilibrul fluxului material, si il rearanjam simplu:

                        (4) (X-M) = (S-I) + (T-G)

            Astfel, descoperim in membrul stang balanta comerciala[11], ca echivalenta – in conditii de macro-echilibrubalantelor economii-investitii si, respectiv impozite-cheltuieli publice (bugetul de stat).  In detaliu, exporturile actioneaza pozitiv echilibrul extern – in favoarea intrarii de flux international in macrofluxul national – in aceeasi masura cu economiile si impozitele; dimpotriva, celelalte componente ale cererii agregate, investitiile si cheltuielile publice, isi adauga caracterului inflationist pe acela ca provoaca deficit extern.

            2.3 Consumul, in Macromodel

            Pastrand aceeasi imagine a macrofluxului circular, consumul este alimentat si astfel vazut ca functie de venitul national – la care este important sa adaugam ca, aidoma economiilor, veniturilor fiscale si importurilor, deci tuturor retragerilor,  este vorba de exogena venitului national pe termen scurt, ceea ce in model inseamna circumferinta completa a macro-fluxului.

            Exista o caracteristica esentiala a consumului, functie de venit national: aceasta functie este crescatoare. De la aceasta caracteristica pot decurge inclusiv variatii de forma, panta etc., pe care le vom examina in cele de fata pentru a intelege complet conditia consumului fata de venit.

(i)                 Cea mai simpla ipostaza a functiei de consum este functia lineara simpla (Graficul VI.2).

C

                                                C(Y)


CA                               A


            a


O                                 YA                   Y

Graficul VI.2

            Explicatie grafica:

·        Ecuatia dreptei C(Y) este:

                        C(Y) = a Y

unde parametrul (a) este nu altceva decat raportul intre CA si YA, respectiv tangenta unghiului  (a). Mai mult, unghiul a ramane constant, ca si tangenta sa, independent de punctul (A sau altul) de pe dreapta considerat. Ca atare, acest raport defineste inclinatiile catre consum(CASETA VI.3), manifestate de venitul national, in totalitate, adica:

(a)     marginal – in fiecare punct, respectiv pentru fiecare nivel al venitului national;

(b)     mediupentru totalitatea venitului national.

·        Pentru functia lineara simpla, consumul depinde in totalitate (100%) de nivelul venitului national.

(ii) Functia lineara cu consum autonom  (Graficul VI.3)

       C 

                                                            C(Y)

      CB                                      B

      CA             A                                 a1      

      Co             A’                    B’

                        a2

                a3  

       O              YA                   YB                    Y

                        Graficul VI.3

                       

                        Explicatie grafica:

·        Ecuatia dreptei C(Y) este, de astadata:

C(Y) = aY + b

unde (a) este (ca si in conditiile (i) de mai sus) tangenta unghiului (a1), iar (b) -- termenul liber si element nou al functiei – este nu altceva decat valoarea consumului autonom, Co.

·      In aceste conditii, consumul autonom – cel efectuat independent de nivelul venitului national -- restrictioneaza relatia directa a consumului cu venitul national al perioadei.

·      Grafic se observa insa modul in care existenta consumului autonom desparte intre ele inclinatiile medie si marginala ale venitului national catre consum:

(a)   inclinatia marginala ramane de partea unghiului a1 (tangenta acestuia) si se mentine constanta pentru o functie lineara, ca parte a ei;

(b)   inclinatia medie se regaseste in unghiurile a2 si a3 (tangentele unghiurilor) , respectiv pentru punctele A si B de pe curba C(Y) si devine variabila, respectiv descrescatoare, odata cu cresterea venitului.

(iii) Functia curbilinie (ne-lineara sau concava) cu consum autonom  (Graficul VI.4)

            C

     CB                               B                  C(Y)   

    

      CA    A     

     Co


               a1        a2  


        O    YA                    YB                            Y                    

                        Graficul VI.4

                        Explicatie grafica:

·        Functia C(Y) ramane crescatoare, in ciuda variatiei pantei.

·        Forma concava a functiei (curbei) C(Y) semnifica, fireste, caracterul descrescator al inclinatiei marginale catre consum – regasita in pantele tangentelor la C(Y) in punctele A, B etc. , strabatand curba spre dreapta. Reducerea inclinatiei marginale catre consum, odata cu cresterea venitului national, se traduce prin cresterea economiilor – atat absoluta, cat si ca pondere in venitul national – este ceea ce lipseste ambelor variante lineare precedente.

·        Comportamentul inclinatiei medii catre consum (vezi unghiurile a1 si a2, pentru aceleasi puncte A si B) este similar celei maginale, respectiv si aceasta are un caracter decrescator de nivelul venitului national.

Observatie-concluzie: Forma curbilinie a functiei consumului de nivelul venitului national aduce – fata de functia lineara – variatia – in speta, descresterea – ambelor inclinatii – medie si marginala – catre consum ale venitului national.

2.4 Reprezentari keynesiste ale echilibrului general

Dupa detaliile de mai sus asupra agregatelor, revenim la design-ul Macromodelului, odata cu sublinierea ca prima sa faza – modelul fluxului circular –, desi capabila sa descopere mai multe aspecte ale macroeconomiei (agregate, fluxuri, tipuri de agenti economici) , este totusi lipsita de alte capacitati tot atat de importante: reflectarea cresterii economice si a echilibrului-dezechilibrului general, la randul lui extins in afara pietei principale – a bunurilor si serviciilor -- , inclusiv reflectarea somajului si a pietei muncii.

2.4.1 Modelul “injectii-retrageri” si echilibrul fortei de munca

 

            2.4.1.1 Modelul “injectii-retrageri

Modelul “injectii-retrageri” (JW/Graficele VI.5) decurge direct din fluxul circular: el distinge mai intai injectiile (J) de retrageri (W), dupa criteriul pozitionarii acestora in raport cu venitul national.

  J;W                                                                     J;W

                                                                                                                            (W) 

                                                (W)                          J2                                     A2       (J2)     

                                    C                                                                                 DJ

    J       B’         A         C’           (J)                        J1              A1  a    DY     A2’      (J1)


            B


  O       YB        YA       YC                    Y                O              YA1                  YA2          Y                 (a) termenul scurt                                                   (b) termenul mediu-lung

Graficele VI.5

            Comentariu grafic:

·        Astfel, numai retragerile (W) sunt functie crescatoare de venit national W(Y), in vreme ce injectiile (J) sunt exogene (J=J*) – vezi forma-panta perfect elastica a functiilor (J) fata de axa OY. Modelul

·        Primul element nou adus de modelul JW este nivelul venitului national de echilibru pe piata bunurilor si serviciilor: YA, in Graficul (a); YA1 si YA2, in Graficul (b). Macromodelul vede deci un anume nivel al venitului national pentru care injectiile egaleaza retragerile – respectiv cheltuielile economiei egaleaza resursele acumulate ale acesteia. Graficul (b) indica aici succesiunea timpilor scurti – ai celor pentru care exista cate un singur venit national de echilibru.

·        Vizavi de venitul national corespunzator echilibrului pe piata bunurilor si serviciilor, pe termenul scurt (Graficul (a)) sunt puse in evidenta si situatiile de dezechilibru – dezechilibrele vazute de Macromodel sunt, respectiv (1) inflatia: J>W, pentru punctul mobil B si (2) deflatia: J< W, pentru punctul mobil C.

Observatie: Ca o consecinta a axarii pe macrofluxul venitului total (national), Macromodelul vede si inflatia definita tot in termenii fluxurilor de cheltuieli si formari de resurse – spre deosebire de definitia clasica, indicand comportamentul – rezultat al – preturilor pe piata.

·        Graficul (b) indica – pentru termenul lung sau succesiunea termenelor scurte – un alt element important – este raportul variatiilor, intre timpii scurti, ale venitului national si exogena injectiilor:

kJ = DY /DJ

sau ceea ce poarta numele de efect multiplicator. Efectul multiplicator rezulta drept cotangenta a unghiului a, din Graficul (b). 

Observatie: Se pune insa problema ca o legatura logica intre Graficele (a) si respectiv (b) are loc numai in conditiile in care variaza (cresc) exclusiv injectiile – vezi, intre (J1) si (J2), ceea ce inseamna deplasarea catre dreapta (pe verticala) a curbei (J); dimpotriva, variatia retragerilor are loc exclusiv de-a lungul curbei (W). Or, aceste dinamici se fac si altfel conditionate (imediat in continuare), adica intre piata principala (bunuri si servicii) si cea a muncii. Vom vedea mai jos felul in care, la un alt nivel al aprofundarii Macromodelului, palierul de joc se muta de la planurile celor doua piete la planul dintre cererea agregata (injectii) si respectiv oferta agregata (echilibrul-dezechilibrul fortei de munca).

CASETA VI.7 MULTIPLICATORII

            Multiplicatorul – in definitie generalizata -- masoara efectul variatiei exogenei asupra endogenei si ca atare se regaseste, ca in formula de mai sus, in raportul de variatie a endogenei (la numarator), vizavi de exogena (numitor). Incercam sa surprindem pe scurt efectele multiplicatoare specifice ale componentelor agregate asupra venitului national, cu ideea pornita din subparagraful de fata.

            Multiplicatorul de investitii poate porni de la formula adaptata de mai sus:

kI = DY /DI

unde kI este multiplicatorul de investitii, iar variatiile din membrul drept sunt ale venitului national (Y) si respectiv ale investitiilor (I). Luand in considerare:

(i)                 prima variatie a venitului national de valoarea DI, adaugata primei valori a venitului national;

(ii)              variatiile investitiilor, in ciclurile urmatoare, dictate de variatia consumului, respectiv de inclinatia marginala catre consum (c), rezulta, in succesiunea termenelor scurte:

DY = DI  + DI x c + (DI x c) x c + (DI x c 2) x c + (DI x c 3) x c + …

sau:

DY = DI (1 + c + c 2 + c 3 + …)

ceea ce, intre parantezele din membrul drept cumuleaza o progresie geometrica, lasand, prin impartirea ecuatiei la DI, loc multiplicatorului:

(1) kI = 1 / (1-c) = 1 / s

            Multiplicatorul de investitii este, deci, in relatie inversa cu economiile, astfel intr-una crescatoare cu consumul.

            Multiplicatorii cheltuielilor publice (kG) si respectiv exportului (kX) pot fi judecati si obtinuti dupa acelasi rationament, rezultand nu altceva decat identitatea lor intre ei si respectiv cu multiplicatorul de investitii – pozitiile lor in design-ul macrofluxului sunt absolut similare.

Diferentieri apar in si pentru alte doua situatii. Mai intai, se pune problema impactului deschiderii economiei, neconsiderat pana aici. Cel mai simplu, insa, se poate intelege felul cum:

(i)                 de o parte – aceea a injectiilor si cererii agregate -- multiplicatorul exportului se comporta identic cu cel al investitiilor;

(ii)              de cealalta parte – aceea a retragerilor -- efectul este unul de includere a importurilor in totalul concumului, afectand in profunzime inclinatia marginala spre consum --  vezi inclinatia marginala catre importuri (m). Multiplicatorul de investitii, afectat de deschiderea economiei, devine:

(1’) kI = 1 / (1-c + m)

            Al doilea aspect special este ridicat de fiscalitate – mai precis de reducerea impozitelor, aparent de pus pe acelasi taler cu multiplicatorul cheltuielilor publice, deasemenea echivalent celui al investitiilor.             Presupunand reducerea impozitelor in valoare de (-) DT, consumul creste pe seama acestui venit suplimentar in proportie dictata de inclinatia marginala, inca de la prima variatie. In astfel de conditii, variatia venitului total devine:

DY = - DT x c – (DT x c) x c - (DT x c2) x c - (DT x c3) x c  - …

respectiv:

DY = (-) DT x c ( 1+c+c2+c3 …)

ceea ce, cu considerarea aceleiasi sume a progresiei geometrice dintre paranteze, regaseste multiplicatorul fiscal la valoarea:

(2) kT = (-) c / (1 – c)

Observatie: Cheltuielile publice sunt favorizate de efectul multiplicator (mai mare), vizavi  de reducerea impozitarii.             

           

2.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca

Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca apare, la Keynes, inca mai simplu (simplist) decat viziunea vechilor clasici fata de piata fortei de munca (Graficele VII.1) – vezi Graficul VI.6, unicul din lucrarea de fata pe o singura axa rectangulara.

O                     Yef                  Ymo           Y

                Graficul VI.6

            Comentariu grafic:

·        Macromodelul nu considera piata muncii, in intelesul clasic (Graficele VI.1) -- cu cerere-oferta sub forma de angajati-job-uri – ci referinta lui se limiteaza la acelasi venit national.

·        Mai intai, venitul national al maximei ocupari (Ymo) corespunde productiei in conditii.le maximei ocupari a fortei de munca (lipsei somajului). or, in conditiile in care – de acord cu clasicii asupra functiei de productie[12] --numai cresterea factorilor variabili asigura cresterea productiei, atunci Ymo este cel mai inalt nivel al venitului national pe termen scurt, repectiv la un moment (istorico-economic) dat.

·        Astfel, venitul national efectiv (Yef) este mai mic sau egal cu venitul national al maximei ocupari, indiferent de celelalte conditii din economie. 

·        Dezechilibrul fortei de munca, la Keynes – spre deosebire de viziunea clasicilor (Graficele VI.1) – se limiteaza la somaj.

·        Diferenta inte cele doua niveluri ale venitului national – “output gap” – se identifica costului economic al somajului.

Observatie: Keynes nu a crezut in piata muncii, in conditiile in care admitea totusi coordonatele cererii de munca, la fel ca in viziunea clasicilor – aceasta situandu-se in partea firmelor si ramanand influentabila din partea pietei principale, a bunurilor si serviciilor. Pentru disidentul clasicilor, este contestabila rigoarea comportamentului ofertei de munca, respectiv a capacitatii potentialilor angajati de partener egal al firmelor pe piata. Drept urmare, salariul este, la randul lui, departe de comportamentul unui pret de piata al muncii.

2.4.1.3 Macropolitici pe termen scurt

Alaturarea intre cele doua reprezentari ale sub-paragrafului de fata poate produce cea mai importanta apropiere -- spre comparatie -- intre Macromodel si rationamentul clasic al legii ofertei creatoare de cerere proprie (expusa mai sus in paragraful 1.1), in vederea compararii esentiale a celor doua viziuni asupra macrosistemului. Pe partea Macromodelului nu este presupusa nici o forta de interactiune intre macroflux si conditia fortei de munca (intre cele doua echilibre de piata) – cata vreme, la clasici, piata principala si piata muncii interactionau si tindeau spre un echilibru comun. Vom incerca doua trepte succesive ale analizei.

Pentru prima treapta a analizei, putem presupune chiar suprapunerea Graficului VI.6 peste Graficul VI.5 (a), conditii in care cel putin Ymo poate apare, alternativ, in toate cele trei ipostaze posibile: (a) inflatie; (b) echilibru de piata si (c) deflatie (Graficele VI.7).

J,W                                                                  (W)

                                                            C

                                                            DEFLATIE

J           B’                     A                     C’             (J)

            INFLATIE

            B

O         YB                    YA                   YC

O         Ymo1              Ymo2              Ymo3         Y

                        Graficele VI.7

Explicatie grafica:

Principiile rationamentului politico-economic al modelului sunt:

(i)                 obiectivele politicilor economice sunt cele doua, amintite si la clasici (paragraful 1.1): (a) macroechilibrul si (b) cresterea economica;

(ii)              (re)echilibrarea este prioritara cresterii economice si inseamna suprapunerea echilibrului pietei peste cel al muncii;

(iii)            instrumentarea are loc exclusiv asupra injectiilor – deplasarea curbei (J);

(iv)            timpul instrumentarii este considerat a fi termenul scurt – ca atare, pozitionarea echilibrului fortei de munca (Ymo) ramane fixa iar la dreapta sa, pe axa venitului national, valorile sunt cel mult nominale (nu sunt reale).

Alternativele instrumentale sunt:

(a)    Echilibrul fortei de munca in (conditii de) inflatie (Graficul VI.7a) – din punctul A in punctul B -- nu lasa nicio sansa cresterii economice pozitive, ci numai reechilibrarii prin cresterea economica negativa (de la YA la YB), urmare reducerii cheltuielilor nationale.

J,W                                                                  (W)

                                                            C

                                                            DEFLATIE

J1         B’                     A                     C’             (J1)


            INFLATIE

J2         B                                                               (J2)

O         YB                    YA                   YC

O         Ymo1              Ymo2              Ymo3         Y

                       

Graficele VI.7(a)

(b) Echilibrul fortei de munca acelasi cu echilibrul pietei (Graficul VI.7b) – situatia ramane ancorata in punctul A -- dupa ce parea un adevarat obiectiv de atins, in cazul precedent, odata indeplinit se constata ca el este un obiectiv partial. Ca si in cazul inflatiei, cresterea economica se amana ca obiectiv pe termene prelungite, pe moment lasand loc pastrarii echilibrelor de piata corelate (stabilitatii preturilor si ocuparii complete a fortei de munca). Ca orice (macro)echilibru recastigat, si acesta isi pune problema fundamentarii sale pe o economie dezvoltata si un nivel de trai ridicat, sau dimpotriva – aici rezida. De facto, chiar stabilitatea macro-echilibrului.

J,W                                                                  (W)

                                                            C                    

                                                            DEFLATIE

J1         B’                     A                     C’             (J1)

            INFLATIE

            B                                                         




O         YB                    YA                   YC

O         Ymo1              Ymo2              Ymo3         Y

                       

Graficele VI.7(b)

(c) Echilibrul fortei de munca in deflatie (Graficul VI.7c) – survine si el in mod paradoxal: aparent este un dezechilibru simetric celui inflationist ; in realitate, situatia acumuleaza conditiile necesare ca o singura manevra – cresterea injectiilor – sa realizeze concomitent ambele macro-obiective fundamentale, reechilibrarea si cresterea economica -- miscarea are loc intre punctele A si C. 

J,W                                                                  (W)

J2                                                         C              (J2)

                                                            DEFLATIE

J1         B’                     A                     C’             (J1)

            INFLATIE

            B                                                         

O         YB                    YA                   YC

O         Ymo1              Ymo2              Ymo3         Y

                       

Graficele VI.7(c)

Concluzie importanta: Modelul JW, coroborat cu macrosituatia fortei de munca, reuseste sa ofere o alta intelegere situatiilor ca (i) inflatia necesita obligatoriu reducerea cheltuielilor, (ii) ca stabilitatea preturilor si lipsa somajului, odata atinse, pastreaza inca probleme, printre care parametrii de performanta ai economiei si respectiv (iii) ca perspectiva cresterii echilibrate necesita, tot obligatoriu, deflatia prealabila.

            Pentru o a doua treapta a analizei, principiile celei dintai raman valabile. Separam, in totalurile injectiilor si retragerilor, exporturile (X) si importurile (M) – bazele economiei deschise. Iar acestea din motivul ca cele doua agregate au mai putin de a face cu inflatia, ci introduc un alt reper al echilibrului-dezechilibrului de piata – bineinteles, cel extern. Dupam care revedem ecuatia (4) din sub-paragraful 2.2.3 de mai sus, cu legatura dintre balanta comerciala (X-M) si balantele interne economii-investitii (S-I) si respectiv bugetul de stat (T-G):

                        (4) (X-M) = (S-I) + (T-G)

            La care, grafic, adaugam o operatie: considerarea balantelor individuale (Graficele VI.8). 

           

  J;W

                                                                           (W)

(a)  J                                   E      DEFLATIE                (J)

            INFLATIE


  O                                      YE                                   Y                                                                                                                                             

                                                                                                                                                    

  (W-J) ; (X-M)                                             (W-J)                                                                                                                                         

                                                            DEFLATIE

  (b) O                                 YE                                   Y

            INFLATIE

                   (X-M)                                             (W-J)

(W-J)       

(X-M)

                 +BAL.COM.                   DEFLATIE

(c)   O                                     YE                                                 Y

                 INFLATIE                       -BAL.COM.

                  ( W-J)                                           (X-M)

            Graficele VI.8

           

            Comentariu grafic:

·        YE este venitul national al echilibrului de piata, corespunzator egalitatii (4) dintre grupurile corespunzatoare de agregate. In realitate, derularea pe partea economiei deschise (X-M) detaliaza asupra aceluiasi echilibru, in sensul departajarilor:

(i)                 intre echilibrele partiale, dupa toate cele trei balante ale agregatelor: (S-I), (T-G) si (X-M);

(ii)              dezechiliberelor de tip inflatie–deflatie si respectiv +/- balanta comerciala (externa);

(iii)            intre plus extern si deflatie, de o parte, si inflatie si deficit extern, de cealalta.

·        Curbele sau balantele (W-J) – incluzand aici, din motive de spatiu grafic, (S-I) si respectiv (T-G) – sunt crescatoare, in raport de venitul national (Y), intrucat pastreaza ca termeni pozitivi retragerile (W).

·        Perechile lor, de termeni (J, I si G) sunt exogene, tot fata de venitul national. Dimpotriva, (X-M) este o curba descrescatoare, intrucat componenta retragerilor (M) apare cu semnul minus, iar exogena (X) cu semnul plus.

·        Independent de pozitia curbelor, insa:

(1)   variatia W, S, T, M genereaza dinamica de-a lungul curbelor, intr-un sens sau in celalalt;

(2)   variatia J, I, G, X genereaza, dimpotriva, miscarea acelorasi curbe (balante) in intregime – spre dreapta, pentru cresterea acestor agregate, cu efecte pozitive asupra venitului national total si al fiecarui echilibru in parte.

·        Pentru aceste Grafice am putea imagina cel putin urmatoarele tipuri de dinamici:

(i)                 cresterea economiilor (­S) si /sau fiscalitatii (­T), deflationista si care, pentru reechilibrarea generala ar necesita cresterea exporturilor, respectiv deplasarea catre dreapta a curbei (X-M), echilibru real regasit in zona excedentului balantei comerciale;

(ii)              dimpotriva, cresterea investitiilor (­I) si/sau cheltuielilor publice (­G), lasand echilibrul comercial in zona inflationista, iar echilibrul real (YE) in zona deficitului extern;

(iii)            in fine, cresterea exportului (­X/ceteris paribus) este neinflationista si chiar muta echilibrul real in zona deflationista[13].

CASETA VI.8 “PATRULATERUL LUI TIMBERGEN”

            Economist de formatie keynesista, membru al celebrului “Club de la Roma” si autor-initiator al unor lucrari de referinta, in anii saptezeci, de felul “Omenirea la Raspantie” sau “Socul Viitorului”– in care atragea atentia in special asupra perspectivei epuizarii resurselor naturale ale planetei, suedezul Jan Timbergen aprofundeaza si chestiunile macropoliticii. In sinteza, autorul subliniaza ca macropolitica dispune de doua domenii, acestea fiind (1) obiectivele si (2) instrumentele.  (1) Obiectivele sunt listate in Diagrama VI.4.

Diagrama VI.4         

Obiectivele politicii macroeconomice

Nr.

DENUMIRE

EXPLICATIE

A

Echilibrul general:

x

1

stabilitatea preturilor

inflatia tinde catre zero

2

maxima ocupare (a fortei de munca)

somanul tinde catre zero

3

echilibrul extern

soldul balantei de plati externe nul

B

Cresterea economica:

x

4

cresterea economica

cresterea PIB anual

           

Autorul lasa sa se inteleaga ca oricare guvern ales si functionand democratic ar fi fericit sa aiba aceste obiective realizate. El indica insa ca aceste obiective ar necesita obligatoriu aceasta ordine – pentru care recunoaste si ca nu este deloc simplu, pentru decidentul politic. Observam, insa, si ca esenta “patrulaterului” – de la Keynes si dinainte de el, adica tot de la clasici – ramane cantonata in dualitatea (A) echilibru – (B) crestere.

Pe partea  (2) instrumentelor, Timbergen mentioneaza politicile: (i) cheltuielilor, (ii) preturilor si (iii) fiscala, si mai enunta principiul politico-economic care ii si poarta numele, cum ca: aplicarea, pe termen scurt, a unui instrument poate viza un singur obiectiv.

Viziunea lui Timbergen este criticata, cu accent pe ordinea rationala a macro-obiectivelor. Aceasta ar fi valabila exclusiv pentru economiile dezvoltate si cu un nivel de trai decent asigurat. Economisti din tari in dezvoltare sau in tranzitie indica inclusiv caracterul “pur defensiv” al exigentelor Fondului Monetar International (FMI), care incep tot cu macrostabilizarea – macro-echilibrarea. In opinia acestora, echilibrul general al unei economii sarace este departe de calitatile unui macro-obiectiv, in sine.

            2.4.2 Modelul “IS-LM”

            2.4.2.1 Curba “IS”

Alt aspect al relatiei economii-investitii (S/I) scoate aceasta relatie de sub viziunea injectii-retrageri (J/W), deja tratata mai sus. Am putea vorbi de simpla si mai ales punctuala egalitate-inegalitate intre cele doua agregate, ca sinonima echilibrului de piata, daca intre cele doua nu s-ar interpune un alt parametru decisiv – care nu mai este agregat al macro-fluxului, in ciuda importantei sale economice, ca si macro-politice --, am numit rata dobanzilor (i).

Keynes preia aici critic o alta teorie a clasicilor (Karl Menger), numita teoria investitiilor si ratei dobanzilor. Teoria clasica spune ca rata dobanzilor influenteaza nivelul investitiilor in maniera inversacresterea ratei dobanzilor reduce (jeneaza) nivelul investitiilor, si invers. In realitate, cresterea ratei dobanzilor poate fi inteleasa destul de bine, prin Macromodel, ca ajutand la cresterea economiilor – in sistemul bancar si celelalte –, in detrimentul investitiilor – concepute in economia reala. Keynes nu neaga o astfel de influenta, pe termen scurt, ci numai limiteaza:

(a)   volumul economiilor, la cel al venitului national;

(b)   volumul investitiilor, la acela al economiilor acumulate, la momentul dat.

Mai semnificativa devine, insa, la Keynes, situatia in care echilibrul unic I=S devine un echilibru multiplu, cuprinzand economii si investitii ridicate si scazute, dupa nivelul corespunzator al interpusei rate a dobanzilor si al venitului national. Astfel, perechea de agregate investitii-economii (I/S) se sustrage modelului injectii-retrageri (J/W), sau, mai corect, va trage dupa sine injectiile si retragerile in dinamica curbei – concepute matematic de Keynes si numite chiar investitii-economii (IS) [14].

Daca, spre deosebire de perechile T/G si M/X, echilibrul I/S nu este unul al simplei egalitati economii-investitii, ci unul influentat de rata dobanzilor si daca, in reconsiderarea echilibrului de piata sub influenta dobanzii vor intra acum toate cele trei perechi de agregate, faptele pot rezulta ca in Graficele VI.9.


J; W

                                              (W)

(a) J                  E                  (J)


     O                   YE                    Y

i           (IS)      


(b)

                                        (IS)

     O                                             Y

                                                                                                                                                            

          Graficele VI.9

          Comentariu grafic:

·      Simplu, deci, un echilibru (J/W) unic (YE) se multiplica la nivelul unui loc geometric de coordonate-perechi ale venitului national (Y) si ratei dobanzilor (i). Graficul VI.9 (b) reprezinta curba investitii-economii (IS), respectiv acest loc geometric al echilibrului general de piata. Inca o data de mentionat ca acelasi loc geometric nu mai presupune (ca in modelul precedent, J/W) egalitatea injectii-retrageri, ci dimpotriva:

·        extremitatea stanga (sus) este o zona cu economii ridicate, investitii reduse si, cum se vede bine, venit national idem redus; extremitatea dreapta (jos) a curbei IS expune situatia inversa.

·        Aidoma valorii YE unice a venitului national al echilibrului de piata, in Graficul (a), curba IS identifica imprejurarile stabilitatii preturilor din economie, sub forma unei functii continui, definite intre venitul national si rata dobanzilor, in Graficul (b).

·        Ii lipseste insa curbei IS numai explicitarea dezechilibrelor inflatie-deflatie.

·        Curba IS este descrescatoare: nivelul ratei dobanzilor creste pentru valori scazute atat ale investitiilor, cat si ale venitului national.

Mai departe, Graficele VI.10 arata si corespondenta dinamica intre modelele JW si, respectiv, IS. In speta, dinamica variantelor (a) si (b) ale acestor Grafice este aceeasi: cresterea injectiilor. Pentru (a) are loc cresterea venitului national de echilibru, de la Y1 la Y2. Pentru (b), cresterea injectiilor – prin oricare dintre capitolele sale – induce deplasarea catre dreapta a curbei IS.


J; W

                                            (W)

     J2                         E2          (J2)


(a) J1           E1                         (J1)


     O           YE1         YE2            Y


      i  (IS1)     (IS2)     


(b)

                                                   (IS2)

                                        (IS1)

     O                                             Y

                                                                                                                                                            

          Graficele VI.10

                                                                                                                                                            

         Tot atat, variatia retragerilor aduce miscarea si de-a lungul curbei (W), din Graficul  (a), si de-a lungul curbei (IS) din Graficul (b).

         Curba IS constituie replica completa a lui Keynes la teoria clasica a investitiilor si ratei dobanzilor – mentionata mai sus. Comparatia dintre cele doua puncte de vedere contine – alaturi de comuniunea relatiei inverse dintre rata dobanzlor si investitii – si alte elemente de esenta:

·        Relatia este una dinamica, la clasici, si respectiv statica – de definire a unui echilibru multiplu – la Keynes.

·        La clasici, rata dobanzilor este exogena si activa; la Keynes, dimpotriva, Graficul VI.10(b) arata ca variatia investitiilor poate modifica corespunzator atat venitul national cat si rata dobanzilor.

In fine, functia esentiala, in Macromodel, reprezentata de curba IS, este echilibrul (Y/i) economiei reale – a productiei, schimbului si consumului de bunuri si servicii.

Interesant, insa, devine si faptul contextual dupa care deplasarea curbei IS – in speta, a echilibrului economiei reale, in termenii venitului national si ratei dobanzilor – poate avea loc pe cale macropolitica – in masura in care, cel putin in viziunea keynesista, agregatele injectii apar drept exogene, respectiv posibil a fi determinate din afara sistemului economic.

CASETA VI.9 FUNDAMENTE ALE MACRO-POLITICII

      In intelegerea comuna, macro-politica, asemeni politicii economice in totalitate, ramane de competenta statului – singura Institutie careia i se permite si existenta separata, ca agent economic.  Reconsiderand obiectivele si instrumentele macropoliticii (CASETA VI. 8) si in continuarea celor prezentate in CASETA VI.4, de mai sus, statul este agent economic in pozitia sa de partener egal pe piata cu ceilalti agenti economici:

(i)                 la interventia bancii centrale pe piata valutara autohtona – ceea ce se limiteaza la vanzarea-cumpararea de devize (valuta) contra monedei nationale;

(ii)              in cazul pastrarii de intreprinderi in sectorul de stat, intreprinderi care isi exercita acelasi statut cu firmele private: de la incheierea de contracte de toate felurile la raporturile juridica si raspunderea civila si penala in aceeasi masura; de aici la practicarea de preturi proprii pe piata etc.;

(iii)            la imprumutul public al statului pe piata autohtona, materializat in emisiunile de obligatiuni, aici emitentii fiind atat guvernul, cat si municipalitatile etc.

Vorbim insa de statul care isi pastreaza rolul de putere – in activitati si actiuni cu destinatie economica – in cazuri ca:

(iv)            exercitarea fiscalitatii – de la conceperea, dezbaterea si promulgarea legislatiei specifice la colectarea impozitelor, cu consecintele juridice si jurisdictionale specifice;

(v)               gestiunea bugetului de stat – de la veniturile asigurate prin fiscalitate si pe celelalte cai, la cheltuielile planificate si organizate in termenul fiecarui exercitiu bugetar periodic (anual);

(vi)            decizia asupra interventiei bancii centrale pe piata valutara – iata dar ca, inainte de momentul comportamentului bancii centrale ca agent economic, exista un altul, al deciziei, care ramane in interesul statului;

(vii)          nu in ultimul rand, politicile economice exersate: (a) cele negative, in care statul isi pastreaza neutralitatea economica; (b) cele pozitive, in care statul intervine in favoarea unor ramuri si firme, in virtutea unor strategii politico-economice de dezvoltare etc.

Si totusi, acceptiunea in care statul este unicul organism competent sa conceapa si sa implementeze macro-politici sau sa joace un rol macroeconomic este o viziune macropolitica si macroeconomica de sens restrans. In intelegerea de astazi, rolul macroeconomic al unei institutii se extinde, de la stat, la oricare institutie (si chiar companie) care se desprinde de conditia sa microeconomica – intelegand aici obiectivele manageriale specifice, legate de profit, de avansul companiei, cu produsul ei propriu, pe piata etc. Este insa tot atat adevarat ca, oricat s-ar extinde intalegerea rolului macroeconomic la alte institutii, directionarea politicilor ramane (revine) statului.

Pe de alta parte, nu trebuie pus semnul echivalentei intre rolul macroeconomic si lipsa de interes propriu. La acest capitol, numai statul este considerat institutia fara interes propriu, in virtutea careia competentele si libertatea sa de actiune se fac cele mai largi. Dar chiar in aceste conditii, Macromodelul descopera partipriul inevitabil al statului fata de agregate, ceea ce le pozitioneaza drept obiective si instrumente macro-politice. In speta, agregatele fluxului aferent statului – veniturile fiscale si cheltuielile publice – nu pot fi obiective macroeconomice, ci exclusiv instrumente. In continuare, economiile, investitiile si exporturile (chiar nivelul preturilor sau cel al cursului de schimb) se indeparteaza de parghiile directe ale statului, drept pentru care pot fi, in context, atat obiective – intermediare --, cat si, ulterior, adica odata recastigate, instrumente macropolitice. Consumul si importurile raman in zona cea mai greu de atins prin actiunea – atat directa, cat si indirecta – a statului, de aceea raman fie de domeniul obiectivelor (ca in cazul consumului, in contextul unei politici asupra nivelului de trai), fie o chestiune delicata, ca in cazul impoturilor.

Importurile sunt o adevarata “calamitate” pe ambele termene, scurt si lung, adica pentru fluxul extern al venitului national, respectiv pentru concuranta straina fata de firmele autohtone. Totusi, o pondere tot mai importanta a importurilor este ocupata de cele in folosul industriei  -- importurile de completare – acele importuri de materii prime, piese de schimb si subansamble care, odata reduse, ar afecta industriile de export, deci insusi exportul total. In fine, importurile – asa cum apar ele pozitionate in Macromodel – reflecta, de fapt, nivelul de trai autohton, iar reducerea lor ar reflecta si reducerea acestuia.

   Observatie-corolar: Curba IS se poate deplasa (spre dreapta) prin cresterea investitiilor, cheltuielilor publice si respectiv exporturilor.  Cresterea investitiilor si exporturilor poate avea loc si prin endogenizarea acestor agregate, respectiv in absenta factorului politic, ca si prin actiunea activa a acestui8a. Ceea ce ramane eminamente politic in deplasarea curbei IS se leaga de fiscalitate si cheltuielile publice, respectiv politica fiscal-bugetara – la nevoie, deci, aceasta se prelungeste cu o politica a investitiilor si exporturilor.  Or, politica fiscal-bugetara, completata cu aceea a investitiilor si exporturilor – identificata si localizata cel mai bine de zona IS a macromodelului – completeaza tabloul macropoliticilor exercitate in economia reala.    

       2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici si la Keynes

      Definirea pozitiei de teoretician a lui Keynes ca “disident” fata de clasici trece si prin viziunea fata de conditia monedei – sinonima cu banii. Reperul clasic se numeste de astadata teoria cantitativa (a banilor/monedei). Aceasta pretinde ca nivelul preturilor (P) din economie se face direct dependent de nivelul masei monetare (M). Binecunoscuta formula:

                     MV = PT

unde M este masa monetara, V viteza de rotatie a banilor, P nivelul preturilor si respectiv T volumul tranzactiilor, este de facto forma numita implicita a modelului matematic al acestei teorii – ne-corelata cu enuntul teroriei. Rearanjarea egalitatii reuseste formularea, dimpotriva, explicita, a modelului, adaptata la acelasi enunt:

                     P(M) = (V/T) x M

ceea ce, fara doar si poate, aduce o relatie relativ complicata (asa cum era ea in faza implicita) la cel mai simplu tip de ecuatie, cea lineara simpla (fara termen liber): y(x) = ax.

                                                                                                                                                                                     

CASETA VI.10 UNELE DEZVOLTARI ALE TEORIEI CANTITATIVE

·        Aprecierea ca raportul V/T ar fi unul constant:

          P(M) = k M

din motivul ca, spun autorii, V si T ar evolua in exact aceeasi proportie. Contributia pe aceasta parte caracterizeaza si nivelul lui (k) drept corelat invers cu gradul de dezvoltare a economiei si sistemului financiar-bancar.

·        Multiplicarea reperelor de marfa -- ecuatia lui Fischer -- este:

MV = å PiQi,

unde:

            Pi este nivelul general al preturilor – el apare dat pentru fiecare reper de marfa, in final avand loc si insumarea;

            Qi este nivelul cantitativ al fiecarui reper de marfa.

·        Dimpotriva, multiplicarea conditiei masei monetare:

P(Mi) = å Mi (Vi/Ti)

unde functia nivelului pretului devine una de variabile multiple. Ceea ce lasa loc considerarii, pe langa moneda efectiva (M1), a depozitelor la vedere, pe termene scurte si lungi etc., pentru care se individualizeaza, la randul lor, si viteza de rotatie a banilor (V), si volumul tranzactiilor (T).

·        Keynes, impreuna cu Scoala de la Cambridge, ajusteaza formula initiala la:

                          M = KP + K’PR,

unde autorii opteaza mai intai pentru despartirea masei monetare (M) de initial considerata viteza de rotatie (V), ca parametru; iar K si K’ sunt constante specifice, iar R se defineste acum in maniera:

                        R = volumul economiilor/al banilor in circulatie.

Intr-un cuvant, este introdusa aici variabila volumului economiilor, alaturi de care noua varianta comporta si restrictiile:  (i) ocuparii complete a fortei de munca; (ii) ca volumul banilor nu influenteaza cresterea ofertei de marfuri; (iii) este omisa situatia de subdezvoltare, cel putin in sensul rigiditatilor in materie de raporturi cerere-oferta; (iv) se considera numai oferta, nu si cererea de moneda.

·        Don Pantinkin mai poate fi amintit pentru a fi introdus si alte variabile in aceeasi ecuatie cantitativa: preturile celorlalte marfuri, venitul propriu, relatia cerere-incasari etc. Odata cu care mai opereaza si alte limite si restrictii: (v) renuntarea la neutralitatea monedei; (vi) idem la efectele redistribuirii venitului; (vii) constanta anticipatiilor subiectilor (Guitton & Bramoulé 1979, p. 140 si urmat.).

     Este una dintre “marile” teorii din economie – mare, pentru numeroasele interventii in dezbatere si pentru nivelul inalat al dezbaterii. Pana la un moment dat, Keynes se dovedea contributor la aceasta teorie, in calitate de “clasic”. Critica si contributia esentiala a lui Keynes are loc din doua puncte de vedere.

    Mai intai, direct pe model, inlocuieste volumul tranzactiilor (T) cu nivelul productiei totale (Q), respectiv chiar cel al venitului national (Y):

             P(M) =  (V/Y) x M

   Aici autorul incearca o alta procedura decat a fi presupus raportul V/T=k (constant), dupa ideea unora dintre clasici ca marimile de la numaratorul si numitorul raportului  ar evolua in proportie similara, lasand loc constantei raportului – opinie, de altfel, incalcand un principiu matematic elementar. El cauta, dimpotriva, conditiile in care numaratorul si numitorul ar putea fi deopotriva constante – or, aceasta se intampla (i) pe termene scurte si (ii) pentru maxima ocupare a fortei de munca (“full employment”). Drept urmare, Keynes contribuie la teoria cantitativa identificand cu mai multa claritate restrictiile de valabilitate a formulei de baza – in rest, dezvoltarile teoriei se indeparteaza usor de aceasta (CASETA VI.9). 

    Contributia esentiala a lui Keynes la teoria asupra monedei porneste abia de aici: autorul considera ca aceasta parte a teoriei – legata de masa monetara (M) – apartine ofertei masa monetara se identifica ofertei de moneda – pe o piata cu oferta si cerere – singura piata pe care tocmai clasicii nu a vazut-o, piata monetara (ANEXA 2).

     Vizavi de oferta de moneda (masa monetara), cererea de moneda (L[15]) se compune, dupa criteriul comportamentului, din:

(2)   moneda de tranzactie (Lt) – care se raporteaza la economia reala, in sensul in care reprezinta cererea de moneda pentru tranzactiile de pe piata bunurilor si serviciilor. Aceasta este zona vazuta si de clasici – cei care considerau moneda un “lubrefiant” al economiei reale – cu deosebirea ca acestia refuzau dualitatea cerere-oferta;

(3)   moneda de precautie (Lp) – reprezentand rezerva luata de agentii economici pentru contracararea viitoarelor cresteri de preturi – nu difera calitativ (esential) de moneda de tranzactie si indica un comportament absolut similar;

(4)   insfarsit, moneda de speculatie (Ls) – reprezinta, dupa expresia autorului, cererea de moneda “pentru ea-insasi”, fiind vorba aici de parasirea economiei reale si tranzactiilor de pe piata principala, pentru o alta piata, considerata una paralela, a titlurilor de valoare. Atat cererea, cat si oferta de titluri de valoare exprima deopotriva cerere de bani: (i) mai multi – cumpararea titlului de valoare, purtator de dobanda la termen, pentru a fi re-transformat in moneda efectiva ulterior; (ii) efectiv si acum – vanzarea titlului de valoare.  

Aici, in aceasta ultima componenta, rezida, de facto inovatia keynesista – economia monetara -- problema care se pune aici este raportarea diferita a componentelor cererii de moneda (L):

                  L = (Lt + Lp) + Ls

la rata dobanzilor (i), ceea ce urmeaza sa materializeze un comportamentul neomogen fata de rata dobanzilor al intregii cereri (Graficele VI.11).

     i      (Ls)    (Lt+Lp)                                         i                                                                             

                                                                                                                                                              

   

                                                                                            (L)                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                        

                                                                              i1   

                                                                              i2

          O                                                 M                      O     M1               M2   M3        M

                              (a)                                                                       (b)                                              

Graficele VI.11

          Comentariu grafic:

·        In Graficul (a), se observa ca (Lt+Lp) este o curba mai corelata cu rata dobanzilor (i) – mai inclinata – decat este cazul curbei (Ls).

·        In Graficul (b), curba (L) devine rezultatul coroborarii (compunerii) componentelor din Graficul (a) – o ciudata curba a cererii, vizavi de clasicul grafic cantitate-pret, curba a cererii exprimata aici si vizavi de oferta corespunzatoare (M) --  si capata diferentiere de comportament astfel:

·        pana la intrunirea pe piata a unei mase monetare M2, pentru masa monetara M1 – mai mica decat M2 si corespunzand unei rate a dobanzilor (i1) variabile dar ridicate – cererea de moneda (L) arata o dependenta sporita fata de rata dobanzii (un grad sporit de corelatie), ceea ce indica predominanta in M1 a monedei de tranzactie;

·        masa monetara de nivel M2 corespunde ratei dobanzilor la nivel i2, respectiv pragului ratei dobanzilor – de aici incolo, masa monetara creste la M3, dar rata dobanzilor ramane constanta. Ceea ce inseamna ca adaugirea de masa monetara peste nivelul M2 are loc exclusiv pe seama monedei de speculatie.

Observatie: J.M. Keynes ramane singurul teoretician care opineaza asupra unui minim nenul al ratei dobanzilor, in vreme ce explicatia sa in acest sens ramane totusi destul de evaziva, punandu-i in incurcatura chiar si pe discipolii sai de mai tarziu. 

·        De facto, astfel, cererea de moneda (L) se subimparte in zonele  corespunzatoare masei monetare sub si respectiv deasupra nivelului masei monetare M2: odata mentinuta masa monetara (1) sub nivelul M2, cererea de moneda se mentine sensibila la rata dobanzilor, in vreme ce (2) cresterea masei monetare peste M2 desensibilizeaza complet cererea de moneda de variatia ratei dobanzilor.    

CASETA VI.11 MULTIPLICITATEA RATEI DOBANZILOR

            De ce, asadar, mai multe dobanzi, mai corect, mai multe rate ale dobanzii ? Fiinteaza simultan mai multe rate ale dobanzii, in economie, datorita mai multor criterii:

            Dupa (A) criteriul imprumutatorului, banca primeste de la alti agenti economici (depunatori) imprumuturi pe care le clasifica in cont curent, depozite etc., in totalitate numindu-le pasive bancare, iar dobanzile acordate – numite pasive, la randul lor – sunt inferioare dobanzilor la imprumuturile corespunzator oferite de banca agentilor imprumutati – clienti, respectiv dobanzi active.

            Dupa (B) criteriul auto-protejarii bancilor si sistemului bancar fata de inflatie, rata dobanzii este: (1) nominala – afisata de banca, respectiv (2) reala – deducand (simplu) din rata nominala rata inflatiei.

            Dupa (C) termenul de creditare, rata dobanzii creste corespunzator de la nivelul dobanzii (1) la vedere la (2) termenul scurt si resepctiv (3) termenul lung – acesta, la randul lui, cuprinzand poate cele mai multe termene de timp, dar dobanda creste dupa acelasi criteriu al prelungirii acestora. Este normal acest lucru, in situatia in care imprumutatul – fie el banca sau agentul imprumutat de banca -- se vede in avantaj cand poate dispune mai mult timp de creditul primit.

            Dupa (D) criteriul riscului bancar, banca imprumutatoare poate creste nivelul ratei dobanzii, ca una dintre metodele de contracarare a riscului de ne-restituire si altor riscuri.

            Dupa (E) criteriul fiscal, obligatiunile de stat sau municipale sunt – in mai multe legislatii – scutite de impozitare asupra randamentelor nominale afisate.

            Pluralitatea nivelului ratei dobanzilor vine insa sa fie contracarata dupa un (F) criteriu dinamic, care indica miscarea concomitenta in acelasi sens – crescator sau descrescator – al tuturor ratelor, inclusiv a randamentelor individuale ale titlurilor de valoare.

            Se mai lasa, insa, remarcat felul in care conceptul ratei dobanzii lasa loc unei contradictii evidente: este aceea intre importanta ei macroeconomica – atat in economia monetara, cat nu mai putin in cea reala, recunoscuta deopotriva de clasici si de Keynes – si localizarea sau fundamentarea ei in zona agentilor bancari, raspunzand in primul rand intereselor acestora din toate punctele de vedere: al multiplicarii lor, dimpotriva, al miscarii lor concomitente, in ultima instanta al importantei reale sau monetare.

Zona excedentului (excesului) de moneda peste nivelul M2 – purtator al ratei minime a dobanzilor -- se numeste, la Keynes, capcana lichiditatii, si se caracterizeaza prin:

(1)   scaderea la minimum a vitezei de rotatie a banilor (V minim);

(2)   eliminarea motivatiei monetare a investitiilor (I) si respectiv consumului (C), moment in care, iata, economia monetara o influenteaza pe cea reala;

(3)   teoria clasica a investitiilor si ratei dobanzilor primeste – in zona keynesista – o ultima lovitura grea: investitiile se lasa tot mai putin influentate de rata dobanzilor;

(4)   desensibilizarea fata de rata dobanzilor atinge si randamentele (dobanzile scriptice) individuale ale titlurilor de valoare, pe piata de valori vazuta de autor – in conditii normale ale economiei, titlurile se sconteaza, pana la scadenta, la nivelul ratei dobanzilor existente in economie; capcana lichiditatii readuce valorificarea titlurilor la randamentele individuale, sau practic la refuzul lor la scontare;

(5)   si politicile monetare[16] isi pierd eficacitatea, in special daca vorbim despre cele moderne, axate chiar pe rata dobanzilor, fata de cele mai primitive, ale diminuarii creditelor si masei monetare insesi.  

2.4.2.3 Curba “LM”

           In logica Macromodelului, curba “IS” se face replica teoriei clasice a investitiilor si ratei dobanzilor, tot atat cat teoria keynesista a banilor se face replica teoriei cantitative clasice. Este de asteptat ca aceasta replica monetara sa fie si pe aceeasi structura, adica pe axele rectangulare ale venitului national (Y) si ratei dobanzilor (i). Dintre care, in cele de mai sus a fost lamurita corelatia cererii cu oferta de moneda vizavi de rata dobanzilor (i) si de masa monetara (M).

         Curba lichiditate-moneda (LM):

·        vine sa exprime economia monetaravizavi de cele intamplate in economia reala, atribuite curbei “IS” – sub forma echilibrului multiplu intre cererea si oferta de moneda – vizavi de echilibrul multiplu al cererii-ofertei, corespunzatoare stabilitatii preturilor pe piata bunurior si serviciilor;

·        pastreaza coordonatele venitului national (Y) si ratei dobanzilor (i);

·        in plus fata de curba “IS”, insa, curba “LM” este tot atat neomogena cat s-a dovedit curba cererii de moneda (L), fata de rata dobanzilor in Graficele VI.11 (Graficele VI.12).

i                                                                       i    


                                                     (LM)                                                            (LM) (3)                                          


                                                                                                                          (2)

                                                                                                                                                            

                     (LM)                                                                      (LM)

                                                                                                (1)                                              

                                                                                                                                       

      O                                                             Y        O                                                         Y           

                                     (a)                                                                          (b)                              

Graficele VI.12

                                                                                                                                                  

                       Comentariu grafic:

·        Spre deosebire de curba IS – unde niveluri mai mari ale ratei dobanzilor corespundeau si investitiilor, si venitului national, in speta economiei reale mai reduse – curba LM – echilibrul cereere-oferta de moneda, pe piata proprie acesteia – este crescatoare: indica niveluri tot mai ridicate ale cererii-ofertei de moneda, atat in materia venitului national, cat si in materia ratei dobanzilor.

·        Curba LM apare insa “intoarsa”, fata de curba (L), vizavi de masa monetara (M): capcana lichiditatii se regaseste la stanga curbei, respectiv pentru venit national redus, si, dimpotriva, rata dobanzilor este cea mai activa la celalalt capat al curbei – indicand densitatea crescuta a monedei de tranzactie pentru venitul national ridicat.

·        Curba are trei zone, fortat facute distincte in Graficul (b): (1) zona “keynesista extrema” (vezi capcana lichiditatii); (2) zona “intermediara”; (3) zona “clasica extrema” (vezi moneda de tranzactie, “lubrefiantul” economiei reale pentru productiile si tranzactiile de volum ridicat).

                                                                                                                                                   

                In aceste conditii, dinamica curbei LM – deplasarea catre dreapta, pentru  variatia (cresterea) masei monetare – apare ca in Graficul VI.13, respectiv echilibrul cerere-oferta de moneda revine pentru niveluri mai ridicate ale venitului national si mai scazute ale ratei dobanzilor.

        i


                                                (LM1)


                                                            (LM2)


       O                                                              Y

                        Graficul VI.13

Observatii:

(i)                 Masa monetara (M) joaca – fata de curba LM si in sensul cresterii venitului national de echilibru – rolul pe care il joaca injectiile (J), cu toate cele trei componente ale lor (I, G, X), fata de curba IS.

(ii)              In ciuda recunoasterii importantei ratei dobanzilor, in economie – la acelasi nivel cu recunoasterea acesteia din partea clasicilor --Macromodelul scapa usor aici rolul politico-monetar al acesteia, asa cum este ea practicata in economia moderna mai mult decat variatia directa a masei monetare: variatia ratei dobanzilor, in Macromodel, nu ar aduce decat o deplasare de-a lungul curbei, cu efecte destul de limitate.

CASETA VI.12 POLITICA MONETARA

            Dupa ultimul razboi mondial, in marea majoritate a economiilor dezvoltate a avut loc etatizarea (trecerea in patrimoniul public al statului) bancilor centrale (numite nationale, federale etc.) – ca o curioasa asemanare cu cele intamplate si in statele comuniste. In zona economiilor de piata, totusi – odata ce dispareau definitiv caracterul de societate pe actiuni si astfel capitalul parivat --, aceasta avea loc, concomitent cu recastigarea unei autonomii si unei competente specifice, numite in jargon de specialitate “libertate de emisiune”—exercitarea politicii monetare, in mod delelgat, din partea guvernului. Se intelege aici ca politica monetara este singura competenta de exercitare politica pe care guvernul o delega altei institutii. Pe de alta parte, competenta politico-monetara se extindea natural la politica valutara, aceasta, la randul ei, inclusa in competenta politico-monetara, dar si extinsa practic la initiativa bancii centrale de a opera pe piata valutara autohtona in numele statului.

Pe langa politica monetara, banca centrala isi restrangea calitatea de banca comerciala la administrarea contului unui singur client – iar acesta era, fireste, guvernul -- , iar in al treile rand capata o pozitie privilegiata in centrul sistemului bancartotalitatea bancilor comerciale din economie -- , ceea ce insemna, fata de bancile comerciale, si competente de normare, control etc., alaturate aceleiasi competente a politicii monetare.

Revenind la politica monetara, aceasta isi atribuie (i) obiective si (ii) instrumente specifice – functional, dar si legal (statutul bancii centrale, cu valore de lege a statului ) concepute la indemana directa a bancii centrale.

(i)                 Obiectivele principale ale politicii monetare sunt doua: (a) asigurarea lichiditatii necesare economiei si aceea a (b) stabilitatii unitatii monetare – astfel traducand “grosso-modo” stabilitatea preturilor. In complexitatea ei, politica monetara isi poate formula, pe langa obiectivele principale, cu caracter general si permanent, obiective secundare si temporare – ca de exemplu, atingerea si/sau pastrarea unui anumit curs de schimb al monedei nationale.

(ii)               Instrumentele  principale, la randul lor, se pot grupa in categoria (i) celor asazise “primitive”, in care intra dozarea masei monetare, corelata cu incadrarea (plafonarea) creditarii, de catre sistemul bancar, sau restrictiile de operare pe piata valutara – este aici postulata situatia ca restrictionarile de orice fel sunt de natura sa intareasca moneda nationala, dimpotriva, relaxarea interventiilor de acest fel expun moneda la depreciere atat inflationista cat si in ce priveste cursul de schimb.  

De mai mare importanta devine, insa, in conditiile contemporane, (ii) instrumentarul modern al politicii monetare, identificat cu (a) rata dobanzilor, (b) cursul de schimb, (c) rata rezervelor obligatorii si (d) operatiunile pe piata deschisa.

(a) rata dobanzilor – pe langa importanta pe care i-o descoperim in aceasta Lectie – se mai identifica unuia dintre cele “doua preturi” ale banilor – desi unitatea monetara este unicul reper al preturilor din economie, banii au propriul lor pret. Lasand insa sa functioneze regula unicitatii functionale a unitatii monetare vizavi de preturi, rata dobanzilor este o marime abstracta, respectiv se exprima procentual.    Pe de alta parte, multiplicitatea ratelor dobanzii (CASETA VI.11) lasa loc identificarii cu pretul banilor a ratei pasive, respectiv a celei la depozitele la vedere.

Problema care se mai pune este asupra modalitatii in care banca centrala poate actiona efectiv rata dobanzilor in economie, ca parghie directa. Or, banca centrala, in conditii postbelice, este aici favorizata de “cash-flow”-ul  atat de complicat al oricarei banci comerciale incat aceasta este vulnerabila, inclusiv in conditii de profitabilitate – oricare banca de astazi se imprumuta la banca centrala, cu titlu temmporar, de mai multe ori (chiar de zeci de ori) pe parcursul aceleiasi zile. Astfel, dobanda la refinantare, aplicata de banca centrala asupra creditelor catre bancile comerciale, preseaza inevitabil asupra dobanzilor la creditele oferite de bancile comerciale clientilor din afaceri si economia reala, in contextul neafectarii profitabilitatii bancare. 

Dobanda la refinantare nu este insa singura rata a dobanzii actionata direct de catre banca centrala – mai putem mentiona aici taxa scontului – aplicata la operatiunea numita scontare-rescontare asupra titlurilor de valoare (obligatiuni) prezentate de bancile comerciale tot la banca centrala. Practic, bancile comerciale primesc, in prealabil, aceleasi titluri (scontare) si le remunereaza  -- in interiorul termenului lor de valabilitate – cu o reducere in relatie directa tot cu evolutia ratei dobanzilor;

(c)    cursul de schimb este celalalt pret al banilor (monedei), iar diferenta specifica fata de rata dobanzilor este aceea ca cursul nu mai este o marime abstracta, ci are un reper concret, acesta fiind monedele straine. Ca atare, cursul de schimb al monedei nationale se regaseste, teoretic, in tot atatea niveluri cate alte monede nationale exista si sunt functionale – in realitate, insa, este cel mai reprezentativ cursul de schimb exprimat intr-una sau un grup de monede liber-utilizabile international. Ceea ce ramane de retinut este, totusi, ca politicii monetare ii este obligatorie tratarea concomitenta a celor doua preturi ale banilor, respectiv intarirea unuia are efect similar asupra celuilalt, si invers – in concret, reducerea sau relaxarea ratei dobanzilor urmeaza sa tina totdeauna seama, pe langa consecinta asteptata a cresterii investitiilor private, de o inflatie asteptata, dar si de perspectiva deprecierii externe a monedei etc. Cursul de schimb mai are o calitate, din punctul de vedere al politicii monetare: poate deveni, din instrument, uneori, si obiectivul politicii monetare;

(c) rata rezervelor obligatorii este o chestiune normata direct de catre banca centrala asupra bancilor comerciale din sistem. Un procent din disponibilitatile bancii comericale ramane la dispozitia bancii centrale – de inteles aici ca, mai intai, bancile nu sunt deposedate de aceasta parte a avutiei, ci vorbim de rezervele obligatorii ca despre o parte imobilizata, in ce priveste activitatea lor. Mai apoi, referinta rezervellor obligatorii cade asupra disponibilitatilor, si nu asupra averii sau tuturor activelor bancii. Astfel, cresterea si/sau reducerea dispobibilitatilor atrage dupa sine obligatia, dar si dreptul legal al bancii de a-si ajusta nivelul rezervei.

Este mai importanta ratiunea macroeconomica, respectiv monetara a rezervei: 

·        mai intai, operand asupra disponibilitatilor bancii – si astfel anulandu-si orice efect asupra resurselor operate (creditate) – rezervele incearca sa reduca atat masa monetara, in moneda efectiva, cat mai ales multiplicatorul monetar (ANEXA 3)in speta, capacitatea masei monetare de a se auto-multiplica, in intra-relatia monedei efective cu disponibilul din conturi si cu creditarea; 



·        tot atat, aceste disponibilitati revin in plafonul garantat al economiilor – respectiv in obligatia pe care si-o ia statul de a despagubi eventualii depunatori pagubiti in situatia falimentelor bancare;

·        rata este pastrata fixa pe perioade apreciabile de timp si, respectiv, se ajusteaza in momente mai dificile, de avarie sau de cotitura a politicii monetare;

·        iar aceasta pentru  ca, la acelasi nivel al ratei rezervelor obligatorii, totalul rezervelor, contabilizat de banca centrala, variaza in intervale importante – banca centrala poate astfel aprecia, pana la extreme, atat reducerea, cat si cresterea excesiva a rezervelor: rezervele ridicate pot indica imobilizarea excesiva a disponibilitatilor economiilor in sistemul bancar, astfel lipsa lor in economia reala, ceea ce inseamna pericolul recesiunii; diminuarea rezervelor, in sistemul bancar, poate indica, dimpotriva, aglomerarea necontrolata a resurselor intr-o economie reala supraincazita. Asupra totalului rezervelor acumulate, la dispozitia bancii centrale, aceasta din urma actioneaza – nu cu modificarea ratei, cum s-ar putea crede, la prima vedere, ci mai intai cu actiunea asupra ratei dobanzilor, in conditiile descrise mai sus, la pct. (a).   

(d)  operatiunile pe piata deschisa – numite astfel “open-merket” – se imbina uneori, ca un context largit, cu scontarea-rescontarea, in speta aplicarea taxei scontului. Este contextul in care si banca centrala vinde si cumpara obligatiuni de stat si municipale – tot in interiorul termenului de valabilitate a acestora – publicului, cu intentia vadita de a ajusta si corecta tot rata dobanzii, ca si de a completa efectele asteptate ale acesteia. Exista o limita demna de mentionat asupra acestei categorii de operatiuni, cel putin in domeniul bancar: nicio banca nu poate ajunge la practicarea de speculatii pe piata, legislatiile nationale interzicand expres acest lucru, avand in vedere ca in astfel de speculatii ar fi antrenate insesi disponibilitatile agentilor economici si cetatenilor.

Observatia ar fi, deci, ca politica monetara de astazi depaseste Macromodelul, care o vedea numai pe partea instrumentarilor primitive, legate de masa monetara. Dimpotriva, in rigoarea aceluiasi Macromodel flexibilizarea ratei dobanzilor ar atrage miscarea exclusiva de-a lungul curbei (LM), adica mentinerea echilibrului cerere-oferta de pe piata banilor.

2.4.2.4 Modelul IS-LM si politica macroeconomica

            Graficul VI.14 finalizeaza zona numita IS-LM a Macromodelului.

i                                                                            


                     (IS)                           (LM)                                                                                                                     

 iE

                                        E                                                                                                                             

                                                                                                                                                            

                     (LM)                       (IS)                                              

                                                                                                                                            

     O                                 YE                         Y                 

                        Graficul VI.14

            Comentariu grafic:

·        Cele doua echilibre multiple – al economiei reale (IS), respectiv monetare (LM) – sfarsesc prin a produce echilibrul real-monetar, indicat in coordonatele pnctului E, adica intr-un anume nivel al venitului national (YE) si un anume nivel al ratei dobanzilor (iE).

·        Modelul IS-LM pierde din vedere dezechilibrele de tip inflatie si somaj.

·        Este reconfirmata valoarea conceptuala a ratei dobanzilor, atat pentru economia reala, cat si pentru cea monetara.

·        Daca punctul de echilibru E apartine comuniunii unor piete, dinamica sa poate fi o actiune politica – tinand de deplasarea curbelor cu ajutorul agregatelor I, G si X, pentru curba IS, respectiv M (masa monetara), pentru curba LM.

·        Departajarea, astfel, a celor doua categorii politice fundamentale – politca fiscala, bugetara, a investitiilor si exportului, pentru curba IS; respectiv politica monetara, pentru curba LM – ramane de maxima importanta pentru insasi departajarea lui Keynes de clasici, prin clarificarea manierei interventionismului de stat in economie. Eficacitatea unei politici se maximizeaza – in model – prin inducerea efectului ei la dinamica (cresterea) venitului national, in detrimentul miscarii ratei dobanzilor. Graficele VI.15 indica conditiile maximei eficacitati a unuia si, respectiv, celuilalt dintre grupurile de politici macroeconomice.

·        Odata cu agresivitatea desprinderii teoriei lui Keynes de vederile clasice apar, insa, si marile probleme de natura teoretica. Bunaoara, expansiunea monetara (Graficul VI.16a) poate apropia echilibrul real-monetar de capcana lichiditatii, in conditiile stagnarii investitiilor, cheltuielilor publice si exportului. De cealalta parte, cresterea cheltuielilor reale din urma, fara a antrena expansiune monetara, poate readuce acelasi echilibru real-monetar in zona clasica-extrema, a economiei reale, vii. Numai ca posibilitatea cresterii cheltuielilor reale, fara antrenarea unui plus de masa monetara – ceea ce decurge direct din independenta reciproca, keynesista, intre economiile reala si monetara – ramane neconvingatoare, pe termen scurt, pentru criticii Macromodelului.

(IS1)                (IS2)                                           (LM1)          (LM2)

 i                                                                         i 

                                                                                                                                                                                  

                                                           (LM)                                                                  (IS)

                          E1           E2                                                          E1            E2                                                      

                                                                                                                                                            

 

      

                       (IS1)                 (IS2)                                           (LM1)          (LM2)


       O                                                            Y        O                                                         Y            

           (a) Maxima eficacitate a politicii fiscale si de cheltuieli

(b) Maxima eficacitate a politicii monetare

Graficele VI.15

                                                                                                                

      i       (IS)                            (LM1)                                  i     (IS1)             (IS2)


                                                                                                                                                                                  

                                                           (LM2)                                                      (LM)

                                                                                                                                                                                   

                            E1                                                                                      E2

                                                                                                                                                            

 

                                        E2                                                            E1

                      

       O                                                            Y        O                                                         Y           

                        

(a) Expansiunea monetara cu stagnarea cheltuielilor

(b) Expansiunea cheltuielilor, in conditii de stagnare monetara

Graficele VI.15

Observatie: Economia monetara, in intregimea conceptului, ramane, astfel, numai partial acceptata, in gandirea economica, – iar departajarea institutionala a managementului celor doua politici, intre guvern si banca centrala este exemplul pozitiv cel dintai in acest sens. Raman numai relativ acceptabile departajarea pietei monetare, ca una paralela, si a pietei titlurilor de valoare, drept complet desprinsa de economia reala, asa cum apare ea la Keynes.

CASETA VI.13 RELAXAREA POLITICII BUGETARE

PE FONDUL POLITICII MONETARE STRANSE

           

Dincolo de confruntarile teoretice intre neoclasici si keynesisti-neokeynesisti – de altfel, interesante in sine – realitatea a facut posibile si vizibile fapte si aspecte indeajuns de interesante, dintre care unul a “bantuit” atat evolutiile din SUA, cat si din tarile europene, si nu mai putin din Uniunea Europeana. Urmare caii ideologice deschise de invataturile keynesiste, statele s-au vazut de mai multe ori in situatia sa intervina in combaterea recesiunii si perspectivei acesteia prin ceea ce era mai la indemana, adica esentialmente prin cresterea cheltuielilor publice. In consecinta, cresterea masei monetare se facea inevitabila, ceea ce, in economia monetara, dinamiza preturile, iar sistemul bancar se vedea fortat sa ridice rata dobanzilor, iar banca centrala sa accepte o astfel de situatie, ceea ce dadea la iveala germenii unei adevarate contradictii politice inter-institutionale. Cresterea ratei dobanzilor venea sa jeneze investitiile si demararea afacerilor, adica insusi sectorul privat, asteptat sa se ralieze politicii guvernamentale de depasire a recesiunii. In loc, deci, sa isi alature comunitatea afacerilor, in aceasta miscare, statul se vedea actionand de unul singur si, cu cat nevoia de inviorare se facea mai imperioasa, cu atat autoritatea se vedea tot mai silita sa intareasca cheltuielile publice ramanand spectatoare la modul in care investitiile private mai degraba paraseau scena – neoclasicii primeau “apa la moara” in ideea ca statul mai degraba loveste in economia privata, decat sa si-o alature.  De cealalta parte, insa, departajarea institutionala guvern-banca centrala – in sensul “cenzurarii” actiunilor guvernamentale de catre o alta institutie cu competenta politica --, in zona macropoliticului, ramane o chestiune salutata, nicidecum combatuta, la randul ei.

            2.4.3 Modelul cerere-oferta agregata

            Aidoma componentei IS-LM, modelul cerere-oferta agregata are doua componente esentiale. Este vorba, fireste, despre (i) cererea agregata si (ii) oferta agregata.

            2.4.3.1 Cererea agregata

Este totalitatea cheltuielilor regasite in spatiul macroeconomic, in intervalul de timp dat si – asa cum reiese din cele de mai sus – este egala venitului national, in conditiile echilibrului real-monetar. Or, aici se cer subliniate cel putin cateva aspecte.

            Mai intai, vorbim de o totalitatea a cheltuielilor, care, fireste, include – in model – investitiile (I), cheltuielile publice (G) si exporturile (X), alaturi bineinteles de cererea de consum (C):

                        Da = C+(I+G+X)=C+J

Astfel, cererea agregata este prelungirea sau extinderea cererii de consum in totalitatea dimensiunilor macroeconomice – in sensul ca si injectiile (J) constituie componente ale cererii, in spatiul macroeconomic autohton.

Al doilea aspect este cel “keynesist”, in sensul in care cererea este vazuta si perceputa aici – usor spre deosebire de conceptia clasica – drept cheltuiala si flux de valoare, acoperind totalitatea unor cumparari de bunuri si servicii de productie autohtona. 

Al treilea aspect poate fi cel deja relavat inca din faza fluxului circular: resursele cererii agregate revin numai partial venitului national creat pe termen scurt – este vorba de resursele atribuite consumului si impozitelor –, restul resurselor revenind din cele acumulate prin economisire (S) – pentru investitii (I) --  pe parcursul mai multor fluxuri de venit national precedente.

Insfarsit, al patrulea aspect (nu insa si ultimul) ar fi acela ca cererea agregata cuprinde cheltuielile reale, cu tot cu acoperirea lor monetara – cu alte cuvinte, ea considera, alaturi de consum (C) si injectiile (J) exogene, masa monetara (M). Bineinteles, insa, nu este inteleasa aici insumarea agregatelor reale cu cea monetara, ci aspectul este altul – acela ca cererea agregata este ea-insasi un echilibru, respectiv echilibrul real-monetar. 

Or, acest din urma aspect este cel mai interesant si mai relevant in relatia cererii agreagate cu modelul IS-LM, care continea echilibrul real-monetar. Acesta din urma era unul punctual – la intersectarea curbelor IS si LM – si urmeaza sa se transforme intr-unul multiplu, de tip loc geometric, la permutarea ordonatei, fata de coordonata venitului national (abscisa), intre rata dobanzilor (i) si nivelul preturilor (P) – agregare de tip medie ponderata a preturilor din economie, la momentul dat (Graficele VI.16).

            i

            (IS)                              (LM)


         iE                                      E                                            (a)

            O                         YE                               Y     

        P             

(Da)                                                     (b)

           


          O                                                                       Y

                        Graficele VI.16

            Observatii grafice:

·        Procedura este perfect asemanatoare celor intamplate intre echilibrul IJ al modelului injectii-retrageri – un singur nivel al ratei dobanzii -- si curba IS – flexibilitatea ratei dobanzilor. Aici, IS-LM indica echilibrul real-monetar la un nivel al preturilor considerat inflexibil – flexibilizarea nivelului preturilor multiplica echilibrul real-monetar.

·        Macromodelul ajunge la o forma asemanatoare a curbei cererii agregare (Da) cu aceea a cererii de consum (Dx) oarecare (ordinare) – deosebirile calitative fiind acelea ca (i) cererea de consum ordinara se atribuie unui singur bun (serviciu), respectiv segment al pietei; (ii) cererea agregata este, dimpotriva, un rezultat complex al Macromodelului, atribuit tuturor componentelor cu valoare de cerere si cu statut de echilibru partial, in ecopnomie.

·        Caracterul descrescator al curbei cererii agregate – amintind de simpla lege a cererii, la clasici-neoclasici – indica corespondenta intre nivelurile ridicate ale pretului cu niveluri coborate ale nivelului national echivalent cererii agregate si invers.

·        In fine, echilibrul real monetar punctiform corespunde curbei cererii agregate, ceea ce semnifica componentele statice ale acelorasi doua componente ale Macromodelului, in corespondenta. Modelul IS-LM si respectiv cererea agregata (Da) comunica si pe partea dinamica (Graficele VI.17), odata cu cresterea concomitenta a agregatelor reale si monetare – deplasarea catre dreapta atat a curbelor IS-LM, cat si a curbei cererii agregate (Da).


   i          (IS1)              (IS2)   (LM1)   (LM2)


           

    iE                             E1        E2                    (a)


    O                             YE1       YE2                               Y                                

     P    


                        (Da1)               (Da2)                           (b)


    O                                                                             Y

                        Graficele VI.18

            2.4.3.2 Oferta agregata

            Oferta agregata este obiectul cheltuielilor (cumpararilor) componente cererii agregate, practic capacitatea economiei de a raspunde acestor cheltuieli, ocazionate partial de resursele venitului national pe termen scurt, restul de venitul acumulat pe termen lung.

            De cealalta parte, daca cererea agregata echivaleaza cheltuirii de venit national si resurse, oferta agregata echivaleaza producerii de venit national. Or, daca pe partea cererii agregate Macromodelul situeaza atatea componente de flux, ofertei agregate ii ramane un singur reper corespunzator productiei (productiilor), conceptual dezvoltate de clasici – este vorba de venitul national al maximei ocupari (Ymo), cel putin pe termen scurt, asa cum este definit acesta. Rezultatul acestei unice reperari a ofertei agregate este o curba perfect inelastica, fata de nivelul preturilor (Graficul VI.19).

     P    


                                    (Sa)

     O                            Ymo                Y

            Graficul VI.19

Oferta agregata pe termen scurt

Observatie: Situatia de fundamentare a ofertei agregate pe un unic reper, respectiv de inelasticitate perfecta este dublata de o alta, anume incapacitatea dinamica pe termen scurt – din nou, spre deosebire de cele intamplate in partea cererii agregate.   

            Dimpotriva, repozitionarea ofertei agregate are loc numai pe termenul lung, cel al endogenizarii investitiilor (capitalului) intr-o noua infrastructura productiva ((Graficul VI.20).

     P    


                                    (Sa)


     O                            Ymo                Y

Graficul VI.20

Repozitionarea ofertei agregate pe termen scurt

            Comentariu grafic:

            Pe termen cung, curba perfect elastica a ofertei agregate se deplaseaza spre dreapta, ceea ce semnifica, fara doar si poate, cresterea venitului national al maximei ocupari. Este insa vorba aici mai degraba de curba de forma inversa literei “L” – aceasta contine, alaturi de parea perfect inelastica, o zona urcatoare (si curbata), reflectand – in spatele acestei cresteri in termenii venitului national – cresteri care se pot datora atat (i) populatiei oculate (angajate), cat si, concomitent, (ii) nivelului general al preturilor si (iii) nivelului tehnic al productiei.  Nu este exclusa nici interdependenta miscarii acestor variabile.

            2.4.3.3 Finalizarea Macromodelului

            Putem vorbi si de fizionomia grafica a modelului cerere-oferta agregata, la fel ca in cazul precedentului IS-LM (Graficul VI.21).

   

      P


                        (Da)     (Sa)

     PE                           E         


       O                  Ymo                        Y                    

            Graficul VI.21

 

            Comentariu grafic: 

·        Insfarsit, punctul E al acestui ultim grafic este echilibrul general – de convergenta a tuturor echilibrelor partiale:

(i)                 intre injectii si retrageri, in zona economiei reale, pe componente individuale ale acestora:

(a)    investitii-economii;

(b)   cheltuieli publice-venituri fiscale ale statului;

(c)    exporturi-importuri – zona economiei deschise, recastigata de Macromodel;

(ii)              intre cererea si oferta de moneda – in zona economiei monetare, alta “inovatie” a Macromodelului si gandirii keynesiste;

(iii)            in fine, intre cererea agregata – ca zona a cheltuielilor intreprinse in economie – si oferta agregata, cea destinata productiilor si ofertelor pentru cele dintai, ca zona fundamental limitata de capacitatea maximei ocupari a fortei de munca – respectiv referinta pietei muncii, mai corect substitutul keynesist al acesteia,

si regasit in termenii venituluinational (YE) si nivelului preturilor (PE).

·        Modelul cerere-oferta agregata contine doua zone (curbe) -- ca si modelul IS-LM – dar, spre deosebire de cazul acestuia, numai una dintre zone – cererea agregata – poate fi actionata pe teremen scurt si face obiectul politicilor – cealalta zona, cea a ofertei agregate, presupune endogenizarea pe perioade extinse.

2.5 Concluzie: “paradoxul keynesist”

            Rezultatul aplicarii politicilor – unilateral asupra cererii agregate -- se face vizibil in Graficul VI.22.

     P                                (Sa)  


                            (Da2)          

                        (Da1)

    PB                                     B

    PA                                     A           


       O                                Ymo          Y        

            Graficul VI.22

            Comentariu grafic:

·        Reiteram faptul ca nu exista, pe termen scurt, venit national real peste (la dreapta) venitul national al maximei ocupari. Or, aceasta inseamna si imposibilitatea cresterii economice peste acest nivel, pe acelasi termen scurt.

·        Ca atare, cresterea economica poate avea loc pe termen scurt – si cu ajutorul cresterii cererii agregate -- numai pentru economia cu somaj – dimpotriva, cresterea cererii agregate in conditiile unui venit national in vecinatatea maximei ocupari are sanse sa ridice mai degraba nivelul general al preturilor, venitul national crescand numai in termeni nominali de la nivelul Ymo.

“Paradoxul keynesist” consta:

·        de o parte, in construirea (constructia) unui Macromodel mult mai sofisticat decat gandirea vechilor clasici cu scopul de a demonstra necesitatea interventiei statului in economie – sa nu uitam nici ca neoclasicii de astazi polemizeaza cu Keynes direct pe acelasi Macromodel;

·        de cealalta, in impasul Macromodelului in recastigarea cresterii economice pe termen scurt, chiar cu ajutorul acelorasi politici.

Caci de facto, Macromodelul se impotmoleste in zona venitului sau productiei nationale la nivelul maximei ocupari, respectiv cam tot pe acolo pe unde se impotmoleau vechii clasici – respectiv in zona maximului productiilor pe termen scurt. Si pentru clasici si neoclasici, cresterea economica, in astfel de conditii, este de asteptat pe termene prelungite, in urma noilor investitii endogenizate in stoc de capital si infrastructura.

Deosebirea intre cele doua concluzii – a lui Keynes si, respectiv, a clasicilor – pare sa tina mai degraba de nuante, decat de esential – spre exemplu, Keynes vede posibilitatea cresterii pe termen scurt in zona economiei cu somaj, in vreme ce vechii clasici o plasau in zone ale cererii superioare ofertei pe piata muncii, iar somajul revenea concomitent supraofertei de bunuri pe piata. 

Concepte:


active lichide si semilichide

agentul economic stat

balanta comerciala

banca centrala

banii in sens larg

bani in sens restrans

bani propriuzisi

bancile (sistemul bancar)

bugetul de stat

cerere agregata

cererea de moneda (L)

cheltuiala nationala

cheltuieli guvernamentale (publice)

consum

consum autonom 

crestere economica

curba investitii-economii (IS)

curba lichiditate-moneda (LM

cursul de schimb

deficitul bugetar

deflatia

echilibrul bugetar

echilibrul (Y/i) economiei reale

echilibrul-dezechilibrul extern

echilibrul-dezechilibrul fortei de munca

echilibru general

echilibru real-monetar

economia deschisa

economia monetara

economii

excedent bugetar

exercitiu bugetar

exporturi

flux

gradului de deschidere economica (DE)

importuri

importurilor de completare

impozitare

inflatie

injectii

investitii

imprumutul public

inclinatiile catre consum

inclinatia marginala catre importuri (m)

inclinatii marginale

legea “ofertei creatoare de cerere proprie”

“libertate de emisiune”

lichiditate cuaternara (L4)

lichiditate primara

lichiditate secundara

lichiditate tertiara (L3)

limita economisirii

limita investitiilor

macroeconomie

macropolitica

instrumente

obiective

macrostabilizare

masa monetara (M

modelul cerere-oferta agregata

modelul “fluxului circular”

modelul “injectii-retrageri” (JW)

moneda efectiva

moneda de precautie (Lp)

moneda de speculatie (Ls)

moneda de tranzactie (Lt)

multiplicator

multiplicatorul cheltuielilor publice

multiplicatorul de investitii

multiplicatorul exportului

multiplicatorul fiscal

multiplicatorul monetar

nivelul preturilor (P)

obiective ale macroeconomiei

operatiunile pe piata deschisa

“paradoxul keynesist”

pasive bancare

“patrulaterul lui timbergen”

piata monetara

piata muncii

politici economice

negative

pozitive

politica fiscal-bugetara

politca fiscala, bugetara, a investitiilor si exportului

politica monetara

politica valutara

pragul ratei dobanzilor

produsul intern brut (PIB)

produsului intern net (PIN)  

produsul global brut (PGB)

produsul national brut (PNB)

produsului national net (PNN)

randamentele titlurilor de valoare

rata consumului

rata dobanzilor (i)

nominala

reala

restului lumii

retrageri

scontare-rescontare

sectorul de stat in economie

sistemul bancar

sistemul financiar

sistemul monetar international al etalonului aur

statul minimal

stoc

stocul de masa monetara (Mo)

taxa scontului

teoria cantitativa a banilor

teoria investitiilor si ratei dobanzilor

titluri de valoare

venit disponibil

venit national

venitul national al maximei ocupari (Ymo)

venitul personal

venituri fiscale ale statului


_______________________________________________________________________

Chestiuni:

(1)   Explicati diferentierea specifica intre cerereade consum si cererea agregata.

(2)   De ce lipseste, in viziunea Macromodelului lui J.M.Keynes, o expresie matematica a ofertei agregate ? Avem in vedere faptul ca, de partea cealalta, cererea agregata cunoaste o astfel de expresie.

(3)   Explicati definitia echilibrului general, ca egalitate intre cererea agregata si:

(a)   venitul national

(b)   oferta agregata, intr-o maniera corelata

(4)   Indicati consecintele miscarii macro-agregatelor keynesiste dupa modelul urmatorului tabel:

AGREGAT

NOTATIE

IMPULS (+/-)

EFECT ASUPRA:

x

x

x

J

W

IS

LM

Ca

Sa

Consum

C

Investitii

I

Economii

S

Ch.publice

G

Fiscalitate

T

Exporturi

X

Importuri

M

(5)   Care este replica keynesista a legii investitiilor si ratei dobanzilor, de origine clasica ?

(6)   Definiti situatiile (dezechilibrele) de: (a) inflatie si (b) somaj, in termenii Macromodelului. Explicati bazele keynesiste ale “incompatibilitatii” inflatie-somaj.

(7)   Pe exemplul macropoliticilor de baza (fiscal-bugetara si monetara), explicati caracterul asincron (prelungirea termenului de obtinere a rezultatului) al cresterii economice.

(8)   Pentru zona politicilor fiscal-bugetara, a investitiilor si exportului, sa se explice:

(a)   comuniunea rezultatelor;

(b)   diferenta lor specifica.

(9)   Explicati politica monetara:

(a)   in sens larg;

(b)   in sens restrans – neoclasic sau monetarist.

Dezbatere:

(10) Piata si productia, in Macromodelul John Maynard Keynes.



[1] “Teoria Generala asupra Ocuparii, Creditului si Monedei” (traducere a titlului), publicata pentru prima data in 1935 la Londrea si in 1936 la Paris, pe care referirile ulterioare o numesc cvasi-unanim “Teoria Generala…”.

[2] Vezi si Lectia IV, pentru modelul Pareto.

[3] Agregatele sunt notate in cercuri, iar agentii economici in patrate.

[4] Detalii in Lectia XIV.

[5] Avem in vedere definitia keynesista a inflatiei, in termenii cheltuielilor (injectiilor) totale -- vezi sub-paragraful 2.4.1, de mai jos.

[6] “Paradox of thrift”

[7] Mai multe detalii in Lectia VIII.

[8] Detalii in Lectia VIII.

[9] Din nou, detalii in Lectia VIII.

[10] Caci acestea sunt de gasit in Lecti XIII.

[11] Vezi Lectia XIII – este chiar primul dintre postulatele balantei externe.

[12] Lectia I.

[13] Mai multe detalii in Lectia XIII.

[14]Investment-Savings” (engl.).

[15] De la “Liquidity”.

[16] Vezi paragraful 2.4.2.3, urmator.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre microeconomie si macroeconomie









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics