StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Noi putem sa te ducem spre NIVELUL URMATOR
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » piata valutara
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Organisme financiar-monetare internationale si regionale



ORGANISME FINANCIAR-MONETARE INTERNATIONALE SI REGIONALE

Unele considerente cu privire la incercarile de a se institui o noua ordine financiara internationala.

Partea finala a capitolului II reliefa, printre altele, exigentele de expresie recenta ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, sugerand necesitatea instituirii unei noi ordini economice mondiale. O noua ordine guvernata de acelasi spirit de cooperare care a animat candva Conferinta Natiunilor Unite de la Bretton Woods si, evident, o ordine articulata la actualul context al relatiilor internationale, caracterizate de adancirea interdependentelor si vizibil dominate de controversatul vector al globalizarii. Demersul, in sine, nu incearca sa prospecteze un teren arid, ci urmareste „fertilizarea” campului actiunilor economice cu idei generoase, precum democratismul, ca esenta a dialogului interstatal, repartitia echitabila a veniturilor, investigarea unor sanse reale de afirmare a valorilor din majoritatea covarsitoare a statelor lumii, situate azi departe si foarte departe de cele, cateva, asezate statornic in empireul economiei mondiale.




In domeniul cel mai dinamic al economiei extinse la scara planetara – cel al relatiilor financiar-monetare – , deschiderea catre noi orizonturi ale evolutiei s-a facut simtita de mai multa vreme, dar fenomenul continua sa se extinda cu atata vigoare, incat poarta inca amprenta specifica oricarei ofensive: mai mult dominatoare si severa, decat democratica si toleranta. Primele semnale referitoare la extinderea rapida a zonelor de influenta dominate de marile banci din tarile dezvoltate au fost cuprinse in Raportul anual – 1983 al Bancii Mondiale. Se constata acolo ca, in anul 1980, ponderea institutiilor financiare particulare in sursele de credit orientate catre tarile in curs de dezvoltare ajunsese la 50 la suta – cu observatia: „in prezent, ridicandu-se probabil la peste 60 de procente” – , fata de numai 23 la suta, in anul 1970. Fara indoiala, era vorba despre o crestere extraordinara a acestei influente si, mai mult, a unei expansiuni fara precedent, in conditiile in care serviciul datoriei externe (anuitatile, adica dobanzile plus achitarea ratelor scadente) al categoriei de tari mentionate se ridicase de la 7,4 miliarde U.S.D., in 1970, la peste 100 de miliarde, in anul 1982.*)

Este de la sine inteles ca un asemenea grad de proliferare a influentelor si actiunilor principalelor institutii bancare impunea si un cadru organizatoric adecvat. In acest sens, ultimele doua decenii au insemnat pentru sistemele bancare ale tarilor dezvoltate nu doar o perioada de initiative si tatonari – ca raspuns la noile provocari, determinate atat de „foamea” de capitaluri a tarilor in curs de dezvoltare, cat si de modificarea esichierului politic si economic de pe continentul european si din Asia Centrala –, ci, mai cu seama, o perioada de schimbari concrete, structurale si de atitudine, in cadrul unui proces care s-a manifestat pe mai multe planuri.

In primul rand, s-a produs o accentuata concentrare a activitatii bancare. Acest proces a fost cauzat de mai multi factori, printre care: amploarea operatiunilor derulate; imprumuturile tot mai mari solicitate de clienti; riscurile de insolvabilitate a debitorilor – situatia incompatibila cu dorinta bancilor de a-si mari castigurile, forta de penetrare pe alte piete si, ca urmare, ocuparea unui loc dominant in viata valutar-financiara a lumii. Concentrarea activitatii bancare a capatat diverse forme si dimensiuni, in raport cu puterea si obiectivele noilor structuri: monopoluri, consortii si/sau sindicate bancare. Ca o consecinta directa a acestor reasezari, consemnam existenta in interiorul fiecarui stat dezvoltat a catorva grupari bancare care, practic, domina si controleaza intreaga activitate in domeniu.

In al doilea rand, se manifesta pregnant un proces de internationalizare a sistemelor bancare din tarile dezvoltate. Prin practicarea unei politici agresive de implantare in noi puncte financiare de pe glob, aceste banci considera extinderea pe alte piete ca facand parte integranta din politica lor de dezvoltare. O astfel de atitudine, deloc condamnabila si in perfecta concordanta cu actualele tendinte pe plan economic (totusi, cu tenta imperialista), este justificata de actiunea unor factori, cam in egala masura perturbatori sau favorabili: pe de-o parte, restrictiile impuse bancilor, pe plan national, in ceea ce priveste marimea ratei profitului ori dezvoltarea activitatii; pe de alta parte, posibilitatea ca, prin expansiunea in alte tari, noile structuri bancare sa-si diversifice sursele active si de imprumut, cu alte cuvinte sa-si largeasca atat debuseele, cat si modalitatile de a controla mai indeaproape destinatia creditelor si disciplina rambursarilor. Ca metoda, actiunea defensiva sau, dupa caz, ofensiva poate fi considerata ori ca un raspuns in favoarea intereselor propriilor clienti, ori ca o reactie la concurenta bancilor straine etc.

A aparut, astfel, binomul „concentrare-internationalizare”, avand ca efect crearea in statele dezvoltate, reprezentante ale puterii economice si financiare, a unor sisteme de creditare si decontare corespunzatoare actualelor cerinte determinate de schimburile economice externe, monedele acestor state ocupand un loc important in platile internationale. Caracteristica principala a acestui proces a fost crearea centrelor valutar-financiare-bancare internationale din Londra, Paris, New York,  Zürich, Frankfurt pe Main, Tokyo – centre care  s-au transformat in poli de convertire, atragere si plasare a fondurilor la nivel mondial, deservind atat firmele nationale, cat si pe cele internationale.

Dar dorinta de a obtine profituri cat mai mari si fuga de reglementarile bancare nationale prea stricte a dus la amplasarea de agentii si sucursale, ale unui numar tot mai mare de institutii bancare, in teritorii cu legislatii bancare mai permisive, cum ar fi cartierul Manhattan din New York, insulele Marshall, Cayman si Bermude, Gibraltar, Liban, precum si alte zone considerate, mai mult sau mai putin eufemistic, „paradisuri fiscale”. Acestea au devenit noi centre financiare – denumite generic „off shore” –, care nu sunt intotdeauna situate in afara tarii de origine.

Tot dorinta de a-si asigura venituri certe si sporite a dus la aparitia celei de-a treia tendinte, care a avut ca efect disparitia treptata a deosebirilor dintre operatiunile diferitelor institutii bancare de tip clasic si ale celor moderne, preocuparea de baza a acestor institutii fiind diversificarea serviciilor oferite clientilor, cu o evolutie spre bancile globale, multifunctionale. Marile grupuri bancare, astfel constituite, ofera clientilor lor (indiferent ca sunt rezidenti ori nerezidenti) o gama larga de servicii bancare, incepand de la simple schimburi valutare si mergand pana la acordarea unor imprumuturi imense.

In privinta metodelor de administrare a angajamentelor, a crescut preocuparea bancilor in legatura cu plasarea propriilor instrumente de credit, pe piata internationala, fapt ce a condus la o modificare radicala a resurselor bancilor, la o segmentare a pietei prin aparitia unor noi tipuri de titluri de valoare si, in final, la o majorare considerabila a posibilitatilor institutiilor bancare de a pune noi credite la dispozitia eventualilor solicitanti.

Pe langa aceste aspecte, mai trebuie sa mentionam si inovatiile de ordin tehnic, aparitia de noi operatiuni bancare, mai flexibile si mai rapide, cum ar fi recurgerea la mijloacele electronice si la legatura in timp real intre marile centre bancare, prin intermediul satelitilor. Acest sistem, la care participa peste 500 de banci din intrega lume, permite, pe baza mesajelor stadardizate si computerizate, transmiterea tuturor operatiunilor interbancare in termen de maximum sase ore si la costuri de cinci ori mai mici decat telexul.

In consecinta, institutiile bancare, in calitatea lor de mai institutii financiare, joaca un rol tot mai mare in desfasurarea de ansamblu a circuitului economic mondial si influenteaza puternic principalele evolutii ce se defasoara in viata economica internationala.

Ceea ce am relevat pana in acest punct a avut in vedere, cu precadere, „ofensiva” structurala si manageriala a bancilor mari, reprezentative, dar exclusiv private. Tendintele manifestate de acestea – pe care le-am subliniat ceva mai inainte – sunt privite cu un ochi deosebit de critic de Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru stiinte economice, fost economist-sef si vicepresedinte al Bancii Mondiale. Potrivit opiniei  sale, regulile jocului in economia mondiala sunt adesea fixate in functie doar de interesele tarilor industrializate avansate – si de anumite interese private din sanul lor –, iar nu de cele ale lumii in dezvoltare. El considera aceasta categorie de „aliati” ca fiind principalul responsabil de faptul ca „astazi, mondializarea nu merge”. Si eminentul economist adauga: „Asta nu merge pentru saracii lumii. Asta nu merge pentru mediul inconjurator. Asta nu merge pentru stabilitatea economiei mondiale”.*) Este, de fapt, o formulare mai dura a ceea ce insasi Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei remarca, in vara anului 2002.  

In legatura cu marile institutii bancare, se cuvine sa facem necesara distinctie intre „internationalizare” (ca mecanism al expansiunii segmentului privat al acestora) si „internationale” (ca structura organica a institutiilor specializate ale diverselor organizatii interguvernamentale). Asadar, institutiile financiar-bancare internationale reprezinta pilonii de sprijin ai edificiului economic sugerat de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Infiintate – atat la nivel mondial, cat si la nivel regional – prin vointa si cu contributia unui numar important de state, si avand o larga deschidere catre noi aderenti, aceste institutii sunt singurele capabile sa sesizeze oportunitatea unor reforme in profunzime ale statutelor lor si ale politicilor preconizate. Intreaga evolutie a relatiilor financiare si valutare internationale constituie un argument solid in sprijinul acestei idei.

Cadrul organizatoric actual al activitatii financiar-valutare internationale

Asa cum s-a precizat mai sus, functionarea sistemului institutionalizat al activitatii financiar-valutare a fost conceputa in cadrul unor organizatii internationale guvernamentale, care, in functie de numarul tarilor participante si de misiunile ce le-au fost atribuite, pot fi grupate in agentii specializate ale O.N.U. si organisme financiare regionale.

9.2.1. Agentiile specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite

A.    Fondul Monetar International

B.    Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (Grupul Bancii Mondiale)

9.2.2. Institutii financiar-valutare (monetare) regionale

A.   Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare

B.   Banca Europeana de Investitii

C.   Banca Reglementelor Internationale

D.   Banca Africana pentru Dezvoltare

E.   Banca Americii Centrale pentru Integrare Economica

F.   Banca Araba pentru Dezvoltare Economica in Africa

G. Banca Interamericana de Dezvoltare

H.   Fondul Monetar Arab si

I.    Sistemul Monetar European

Institutiile financiar‑monetare internationale

Problema reglementarii relatiilor monetare s-a pus pentru prima data dupa cel de-al doilea razboi mondial, la nivelul intregii comunitati internationale.

Se viza, in primul rand, gasirea unul etalon valutar solid sau a unei valute internationale precum si a unei institutii internationale care sa o emita, drept pentru care se impunea o cooperare monetara intre toate tarile.

Dar aceasta cooperare implica cedarea unei parti din suveranitatea nationala, fapt greu de acceptat in contextul socio‑economic din anii '45.

Prin statutele noilor organisme financiar‑monetare internationale s‑a asigurat garantarea exercitarii atributelor de suveranitate si de independenta ale tarilor care ar fi fost interesate sa adere la aceste organisme. Astfel, cu toate ca initial hotararile acestor noi organisme financiar‑monetare erau adoptate in mod democratic, prin consens, ele aveau mai mult caracter de „recomandare”. Ulterior au fost gasite metode democratice de conditionare a activitatii tarilor interesate, angajate in dorinta de rezolvare a propriilor lor probleme.

Sub egida ONU, in cursul anului 1944, au fost puse bazale noului sistem monetar international, cu ocazia Conferintei de la Bretton Woods, care a schimbat radical conceptia de pana atunci in domeniul relatiilor financiar-valutare, prin introducerea unui spirit de intelegere mutuala si printr-o cooperare largita. Conferinta de la Bretton Woods a marcat trecerea de la relatii exclusiv bilaterale la relatii financiar-valutare multilaterale, bazate pe consens, intre toate tarile participante.

Sarcinile noului sistem financiar-valutar constau, in linii mari, in alegerea etalonului monetar, mentinerea cursului de schimb al monedelor nationale ale tarilor interesate, asigurarea convertibilitatii, crearea rezervelor monetare, asigurarea lichiditat 535d32f ilor internationale, echilibrarea balantelor de plati.

In ciuda eforturilor specialistilor in domeniu, nu s‑a putut gasi etalonul valutar ideal, drept pentru care s‑a ramas la etalonul clasic, aur‑devize (de fapt, aur‑valute), in care rolul‑cheie revenea dolarului.

Conferinta de la Bretton–Woods a avut efecte remarcabile: au fost puse bazele celor doua organisme financiar‑valutare internationale, Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.) si Fondul Monetar International (F.M.I.).

Fondul Monetar International

Constituirea

Dupa cum am consemnat in „sectiunea istorica” a expunerii noastre, Conferinta Monetara si Financiara din iulie 1944 a marcat nu numai consacrarea unor noi principii, dar si instituirea organismelor care sa concure la realizarea acestora, si anume Fondul Monetar International (F.M.I.) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), care, impreuna cu Asociatia Internationala pentru Dezvoltare, Societatea Financiara Internationala, Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor si Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor, formeaza Grupul Bancii Mondiale.

Rolul principal detinut de F.M.I. in cadrul sistemului monetar international este subliniat chiar de acordul incheiat la Bretton Woods, prin care se apreciaza ca o tara nu poate deveni membra a B.I.R.D. atata vreme cat nu este si membra a F.M.I.

Fondul Monetar International a fost creat in mod oficial la 27 decembrie 1945, cand 29 de state au ratificat statutul sau, adoptat la conferinta de la Brettton Woods, dar activitatile sale financiare au inceput la 1 martie 1947, atunci fiind invitate sa participe toate statele suverane si independente.

In F.M.I. au intrat automat natiunile reprezentate la Conferinta de la Bretton-Woods din 1944, cu exceptia U.R.S.S., Liberiei si Noii Zeelande, care nu au ratificat atunci tratatul. In anul 2000 erau 182 state membre, iar dupa majorarea din 22 ianuarie 1999, totalul cotelor-parti ce constituie capitalul sau ajunge la 212 miliarde drepturi speciale de tragere (DST), echivalentul a 300 miliarde USD.

Romania este membra a F.M.I. din data de 7 decembrie 1972.

Fondul Monetar International a fost creat in scopul regularizarii sistemului monetar international de rate de schimb fixe si de a pune capat frecventelor devalorizari competitive folosite in anii ’30. Dar dezmembrarea sistemului monetar international bazat pe fixitatea cursurilor de schimb la inceputul anilor ’70 a modificat fundamental rolul sau, care ramane totusi esential pentru stabilitatea sistemului monetar international. F.M.I. a devenit un instrument de control financiar si de ajutor pentru tarile in curs de dezvoltare, insarcinat sa ajute aceste tari sa depaseasca unele crize temporare de finantare a deficitului balantei lor de plati. Actiunea sa consta in a acorda imprumuturi in bani tarilor cu astfel de dificultati, cu conditia ca acestea sa puna in practica politici adecvate pentru a ajunge la un echilibru al balantelor lor de plati. Limitarea capitalului sau implica faptul ca imprumuturile trebuie sa fie pe termen scurt, pentru a dispune in mod constant de finantarile necesare ajutorarii tarilor aflate in criza.

Care este mecanismul de baza al Fondului Monetar International ?

In mod normal, o tara trebuie sa plateasca la zi importurile sale din produsul exporturilor sale sau din imprumuturi pe termen lung. Sa presupunem, totusi, ca aceste incasari sunt insuficiente si ca tara respectiva are nevoie sa-si deschida un credit pe termen scurt la F.M.I. pentru a acoperi aceasta nevoie. Fondul va acorda atunci drepturi speciale de tragere, deci va consimti si va autoriza ca autoritatile tarii respective sa cumpere cu moneda nationala o parte din stocul de dolari ce apartine F.M.I. Dupa ce balanta de plati a tarii s‑a redresat, Fondul asteapta de la autoritatile acelei tari ca acestea sa rascumpere cu aur sau cu dolari - ori, atunci cand vor fi fost create, cu DST-uri - sumele in moneda nationala pe care ele le-au vandut in timpul unei perioade de criza. Asadar, F.M.I. a fost creat pentru a rezolva problemele balantelor de plati.

Trei conditii sunt necesare pentru a garanta buna functionare a oricarui sistem monetar international: o incredere absoluta a pietelor in stabilitatea monedei-etalon, o lichiditate monetara suficienta pentru a finanta expansiunea schimburilor externe si o vointa de a intreprinde, in caz de dezechilibru, programe de ajustare, elemente ce au lipsit sistemului etalon-aur.

In cursul anilor ’50 ‑ ’60, sigur de aceste ipoteze, F.M.I. a devenit constient de faptul ca fixitatea taxei de schimb, care trebuia sa fie asigurata prin finantarea pe termen scurt a deficitelor externe, nu mai functiona intr-o lume in care costurile si cererile se modificau intr-un ritm si un sens diferite de la o regiune a lumii la alta, si in care speculantii puteau face – in deplina siguranta – pariu ca monedele supraevaluate vor fi destabilizate. Cu toata aceasta constientizare progresiva, F.M.I. si membrii sai cei mai importanti au continuat sa duca o lupta stralucita, dar fara sperante, pentru a face sa functioneze sistemul ratelor de schimb fixe. In realitate, dupa cum am stabilit si in cuprinsul capitolului II, ei continuau sa apere de-a lungul anilor, ceea ce nu mai putea fi aparat, inca din momentul in care a devenit clar ca dolarul U.S.A., care a fost cheia de bolta a sistemului de la Bretton Woods, a devenit supraevaluat in anii ’60. Germania, Japonia si alte tari cu monede sub-evaluate aveau excedente de plata cronice, in vreme ce Statele Unite acumulau deficite de plati.

Anul 1967 a inaugurat o faza de mare instabilitate. Ajustarile paritatilor se vor succeda in serie. In fata aparitiei atacurilor speculative, bancile centrale europene intervin masiv pe piata schimburilor monetare pentru a apara dolarul. Ele au acumulat cantitati foarte mari de dolari in rezervele lor pentru schimb monetar, inainte de a inceta orice achizitie, in 1971. ce a urmat, se stie.

Socul provocat de decizia presedintelui Nixon din 21 august 1971 a fost mare. Dupa cum stim, valsul numeroaselor ezitari a durat doi ani. In 1973, ratele de schimb devin oficial flexibile, aceasta schimbare fiind fundamentala. Misiunea F.M.I., fondata pe un sistem de rate de schimb fixe, se presupunea a lua sfarsit.

Economistul american Robert Aliber punea chiar direct problema utilitatii mentinerii unei institutii al carei mandat era ca si disparut:

Dupa cativa ani, singurul vestigiu al sistemului gestionat de F.M.I. este F.M.I.‑ul insusi, adica un fond comun de rezerve de schimb de dimensiuni modeste, o utilitate indoielnica -  data fiind cresterea rapida a rezervelor internationale -  si 1 800 de functionari internationali remunerati cu foarte multa generozitate care sunt insarcinati sa supravegheze regulile jocului ce nu mai exista.

Altfel spus, F.M.I. trebuia sa-si justifice existenta intr-o lume in care supravegherea sa asupra ratelor de schimb fixe nu mai era solicitata. Aceasta justificare i-a fost data de criza datoriei tarilor in curs de dezvoltare, criza ce l-a plasat in centrul dispozitivului international ce are ca scop sa puna in aplicare programe de ajustare structurala.

Criza din 1973 va da institutiei ocazia de a-si reorienta activitatea. Cresterea pretului petrolului sporeste cresterea preturilor mondiale. Intrucat tarile in curs de dezvoltare importatoare de petrol figurau printre principalele victime ale acelei crize mondiale, F.M.I. a trebuit sa-si redefineasca si sa‑si accentueze foarte mult activitatea de asistenta pentru aceste tari, carora le va consacra apoi o parte importanta din activitatea sa, mai ales in anii ’80. In 1980‑1982, sistemul mondial de reglementari se schimba din nou.

Intre anii 1980 si 1985 datoria publica a statelor sarace si foarte indatorate s-a dublat*, ca in perioada 1985-1990 sa se dubleze din nou, ajungand astfel, intr-un singur deceniu, de la 47,7 la 181 miliarde dolari.

Cinci ani mai tarziu, suma avea sa se ridice la 202 miliarde USD.

Rata datorie publica/produs national brut, indicatorul principal al indatorarii, a trecut de la 60% la 112% intre anii 1980 si 1995. Statele sarace si foarte indatorate se deosebesc de celelalte prin raportul, foarte ridicat datorie publica / exporturi de bunuri si servicii raport care a crescut, de la 82,3% in 1975, la 263,3% in 1985, si la 394,6% in 1995[1].

Statele sarace si foarte indatorate se caracterizeaza printr‑o puternica dependenta fata de finantarile externe si o mare sensibilitate fata de socurile macroeconomice. Economiile lor sunt fragile si exporturile prea putin diversificate. Aceste elemente au permis Fondului Monetar International de a‑si regasi rolul. Devine, prin stabilirea unui raport de forte, un organism care gestioneaza datoria Lumii a Treia.

Incetul cu incetul, aceasta atitudine se schimba, iar Fondul va decide sa puna accentul pe o ajustare externa durabila, fondata pe includerea de masuri favorabile dezvoltarii, ceea ce in final inseamna a controla, chiar a decide, esenta politicilor economice a tarilor in cauza. La insistentele SUA, Fondul a inclus in planurile sale mai multe masuri favorabile dezvoltarii. Aceasta aprofundare a politicii Fondului se traduce in special prin inlaturarea obstacolelor structurale in calea dezvoltarii, a dereglarii pietelor interne si a liberalizarii ofertei productive. Este incurajata reforma fiscalitatii, cheltuielile publice sunt reduse, comertul exterior este liberalizat, reglementarile privind piata muncii sunt ceva mai lejere, pietele financiare sunt restructurate.

S-a pus, la un moment dat, o intrebare pertinenta: daca astazi, statele isi fac singure reglementarile, F.M.I. ar putea sa-si piarda din nou rolul. Cu ocazia crizei asiatice, Fondul a dat raspunsul cunoscut. Trebuie evitat riscul-sistem si nu sa se lupte neaparat contra speculatiilor financiare. Cu toate acestea, participarea F.M.I. la Forum-ul de stabilitate financiara ii confera un nou loc in cadrul acestui proces. Cresterea rapida a pietelor private de capital, integrarea regionala si monetara mai avansate, importanta soliditatii sistemului financiar au scos in evidenta importanta unei supravegheri mai extinse, care sa acopere politicile structurale. F.M.I. se preocupa in mod special cu identificarea dificultatilor sistemelor bancare susceptibile sa provoace grave dezechilibre macroeconomice. Aceste activitati sunt desfasurate in concordanta cu alte institutii si instante internationale competente, in special Banca Mondiala si Forum-ul de stabilitate financiara (Forum-ul, creat in februarie 1999, de „Grupul celor 7” ca urmare a Raportului „Tietmeyer”, comandat in octombrie 1998, are ca obiect de activitate o mai buna identificare si o tratare a vulnerabilitatilor din sistemele financiare internationale cele mai importante).

Pentru a merge mai departe, F.M.I., impreuna cu Banca Mondiala, a pus la punct in special doua instrumente ce fac in prezent obiectul unor experiente-pilot: rapoartele asupra respectarii normelor si codurilor, desemnate in mod uzual prin initialele in engleza „ROSC” (Reports on the Observance of Standards and Codes) si programele de evaluare ale sectorului financiar, desemnate cu initialele „FSAP” (Financial Sector Assessment Program), al caror obiectiv este de a descoperi eventualele vulnerabilitati ale unui sistem financiar.

In privinta tarilor sarace, Fondul Monetar International si-a fixat doua obiective: restaurarea sau consolidarea marilor echilibre macroeconomice si promovarea reformelor structurale ce intaresc potentialul de crestere economica. In ceea ce priveste tarile care ies din criza, trei preocupari sunt in centrul atentiei sale: stabilizarea ratei de schimb, consolidarea investitiilor private si punerea in practica a reformelor structurale. Planurile de ajustare structurala nu au permis celor mai sarace tari sa iasa din situatia lor. Pana la sfarsitul anilor ’80, obiectand ca lupta contra saraciei nu era prevazuta in statutele sale, FMI considera ca politicile structurale si distribuirea veniturilor era problema exclusiva a guvernelor. Subliniind o „neutralitate politica” fata de aceasta problema, Fondul se multumea sa aminteasca faptul ca lupta contra saraciei trecea prin stabilitatea economica.

Numerosi oameni politici si economisti au subliniat efectele dezastruoase ale politicilor macroeconomice impuse de F.M.I. asupra nivelului de viata din tarile in curs de dezvoltare. Luand in considerare aceste critici, Fondul a inceput sa duca politici de ajustare „cu fata umana”, largind gama imprumuturilor acordate tarilor in curs de dezvoltare. Aceasta lipsa de flexibilitate a politicii Fondului l-a facut pe acesta sa se intereseze mai mult de reformele structurale si de consecintele sociale ale politicilor de ajustare puse in aplicare in aceste tari.

Pentru a aduce la indeplinire aceasta strategie, F.M.I. s-a dotat in noiembrie 1999 cu institutii pentru a reduce saracia si pentru cresterea economica, ce s-au substituit institutiilor de ajustare structurala mai profunda. Pentru a putea beneficia de acestea, tarile membre trebuie sa se angajeze sa puna in practica un program ce decurge din cadrul strategic de lupta contra saraciei, program ce a fost elaborat in intelegere cu societatea civila. Accentul este pus in mod special pe buna guvernare, precum si pe transparenta si calitatea alocarii fondurilor publice, care trebuie sa fie in mod clar orientate spre utilizari cu impact puternic in cadrul luptei contra saraciei. Aici aflam si rolul F.M.I.: intarirea controlului utilizarii resurselor atribuite, pentru a le asigura eficacitatea (si de asemenea pentru a evita fraudele) si in paralel intarirea sanctiunilor contra nerespectarii de catre statele membre mai ales a conditiilor privind publicarea datelor, lupta contra coruptiei (atat ca state primitoare a ajutorului, cat si chiar in sanul institutiilor financiare internationale) si obligativitatea luptei contra delicventei financiare. In sfarsit, F.M.I. a acceptat sa acorde o atentie sporita impactului social al programelor de ajustare ce beneficiaza de sprijinul sau.

Prin largirea campului sau de actiune, F.M.I. s‑a interferat oarecum cu unele din competentele Bancii Mondiale, facand astfel ca aceste doua institutii sa para a fi mai de graba concurente decat complementare.

Intr-adevar, Banca Mondiala a considerat ca F.M.I. avea tendinta de a pune in practica unele conditii ce intrau in aria sa de competente, dar fara a se asocia la definirea acestor conditii.

          Obiectivele Fondului Mondial International

Statutul F.M.I. contine 31 articole ce definesc obiectivele si regulile functionarii sale. Fondul Monetar International este o institutie permanenta insarcinata cu mentinerea unei functionari armonioase a sistemului monetar international. Pentru realizarea acestui scop, el trebuie sa favorizeze schimburile de informatii intre tarile membre, sa incurajeze acordurile dintre responsabilii monetari si sa puna in functie mecanisme de cooperare internationala pentru a impiedica actiunile unilaterale. Acest „cod de conduita”, pe care F.M.I. trebuie sa-l faca sa fie respectat, nu este un scop in sine, el are in primul rand menirea de a contribui la expansiunea comertului international si deci de a crea locuri de munca in tarile membre. Mai exact, Fondul trebuie sa contribuie la aplicarea unui sistem de paritati fixe si la restabilirea liberei convertibilitati a monedelor pentru operatiuni curente.

Pe aceste baze, Fondul asigura trei tipuri de misiuni principale: supravegherea, ajutorul financiar si asistenta tehnica. Recent, asa cum am aratat, Fondul s-a ocupat de dezvoltarea unei misiuni specifice de ajutorare a celor mai sarace tari.

Supravegherea

Intr-o lume integrata, cum este cea de astazi, in care evolutia economica a unei tari si deciziile pe care aceasta le ia pot afecta multe alte state, este util sa se poata dispune de un mecanism care sa poata asigura coerenta politicilor economice nationale. In baza Statutului sau, F.M.I. are mandat de a exercita o supraveghere a politicii de schimb a statelor membre pentru a controla sistemul monetar international si de a-i asigura buna functionare. In acest scop, stabileste daca politica si evolutia economica a fiecarui stat membru sunt de natura sa favorizeze o crestere durabila si sa asigure stabilitatea interna si externa. Facand aceasta, Fondul cauta sa ofere un sistem de prevenire capabil sa semnaleze pericolele ce se profileaza si sa defineasca masurile de precautie necesare.

Supravegherea exercitata de Fond consista deci in evaluarea politicilor de schimb ale membrilor sai in cadrul unei analize aprofundate a situatiei economice globale si a politicilor desfasurate de fiecare dintre acestia.

Fiecare stat membru are obligatia de a se supune unei „consultari” anuale din partea F.M.I. pentru a discuta evolutia politicii sale economice. O a doua indatorire impusa de Statutul Fondului (Art. VIII) este acea conform careia toti membrii F.M.I. trebuie aiba monedele convertibile pentru operatiunile curente. Pentru, aceasta, statele se angajeaza sa elimine restrictiile la cumpararea de devize straine in cazul rezidentilor si non-rezidentilor pentru operatiunile curente, adica pentru operatiunile privind bunurile si serviciile. Totusi o clauza de salvgardare este prevazuta la Articolul XIV, pentru a permite statelor membre, care au dificultati cu balanta de plati, sa mentina un control al schimburilor.

In ultimii ani, la lumina invataturilor trase din crizele mexicana si asiatica, F.M.I. a luat mai multe initiative, intarind eficienta supravegherii, pentru a reduce sansele reproducerii unor asemenea crize. Fondul cauta mijloacele de a repera mai bine primele semne de vulnerabilitate si de a convinge tarile membre de a urma politici conforme cu propriile lor interese, evitand totodata sa perturbe economia altor tari.

Fondul Monetar International este o institutie bazata pe cooperare, asemanatoare sub unele aspecte cu o societate de credit mutual, in cadrul careia guvernele tarilor membre acorda un ajutor financiar temporar oricarui stat membru care intampina greutati in a-si plati bunurile si serviciile pe care le importa si in a asigura serviciul datoriei sale; in schimb, statul membru este de acord sa-si reformuleze politicile pentru a-si corecta problemele ce au stat la baza dificultatilor sale privind balanta de plati. In baza celui de al saselea alineat al Articolului I din Statut, ajutorul financiar temporar acorda statelor membre „posibilitatea de a corecta dezechilibrele balantelor lor de plati fara a recurge la masuri care sa prejudicieze prosperitatea nationala sau internationala.”

Ajutorul financiar ia forma de credite si imprumuturi pe care F.M.I. le acorda tarilor cu dificultati in echilibrarea balantei de plati, pentru a le sustine programele de ajustare si reformele. Astfel, la 31 decembrie 1999, F.M.I. avea de remis credite si imprumuturi fata de 93 de tari, pentru o valoare de 57,5 miliarde DST, adica circa 75 miliarde USD repartizate cum urmeaza:

Tabelul 20

Prezentarea totalitatii creditelor si imprumuturilor

(la 31 decembrie 1999, in miliarde unitati)

Zona geografica

Valoare

(DST)

Africa

6,6

Asia

                  17,9

Europa

                  17,4

Orientul Apropiat

                    0,7

Emisfera occidentala

                  17,9

Intreaga lume

                  57,5

Sursa: Fondul Monetar International

In 1964, ca raspuns la cererile a mai multe state africane si asiatice care tocmai isi dobandisera independenta si aveau nevoie de ajutor pentru a-si pune in functie bancile centrale si ministerele de finante, F.M.I. a inceput sa ofere asistenta tehnica tarilor membre. Pe la mijlocul anilor ’80, efectivele alocate asistentei tehnice se dublasera practic si, la finele deceniului al noualea, F.M.I. a facut mai mult loc misiunilor de experti, consultarilor si seminarelor de instruire, mai degraba de scurta durata decat de lunga durata. In 1990, numeroasele tari ce treceau de la o economie planificata la o economie de piata au apelat si ele la asistenta tehnica a F.M.I.. Acesta a depus, mai ales in ultimii ani, mari eforturi coordonate, pentru a furniza rapid sfaturi recomandari economice si operationale tarilor care au trebuit sa puna in functie institutiile publice dupa grave tulburari civile. In prezent, F.M.I. furnizeaza tarilor membre circa 300 ani‑persoane de asistenta tehnica pe an.

O declaratie de principiu, difuzata in martie 2000, inventaria obiectivele, efectele si natura asistentei tehnice asigurata de Fondul Monetar International, modul de stabilire a prioritatilor, rolul autoritatilor care primesc asistenta, difuzarea externa a informatiilor, gestiunea interna a asistentei si rolul finantarii externe.

Asistenta tehnica este bazata pe sprijinul pe care F.M.I. il pune la dispozitia membrilor sai in mai multe domenii:

·          Conceperea si aplicarea politicii monetare si bugetare;

·          Intarirea rolului institutiilor publice, cum ar fi Banca Centrala sau Trezoreria Statului;

·          Executarea si contabilizarea tranzactiilor cu F.M.I.;

·          Strangerea si imbunatatirea datelor statistice:

·          Formarea de functionari la Institutul F.M.I. si, prin cooperare cu alte organisme financiare internationale, la Institutul Multilateral de la Viena, la Institutul Regional de Instruire de la Singapore, in cadrul Programului Regional de Instruire al Orientului Mijlociu si la Institutul Multilateral al Africii.

In perioada 1999‑2000, actiunile de asistenta tehnica au reprezentat aproape 14% din cheltuielile administrative ale Fondului. Repartizarea pe zone geografice este aproape aceeasi ca in perioada 1998‑1999, inregistrandu‑se totusi o scadere a ponderii tarilor din Asia si din zona Pacificului, ca urmare a iesirii acestora din criza financiara asiatica.

                    Finantarea Fondului Monetar International

     Majoritatea resurselor F.M.I. provin din subscriptii, din «cotele-parti» ale tarilor membre, ce reflecta ponderea relativa a fiecarui membru in economia mondiala. Acestea constituie, intr-un anumit fel, «fondurile proprii» ale institutiei. Cota-parte a unui membru determina totalul maxim al resurselor financiare pe care acel membru trebuie sa-l verse la F.M.I., numarul de voturi de care dispune in cadrul procesului decizional al institutiei, transa din alocarile de drepturi speciale de tragere (DTS) ce i se atribuie si, in final, ajutorul financiar la care se poate astepta sa-l primeasca din partea institutiei. Ansamblul acestor venituri este inscris in contul general al F.M.I.

Tabelul 21

Resursele contului general al F.M.I.

(in miliarde DST)

Resurse

1998

1999

Apr. 2000

Resurse totale

165,1

214,2

214,4

Minus: resurse neutilizabile

111,5

119,3

106,2

Balanta: resurse utilizabile

53,6

94,9

108,2

A. resurse utilizabile neangajate nete

19,5

63,0

74,8

B. angajamente lichide

60,6

54,8

48,8

Rata lichiditatilor, A/B (in %)

32,2

115,0

153,1

Sursa: Fondul Monetar International. Raportul anual 2000

Resursele totale sunt constituite in principal de avutia in moneda a tarilor membre. Aici sunt incluse de asemenea si avutia F.M.I. in DST si in aur, precum si «alte avutii», adica active diverse, de exemplu imobile.

Resursele neutilizabile corespund avutiei in aur* si in monede slabe.

Resursele utilizabile reprezinta avutia in moneda tarilor membre care au balante de plati si rezerve puternice precum si avutia in DST.

Resursele utilizabile neangajate sunt disponibile pentru finantarea programelor, in vreme ce angajamentele lichide sunt constituite in principal din pozitiile tarilor membre in transa de rezerva, ce pot fi trase imediat si fara conditii de tarile membre, si din suma eventualelor imprumuturi pe care F.M.I. trebuie sa le returneze, de exemplu, ca acorduri de imprumut, fie ca este vorba de acorduri generale sau de noi acorduri.

Rata lichiditatilor este raportul dintre resursele utilizabile neangajate nete si din angajamentele lichide.

Pe langa contul general, exista mai multe conturi fiduciare a caror finantare este asigurata atat de contributiile Fondului, cat si de contributiile bilaterale. Este cazul in special al finantarilor noilor mecanisme pentru reducerea saraciei si pentru cresterea economica.

Fiecaruia dintre statele membre ale Fondului Monetar International i se atribuie o cota-parte sau o cota, element esential al participarii la viata institutiei, caci serveste la determinarea valorii subscriptiei ce trebuie varsata, a importantei drepturilor de vot si a drepturilor de tragere din resursele financiare ale Fondului. Cota-parte este deci determinata de pozitia fiecarui stat in cadrul institutiei: ea determina influenta statului respectiv asupra deciziilor si totodata stabileste valoarea creditelor pe care acesta le poate obtine.

Membrii achita 25% din cota lor‑parte in fonduri de rezerva internationale, adica o deviza recunoscuta pe plan international (dolarul S.U.A., euro, yen sau lira sterlina) ori in DST. Soldul se achita in moneda nationala, fie in bani lichizi, fie in titluri la vedere din fondurile de rezerva ale tarii membre.

Tabelul 22

Partea diferitelor tari sau grupe de tari in capitalul F.M.I.

- in procente din total -

Tara

1945

1981

1990

2000

Tari industrializate, din care:

67,5

60,0

62,2

63,7

Statele Unite

32,0

20,0

19,9

17,7

Japonia

-

4,0

4,7

6,3

Germania

-

5,1

6,0

6,2

Franta

5,9

4,6

4,9

5,1

Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord

15,3

7,0

6,9

5,1

Tari exportatore de petrol, din care:

1,4

9,3

10,8

7,0

Arabia Saudita

-

3,5

3,5

3,3

Tari in curs de dezvoltare si in tranzitie, din care:

31,1

30,7

26,9

29,3

Rusia

-

-

-

2,8

China

7,2

3,0

2,6

2,2

India

5,0

2,8

2,4

2,0

Brazilia

2,0

1,6

1,6

1,4

TOTAL:

100,0

100,0

100,0

100,0

NB: Ponderea drepturilor de vot difera usor de cea a cotelor‑parti. Intr‑adevar, un minim de drept de vot este atribuit tuturor tarilor, chir si celor mai mici, pentru a se respecta un minimum de reprezentativitate pentru fiecare membru.

Sursa: Statistici financiare internationale ale Fondului Monetar International

S.U.A. au ramas primul contribuabil al F.M.I., dispunand de 37 114,3 milioane DST, adica 17,52% din totalul cotelor‑parti.

In vreme ce Germania si Japonia detineau amandoua 8 241,5 milioane DST, adica 5,64% din totalul cotelor‑parti, dupa cea de a XI a revizie generala a resurselor, intrata in vigoare in anul 1999, Japonia a devenit al doilea contribuabil al Fondului, cu 13 312,8 milioane DST, adica 6,28% din totalul cotelor‑parti, iar Germania se plaseaza pe locul al treilea, cu 13 008,2 milioane DST, adica 6,14 din totalul cotelor‑parti.

Franta si Regatul Unit isi pastreaza locul al patrulea, cu 10 738,5 milioane DST, adica 5,07% din totalul cotelor‑parti.

Statele membre care au dificultati ale balantei lor de plati isi pot mobiliza DST‑urile pentru a dobandi devize datorita unei «tranzactii prin delegare». Un alt stat membru, desemnat de F.M.I. in functie de soliditatea sa externa, isi vinde moneda sa catre statul solicitant, primind in schimb DST‑urile acestuia, drept cost al monedei vandute. Statele membre sunt obligate sa accepte solicitarea F.M.I. in limita a de trei ori valoarea cumulata a DST-urilor alocate. Acestea si statul in cauza pot, totusi, sa se puna de acord asupra unor valori superioare, in mod voluntar. De altfel, statele membre pot schimba intre ele in mod liber, de buna voie, DST-uri si monede nationale, sau orice alte valori internationale de rezerva. In vreme ce, la inceputul anilor ’80, transferurile totale se limitau la circa 8 miliarde DST‑uri pe an, in perioada 1997‑1998 ele au ajuns la valoarea record de 27,4 miliarde.

Lichiditatile de care dispune F.M.I. pentru a ajuta din punct de vedere financiar tarile membre nu reprezinta decat o parte din resursele totale provenite din cotele-parti. Intr-adevar, F.M.I. nu poate include in programul de tranzactii financiare pe membrii care au deja imprumuturi in curs si nici membri a caror balanta de plati este relativ fragila. De altfel, Fondul a angajat deja o parte importanta a resurselor sale in tarile care au beneficiat de imprumuturi. In fine, F.M.I. trebuie sa pastreze suficient credit pentru ca membrii ce detin creante lichide asupra institutiei sa le poata schimba contra unor fonduri de rezerva internationale, in cadrul unor termene rezonabile. In consecinta, resursele de care dispune Fondul Monetar International pentru a acorda credite fluctueaza zilnic.

Pentru a asigura transparenta, Consiliul de Administratie a aprobat publicarea planului de tranzactii financiare pe site‑ul Internet al F.M.I., la capatul exercitiului fiecarui plan trimestrial.

Acordarea de imprumuturi



Trei sunt izvoarele ce permit Fondului Monetar International sa-si majoreze resursele, in afara cotelor‑parti: acordurile generale de imprumut, noile acorduri de imprumut si acordul de asociere cu Arabia Saudita. Combinarea acestora permite F.M.I., la nevoie, sa acorde imprumuturi.

Fondul Monetar International isi poate completa resursele provenite din cotele-parti prin imprumuturi, mai ales in baza acordurilor generale de imprumut (AGE) incheiate in 1962 cu unsprezece tari industrializate. Ele ii ofera posibilitatea de a imprumuta sumele specificate de la cele unsprezece tari industrializate sau de bancile centrale ale acestora, in conditii bine stabilite si cu o dobanda legata de cea a pietei. Valoarea totala a creditelor ce pot fi puse la dispozitia F.M.I. in baza acordurilor generale de imprumut (AGE) este plafonata la 17 miliarde DST, adica circa 23 miliarde USD, la care se adauga 1,5 miliarde DST prevazuti in acordul cu Arabia Saudita. Acordurile generale de credit au fost reinnoite la fiecare patru sau cinci ani, ultima oara in noiembrie 1997.

          Modul de organizare a Fondului Monetar International

Organele de conducere

Organele de decizie ale F.M.I. sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Monetar si Financiar International si Consiliul de Administratie. F.M.I. nu este o institutie independenta, cum sunt unele banci centrale. Fondul este condus de reprezentantii statelor membre, adunate in cadrul diferitelor instante decizionale.

La cel mai inalt nivel se afla Consiliul Guvernatorilor (82 de membri), investit cu toate puterile, compus dintr-un Guvernator pentru fiecare stat membru, de regula ministrul de Finante sau Guvernatorul Bancii Centrale. Consiliul se reuneste o data pe an, ca Adunare Generala, in septembrie sau octombrie, pentru a examina activitatile Fondului si pentru a adopta decizii majore, cum ar fi modificarile Statutului sau admiterea de noi state membre.

Intrucat se reunesc rar, Guvernatorii deleaga o mare parte din puterile lor Consiliului de Administratie. Cei 24 de Administratori activeaza in permanenta, la New York. Cinci dintre acestia sunt numiti direct de tara lor: S.U.A., Japonia, Germania, Franta si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. La randul lor, Rusia, China si Arabia Saudita au obtinut dreptul de a avea propriul lor Administrator in Consiliu. Statele membre trebuie sa se adune in cadrul «circumscriptiilor», adica pe grupuri de tari: de exemplu, tarile scandinave, precum si tarile africane francofone. Consiliul de Administratie dirijeaza afacerile curente relative la supravegherea politicii ratei de schimb, la acordarea de sprijin financiar, la consultarile cu statele membre, cele privind evolutia doctrinei, sau probleme administrative si bugetare. Deciziile Consiliului Guvernatorilor si ale Consiliului de Administratie sunt luate cu majoritatea calificata a voturilor.

In fruntea F.M.I. se afla un Director General care conduce serviciile si prezideaza Consiliul de Administratie, organism care, la randul sau, alege Directorul General pentru o perioada de cinci ani. Prin conventie tacita, Directorul General al F.M.I. este din Europa, in vreme ce Presedintele Bancii Mondiale este din S.U.A.

Fiind vorba de luari de decizii – contrar principiului «un stat, un vot» ce se aplica in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite – tarile membre ale Fondului au drepturi de vot diferite: li se atribuie din oficiu un minimum de 250 de drepturi de vot la care se adauga un vot suplimentar pentru fiecare transa de 100 000 DST, de cota‑parte varsata. Voturi formale au loc foarte rar, caci majoritatea deciziile sunt luate pe baza de consens. Totusi, cand nu se poate ajunge la un consens, deciziile sunt luate pe baza votului Administratorilor sau al Guvernatorilor. In acest caz, la majoritatea deciziilor se aplica regula majoritatii simple, adica 51% din voturi. Regula majoritatii calificate, de 70% din voturi, se aplica anumitor decizii importante, in special cele ce privesc comisioanele legate de creditele Fondului si de remunerarea fondurilor in DST. In fine, majoritatea de 85% din voturi este necesara pentru deciziile ce angajeaza viitorul Fondului, cum ar fi schimbarea cotelor-parti, alocatiile de DST sau vanzarile de aur. In acest din urma caz, unele tari sau grupuri de tari pot, de fapt, sa-si exercite dreptul de veto.

Tabelul 23

Repartizarea drepturilor de vot

ale administratorilor

LA 30 APRILIE 1993

LA 30 APRILIE 2000

1

Statele Unite

17,82

1

Statele Unite

17,35

2

Germania

5,55

2

Japonia

6,22

3

Japonia

5,55

3

Germania

6,08

4

Marea Britanie

5,00

4

Belgia*

5,21

5

Franta

5,00

5

Marea Britanie

5,02

6

Belgia*

5,00

6

Franta

5,02

7

Olanda*

4,65

7

Olanda*

4,92

8

Mexic*

4,31

8

Mexic*

4,34

9

Italia*

4,00

9

Italia*

4,23

10

Canada*

3,70

10

Canada*

3,76

11

Islanda*

3,47

11

Finlanda*

3,76

12

Arabia Saudita

3,47

12

Australia*

3,38

13

Australia*

3,28

13

Arabia Saudita

3,27

14

Egipt*

3,10

14

Thailanda*

3,18

15

Rusia

2,91

15

Angola*

3,17

16

Indonezia*

2,70

16

Egipt*

2,99

17

Elvetia*

2,71

17

Rusia

2,79

18

Iran*

2,65

18

Elvetia*

2,66

19

Brazilia*

2,61

19

Brazilia*

2,49

20

India*

2,59

20

India*

2,43

21

Zambia*

2,54

21

India*

2,42

22

China

2,29

22

China*

2,20

23

Peru*

2,15

23

Chile*

2,03

24

Capul-Verde*

1,55

24

Gabon

1,17

* Administratori alesi de un grup de tari

Sursa: Fondul Monetar International – Rapoarte Anuale

Organele consultative

Comitetul interimar a fost creat in 1974. Este format din 24 de membri, la nivel de ministri sau de guvernatori ai bancilor centrale, ce se reunesc bi-anual, primavara, la finele lui aprilie sau inceputul lui mai, si cu ocazia Adunarii Generale a Guvernatorilor, pentru a propune Guvernatorilor orientarile majore privind sistemul monetar international si functionarea F.M.I. Dimensiunea sa redusa, fata de cei 82 de membri ai Consiliului Guvernatorilor, ii permit sa se constituie intr-un excelent for de discutii. Al doilea amendament al Statutului Fondului, intrat in vigoare in anul 1978, prevede inlocuirea comitetului interimar cu un colegiu permanent, fapt devenit concret in septembrie 1999, cand a luat fiinta Comitetul Monetar si Financiar International (CMFI), care printr-un comunicat semestrial, reflecta orientarile politice majore ale Fondului.

Initial, Comitetul interimar nu era mandatat decat pentru probleme monetare, CMFI in schimb are competenta mai largi, fiind legitimat sa trateze probleme financiare, de exemplu punerea la punct de coduri si de standarde economice si financiare internationale. CMFI intretine relatii stranse cu guvernele tarilor membre, fapt ce se traduce in special prin pregatirea reuniunilor la nivel de supleanti, adica a inaltilor functionari ai statelor membre. Astfel, directiile politice ale ministrilor sunt mai bine reflectate iar guvernele sunt pe deplin investite in procesul de orientare.

Comitetul Monetar si Financiar International s-a reunit pentru prima data la 16 aprilie 2000, la Washington, cu ocazia reuniunii de primavara a F.M.I. si a Bancii Mondiale. Ca si comitetul interimar, reuniunile sale au loc de doua ori pe an, cu ocazia reuniunilor de primavara si a adunarilor din toamna.

Un al doilea organism consultativ, Comitetul pentru dezvoltare, compus din 24 de membri, ministri sau Guvernatori, consilieri ai Guvernatorilor F.M.I. si ai Bancii Mondiale, avizeaza asupra transferurilor de resurse spre tarile in curs de dezvoltare. Reuniunile sale au loc in acelasi timp cu cele ale CMFI.

Organizarea administrativa si personalul

Desemnat de Consiliul de Administratie, Directorul General al Fondului este asistat de un prim-director general adjunct si de doi directori generali adjuncti. Administratia este organizata in general in departamente din punct de vedere geografic si functional, sau cu rod de informare sau de legatura.

Cele 6 departamente sunt divizate in zone geografice: Africa, Asia si Pacific, Europa I, Europa II, Orientul Mijlociu si Emisfera Occidentala. 75 de functionari din cadrul acestor departamente sunt detasati pe langa guvernele tarilor membre, ca reprezentanti rezidenti. Misiunile rezidente sunt in general compuse dintr-un singur functionar, avand ca misiune facilitarea comunicarii recomandarilor Fondului catre autoritatile nationale, precum si atragerea atentiei Fondului asupra eventualelor derapaje in punerea in practica a politicii economice in statul gazda, acordand, pe loc, sprijin pentru executarea programelor de ajustare.

Din departamentele functionale si serviciile specializate fac parte Departamentul finantelor publice, Departamentul monetar si de schimb, Departamentul pentru elaborarea si examinarea politicilor, Departamentul de studii, Departamentul juridic, Departamentul de statistica, Departamentul trezoreriei si Institutul F.M.I. La acestea se adauga: Departamentul resurselor umane, cel de secretariat si cel al tehnologiei si al serviciilor generale. Pe langa Directia Generala exista un birou de plasari, cel al bugetului si planificarii si cel al controlului si inspectiei interne.

La 30 aprilie 2000, in cadrul F.M.I. functionau circa 2 300 de persoane provenind din 127 de tari, din care 693 personal auxiliar si 1 600 cadre. Directorul General este Horst Köhler, de nationalitate germana, care i-a succedat francezului Michel Camdessus. Personalului permanent i se adauga 444 colaboratori pe baza de contract: experti, consultanti, s.a., remunerati dintr-un buget special.

Bugetul de functionare

Bugetul administrativ si cel pentru materiale al F.M.I. se inscriu in cadrul perspectivelor bugetare trianuale si pe termen mediu, adica intr-un orizont de cinci ani. Aceste perspective bugetare sunt reexaminate anual de Consiliul de Administratie. Cheltuielile de functionare ale Fondului au crescut foarte mult dupa aderarea tarilor din Europa Centrala si Rasariteana.

Aceste cheltuieli sunt finantate dintr-un comision prelevat din remunerarea depozitelor si din dobanzile incasate. Tarile care obtin un imprumut sunt obligate sa plateasca Fondului un comision cu o valoare superioara dobanzii pentru drepturile speciale de tragere, iar statele care sunt creditoare Fondului primesc o remuneratie stabilita sub dobanda pentru DST. Diferenta dintre comisioanele primite si remuneratiile acordate sunt sursa unui venit net pozitiv al Fondului, pe care acesta il utilizeaza pentru acoperirea cheltuielilor de functionare. Incepand cu anul 1987, o parte din aceste venituri sunt folosite de Fond pentru constituirea de rezerve, un fel de provizion pentru eventuale pierderi.

Bugetele aprobate la 24 aprilie 2000 pentru anul financiar 1 mai 2000 – 30 aprilie 2001 au cuprins, pentru bugetul administrativ suma de 649,8 milioane USD, iar pentru bugetul de materiale suma de 50,6 milioane USD. Majorarea bugetului administrativ rezulta in mare parte din cheltuielile cu personalul si in special din recrutarea suplimentara a 108 experti, pentru a face fata noilor activitati, considerate de statele membre ca prioritare, adica gestionarea mecanismelor pentru reducerea saraciei si pentru dezvoltare, initiativa in favoarea tarilor sarace foarte indatorate, a programelor sectorului financiar si a codurilor si normelor internationale, precum si intarirea supravegherii si a asistentei tehnice.

Tabelul 24

Repartizarea in anul bugetar 2000/2001

a costurilor de functionare a F.M.I.

Activitati

Partea din buget (in %)

Activitatea de supraveghere

23,3

Utilizarea resurselor Fondului (pregatirea si urmarirea programelor)

16,4

Asistenta tehnica

13,8

Concedii platite

15,1

Servicii administrative

14,3

Verificare si formare

11,9

Relatii externe

3,4

Activitati ale Consiliului de Administratie si ale Comitetului Monetar si Financiar International

1,7

Sursa: Raport al Guvernului Frantei, depus in baza articolului 44 al Legii rectificative a Finantelor pentru anul 1999, din iulie 2000

Punerea in aplicare a ajutorului financiar

F.M.I. furnizeaza o sustinere generala a balantei de plati a unei tari membre, care se poate servi de acest sprijin pentru a efectua multiple plati internationale. Aceste ajutoare financiare nu sunt special legate de o activitate sau de un proiect, contrar celor ale Bancilor de Dezvoltare. Fondurile de rezerva pe care tara ce se imprumuta le obtine de la F.M.I. sunt depuse la un organism financiar desemnat de tara in cauza, in mod traditional aceasta fiind Banca sa Centrala, ele putand fi utilizate in mod liber, la fel ca si alte rezerve internationale. Este deci imposibil de a preciza intrebuintarile exacte date resurselor de la F.M.I. Fondul ajuta un membru care se imprumuta (cu exceptia imprumuturilor in cadrul mecanismului pentru reducerea saraciei si pentru dezvoltare) acordandu-i din fondurile de rezerva, sub forma devizelor unanim acceptate pe scara internationala si D.S.T. furnizate de alti membri.

Astfel, statul care se imprumuta „cumpara”, cu ajutorul monedei sale nationale, fonduri din rezerva F.M.I., fonduri ce provin din cotele-parti. Acest ajutor financiar este apoi rambursat prin „rascumpararea” propriei sale monede detinute de F.M.I. prin intermediul fondurilor de rezerva internationale. Aceste cumparari si rascumparari, efectuate in contextul acordarii si inapoierii ajutorului financiar explica de ce, pe plan contabil, suma globala a resurselor F.M.I. ramane stabila, variind doar componentele resurselor Fondului.

Ajutorul financiar este, de regula, eliberat in transe, cu conditia respectarii, inaintea oricarei plati, de catre tara care primeste imprumutul, a conditiilor stabilite in domeniul politicii economice si financiare, a „criteriilor de realizare” sau a „reperelor”. Aceste conditii sunt stabilite in cadrul acordurilor cu statul membru.

O scrisoare de intentie este necesara pentru cererile de trageri asupra fondurilor F.M.I. Aceasta scrisoare, sau memorandum-ul asupra politicilor economice care o insoteste, descrie programul economic pe care guvernul vrea sa-l puna in practica si pentru care solicita sprijin. Aceste scrisori contin angajamente precise ale puterii publice privind masurile de redresare, iar Fondul poate verifica buna lor punere in practica.

Documentele-cadru de politica economica. Sunt utilizate doar in cadrul mecanismelor pentru reducerea saraciei si pentru dezvoltare (FRPC), servesc la anuntarea strategiei economice generale si mai ales a masurilor structurale, pe care puterea publica vrea sa le puna in practica. Documentele in cauza sunt redactate de autoritatile interesate, de misiunile Fondului si de cele ale Bancii Mondiale. Obiectivul lor este de a mobiliza finantarile externe, inclusiv creditorii bilaterali, pe baza unei strategii de dezvoltare economica si de reforma structurala.

Criteriile de indeplinit constituie obiectivele, cel mai adesea trimestriale, fixate pe baza proiectiilor economice realizate de guvernul in cauza impreuna cu misiunile Fondului. De regula, sunt utilizate limitele expansiunii creditului, deficitul bugetar si datoria externa pentru a garanta faptul ca programul autoritatilor este conform cu obiectivele initiale si pentru a semnala necesitatea de a pune in practica masuri de corectare. Respectarea acestor criterii permite accesul la resursele Fondului, in vreme ce neindeplinirea lor atrage oprirea platilor.

Conditionalitatea este un mod de a se asigura ca ajustarea este efectuata intr‑un mod eficace si ordonat si ca este benefica, deci, pentru ansamblul statelor membre ale Fondului. Numeroase politici reglementeaza acordarea de ajutoare financiare ale F.M.I. catre statele sale membre, iar aceste modalitati sunt definite in functie de natura dificultatilor balantei de plati pe care le intampina statul care cere imprumutul. Doua categorii de interventii ale Fondului corespund celor doua niveluri de conditionalitate.

Pentru a-si echilibra balanta de plati, statele membre au dreptul de la cumpara de la F.M.I. devizele straine de care au nevoie, platindu-le cu propria lor moneda. Acesta este dreptul de tragere. De exemplu, o tara in curs de dezvoltare care obtine un drept de tragere la Fond poate cumpara USD, EUR, in schimbul carora sunt depuse la F.M.I. titluri de valoare din datoria publica a statului respectiv, exprimate in moneda acestuia. La sfarsitul operatiunii, statul in cauza isi rascumpara propria valuta, cu devizele straine pe care trebuie sa si le fi procurat intre timp. Aceste operatiuni de cumparare sunt analoge cu acordarea unui credit si cu rambursarea sa ulterioara: statul care «cumpara» (ia cu imprumut) devize straine cu moneda proprie plateste un «comision» (dobanda) pentru aceasta tragere si trebuie apoi sa «rascumpere» (sa ramburseze) moneda proprie contra aur sau in valuta forte aleasa de Fond. Mecanismul de functionare este acelasi cu cel al unei institutii de credit mutual, la care membrii fac depuneri si obtin credite, si fata de care ei sunt fie creditori, fie debitori, dupa cum evolueaza nevoile lor de finantare.

Aceste trageri din resursele in devize ale Fondului sunt supuse unor reguli stricte, caci ele cresc fondurile F.M.I. in monede «slabe», reducand astfel fondurile in devize «puternice» de care Fondul dispune. Pentru a evita epuizarea fondurilor de devize puternice, tragerile sunt supuse unor conditii din ce in ce mai stricte.

Prima facilitate, statutara, priveste transa de rezerva, in baza careia un stat membru poate dispune de un depozit de rezerve de schimb la F.M.I., care ramane accesibil imediat. O tragere din transa de rezerva, limitata in practica la 25% din cota-parte*, nu constituie un credit din partea Fondului, si poate fi efectuata in orice momente, fara nici o conditie. Intr-adevar, transa de rezerva poate fi asimilata unui depozit de rezerve de schimb la F.M.I., care ramane proprietatea statului in cauza.

Pana in prezent, ajutorul a fost acordat in principal in cadrul acordurilor de confirmare, ce au ca tinta ajutorarea statelor in depasirea dificultatilor temporare sau ciclice ale balantei de plati si trebuie rambursat intr-un termen cuprins intre trei ani si trei luni si cinci ani. Aceste acorduri de confirmare, create de Consiliul de Administratie in 1952, au permis punerea bazelor «conditionalitatii», creand o legatura intre tragerile mai mari de 25% din cota-parte (deci peste transa de rezerva) si criteriile macroeconomice

Fonduri acorda de asemenea un sprijin sub forma de mecanism largit de credit, pus la punct in 1974, pentru a sustine tarile ale caror dificultati in balanta de plati sunt datorate mai ales factorilor structurali, si care poate fi rambursat pe o perioada mai lunga, intre patru ani si sase luni si zece ani. Reformele necesare pot cere o perioada de executie mai lunga si sa intarzie sa-si produca efectele pe deplin.

Politicile si mecanismele speciale

Facilitatea compensatorie de finantare permite ajutorarea tarilor care au dificultati in balanta de plati, imputabile factorilor exogeni, care conduc la o reducere temporara a incasarilor din export sau la o crestere temporara excesiva a costurilor importurilor lor.

Prin intermediul mecanismului de finantare al stocurilor regulatorii, Fondul putea sa-si sustina membrii care aveau dificultati ale balantei de plati in achitarea contributiilor lor la stocurile regulatorii internationale. Creat in 1969, acest mecanism viza prevenirea dificultatilor ce le-ar fi putut intalni statele membre ale caror incasari din exporturi erau vulnerabile in fata unei degradari a preturilor materiilor prime. Din luna ianuarie 1984, nu a fost efectuata nici o tragere in cadrul acestui mecanism, iar in ianuarie 2000 acest mecanism a fost suprimat de Consiliul de Administratie al Fondului.

Asistenta financiara in caz de urgenta permite furnizarea unui ajutor financiar tarilor membre care au, in caz de catastrofe naturale, probleme cu balanta de plati. In anul 1995 acest ajutor a fost extins la tarile care, iesind dintr-un conflict armat international ori din tulburari politice sau sociale, nu pot aplica un program normal datorita dezorganizarii aparatului lor institutional si administrativ.

Mecanismul intarit de ajustare structurala, creat in 1987, prelungit si largit in 1994, transforma si intareste mecanismul pentru reducerea saraciei si pentru dezvoltare.

Un mecanism pentru ajustare sistematica a fost creat in aprilie 1993 si a fost inchis in aprilie 1995, pentru realizarea primei trageri incheiate ca urmare a unui acord cu Fondul. Acest mecanism viza oferirea unei asistente financiare statelor membre angajate in tranzitia spre economia de piata, in special pentru a face fata distrugerii relatiilor lor comerciale traditionale efectuate in cadrul fostului CAER sau cresterii costurilor energiei pe care aceste state o importau. Valoarea totala a resurselor accesibile era egala cu 50% din cota-parte a statului membru. Rambursarea creditului urma sa se faca intre patru ani si jumatate si zece ani de la fiecare tragere.

Mecanismul suplimentar de rezerva a fost instituit in decembrie 1997 in cadrul planului de salvare a Coreei de Sud, pentru a completa resursele deblocate cu titlu de acorduri confirmate si acorduri largite si pentru a furniza un sprijin suplimentar acelor tari care se confrunta cu dificultati exceptionale ale balantei de plati din cauza unei nevoi acute de finantare pe termen scurt, dificultati rezultate dintr-o pierdere brusca si destabilizatoare a increderii pietei, ca in cazul crizelor ce au zguduit Mexicul in 1995 si Asia in 1997.

Liniile de credit preventive sau linii de credit conditionale au fost stabilite in 1999 pentru a preveni propagarea unei crize financiare internationale, consimtindu-se la o finantare pe termen scurt a acelor membri care pun in practica o politica economica sanatoasa. Ele poate fi acordate chiar inaintea aparitiei oricarei dificultati a balantei de plati. In schimb, acordarea creditului este conditionata de respectarea normelor internationale in domeniul transparentei si in domeniul financiar. Valoarea acestor linii de creditare nu este limitata, dar angajamentele trebuie sa se limiteze la un nivel cuprins intre de trei ori si cinci ori cota-parte.

Dobanda aplicata ajutoarelor financiare de la F.M.I. corespunde cu nivelul ratei dobanzii achitata creditorilor si prevede o marja pentru finantarea sporirii rezervelor F.M.I. si pentru plata cheltuielilor administrative ale institutiei. Remuneratia platita tarilor membre creditoare este echivalentul mediei ponderate a ratei dobanzii de pe piata aplicata la instrumentele de credit pe termen scurt negociate pe pietele din Franta, Germania, Japonia, Marea Britanie si S.U.A. Ajutoarelor financiare acordate in baza mecanismelor suplimentare de rezerva si a liniilor de credit preventive sunt taxate cu taxe suplimentare pentru dobanzi, de la 300 la 500 de puncte de baza, pentru a‑i obliga pe beneficiarii acestor ajutoare sa ramburseze creditele mai repede.

La inceputul anului 1999, F.M.I. s-a dotat cu o linie conditionala de credit, destinata luptei impotriva instabilitatii financiare, si-si continua lucrarile privind implicarea sectorului privat in gestiunea crizelor.

Grupul Bancii Mondiale

Grupul Bancii Mondiale apare astazi ca principalul instrument multilateral de finantare a tarilor in curs de dezvoltare si joaca, de asemenea, rolul unui catalizator al finantarilor publice sau private pentru lumea a treia. Banca Mondiala, in sens strict, cuprinde:

-         Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare;

-         Asociatia Internationala pentru Dezvoltare (AID);

-         Societatea Financiara Internationala (SFI), care finanteaza (capital si datorie) proiectele private fara recurs suveran;

-         Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor (AMGI), care ofera investitorilor privati garantii contra riscurilor politice;

-         Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor, relative la investitii (CIRDI), care se ocupa cu gestionarea litigiilor intre investitorii privati si tarile care au primit imprumuturi.

Termenul «Banca Mondiala» desemneaza in mod obisnuit institutiile B.I.R.D. si AID, care dau imprumuturi guvernelor.

Evolutia Grupului Bancii Mondiale

Ca si F.M.I., Grupul Bancii Mondiale s-a indepartat intr-un mod relativ de obiectivele sale initiale, nu numai pentru ca s-a adaptat evolutiei mediului de afaceri, ci, ca si F.M.I., pentru ca a cautat in mod constant, in calitatea sa de instrument administrativ, sa-si gaseasca legitimitatea pe scena internationala.

Ideea crearii unei Banci pentru Reconstructie si Dezvoltare isi are originea in constatarea faptului ca pietele financiare s-au aratat reticente, in perioada interbelica, in a finanta proiectele de investitii in tarile in curs de dezvoltare, chiar si atunci cand aceste proiecte prezentau toate garantiile de seriozitate si de rentabilitate. Banca Mondiala a fost infiintata cu misiunea de a contribui la finantarea acestor proiecte de investitii, in special in regiunile cele mai putin dezvoltate. Prezenta termenului de „reconstructie” in titulatura Bancii trebuie sa fie interpretata in sensul propriu al termenului: in acel moment era vorba de a ajuta tarile distruse in timpul razboiului sa-si reconstruiasca propriile infrastructuri economice, ceea ce va marca pentru un timp indelungat activitatea Bancii. In realitate, in primii sai ani de existenta, Banca Mondiala a acordat cateva imprumuturi pentru reconstructie Frantei, Olandei, Danemarcei si Japoniei, pentru a le ajuta sa-si finanteze reconstructia economiilor lor. Banca a fost de asemenea insarcinata sa ofere asistenta tehnica guvernelor si sa promoveze investitiile private, garantand si participand la operatiuni particulare




In primii sai ani de existenta, Banca Mondiala a fost eclipsata de Planul Marshall.

Intr-adevar, tarile europene traversau o situatie economica, financiara si politica foarte grava, datorita reconstructiei lente. Intrucat institutiile create la Bretton Woods nu aveau nici vocatia si nici resursele pentru a ajuta la reconstructia tarilor europene, in perioada 1948‑1951 acestea au fost ajutate de Guvernul american, in cadrul Planului Marshall. Acest Plan a fost conceput de Administratia presedintelui democrat Harry Truman, sub numele de European Recovery Program si a fost cunoscut ulterior sub numele Secretarului de Stat din acea vreme, Georges Marshall, care a fost insarcinat sa-l puna in aplicare. In perioada aprilie 1948 – decembrie 1951, SUA au acordat unui numar de 16 tari europene un ajutor de 12,5 miliarde USD (o data si jumatate din totalul cotelor‑parti ale F.M.I.). Caracterul pragmatic al Planului Marshall va contribui la indepartarea Bancii Mondiale de tarile din Europa Occidentala, care, din aceasta cauza, s-au dezinteresat o lunga perioada de respectiva institutie.

Importanta pe care Planul Marshall a luat-o in Europa distrusa, in Asia prinsa in angrenajul conflictelor regionale, in Africa aflata in febra decolonizarii, a limitat actiunile Bancii Mondiale doar la America Latina, continent ce va ramane multa vreme campul sau preferat de actiune.

In anul 1945 Banca Mondiala avea 44 de membri, iar in anul 1950, numarul acestora „urcase” la 48.

Tinand cont de misiunea initiala a Bancii, saracia a fost obiectul unei atentii speciale din partea acesteia de mai mult timp decat in cadrul F.M.I. Aparitia brusca a acestei probleme in analizele Bancii dateaza in realitate din anii ‘70, sub presedintia lui Robert S. McNamara. Incepand cu anul 1975, mai mult de jumatate din lucrarile de cercetare ale Institutului erau focalizate pe subiecte in legatura cu distribuirea veniturilor, ocuparea fortei de munca, populatia, dezvoltarea rurala si cea urbana, in vreme ce prima faza a marcat o foarte lunga pauza, fapt dovedit de Raportul Anual pe 1985, in care se arata ca „experienta ultimilor ani ne arata ca, asa cum proiectele «bune» nu sunt suficiente pentru a mentine cresterea economica intr-un context institutional si de politica generala impropriu, la fel si investitia «tinta» nu este suficienta pentru a reduce saracia absoluta, daca masurile adoptate sunt deturnate de la scopul lor initial”.

Publicarea Raportului Anual pe 1987 marcheaza vointa Bancii de a include, cel putin declarativ, saracia in strategiile sale axate pe piata si de a usura costul social al ajustarilor sociale. Raportul pentru anul 1990, intitulat Saracia, constituie o etapa suplimentara a acestui proces. In anul 1992, Banca a publicat un raport asupra dezvoltarii in lume, intitulat Sfidarea dezvoltarii, raport ce marcheaza inceputul unei schimbari in declaratiile institutiei. Plecand de la acel raport, problema dezvoltarii si a saraciei au devenit o axa a unei noi retorici ce promoveaza investitia in „capitalul uman” si in „buna guvernare” si care denunta statele „pradatoare”, fenomenul coruptiei si efectele cheltuielilor militare si ale razboaielor. Pe acest ansamblu se va grefa ulterior si preocuparea privind mediul inconjurator. Atunci va fi intreprins un prim efort statistic: conform estimarilor Bancii Mondiale, 3 miliarde de indivizi, adica jumatate din omenire, traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi, iar 40% din aceste persoane traiesc in tarile cu venituri intermediare.

Deceniul ce a luat sfarsit este marcat de majorarea, in cifre brute si la nivelul veniturilor, a populatiei atinse de saracie. Se constata, intre altele, o accentuare a diferentelor intre bogati si saraci. Dar aceste tendinte globale disimuleaza marile diferente ce privesc rezultatele obtinute. Globalizarea si liberalizarea pietelor au scos in evidenta necesitatea reorientarii fluxului de capitaluri private spre tarile in curs de dezvoltare. Dar crizele asiatice si cele latino-americane au demonstrat, de asemenea, pericolului unei prea mari fragilitati a capitalurilor. Prevenirea si gestionarea unor astfel de crize trebuie deci sa figureze in centrul oricarei noi strategii de lupta contra saraciei. Tendintele demografice si cele ce privesc evolutia mediului schimba contextul in care trebuie sa se inscrie aceasta noua strategie si va fi nevoie sa se tina cont de ele.

De altfel, se constata schimbari majore in natura si structura „guvernarii” in numeroase tari in curs de dezvoltare, desi multe altele cunosc, dimpotriva, grave conflicte sociale, ba chiar razboaie civile.

Banca Mondiala isi axeaza noua abordare in lupta contra saraciei pe trei directii: intarirea capacitatilor (empowerment), securitate si oportunitati. Intre altele, se propune un cadru strategic national de lupta contra saraciei: o conceptie globala a saraciei si a factorilor care o determina trebuie sa permita alegerea interventiilor publice in functie de impactul acestora asupra saraciei, precum si de a putea fixa obiectivele, si apoi sa se urmareasca rezultatele obtinute, pe baza proceselor participative.

Obiectivele sunt in numar de trei: mai intai, o politica economica favorabila dezvoltarii si a unei gestionari sanatoase a banilor publici, apoi o prioritate bugetara acordata sectoarelor sociale si, in sfarsit, o atentie sporita asupra cheltuielilor militare si asupra problemei guvernarii. Aceasta trece prin coordonarea ajutoarelor, regimul tratarea datoriilor si ajutoarelor catre tarile care au iesit din conflicte.

Intr-un studiu recent privind rolul Africii in secolul XXI, Banca Mondiala s-a folosit de aceste noi argumente, interogandu-se ce anume a mers si ce anume nu a mers in Africa. Studiul a aratat ca saracia a sporit, in vreme ce contributia Africii la economia mondiala s-a diminuat. Problema datoriei, conflictele si epidemia de SIDA sunt tot atatea plagi suplimentare ce devasteaza continentul negru. In ceea ce priveste Africa, Banca Mondiala insista asupra necesitatii de a se actiona in urmatoarele domenii: „o buna guvernare, prevenirea conflictelor, investitii in «capitalul uman», pe planul educatiei si al sanatatii, ameliorarea competitivitatii economiilor africane, problema datoriei si a dependentei care, decurgand din aceasta, slabeste institutiile si valorile africane. Buna guvernare, in opinia Bancii Mondiale include mai multe elemente: responsabilizarea (populatiile sunt libere sa foloseasca asa cum cred de cuviinta creditele), abilitarea (crearea capacitatilor si accesul la cunostinte) si formularea de reguli de joc clare si corect aplicate (existenta unui cadrul reglementar si buna functionare a justitiei). Banca Mondiala afirma ca este constienta de faptul ca a dat o prea mare importanta dezechilibrelor contabile. Nu este vorba nici de a diminua programele de dezvoltare si de lupta contra saraciei, nici de tentativa de a decapita statul. Dimpotriva, trebuie intarit rolul statului, la diferitele sale nivele (central si colectivitatile locale).

Tabelul 25

Evolutia rolului Bancii Mondiale, de la crearea sa

Lumea s-a schimbat

Evolutia rolului Bancii Mondiale

Progresul economic a lasat de-o parte un mare numar de indivizi si numarul saracilor a crescut in mod constant.

Banca si-a fixat misiunea in reducerea saraciei, datorita sustinerii «ferestrei sale concesionale» (Asociatia Internationala de Dezvoltare) si a pus accentul pe bunastarea indivizilor, sanatate si educatie

Politicile economice de izolare si plasate sub controlul statului si-au dovedit esecul, ceea ce a demonstrat ca politicile economice deschise si bazate pe mecanismele economiei de piata sunt capabile sa favorizeze dezvoltarea.

Ajutorul Bancii a sustinut politicile favorabile economiei de piata si dezvoltarii institutionale, care sunt cheile investitiilor private, ale dezvoltarii legate de exporturi si de reducerea saraciei.

Bugetele pentru ajutoare ale donatorilor s-au redus, iar fluxurile de capitaluri private au crescut in putere.

Ajutoarele Bancii sunt dirijate prioritar spre tarile, sectoarele si populatiile tinta cele mai sarace, care au tendinta de a nu mai benefica de investitii private.

Reformele structurale au aparut ca o conditie necesara, dar nu suficienta, reducerii saraciei.

Banca a pus accentul pe necesitatea de a face dezvoltarea un fenomen exploziv, si de a desfasura, paralel cu politicile economice, actiuni concertate privind protectia sociala, buna guvernare si rolul eficient al satului, astfel incat sa satisfaca nevoile ce nu mai pot fi acoperite de sectorul privat.

Dezvoltarea apare ca un proces complex, care nu depinde numai de resursele financiare.

Incetul cu incetul, Banca si-a completat activitatile de imprumut cu activitati de consiliere, pentru a intari competenta si capacitatile popoarelor si pentru a ajuta tarile in curs de dezvoltare sa-si edifice consensul national.

Principiile democratice au inceput sa se impuna si societatile sa devina mai deschise.

In mod preponderent, Banca a pus accentul pe consultarea si participarea populatiilor, pentru a intari vocea popoarelor si pentru a promova asimilarea familiala a eforturilor de dezvoltare.

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD)

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare are astazi 181 state membre, avand, datorita celor trei filiale si organismului sau de reglementare al diferendelor, o mare capacitate de interventie si un camp vast de actiune.

Articolul I al Statutului Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare fixeaza urmatoarele obiective ale institutiei:

·        promovarea dezvoltarii prin investitii productive;

·        promovarea si catalizarea investitiilor internationale private;

·        promovarea expansiunii echilibrate a schimburilor internationale pentru ridicarea nivelului bunastarii muncitorilor;

·        participarea din punct de vedere financiar la selectarea celor mai utile si mai urgente proiecte;

·        optimizarea efectelor economice globale a investitiilor realizate.

Principiul B.I.R.D. este simplu. Statele fondatoare au subscris, in functie de importanta lor economica respectiva, capitalul bancii. Din aceasta valoare, cota-parte a S.U.A. reprezinta aproape o treime. Banca poate transforma propriul sau capital in imprumuturi internationale, acordate intreprinderilor sau statelor ale caror proiecte de investitii par sanatoase din punct de vedere economic, dar care nu pot obtine credite private la un nivel rezonabil al dobanzilor.

Banca nu acorda atat de multe credite prelevate din capitalul sau propriu, cat de multe acorda din imprumuturile pe care le finanteaza prin emisiunile de obligatii, obligatiile acestea putand fi considerate ca un plasament foarte sigur, intrucat ele sunt garantate de toate statele fondatoare, pana la concurenta a 100 la suta din cota lor-parte. Intre altele, Banca poate garanta imprumuturi internationale, contra unei mici prime; dat fiind ca Banca devine garantul ducerii la bun sfarsit a operatiunii, persoanele particulare sau bancile private pot, pe baza acestui fapt, sa-si riste fara teama capitalurile. Principiul pare simplu. Datorita afluxului de fonduri, tarile care iau cu imprumut pot realiza investitii, iar productia lor va creste intr-o masura mai mult decat suficienta, pentru a servi la acoperirea dobanzilor pentru imprumuturi. Salariile nationale si alte remuneratii vor creste datorita aporturilor de capitaluri straine ce vor face astfel sa creasca produsul national brut.

B.I.R.D. imprumuta direct tarile cu venituri intermediare, adica cele cu un venit anual per locuitor mai mic de 5 445 USD, sau intreprinderilor si altor entitati din tara, cu garantie din partea guvernului interesat.

Articolul II al Statutului prevede modalitatile de adeziune la B.I.R.D. Membrii initiali ai Bancii sunt membrii F.M.I. care au acceptat sa se afilieze la Banca inainte de 31 decembrie 1945. Accesul la Banca a fost deschis si altor membri ai Fondului Monetar International. A fi membru al Fondului este deci o conditie sine qua non pentru a fi membru al Bancii. Aceasta clauza implica acceptarea de catre candidati a obiectivelor F.M.I., a obligatiilor ce decurg din aceasta, precum si punerea in acord a legislatiei lor cu statutul acestuia. Consiliul Guvernatorilor Bancii decide admiterea unei noi tari prin votul majoritatii optiunilor exprimate, sub rezerva de a se fi intrunit cvorumul de doua treimi din voturile exprimate.

Sunt prevazute proceduri de retragere, chiar de suspendare, dar pana in prezent nu a fost pronuntata nici o excludere formala. Excluderea devine automata in cazul in care tara membra este exclusa din F.M.I., dar gravitatea unei asemenea proceduri a fortat institutiile interesate sa dea dovada de imaginatie pentru a evita sa se ajunga la aceasta situatie extrema.

Asociatia Internationala de Dezvoltare (AID)

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare acorda ajutoarele sale cu dobanda la nivelul celei de pe piata, lucru foarte avantajos pentru tarile care nu au inca acces usor la finantarile private, dar acest nivel este totusi prea ridicat pentru tarile cele mai sarace. Pentru a putea duce la bun sfarsit misiunea sa de finantare a dezvoltarii, grupul Bancii Mondiale s-a dotat cu un instrument de finantare concesional, rezervat tarilor cele mai sarace, care nu au deloc acces la pietele de capital.

Astfel a fost creata Asociatia Internationala de Dezvoltare, pentru a permite tarilor cele mai sarace sa beneficieze de o finantare sub forma de imprumuturi cu o rata a dobanzii practic nula, pe o durata de la 35 la 40 de ani, ceea ce reprezinta «un cadou» de circa 85% din valoarea imprumutului acordat. Asociatia finanteaza proiecte in tari cu un venit pe locuitor egal sau inferior sumei de 925 USD, acordandu-le imprumuturi in conditii concesionale. Angajamentele financiare ale AID din 1999 se ridicau la 6,8 miliarde USD in cadrul a 145 de proiecte (7,5 miliarde USD si 135 de proiecte, in 1998). Ca si B.I.R.D., ea cofinanteaza din ce in ce mai multe proiecte cu fonduri ce provin din alte surse. Toate statele membre ale AID sunt obligatoriu membre ale Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Societatea Financiara Internationala (SFI)

Creata in 1956, Societatea Financiara Internationala finanteaza intreprinderi private din tarile in curs de dezvoltare si furnizeaza resurse, sub forma de imprumuturi si de participatiuni, sindicalizand imprumuturi ale altor institutii care dau bani cu imprumut si oferind servicii de consiliere tehnica si financiara privind diferite tari si sectoare de activitate. Aceasta institutie este cea mai importanta sursa de finantare pentru proiectele din sectorul privat al lumii, lucrand direct cu intreprinzatorii, societatile si institutiile financiare din tarile dezvoltate si din tarile in curs de dezvoltare ce doresc sa porneasca sau sa dezvolte o afacere. Aceste finantari nu sunt garantate de guverne.

In anul 1998 SFI a participat la 308 proiecte, ce valorau 3,4 miliarde USD: proiecte in sectorul infrastructurilor (energie, apa, telecomunicatii), in industrie, in sectorul financiar.

Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor (AMGI)

Creata in anul 1988, pentru a incuraja investitiile straine directe in tarile in curs de dezvoltare, Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor a devenit operationala in 1990, garantand investitiile in strainatate si asigurand investitiile private contra riscurilor de transfer, de expropriere, de anulare a contractelor, de razboi si de razmerite civile. Agentia acorda asistenta tehnica tarilor care au drept la ajutorul sau pentru a le face cat mai apte sa atraga investitiile straine directe.

In anul 1998 AMGI a acordat 348 de garantii pentru o valoare de 4,2 miliarde USD, ceea ce a facilitat investitii in valoare de 25 miliarde USD in 62 de tari in curs de dezvoltare.

Centrul International pentru Reglementarea

Diferendelor privind Investitiile (CIRDI)

Desi este o organizatie independenta, Centrul International pentru Reglementarea Diferendelor privind Investitiile are legaturi privilegiate cu Banca Mondiala. Crearea sa este rezultatul vointei Bancii Mondiale de a dispune de o instanta independenta de arbitraj, pentru usurarea muncii personalului Bancii, care era din ce in ce mai ocupat cu litigiile tot mai numeroase dintre guverne si investitorii privati. Ca si celelalte institutii ale grupului, CIRDI a fost instituit printr-un tratat multilateral: Banca este depozitarul conventiei intrata in vigoare in octombrie 1966. Dupa adeziunea Columbiei si a Lituaniei, in 1998, numarul statelor semnatare ale conventiei a ajuns la 131.

Elementele pe care se bazeaza Centrul sunt contractele de investitii internationale, reglementarile nationale privind investitiile precum si tratatele referitoare la investitiile bi si multilaterale. Misiunea acestei organizatii este de mediere si de conciliere, ideea secundara fiind aceea a crearii unei institutii dedicate in exclusivitate acestei misiuni, care va ajuta la promovarea cresterii fluxului international de investitii.

Initial, CIRDI se ocupa in exclusivitate de reglementarea diferendelor dintre statele membre si cetatenii unui stat membru, semnatari ai conventiei. Recurgerea la CIRDI pentru o conciliere sau un arbitraj este absolut voluntara. In schimb, din momentul in care cele doua parti s-au implicat, nici una din ele nu poate renunta in mod unilateral la arbitrajul CIRDI. In plus, toate statele semnatare ale conventiei, chiar daca nu sunt parte a unui diferend, trebuie sa recunoasca si sa aplice deciziile in materie de arbitraj ale Centrului. Din 1978, competentele acestuia s-au extins. De la acea data, Centrul dispune de un «mecanism suplimentar», ansamblu de reguli ce ii permit sa intervina in anumite cazuri care nu intra sub incidenta conventiei. In special, poate interveni in procedurile de conciliere si de arbitraj in cazul diferendelor ce pun in cauza un stat sau un investitor dintr‑un stat care nu a semnat conventia. Aceste reguli permit ca CIRDI sa fie solicitat pentru a realiza analize.

In afara de CIRDI, principalii actori in domeniul arbitrajului international sunt: Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International (CNUDCI), Camera de Comert International (CCI), American Arbitration Association (AAA) si International Bar Association (IBA). Prevederile tratatelor bi si multilaterale au avut un impact considerabil asupra numarului de cauze de care se ocupa CIRDI, numarul acestora dublandu-se in ultimii cinci ani. La sfarsitul lui 1998, Centrul inregistrase 52 de cazuri. Numai pentru exercitiul anului 1999 s-au inregistrat 11 noi cazuri, plus alte 30 de cazuri in curs. Complementar activitatii de reglementare a diferendelor, CIRDI desfasoara si o activitate de cercetare, de consiliere, si de difuzare de informatii privind arbitrajul international.

Finantarea Bancii

Componentele Bancii Mondiale dispun de o baza de actionari potentiali identici. Membrii AID, SFI si AMGI formeaza subansambluri ale actionariatului B.I.R.D. Adeziunea la Banca obliga statul membru sa subscrie parti din capital.

Din capitalul Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare a fost varsata efectiv de statele membre doar o fractiune limitata; capitalul ramas nevarsat constituie o garantie pentru a permite B.I.R.D. sa se imprumute, pentru resursele sale, de pe pietele financiare. In prezent, principalele resurse ale Bancii provin de pe pietele financiare si din veniturile plasamentelor sale. In 1999, Banca Mondiala a produs un venit net, echivalentul beneficiului, de aproape 1,5 miliarde USD.

Initial, capitalul social al Bancii era exprimat in USD, cu titlul si valoarea de la 1 iulie 1944. Urmare  a abandonarii convertibilitatii dolarului, F.M.I. a pus in vigoare dispozitiile celui de al doilea amendament al Statutului sau. Intrucat aurul nu mai era etalonul unui sistem monetar international ce trebuia sa functioneze fara paritati fixe, devenea imposibil de calculat valoarea actualizata a capitalului social al Bancii fata de valoarea de la 1 iulie 1944. La 14 octombrie 1986, administratorii au decis ca incepand cu data de 30 iunie 1987 si pana cand dispozitiile corespunzatoare din Statut vor fi fost amendate, orice referinta la dolarul american din 1944 trebuia de-acum incolo sa fie inteleasa ca reprezentand dreptul special de tragere.

De atunci, fiecare parte a capitalului social are o parte nominala de 100 000 D.S.T. din 1974, evaluata la paritatea de 1,20635 USD per un D.S.T. din 1974. Numarul partilor nominale autorizate a evoluat considerabil. Numarul de parti subscrise de o anumita tara este ajustat periodic, tinandu-se cont de statutul si de ponderea sa economica internationala, pentru a mentine un echilibru al puterilor intre statele care isi numesc administratorii si statele care isi aleg administratorii, deoarece subscrierea partilor determina numarul de voturi de care o tara se poate prevala. Numarul de voturi depinde de urmatoare formula, ce permite sa se reduca putin din puterea tarilor mari in profitul tarilor ce subscriu mai putin:

[Numarul de voturi = 250 + Numarul de parti]

Statele nu depun totalitatea subscriptiei lor. Doar 20% din capitalul subscris trebuie varsat, cele 80 procente ramase putand fi solicitate oricand de Banca Mondiala pentru a face fata, la nevoie, rambursarii imprumuturilor sau garantiilor.

Prezenta unui capital subscris dar nevarsat are drept scop sa dea incredere pietelor financiare si sa permita Bancii sa ia imprumuturi la costuri mai mici. Nu este vorba, pentru Banca Mondiala, de a inlocui imprumuturile sale cu cele din sectorul privat, ci de a actiona, asa cum este subliniat in Statutul sau: «atunci cand cel care solicita imprumutul este incapabil sa obtina un imprumut care sa provina din sectorul privat, in conditii rezonabile fata de conditiile pietei financiare.» Banca Mondiala trebuie sa se asigure de rentabilitatea proiectului finantat si deci si de capacitatea celui care ia imprumutul de a rambursa imprumutul pe care i-l acorda. Banca trebuie, de asemenea, sa verifice daca acea investitie contribuie la dezvoltarea tarii respective si daca necesita o finantate in devize.

Structura financiara conceputa pentru Banca Mondiala este deci, in mod bizar, diferita de cea a F.M.I.: Fondul este o constructie originala ce functioneaza ca o punere in comun a devizelor pe care statele membre le pot lua temporar cu imprumut pentru a slabi presiunile financiare externe la care sunt supuse, in vreme ce Banca Mondiala are o structura mai clasica, de agent comercial insarcinat sa acorde imprumuturi pe termen scurt sau lung, finantandu-se cu ajutorul imprumuturilor de pe piata de capital; Fondul trebuie sa dea credite pe termen scurt, destinate redresarii balantei de plati, in vreme ce Banca Mondiala trebuie sa se angajeze in actiuni de ajutorare pe termen lung a proiectelor de investitii.

Imprumuturile

Pentru a finanta majoritatea operatiunilor sale, Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare se imprumuta pe pietele mondiale. Costul inerent al concesionalitatii finantarilor Asociatiei Internationale de Dezvoltare este acoperit prin contributiile tarilor bogate, actionare ale Bancii. In timp, sursele de finantare s-au diversificat. La zestrea de capital a B.I.R.D., SFI, AMGI, la resursele subscrise odata cu dotarea AID, s-au adaugat deci varii operatiuni de imprumuturi, diversificate in functie de moneda, de piete sau de cei ce dau imprumuturi, de scadente, de ratele dobanzii, utilizand tehnici de dezmembramant al caracteristicilor unui imprumut (swaps).

In afara de imprumuturi pe termen scurt (conturi ale bancilor centrale, programe de bonuri cu prime, formule experimentale), se pot distinge trei mari categorii de imprumuturi:

-         subscriptiile publice pe termen mediu si lung;

-         plasamente pe termen mediu si lung la bancile centrale si in titluri de stat;

-         alte plasamente pe termen mediu si lung constituite din imprumuturi sau din diverse emisiuni de bonuri sau de obligatiuni.

Anii 1998 si 1999 au fost marcati de cresterea foarte mare a platilor Bancii Mondiale, legate de imprumuturile de ajustare. Cresterea mai modesta a platilor globale a dus la o scadere considerabila a platilor consacrate proiectelor de investitii care sunt, in 1999, de 14 miliarde USD.

Ca asociatie, din punct de vedere tehnic, Asociatia Internationala pentru Dezvoltare nu are capital social materializat prin «parti». Asociatia „traieste” din subscriptii si contributii ale tarilor membre. Avand in vedere, mai ales, distribuirea numarului de voturi in cadrul organelor de gestionare strategica ale AID, membrii sunt repartizati in doua grupe. Membrii primei grupe fac varsamintele in moneda liber convertibila, utilizabila, si care poate fi schimbata de Asociatie in cadrul activitatilor sale. Aici sunt incluse in special marile tari industrializate, carora li se adauga Africa de Sud, Rusia, Emiratele Arabe Unite si Kuweit. Membrii celei de‑a doua grupe fac varsamintele a 10% din subscriptia lor initiala in moneda liber convertibila, iar restul de 90% ramas, precum si toate celelalte subscriptii si contributii, in moneda proprie sau in moneda liber convertibila. Fondurile varsate de aceste tari sunt utilizabile numai pentru a finanta proiecte localizate pe teritoriul membrului in cauza, cu exceptia unui acord intre tara respectiva si Asociatia Internationala pentru Dezvoltare.

Aceste fonduri reprezinta 90% din totalul resurselor AID. Oferite «in mod gratuit», pentru ca sunt asimilabile subventiilor pentru investitii finantate de bugetele nationale, fondurile pot fi utilizate pentru credite fara dobanda acordate celor mai saraci membri. De altfel, B.I.R.D. poate dota AID cu resurse (subventii) prelevate din benefici. Datorita extinderii acoperirii sale geografice, de constientizarea crescanda a urgentei nevoilor nesatisfacute si de modalitatile de rambursare a creditelor sale, Asociatia a trebuit, in mai multe randuri, sa faca apel la statele membre pentru a-si majora resursele.

Din punct de vedere juridic, Societatea Financiara Internationala este independenta fata de Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, finantarea operatiunilor sale fiind asigurata, in parte, prin imprumuturi luate de pe pietele financiare, ca si in cazul B.I.R.D. Societatea dispune de propriul sau capital, varsat in totalitate de actionarii sai: capitalul eliberat al SFI era la 30 iunie 1999 de 2,3 miliarde USD. Calitatea exceptionala a actionarilor sai confera SFI, ca si B.I.R.D., o notare «triplu A» din partea agentiilor internationale. Datorita acestei calitati financiare, Societatea este in masura sa puna la dispozitie imprumuturi de fonduri la cel mai mic pret.

Capitalul Agentiei Multilaterale de Garantare a Investitiilor ca si cel al B.I.R.D., este compus dintr-o parte la care se poate face apel si dintr-o parte efectiv varsata: capitalul subscris se ridica in prezent la aproape 2,2 miliarde USD.

Modul de organizare a Bancii Mondiale

Organele de conducere

Puterea de decizie in cadrul Bancii Mondiale apartine membrilor actionari. Fiecare stat desemneaza un Guvernator si un Guvernator supleant, insarcinati sa-si asume aceasta responsabilitate. Consiliul Guvernatorilor este similar unei Adunari Generale a Actionarilor. Guvernatorii, in general ministrii de finante sau ai planificarii, au puterea de a admite si de a suspenda membri, de a majora sau diminua capitalul social, de a distribui venitul net asimilabil beneficiilor, de a inceta activitatile Bancii Mondiale, de a interpreta statutul si de a incheia acorduri cu alte organisme internationale.

De obicei, Guvernatorii se intrunesc o data pe an, cu ocazia Adunarii anuale a Bancii, in toamna. Adunarile extraordinare pot avea loc la cererea a cinci state membre sau a unui numar de state ce reprezinta un sfert din voturile atribuite. Daca Administratorii considera ca este urgent, se poate, de asemenea, vota fara reuniune, conform unor proceduri si tehnici de comunicare stabilite de Administratori.

Pentru Romania, Guvernator este ministrul finantelor publice, iar secretarul de stat care raspunde de relatiile cu Banca Mondiala este supleantul sau.

Intrucat ministrii se intalnesc doar o data pe an, ei deleaga majoritatea puterilor lor de Guvernatori catre Consiliul Administratorilor. Fiecare stat membru al grupului Bancii Mondiale este reprezentat, la sediul Bancii de la Washington, de un Administrator. Cei cinci actionari principali - Germania, Statele Unite, Franta, Japonia si Marea Britanie - numesc fiecare cate un Administrator, celelalte state fiind reprezentate de 19 Administratori alesi de ceilalti membri, repartizati in grupe de tari (circumscriptii). Unele grupe nu cuprind decat o tara, ca in cazul Arabiei Saudite, al Chinei si al Federatiei Ruse.

De obicei, cei 24 Administratori se reunesc de doua ori pe saptamana, pentru a superviza activitatile Bancii, mai ales pentru a aproba operatiunile de imprumut sau de garantare, noile politici, bugetul administrativ, strategia de asistenta pentru tarile membre, precum si deciziile privind imprumuturile sau aspecte financiare.

Presedintele este personajul central al institutiei: el este cel care imprima Bancii si celorlalte institutii pe care le conduce ipso facto, dinamismul indispensabil jucand, in toate acceptiunile cuvantului, rolul unui conducator. Traditia cere ca Presedintele sa fie un cetatean al principalului actionar al Bancii, adica al S.U.A. Ales pentru un mandat de cinci ani, ce poate fi reinnoit de Administratori, in virtutea articolului 5 al Statutului, el prezideaza intrunirile Administratorilor si este raspunzator fata de conducerea generala a Bancii Mondiale. El nu este chemat sa voteze, pentru a face sa se incline balanta, decat in cazul unui scrutin formal, ce ar avea ca rezultat un balotaj. El asigura unitatea grupului Bancii Mondiale, conducand de asemenea AID, SFI si AMGI, cu toate ca ultimele doua institutii dispun de servicii si de bugete distincte de cele ale Bancii Mondiale.

Cu incepere de la 1 iunie 1995, dl. James D. Wolfensohn, de nationalitate americana, este cel de al noualea Presedinte al grupului Bancii Mondiale. La ultimele Adunari Generale, el a fost reales pentru un nou mandat.

Sediul grupului Bancii Mondiale se afla la Washington D.C. Grupul are antene locale in 67 tari si foloseste serviciile a 9 000 de salariati care lucreaza la punerea in aplicare a proiectelor.

Organizarea Bancii poate fi schematizata sub forma a doua tipuri distincte de retele: retele tematice si retele geografice.

Majoritatea personalului este concentrat in retelele geografice. Exista patru teme majore ce grupeaza sectoarele de interventie ale Bancii. Fiecare tema are intre trei si cinci sectoare de interventie. Sectoarele se numesc Sector Management Unit (SMU).

Retelele geografice sunt divizate in 6 regiuni, fiecare din aceste regiuni fiind la randul ei divizata in unitati operationale, Country Management Unit (CMU), girate de «echipe pe tara». Fiecare birou regional este condus de un vice-presedinte. In cadrul fiecarui birou regional functioneaza mai multe departamente geografice care constituie sub-regiuni mai mici, fiecare sub autoritatea unui director care supervizeaza intre 4 si 6 grupe: grupele de operatiuni pe tara, grupele sectoriale (agricultura, industrie, energie, infrastructuri, mediul inconjurator, resurse umane, sectorul financiar), departamentul tehnic organizeaza el insusi grupele tehnice care sunt puse in serviciul grupelor geografice, in functie de necesitatile lor.

In fiecare din cele sase regiuni ale Bancii Mondiale, un Regional Procurement Advisor (RPA) urmareste procedurile apelurilor de oferta catre intreprinderi. Intreprinderile care au probleme in ceea ce priveste incheierea contractelor pentru proiectele finantate de Banca Mondiala trebuie sa se adreseze prioritar RPA.

Presedintele Wolfensohn a angajat in 1997 un pact strategic de reinnoire a institutiei sale, actiune cunoscuta drept «pachet strategic» («Strategic Compact») destinat a apropia serviciile Bancii de cei ce se imprumuta de la ea. In acest cadru, Banca s-a angajat intr-un proces de descentralizare a activitatilor sale, ceea ce a condus la implantarea a 25 misiuni rezidente in 53 de departamente-tari ale Bancii, avand capacitate de decizie si acoperind 75% din portofoliul Bancii. In prezent, Banca Mondiala dispune de cate o reprezentanta in 92 de tari.

Asociatia Internationala pentru Dezvoltare, Societatea Financiara Internationala si Agentia Multilaterala de Garantie a Investitiilor au acelasi Consiliu de Administratie, care este condus de presedintele Bancii Mondiale.

Organizarea Centrului International de Reglementare a Diferendelor privind Investitiile este simpla: dispune de un secretariat si de un Consiliu Administrativ. Consiliul Administrativ, instanta suprema a CIRDI, este condus de Presedintele Bancii Mondiale, iar membrii Consiliului, cu exceptia cazului in care statul in cauza dispune altfel, sunt de facto Guvernatorii Bancii. Reuniunile anuale ale CIRDI au loc simultan cu cele ale Bancii. Centrul alege o data la sase ani un Secretar general, care este de asemenea vicepresedinte al Bancii Mondiale.

Instrumentele de finantare ale Bancii Mondiale

Prin cele doua componente ale sale, B.I.R.D. si AID, Banca Mondiala nu a incetat sa‑si extinda gama instrumentelor financiare pe care este calificata sa le mobilizeze. Acestor actiuni financiare li se adauga misiuni speciale, incredintate de statele membre, cum ar fi de exemplu supravegherea din punct de vedere financiar a Fondului Mondial pentru Mediul Inconjurator*.

Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare a pus la punct o mare varietate de instrumente de imprumut, care pot fi clasate in doua mari categorii: proiectele de investitii si programele de ajustare care vizeaza asistarea tarilor membre in punerea in practica a reformelor economice, financiare si structurale.

Imprumuturile acordate pentru proiectele de investitii sunt, din punct de vedere istoric, cele mai importante pentru Banca. Finantarea marilor infrastructuri tine de acest tip de operatiuni. In ultimele doua decenii, Banca Mondiala a dezvoltat mecanismul imprumuturilor de ajustare cu caracter general, sub forma de ajutorare la finantarea de catre stat pentru a sustine un ansamblu de reforme intr-un anumit sector (transporturi, educatie, sanatate, finante s.a.) In prezent, BIRD este principala sursa de fonduri la nivel mondial in domeniul sanatatii. Banca Mondiala acorda anual guvernelor imprumuturi intre 20‑25 miliarde USD pentru finantarea proiectelor si a operatiunilor de ajustare. Banca Mondiala isi imprumuta membrii cu fonduri de patru ori mai mari decat cele acordate de F.M.I.

Tabelul 26

Instrumentele BIRD si AID

BIRD

AID

Surse de finantare

Imprumuturi pe piete, remunerarea capitalului

Contributii ale guvernelor

Conditiile imprumutului

12-20 ani, o perioada de gratie de la 3 la 5 ani, dobanda de 6,18%

35-40 ani, o perioada de gratie de 10 ani, dobanda 0

Conditii de eligibilitate

Tara membra, cu un venit anual pe locuitor intre 1 505 si 5 445 USD

Tara membra, cu un venit anual pe locuitor sub 925 USD (anul financiar 1999)

Beneficiari

Guverne, agentii guvernamentale si intreprinderi private ce beneficiaza de o garantie guvernamentala

Guverne, state sau organizatii private

Angajamente

Anul fiscal 1999:

2,2 miliarde USD pentru proiecte

Anul fiscal 1999:

6,8 miliarde USD pentru proiecte

Sursa: Banca Mondiala, Business Briefing, 9 decembrie 1999

Intre crearea sa si 30 iunie 1999, B.I.R.D. a aprobat imprumuturi in valoare totala de 338,5 miliarde USD, pentru 128 de tari. Pentru exercitiul financiar 2000, la 30 mai, B.I.R.D. a angajat 11 miliarde USD in noi imprumuturi fata de 19 miliarde USD in luna mai 1999. Acest recul se explica prin descresterea masiva a nevoilor de finantare a tarilor emergente, care aveau de facut fata crizei financiare.

In anul 1999, beneficiarii imprumuturilor B.I.R.D. au fost marile tari emergente sau aflate in tranzitie: Argentina, Indonezia, China, Coreea de Sud, Rusia.

Banca tine pentru fiecare din imprumuturi tabele ad hoc al scadentelor, incorporand amanarile amortizarilor, pentru a verifica daca platile sunt facute la timp si conform modalitatilor convenite.

Instrumentele de imprumut ale Bancii Mondiale

1. Imprumuturi acordate pentru investitii

B.I.R.D. utilizeaza mai multe instrumente pentru a sustine activitatile de investitii, fie ca acestea fac obiectul unui proiect specific, fie ca se inscriu intr-un program de investitii. Pot fi mentionate urmatoarele instrumente:

·        Imprumuturi pentru investitii specifice prin care se finanteaza fie crearea de active productive sau infrastructuri economice, fie refacerea lor pentru a le permite functionarea la intreaga capacitate;

·        Imprumuturi sectoriale pentru investitii si pentru intretinere cu rolul de a face sa concorde investitiile, politicile si rezultatele unui sector sau a unu sub-sector cu prioritatile economice predefinite;

·        Imprumuturi pentru intermediari financiari au ca obiect promovarea dezvoltarii institutiilor financiare, asigurand fonduri intermediarilor, fonduri ce vor fi folosite pentru operatiunile lor generale de creditare sau pentru dezvoltarea unor anumite sectoare sau sub-sectoare, intr-un mediu concurential;

·        Imprumuturi de urgenta pentru o tara sinistrata au ca scop sa ajute tarile ale caror economii au fost grav perturbate de o criza majora (razboi, tulburari civile, catastrofe naturale etc.) sa-si restaureze activele si productivitatea;

·        Imprumuturile pentru asistenta tehnica trebuie sa permita intarirea mijloacelor de actiune a entitatilor responsabile cu politicile publice, cu strategiile si cu reformele institutionale in domenii cum ar fi reforma si privatizarea intreprinderilor publice, reforma functiei publice si a sistemului judiciar, gestiunea bugetelor publice si elaborarea politicii economice;

Conducerea B.I.R.D. a pus la punct o serie de noi instrumente de imprumut. Primele din aceste noi produse sunt instrumentele imprumutului evolutiv, care includ, dupa o decizie a Consiliului de Administratie din 4 septembrie 1997:

·        Imprumuturi pentru dezvoltarea cunostintelor si pentru inovatii, prin care se finanteaza mici programe a caror executie este importat a se realiza in cel mai scurt timp, pentru a intari capacitatile, pentru a explora initiativele promitatoare, sau pentru a testa si perfectiona modele locale inainte de aplicarea acestora pe scara larga. Valoarea acestor imprumuturi este mica, de maximum 5 milioane USD. Aprobarea acordarii lor depinde de directia Bancii, si nu de Administratori.

·        Imprumuturi-programe evolutive, prin care se asigura finantarea unui program de dezvoltare pe termen lung printr-o serie de imprumuturi succesive. Decizia de acordare a unui nou imprumut este luata pe baza rezultatelor obtinute in legatura cu punctele de reper si a indicatorilor conveniti, dupa examinarea periodica si evaluarea progreselor realizate si de evolutia necesitatilor. Aprobarea ansamblului programului pe termen lung si a primului imprumut este de competenta Administratorilor, dar imprumuturile urmatoare sa aprobate de directia B.I.R.D., sub supravegherea Administratorilor.

2. Imprumuturi pentru ajustari

·        Imprumuturile pentru ajustare structurala vizeaza sustinerea reformelor determinate ale politicilor in domeniul public si a cadrului institutional. Aceste imprumuturi sunt subordonate incheierii unui acord privind un cadru macroeconomic satisfacator si un program guvernamental a carui evolutie poate fi controlata conform unui calendar convenit anterior cu Banca.

·        Imprumuturile pentru ajustare sectoriala sustin vaste reforme ale politicii in domeniul public si din cadrul institutional al sectoarelor prioritate. Si aceste imprumuturi sunt subordonate acelorasi conditii ca si imprumuturile pentru ajustare structurala.

·        Imprumuturile pentru reabilitare au rolul de a sustine aplicarea reformelor angajate de guverne pentru ajutorarea sectorului public. In acest scop sunt procurate devizele necesare repunerii in functie a infrastructurilor si a echipamentelor productive de o importanta cruciala.

·        Imprumuturile pentru reducerea riscului si a serviciului datoriei sunt destinate ajutorarii tarilor foarte indatorate si care pot fi admise sa acceada la aceste imprumuturi prin finantarea unei operatiuni agreate de reducere a datoriei lor comerciale - pentru a reduce nivelul datoriei acestor tari la un nivel pe care economia lor il poate suporta.

La data de 22 octombrie 1989, Consiliul de Administratie a aprobat crearea a doua noi instrumente financiare pentru a ajuta tarile afectate de criza financiara internationala sa faca fata unor nevoi exceptionale si sa poata incepe imediat reforme structurale: este vorba de imprumuturi de ajustare structurala programata si de imprumuturi speciale de ajustare structurala.

Oferirea de garantii

Incepand cu anul 1994, Banca Mondiala, prin institutiile sale B.I.R.D. si AID a pus la punct un produs de acoperire a riscurilor politice care pot interveni, ca o completare si in coordonare cu actiunile AMGI si ale SFI. Aceste garantii se adreseaza particularilor care ofera imprumuturi si vizeaza cel mai adesea proiecte de infrastructuri. Aceste operatiuni solicita mize mari, prezinta riscuri politice majore si, pentru a fi viabile, au nevoie sa fie finantate cu fonduri pe termen lung.

Aceste garantii permit ridicarea capitalurilor private, facand sa actioneze rolul catalizator al B.I.R.D. In prezent, aceste garantii sunt de doua tipuri / categorii:

·                    Garantii partiale de riscuri suverane, pentru a acoperi riscul de neplata a serviciului garantiei si se limiteaza la angajamentele luate de stat;

·                    Garantii partiale de risc de credit ce vizeaza proiectele sectorului privat pentru care este absolut obligatoriu sa se obtina scadente mai lungi.

Instrumentele de asistenta tehnica si de formare a cadrelor

Institutul pentru Dezvoltare Economica (IDE), numit si «Institutul Bancii», principalul instrument al asistentei tehnice furnizate de Banca Mondiala, a fost creat in anul 1955. Este vorba de un centru de instruire si de perfectionare a functionarilor din tarile membre care trebuie sa lucreze pe probleme de dezvoltare. Obiectul sau de activitate consta in transferul cunostintelor tehnice sau practice in materie de economie a dezvoltarii. IDE functioneaza ca o scoala a cadrelor din domeniul dezvoltarii, organizand seminare de instruire, fie la Washington, fie in diverse alte locuri. Pregatirea seminarelor este incredintata atat personalului pedagogic propriu al IDE, cat si expertilor Bancii, invitati sa-si impartaseasca «koow-how~ul», doctrina, sau unor conferentiari din exterior, specialisti intr-un anumit domeniu. Acest institut este un importat instrument de difuzare a practicilor si intentiilor Bancii in tarile beneficiare a imprumuturilor.

Instrumentele de lupta contra saraciei

Cadrul strategic de lupta contra saraciei prezinta un mediu susceptibil de a fi utilizat de autoritatile nationale spre a pune in aplicare cadrul de dezvoltare integrat, conectand in mod sistematic diagnosticul si actiunile publice cu planul luptei contra saraciei. Acest document trebuie sa fixeze obiectivele nationale pe termen mediu in domeniul reducerii saraciei, bazandu-se in special pe indicatorii acceptati la nivel international (numarul de locuitori traind sub pragul de saracie de un dolar/zi, nivelul scolarizarii copiilor, rata mortalitatii, nivelul cheltuielilor sociale, educative, proportia din populatie cu acces la apa potabila etc.). Acest cadru trebuie sa constituie «contractul de incredere» intre fiecare tara beneficiara a tratamentului asupra datoriei sale ca o initiativa si ansamblul comunitatii financiare internationale.

Cadrul nu este intru totul nou, unele tari, cum ar fi Uganda, Mozambicul, Bolivia si in general tarile din regiunea Asiei de Sud, orientandu-se in aceasta directie. Dar nici una din aceste tari nu a aplicat pe de‑a‑ntregul si in mod sistematic un cadru bazat pe rezultatele in domeniul saraciei.

Intr-un prim pas trebuie sa fie determinat in detaliu profilul saracilor si factorii saraciei, la nivelul fiecarei tari. Provocarea va consta in special in trecerea de la analize si interventii sectoriale la un cadru de ansamblu axat pe contributia la reducerea saraciei.

Banca Mondiala a decis alegerea interventiilor publice, care au impactul maxim asupra saraciei: este necesar ca interventiile sa fie clasate in ordinea prioritatilor in functie de acest ultim criteriu. In special trebuie redusa saracia in termeni de venituri prin sporirea oportunitatilor economice pentru cei saraci (dezvoltarea pe baze largi, reducerea barierelor etc.), prin ameliorarea capacitatilor si prin asigurarea de servicii esentiale. Este clar ca abordarile multisectoriale sunt cheia imbunatatirii rezultatelor in domeniul luptei contra saraciei. In plus, este necesara cresterea responsabilitatii si a participarii: de o parte, exista o stransa legatura de la cauza la efect intre ameliorarea guvernarii si cea a rezultatelor pe planul dezvoltarii; pe de alta parte, trebuie, in mod special, sa fie introduse programe de educatie a fetelor si de lupta contra discriminarii. In fine, este important sa fie garantata securitatea si sa fie redusa vulnerabilitatea celor saraci: bunurile (cum ar fi pamantul, vitele sau economiile) sunt inima strategiei gestionarii riscurilor.

Banca si-a asumat ca misiune fixarea obiectivelor si urmarirea rezultatelor obtinute pe baza proceselor participative. Obiectivele dezvoltarii internationale constituie un bun punct de plecare, fiind utile in contextul general pe termen lung. In toate cazurile este recomandabil sa fie utilizat pragul national de saracie, precum si indicatorii de sanatate si de educatie a caror pertinenta trebuie sa fie in functie de fiecare tara. Trebuie tinut cont de constrangerile in materie de resurse si, in masura posibilului, sa se determine repartitia intre diferitele grupe socio-economice din interiorul tarii. Obiectivele trebuie sa fie fixate si urmarite apoi dupa un proces participativ: consultarea si insusirea sunt elemente-cheie ale acestui program. Participarea organizatiilor neguvernamentale poate lua diverse forme, dar trebuie avut grija ca ele sa fie cu adevarat reprezentative pentru comunitatile sarace.

Evaluarile impactului ajutorului international au scos in evidenta invataminte importante. In primul rand, faptul ca finantarea externa este in mod deosebit eficace atunci cand tara in cauza are politici si institutii solide, cum ar fi o buna guvernare si procese participative. In al doilea rand, cei ce ofera fonduri insista astazi asupra faptului ca guvernul tarii trebuie sa conduca operatiunile, daca se doreste sa se obtina o conditionalitate performanta.

Tabelul 27

State care traiesc cu mai putin de 1 USD pe zi

(1987 – 1998)

(in milioane persoane)

Regiuni

Populatie inclusa in ancheta

(in %)

’87

’90

’93

’96

’98

Asia de Est si Pacificul

Cu exceptia Chinei

90,8

71,1

417,5

114,1

452,4

92,0

431,9

83,5

265,1

55,1

278,3

65,1

Europa Rasariteana si Asia Centrala

81,7

1,1

7,1

18,3

23,8

24,0

America Latina

si Caraibe

88,0

63,7

73,8

70,8

76,0

78,2

Orientul Mijlociu si Africa de Nord

52,5

9,3

5,7

5,0

5,0

5,5

Asia de Sud

97,9

474,4

495,1

505,1

531,7

522,0

Africa subsahariana

72,9

217,2

242,3

273,3

289,0

290,9

Total:

88,1

1 183,2

1 276,4

1 304,3

1 190,6

1 198,9

Cu exceptia Chinei

84,2

879,8

915,9

955,9

980,5

985,7

Sursa: Banca Mondiala

 Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare



Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare a fost infiintata de Consiliul Europei, in anul 1989, la initiativa Frantei. Dupa mai multe runde de negocieri, la 9 aprilie 1990 Actul fundamental a fost semnat la Paris de reprezentantii a 42 de tari actionare si fondatoare. Sediul Bancii a fost stabilit la Londra.

Aceasta institutie financiara este deschisa tuturor celor ce doresc sa contribuie la stabilizarea economica si politica a noilor democratii est-europene, bazate pe principiile de piata. Cu alte cuvinte, Banca Europeana imbina rolul de organism financiar international cu activitatea unei banci de afaceri.

Interesant este ca Actul fundamental a fost semnat in conditiile in care vechiul organism „comunitar” al tarilor socialiste – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – inca mai era in functiune, dar devenise evident ce soarta i se pregatea, dupa profundele schimbari politice petrecute in Centrul si Estul Europei, la sfarsitul anului 1989.

Ce a fost C.A.E.R.?

In privinta definirii rolului si principalelor trasaturi ale acelui organism economic international, sursa cea mai obiectiva – si, totodata, cea mai sintetica – ni s-a parut a fi Dictionarul Macmillan de Economie Moderna*) (Editura CODECS – Bucuresti, 1999).

Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R. (Council for Mutual Economic Assistance – COMECOM) a fost un consiliu interguvernamental, cu sediul la Moscova, infiintat in anul 1949 prin acordul semnat de Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Romania si U.R.S.S. Acest consiliu urmarea sa amelioreze si sa coordoneze dezvoltarea economica planificata si integrarea tarilor membre. Ulterior, au mai fost admise Albania (ca „membru fondator”, dar numai din 1949 pana in 1961), Republica Democrata Germana (in 1950), Mongolia (in 1962), Cuba (1972) si Vietnam (in 1978), in calitate de membri deplini. Iugoslavia a participat din anul 1964 ca membru asociat, iar China si Coreea de Nord s-au bucurat de statutul de observator.

Infiintat in mod ostentativ ca raspuns la PLANUL MARSHALL si la integrarea economica inceputa in Europa Occidentata, CAER a contribuit doar in mica masura la dezvoltarea economica integrata a blocului socialist pana la revizuirea, in anul 1959, a statutului, care a pus un mai mare accent pe cooperarea economica si tehnica dintre tarile membre. CAER a promovat cooperarea economica in comertul exterior si coordonarea planurilor economice nationale. In anul 1975 a fost adoptat un plan de integrare multilaterala care prevedea dezvoltarea proiectelor industriale comune. Totusi, pentru ca toate deciziile adoptate de CAER trebuiau sa fie unanime, multe dintre planurile si proiectele propuse au fost respinse de unele tari membre – ca Romania si Germania de Est –, care cautau sa duca o politica economica independenta si/sau erau incredintate ca majoritatea avantajelor de pe urma colaborarii erau obtinute de U.R.S.S.

Refuzul Comunitatii Europene de a lua parte la negocieri comerciale inter-blocuri i-a stimulat pe membrii CAER sa urmeze exemplul Iugoslaviei si sa-si creeze legaturi economice individuale cu tarile vestice. CAER a reusit totusi sa incheie acorduri de cooperare cu Finlanda (1973), Iraq (1975) si Mexic (1975). Urmare a revolutiilor din Europa de Est de la sfarsitul anilor '80, in luna februarie 1991, CAER a fost desfiintat.

Din sistemul CAER au mai facut parte si Banca Internationala de Colaborare Economica, precum si Banca Internationala de Investitii – ambele cu sediul la Moscova.

Banca Internationala de Colaborare Economica (in functiune, de la 1 ianuarie 1964) avea ca obiective: facilitarea decontarilor multilaterale in ruble transferabile; acordarea de credite pentru finantarea comertului exterior si a altor operatii; acceptarea de depozite sau de alte fonduri in ruble transferabile, aur sau valute convertibile. La 1 ianuarie 1984, banca avea un capital subscris de 305,3 milioane ruble transferabile si un depozit de 4,8 miliarde ruble transferabile. La acea data, avea acordate credite in suma de 4,3 miliarde ruble transferabile.

Banca Internationala de Investitii si-a inceput activitatea la 1 ianuarie 1971, avand ca obiective: acordarea de credite pe termen lung si mediu; atragerea de fonduri in ruble transferabile, monezi nationale ale tarilor membre sau valute convertibile; efectuarea de imprumuturi pe piata internationala a capitalurilor; cumpararea si vanzarea de aur, devize si hartii de valoare; stabilirea de legaturi si relatii de afaceri cu banci straine si institutii financiare internationale.*)

Rubla transferabila nu a fost o valuta efectiva, emisa de o banca sau alta institutie specializata, ci o unitate de cont, de evidenta. In atari conditii, rubla transferabila – fiind o unitate de cont in care se efectuau decontarile multilaterale – era folosita numai in circuitul inchis al acelor decontari.

Rubla transferabila avea caracter stabil. Stabilitatea paritatii metalice a rublei tranferabile era fixata, prin Conventie, la 0,987412 grame aur fin. Era diferita de rubla sovietica – moneda interna a U.R.S.S., definita cu un continut in aur de 0,98412 grame aur fin.**)

Dupa 31 decembrie 1991 numarul membrilor Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare a crescut la 25, toti fiind in tranzitie spre economia de piata. Prioritatile pentru fiecare stat sunt stabilite in cadrul unei strategii de tara, care este reevaluata anual.

Principalele tinte au fost privatizarea intreprinderilor de stat si reprofilarea complexului militar-industrial la productia de pace, precum si dezvoltarea unui sistem financiar modern.

O problema delicata in faza infiintarii Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare a constituit-o acceptarea U.R.S.S. ca membru al bancii, intrucat la acea vreme conducerea de la Moscova nu luase inca o decizie definitiva privind democratia pluripartita si o mai pronuntata orientare spre economia de piata, dar rezervele americanilor si japonezilor au cedat in fata dorintei exprimate de Kremlin de a accepta compromisuri. Dupa 31 decembrie 1991, contributiile U.R.S.S. in cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare au fost impartite intre fostele republici sovietice.

In cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare, ca si la celelalte institutii financiare internationale, autoritatea suprema revine Consiliului Guvernatorilor, care decid in privinta admiterii de noi membri, a majorarii capitalului sau a altor probleme majore. Conducerea efectiva revine Consiliului Directorilor, prezidat de un Presedinte, numit pentru o perioada de patru ani. Numirea Presedintelui, care este si seful celor 750 de angajati ai bancii, se face prin votul a cel putin 50 la suta dintre guvernatorii acesteia. Dupa cum am mai mentionat, sediul bancii se afla la Londra, fiind inaugurat oficial la 15 aprilie 1991.

Banca are 57 de actionari, impartiti in 4 grupe, care alcatuiesc un Comitet Executiv format din 23 de directori, 9 din tarile Uniunii Europene si cate unul pentru Uniunea Europeana si Banca Europeana de Investitii, care sunt, de asemenea, actionari. Grupurile care reprezinta tarile din Europa Centrala si Rasariteana, restul Europei si alte tari, numesc fiecare cate patru directori. Aceasta structura greoaie si complicata, pe langa faptul ca stanjeneste de multe ori actiunile decisive ale bancii, necesita si costuri ridicate, care reprezinta circa 12 la suta din costul operational total, de 3-4 ori mai mari decat in cazul altor institutii financiare internationale.

Tarile nemembre ale Uniunii Europene s-au temut ca participarea Bancii Europene de Investitii in cadrul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare va crea un precedent periculos, dar, avand ca argument know-how-ul si experienta BEI, s-a considerat ca utila participarea acesteia.

Acordul de Constituire al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare specifica faptul ca tarile membre ale Uniunii Europene, impreuna cu Uniunea Europeana si cu Banca Europeana pentru Investitii vor detine majoritatea actiunilor. Dupa presiuni puternice in cadrul „Grupului celor 7, S.U.A. au devenit cel mai mare actionar individual (cu 10% din capital), urmate de Anglia, Franta, Germania, Italia si Japonia, fiecare cu cate 8,5% din capital. Ex-republicile sovietice detin impreuna 6% din capital, iar tarile din Europa Centrala si de Rasarit au, tot impreuna, putin peste 6% din capital. Numarul de voturi este direct proportional cu cota de capital, iar pentru adoptarea deciziilor importante este nevoie de o majoritate de voturi.

Lipsa unui control adecvat asupra lansarii activitatilor bancii si a costurilor ei de management a iscat vii critici, care au dus la demisia, in 1993, a primului Presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Obiectivul Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare este reprezentat de promovarea investitiilor in tarile Europei Centrale si de Est, facilitarea tranzitiei acestor tari prin supervizarea privatizarilor, fuzionarilor si achizitiilor din toate tarile acestei regiuni, precum si crearea de societati mixte.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, spre deosebire de celelalte banci regionale, are un pronuntat caracter politic: pot beneficia de imprumuturi numai tarile cu democratii pluripartite. De altfel, chiar Acordul de Constituire mentioneaza sistemul legislativ disciplinat si respectarea drepturilor omului drept conditii ale indeplinirii reformelor in Europa de Est.

Acordul de Constituire a consfintit un compromis intre opiniile S.U.A. si ale Angliei, care doreau sustinerea exclusiva a sectorului privat, si restul membrilor, care doreau ca si proiectele guvernamentale de infrastructura sa fie sprijinite: imprumuturile catre sectorul public nu trebuie sa fie mai mari de 40% din totalul imprumuturilor bancii. Imprumuturile catre guverne sunt strict limitate, fiind acordate pentru „orice intreprindere de stat care opereaza competitiv si participativ in cadrul economiei de piata si oricarei intreprinderi de stat pentru a-i facilita tranzitia spre controlul si proprietatea privata”.

Banca a elaborat de asemenea si rapoarte anuale privind impactul activitatilor sale asupra mediului, caci se stie ca industriile de stat sunt mari poluante, iar centralele nucleare si sistemele de irigatii pe scara larga constituie grave amenintari la adresa mediului.

Initial, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare a avut un capital de 10 miliarde ECU, din care doar 30% capital achitat, iar restul de 70% capital garantat.

Dupa negocieri foarte dure, s-a acceptat plata contributiilor in USD, ECU /EUR si JPY.

Acest capital (echivalent cu 12 miliarde USD) este repartizat astfel: cei 15 membri ai Uniunii Europene si cele doua institutii ale acesteia (Banca Europeana de Investitii si Comisia Executiva) detin 51% din capital, dupa cum urmeaza:

-   Franta, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Germania, Italia detin fiecare cate o cota de 8,5%;

-   Celelalte tari ale Comunitatii Europene detin fiecare cate o cota cuprinsa intre 0,20% (Luxemburg) si 3,40% (Spania);

-   S.U.A. au participatie de 10%;

-   Japonia detine o cota de 8,50%;

-   Tarile est-europene (inclusiv Romania) detin in total 13,5%.

Este obligatoriu ca asociatii care au subscris la capitalul social al Bancii sa verse un procent din capital in maximum cinci ani de la subscriere.

Imprumuturile pe care le acorda Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare vizeaza in primul rand sectorul particular (in proportie de 60%) si apoi sectorul public (in proportie de 40%).

Banca poate acorda imprumuturi, poate participa la capitalul social si poate acorda garantii, dar totalul angajamentelor nu poate depasi capitalul plus rezervele, rata fiind de 1:1, ceea ce o face sa angajeze imprumuturi de pe pietele internationale de capital.

Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare administreaza si Fonduri Speciale, din care trebuie mentionat cel pentru tarile baltice, finantat exclusiv de tarile scandinave.

Din anul 1994, peste 5,8 miliarde ECU au fost investiti in 250 de proiecte: principalul beneficiar a fost Polonia. Putem exemplifica si cu imprumutul pe care Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare   l-a acordat Romaniei pentru realizarea investitiilor necesare aductiunii apei potabile si contorizarii acesteia in sapte judete.

Conducerea bancii sustine ca pentru fiecare euro pe care-l investeste, sunt mobilizati alti doi, provenind de la investitorii industriali si institutionali.

Actualele plati sunt foarte limitate, ceea ce reflecta deficientele initiale ale legilor proprietatii si ale societatilor pe actiuni: a durat pana la clarificarea pozitiei legale si financiare a fostelor intreprinderi de stat. In plus, datorita inflatiilor galopante si a deficitelor  bugetare imense, a fost nevoie de o stabilizare macroeconomica, pentru a putea garanta investitiile. Toate acestea au evidentiat obligativitatea unei foarte bune cooperari cu F.M.I. si Banca Mondiala, specialiste in programele de stabilizare.

Rata scazuta a imprumuturilor a fost influentata si de politica bancii, care limiteaza finantarea doar a proiectelor guvernamentale sau la sustinerea balantei de plati.

Dupa anul 1993, banca s-a orientat spre investitiile de participare la capital social si la finantarile globale, investind in banci comerciale locale, preluand participari la capital social in Polonia si in Rusia, si instruind personalul acestor banci.

In prezent banca actioneaza in 24 de tari, si se concentreaza asupra tarilor din ex-U.R.S.S., zona foarte dificila, refractara reformelor pro‑economie de piata, si unde preluarea unui mare numar de afaceri de mica anvergura necesita foarte mult timp si duce la cresterea costurilor bancii. Pentru a-si justifica existenta, avand mandatul limitat, banca trebuie sa se concentreze pe extinderea activitatilor de imprumut, actionand ca un catalizator in atragerea capitalurilor private spre tarile Europei de Rasarit si a celor din fosta U.R.S.S.

Cu toate ca in aceasta zona lansarea unei intreprinderi private este foarte dificila, banca trebuie sa se concentreze pe crearea de intreprinderi mici si mijlocii, foarte atractive pentru industria occidentala. Intrucat de multe ori banca – desi fruntasa in acordarea asistentei pentru tranzitia la economia de piata – a ajuns sa concureze Corporatia pentru Finantare Internationala (Corporation Financière Internationale / International Finance Corporation), partea americana a sugerat privatizarea ei, dat fiind ca procesul de tranzitie este temporar.

Dintre functiile incredintate Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare de tarile occidentale amintim si administrarea Fondului pentru Siguranta Nucleara, creat din initiativa „Grupului celor 7 pentru modernizarea si securizarea instalatiilor nucleare de dincolo de linia Oder-Nissa-Tatra.

Tarile Uniunii Europene vor trebui in cele din urma sa-si deschida pietele pentru produsele din Europa de Est. Banca va trebui sa actioneze ferm pentru accesul liber al acestor produse pe pietele Europei, ceea ce reprezinta cam 60% din totalul exporturilor din regiune.

Cu toate ca institutiile financiare internationale nu au rolul de a finanta comertul international, prin preluarea garantiilor din domeniu si incheierea de acorduri comerciale, Banca Europeana Pentru Reconstructie si Dezvoltare va putea avea un rol benefic in viitor, dovedit fiind ca pentru procesul de transformare din tarile fostului bloc socialist schimburile comerciale au avut o importanta cruciala.

 Banca Europeana de Investitii

Unul dintre obiectivele majore ale Tratatului de la Roma a fost analizarea consecintelor instituirii unei Piete Comune asupra dezvoltarii regionale. Oare Europa Unita avea sa urmeze oare soarta Italiei, care, dupa unificare, a dezvoltat cu precadere zonele prospere, lasand regiunile mai putin dezvoltate sa stagneze ?

Pentru evitarea, pe cat posibil, a acestei perspective, s-a decis infiintarea Bancii Europene de Investitii (BEI/EIB Banque Européenne d'Investissements / European Bank of Investments), care avea sa partajeze costurile reconstructiei  europene, avand grija sa asigure tuturor regiunilor Europei posibilitatea de a beneficia de avantajele Pietei Comune.

Pentru ca institutia nou infiintata sa actioneze cu raspundere in tranzactii si sa faca investitii in proiecte sanatoase, s-a ales instituirea unei banci, si nu a unui fond, caci numai asa se puteau selectiona proiectele de credit, se putea decide asupra conditiilor de creditare si mentine bonitatea institutiei. In cazul in care s-ar fi instituit un fond sustinut din cotizatii ale statelor membre, ar fi putut aparea riscul unor conflicte majore, fiecare tara putand sa exercite mari presiuni pentru a beneficia preferential de creditele fondului. Americanii spun: „Puterea de a impozita implica puterea de a distruge.

Independenta BEI/EIB in cadrul Uniunii Economice este comparabila cu cea a institutiilor Bretton Woods fata de Organizatia Natiunilor Unite: de aceea statutul BEI/EIB este foarte asemanator cu cel al Bancii Mondiale.

Creata ca un compromis intre Italia, care dorea un fond pentru dezvoltarea sudului (Mezzogiorno) si ministrul german al afacerilor externe, care nu a vazut in noua institutie decat „o alta institutie controlata de la centru”, Banca Europeana de Investitii este de fapt raspunsul europenilor la suprematia Bancii Mondiale, dominata de americani.

Date cronologice privind Banca Europeana de Investitii

1958

BEI/EIB incepe sa functioneze cu un capital subscris de 1 miliard de unitati de valoare europene, din care 1/4 este platit de statele membre.

1961

Emiterea primei obligatiuni a BEI/EIB.

1965

Primul imprumut acordat tarilor africane asociate in cadrul Acordului de la Yaoundé.

1968

Mutarea sediului BEI/EIB de la Bruxelles la Luxemburg.

1975

Constituirea Fondului European de Dezvoltare Regionala, finantat din resursele Comunitatii, cu care BEI/EIB va colabora foarte strans.

1991

BEI/EIB devine actionar la Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare

1993

Constituirea Fondului European de Investitii

Banca Europeana de Investitii este o institutie autonoma, la care participa toate statele membre, fiind o banca independenta din punct de vedere juridic: nici Consiliul de Ministri si nici Parlamentul European nu exercita vreun control direct asupra ei.

Oficial, Banca ar trebui sa aiba avizul Comisiei pentru proiectele sale, dar in aceasta privinta nu au fost niciodata probleme.

Statutul Bancii Europene de Investitii face parte integranta din Tratatul de la Roma, el nu poate fi amendat decat cu aprobarea si ratificarea tuturor statelor membre.

Consiliul Guvernatorilor, alcatuit din ministrii de finante, este autoritatea suprema a BEI; intrunit o data pe an, el stabileste liniile directoare ale politicii de creditare. In general deciziile se iau cu votul majoritar, care trebuie insa sa reprezinte cel putin 45% din capitalul subscris, dar deciziile importante – cum ar fi o sporire a capitalului – necesita un vot unanim.

Presedintia Bancii Europene de Investitii este detinuta prin rotatie.

Comitetul director, care este alcatuit din functionari oficiali cu o mare experienta, din cadrul ministerelor de finante, afaceri economice, banci comerciale si institutii publice de credit, decide in privinta alocarii imprumuturilor si garantiilor, strangerea de fonduri si fixarea ratei dobanzilor. Comitetul este condus de un director numit de Comisie, fiind compus din cate trei reprezentanti ai tarilor mari (doar Spania are numai doi) si cate unul pentru restul tarilor. Voturile tuturor sunt egale.

Spre deosebire de toate celelalte institutii ale Uniunii Europene, Comitetul director al Bancii Europene de Investitii nu are membri rezidenti si se intruneste doar o data pe luna. In aceste conditii Comitetul managerial – format dintr-un presedinte si sase vicepresedinti – are o pozitie foarte puternica. El raspunde nu numai de afacerile curente, ci si de pregatirea si implementarea deciziilor directorilor. Astfel sunt facute propuneri la initiativa Comitetului managerial, ceea ce demonstreaza ca propunerile de imprumuturi sunt formulate de BEI si nu impuse de sus, de organismele politice. Banca are birouri la Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra, Madrid si Roma, personalul total fiind de 800 de functionari, din tarile membre ale Uniunii Europene.

In mod curent Banca Europeana de Investitii acorda credite tarilor membre si celor asociate, dar in cazuri exceptionale acorda imprumuturi pentru proiecte din alte tari.

Indiferent daca proiectele provin de la firme particulare sau de la institutii (cvasi) guvernamentale, acestea trebuie sa indeplineasca una din urmatoarele conditii:

-         sa contribuie la dezvoltarea unei regiuni mai putin dezvoltate;

-         sa faciliteze modernizarea intreprinderilor;

-         sa fie de interes comun pentru doua sau mai multe state membre.

In plus, se verifica soliditatea proiectului din punct de vedere financiar, daca este viabil din punct de vedere economic si daca proiectul corespunde politicii Uniunii Europene privind mediul inconjurator.

Sigurele criterii de acordare a imprumuturilor sunt selectionarea celor mai bune proiecte si disponibilitatea resurselor Bancii, dar totusi imprumuturile s-au axat spre anumite tari, in special Italia. In anul 2002 Banca Europeana de Investitii  a acordat Romaniei un imprumut de 110 milioane EUR (jumatate din suma necesara, cealalta jumatate trebuind sa fie asigurata din resurse interne), in vederea realizarii unor proiecte de modernizare in Bucuresti: cai de comunicatii, transport public, contorizare energie termica etc.

De regula, fondurile acordate de Banca Europeana de Investitii acopera doar maximum 50 la suta din costurile proiectului; in realitate, cota rareori depaseste 25 la suta.

In principiu, BEI este doar o sursa suplimentara de fonduri, ea conlucrand cu alte institutii financiare, private si/sau publice.

Aprobarea de catre Banca a unui imprumut pentru un proiect este o garantie pentru alti financiari asupra viabilitatii acestuia.

In general, imprumuturile sunt acordate in transe si in valutele pe care banca le are la dispozitie in acel moment, rambursarea urmand a fi efectuata in aceleasi valute. In functie de dobanzile ce ii sunt solicitate pe pietele de capital pentru fondurile pe care le atrage, banca stabileste cuantumul ratei dobanzii sale. Prin Statutul sau, banca nu are dreptul sa acorde subsidii la dobanda: subsidiile la dobanzi si imprumuturi (conditionate) pentru tarile in curs de dezvoltare, asociate prin acordurile de la Lomé sunt platite din Fondul European de Dezvoltare.

Durata imprumutului este de circa 10 - 15 ani, in functie de  perioada de devalorizare/depreciere a proiectului, deseori fara perioada de amortizare.

Pe langa fondurile din propriile sale resurse, Banca Europeana de Investitii mai administreaza si imprumuturi pentru statele membre, pentru Comunitatea Europeana sau pentru EURATOM.

Prin includerea in Uniunea Europeana a Greciei, Irlandei, Portugaliei si Spaniei, tari cu nivel de dezvoltare inferior majoritatii celorlalti membri, sfera de actiune a acestei Banci a crescut foarte mult. Banca este de asemenea foarte activa in Marea Britanie, unde incearca sa readuca la viata vechile zone industriale, traditionale.

Peste 4 la suta din investitiile globale de capital din Europa sunt sustinute de Banca Europeana de Investitii, dar in regiunile mai putin dezvoltate contributia sa ajunge la 12 procente, in care este inclusa si intensa sa activitate in Europa Centrala si de Est, partial cofinantata de Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, la care BEI, printr-un aranjament unic, este coactionara.

Banca s-a implicat mult si in tratarea apelor uzate, operarea mai curata in industria petrochimica, finantarea Eurotunelului, terminalul automat de containere al portului Rotterdam, TGV-ul francez, constructia aeronavei Airbus, etc. Energia atomica este, de asemenea, finantata de Banca Europeana de Investitii, mai ales in ceea ce priveste sistemele standard, foarte exigente, de securitate a instalatiilor.

Banca Europeana de Investitii acorda si „imprumuturi globale” bancilor comerciale si altor institutii financiare, care la randul lor acorda fondurile ca imprumut pentru proiecte mici sau medii ce corespund criteriilor bancii, ceea ce denota nu numai o pozitie privilegiata a sa pe pietele internationale de capital, ci si o buna cunoastere a conditiilor locale ale pietei de partenerii pe care si-i alege, fapt ce constituie un real avantaj pentru banca.

Banca Europeana de Investitii are capitalul alcatuit din cotizatiile tuturor membrilor Uniunii Europene, stabilite in functie de  puterea lor economica. In anul 1991 capitalul Bancii s-a dublat, ajungand la 56,6 miliarde ECU, din care s‑au varsat efectiv doar 7,5%. Prin aderarea Austriei, Finlandei si Suediei, capitalul a fost sporit la 62 miliarde ECU.

Banca procura majoritatea resurselor necesare din imprumuturi de pe pietele de capital nationale si internationale. Pentru promovarea uniunii monetare pe piata europeana, pana la 1 ianuarie 1999 circa 15 la suta din imprumuturi au fost acordate in ECU. In prezent, acest rol revine euro.

In medie 80 la suta din imprumuturile bancii au fost plasate in domeniul public, iar restul de o cincime, in sectorul particular, la banci si investitori institutionali mari. Banca poate acorda imprumuturi care sa depaseasca cu maximum 250 la suta capitalul subscris, spre deosebire de Banca Mondiala si celelalte banci regionale de dezvoltare, la care raportul dintre imprumuturile acordate si capital nu pot depasi raportul 1:1. Ratiunea acestei pozitii a BEI este urmatoarea: banca isi plaseaza imprumuturile in principal in tarile industrializate dezvoltate, iar garantiile ii sunt acordate de asemenea de aceste tari, cu o putere financiara mare.

Totusi, cresterea sectorului particular din Europa face ca guvernele sa nu mai fie atat de prompte in garantarea imprumuturilor acordate de Banca Europeana de Investitii: fata de 80-90% din anii '80, in prezent doar 50% din creditele bancii beneficiaza de garantii guvernamentale.

Specific bancii este, de asemenea, rapiditatea executarii proiectelor, o data ce executarea lor a fost demarata: in tarile dezvoltate industrial, perioada dintre angajarea imprumutului si achitarea sumelor necesare este scurta, in vreme ce in tarile in curs de dezvoltare, desi sunt angajate multe resurse, capacitatea lor manageriala si de absorbtie este redusa, fiind de multe ori insuficienta pentru derularea programelor respective.

Rolul BEI in Europa mai este si acela de a dirija, sub forma de capital financiar, surplusurile din balantele de plati ale tarilor dezvoltate spre tarile care nu dispun de asemenea resurse de capital, cum este cazul Germaniei si al Olandei, care au furnizat aproximativ 15% din resursele necesare. Aceasta distribuire a capitalurilor disponibile contribuie foarte mult la stabilitatea monetara europeana.

Conform statutului sau independent, revizia contabila a Bancii nu este efectuata de Curtea de Revizori ai Uniunii Europene, ci de contabili externi.

Cu toate ca banca isi pierduse pozitia privilegiata pe pietele de capital mentionate ‑ unde a avut statut de institutie interna ‑ la sfarsitul anilor '80 a devenit cel mai mare creditor supranational pe pietele internationale de capital, depasind Banca Mondiala.

Banca Reglementelor Internationale

Potrivit mentiunilor cuprinse in capitolul privind evolutia sistemului financiar-valutar international, Banca Reglementelor Internationale (Banque des Règlements Internationaux / Bank of International Settlements) este cea mai veche dintre institutiile financiare internationale, fiind infiintata, la Bale (Basel), in anul 1930, printr-o decizie a Conferintei de la Haga care, conform Planului Young, se ocupa de plata reparatiilor de razboi germane catre Aliati. Romania este membra a BRI inca de la infiintare.

Invingatorii s-au pus de acord cu Guvernul Elvetiei pentru a pune bazele unei banci — strict neutra — la care membrii urmau sa fie exclusiv Bancile Centrale din tarile lor si care urma sa se  ocupe de reglementarea (de unde si titulatura Bancii) reparatiilor de razboi germane.

Dupa infiintarea „sistemului Bretton Woods”, sub presiunea masiva a S.U.A. s-a decis lichidarea Bancii Reglementelor Internationale si includerea structurilor ei in F.M.I., dar bancile centrale din Europa pur si simplu au ignorat diktatul american.

In momentul crizei sistemului ratelor fixe de schimb, Banca Reglementelor Internationale a organizat swap arrangements – aranjamente de schimb – intre bancile centrale europene, ceea ce a permis sprijinirea ratelor de schimb si stabilizarea pretului aurului.

In anul 1960 dr. Marius Holtrop, presedintele Bancii Reglementelor Internationale si al Bancii Centrale olandeze, i-a convins pe americani sa participe la intrunirile lunare de la Bale, unde, „nu au fost luate niciodata decizii efective, (dar) a fost pregatita baza unei intelegeri reciproce care a ajutat la adoptarea unor decizii rapide, adesea prin convorbiri telefonice internationale, cand au aparut crize neasteptate.”[2]

Acceptarea de catre Administratia de la Washington a acestui forum mondial principal de consultare si cooperare intre Bancile Centrale a fost consfintita prin ocuparea, in anul 1994, de catre Alan Greenspan – guvernator la Federal Reserve Board — a scaunului care-i era rezervat de aproape 65 de ani.

Actionand ca o companie pe actiuni cu raspundere limitata, BRI are 33 de actionari: aproape toate bancile centrale din Europa – multe din ele din estul continentului – precum si bancile centrale din Austria, Canada, Japonia si Africa de Sud.

In prezent circa 15% din actiunile Bancii Reglementelor Internationale sunt detinute de sectorul particular, in special banci din Europa, dar drepturile de vot sunt pastrate de Banca Centrala, detinatorul initial al actiunilor.

Consiliul de Administratie alege dintre membrii sai Presedintele Consiliului, unul sau mai multi vicepresedinti, Presedintele Bancii si un Director General.

Comitetul de directori (Consiliul de Administratie) al Bancii Reglementelor Internationale este alcatuit de regula din 17 membri din tarile Grupului celor 10. Fondatorii - Belgia, Germania, Franta, Italia si Marea Britanie - detin fiecare cate doua locuri, din care unul revine, ex officio, Guvernatorului in functie al Bancii Centrale a statului respectiv. Conform traditiei, din Comitetul de directori mai fac parte si guvernatorii bancilor centrale din Elvetia, Olanda si Suedia, iar incepand cu anul 1994, S.U.A. are la randul sau doua locuri, ocupate de Presedintele Federal Reserve Board si respectiv, cel al Federal Reserve Bank. Japonia si Canada au la randul lor cate un loc fiecare.

De zece ori pe an (exceptand lunile august si octombrie), weekend‑urile sau cea de-a doua zi de marti a fiecarei luni sunt rezervate intrunirii Comitetului de directori al carui Presedinte este si presedintele Bancii. Banca Reglementelor Internationale are ca principale departamente cel monetar si economic, unde specialistii de inalta valoare analizeaza situatia monetara internationala si departamentul bancar, unde se realizeaza tranzactiile propriu-zise. Personalul bancii este de 500 de functionari, condusi de un general manager.

Expuse in extenso in Statute, functiile Bancii Reglementelor Internationale pot raspunde cu promptitudine schimbarilor din sistemul financiar international. Infiintata si functionand ca o Banca Centrala a bancilor centrale, BRI actioneaza ca o banca comerciala.

O parte din rezervele Bancii Reglementelor Internationale sunt depozitate la bancile centrale, care le utilizeaza reinvestindu-le fie pe piata eurodevizelor, fie pe pietele nationale. Depozitele celor 90 de banci centrale la Banca Reglementelor Internationale reprezinta circa 10 la suta (peste 100 miliarde USD) din rezervele valutare mondiale.

Administrate flexibil, dar mai ales cu discretie absoluta, resursele Bancii Reglementelor Internationale pot fi rapid mobilizate, tranzactiile directe dintre bancile centrale ramanand anonime, ceea ce poate constitui un atú in caz de criza. Cea mai importanta functie a bancii, promovarea cooperarii intre bancile centrale, este ilustrata prin acordarea de credite acelor banci ce nu dispun de lichiditati. Trebuie mentionat ca aceasta cooperare inter-bancara este absolut voluntara: nu exista nici un fel de transfer oficial de autoritate catre Banca Reglementelor Internationale.

Placa turnanta a finantelor europene si mondiale, orasul Basel – Bale, impartit intre Elvetia, Franta si Germania, ofera posibilitatea unor consultari neoficiale si de creare a unor stranse relatii personale intre guvernatorii bancilor centrale, care de obicei sunt numiti pe perioade lungi, deci este garantata continuitatea politicilor astfel stabilite. Adunarea anuala ce are loc in luna iunie, aduna in oras peste 500 de guvernatori de banci centrale din intreaga lume.

Demn de notat este faptul ca, Banca Reglementelor Internationale are cea mai mare baza de date statistice financiare din lume, ceea ce-i da posibilitatea elaborarii unor analize cu privire la tendintele semnificative si indica deficientele si eventualele perturbari ce pot apare pe pietele financiare internationale. Rapoartele bancii, dintre care unele sunt facute publice, sunt discutate de experti ai Grupului celor 10 in cadrul Comitetului permanent al Eurodevizelor. Acest Comitet analizeaza implicatiile politicilor macroeconomice ale evolutiilor activitatii bancare internationale si ale pietelor internationale de capital.

Imprumuturile de compensare pe termen scurt au fost instituite dupa 1982. Ele sunt organizate de BRI in functie de disponibilitatea de creditare a F.M.I. si/sau a Bancii Mondiale. Imprumuturile de compensare pe termen scurt sunt acordate tarilor cu datorii semnificative, cu dificultati de lichiditati si care au convenit un program de ajustare cu F.M.I. Intrucat acordarea de imprumuturi F.M.I. este greoaie si mai ales datorita faptului ca sunt acordate in transe, in anumite cazuri, managerul general al BRI solicita bancilor centrale pre‑finantarea imprumutului F.M.I. Imprumuturile de compensare pe termen scurt trebuie rambursate cu resursele furnizate de imprumutul F.M.I. sau al Bancii Mondiale, ori din alte surse.

Contabilitatea Banca Reglementelor Internationale este tinuta in franci‑aur, o valuta artificiala.

Banca Reglementelor Internationale are un capital autorizat de 1,5 miliarde franci aur, divizat in 600 000 de actiuni, din care au fost emise peste 2/3 iar 25 la suta au fost platite complet. Restul de circa 200 000 de actiuni vor putea fi plasate la bancile centrale, in cazul in care BRI s-ar decide sa-si mareasca numarul de actionari.

Initial, francul-aur era identic cu cel elvetian, dar dupa anul 1936, cand Elvetia a renuntat la standardul aur, Banca Reglementelor Internationale a pastrat paritatea originara (1 franc-aur = 0,29032285 grame aur fin). Dupa anul 1979 s-a folosit pretul aurului de 208 USD/uncia de aur fin, ceea ce facea atunci ca un franc-aur sa fie echivalent cu 1,94149 USD. Celelalte valute sunt convertite in franci‑aur in functie de paritatea lor de piata cu USD. In activitatile curente, Banca Reglementelor Internationale nu foloseste francul-aur.

Investitiile pe care le face Banca Reglementelor Internationale aduc profit, datorita unei marje mici de dobanda, astfel ca banca nu are nevoie de sprijin financiar, ceea ce ii confera o pozitie unica, de foarte mare independenta, fata de celelalte institutii financiare internationale.

Conform traditiei, rapoartele Bancii Reglementelor Internationale sunt foarte discrete, dar totusi raportul anual este o sursa foarte credibila privind tendintele de pe pietele financiare internationale. Redactat liber si deschis, raportul anual reflecta opinii libere de orice consideratii politice, nefiind supus interventiei Bancilor Centrale.

Banca Africana pentru Dezvoltare

In anul 1963, un numar de 30 de state independente din Africa au infiintat Banca Africana de Dezvoltare (African Bank for Development / Banque Africaine pour le Développement).

Activitatea propriu-zisa a bancii a inceput in 1966, fixandu-si sediul la Abidjan (Côte d'Ivoire). Pana in 1982, numai tarile din regiune puteau fi membre ale bancii, dar ulterior au fost acceptate si tari neregionale.

Datorita faptului ca Statutul Banca Africana de Dezvoltare impune ca doua treimi din actiuni sa fie detinute de tarile africane, pozitia in cadrul bancii a statelor imprumutatoare din regiune s-a mentinut mai puternica decat in cazul altor banci regionale. Puterea de vot a membrilor depinde in principal de contributia fiecarei tari la capitalul bancii.

In prezent, Banca Africana de Dezvoltare are 76 de membri: 51 de tari africane si 25 de tari din alte regiuni ale lumii.

Conducerea bancii este asigurata de 18 directori: 12 directori regionali si 6 directori neregionali, alesi prin vot pe grupe de tari. Presedintele bancii are un personal format din 1 000 de functionari. Actionarii regionali cei mai mari sunt Nigeria si Egiptul, iar S.U.A., Japonia si Germania sunt cei mai mari actionari neregionali.

Initial, Banca Africana de Dezvoltare acorda imprumuturi foarte modeste, fiind imposibila obtinerea finantarii de pe pietele internationale, in lipsa garantiilor din partea tarilor bogate. Ulterior, prin acordarea de credite bilaterale de catre guvernele tarilor occidentale sau prin imprumuturi de pe pietele internationale de capital, banca a putut obtine resurse mai mari.

Din 1987, impreuna cu Banca Mondiala, Banca Africana de Dezvoltare a acordat imprumuturi pentru programe de schimbare structurala si imprumuturi suplimentare pentru proiecte traditionale. In vederea dezvoltarii sectorului privat si a capacitatilor interne ale statelor membre, banca organizeaza o serie de cursuri, in special in domeniul management-ului dezvoltarii. Pentru recuperarea anilor pierduti printr-o conducere gresita, este esentiala acum dezvoltarea sectorului privat, intrucat, asa cum sublinia si presedintele Bancii, „nu este treaba guvernelor sa se implice in afaceri”.

Banca Africana de Dezvoltare administreaza si fonduri speciale, destinate finantarii in conditii foarte avantajoase pentru tarile cele mai sarace ale continentului. Finantarea acestor fonduri se face din donatiile de la bugetele de dezvoltare a tarilor occidentale industrializate si tarile arabe exportatoare de petrol. In perioada cand preturile petrolului au explodat, Nigeria, mare producator, a facut importante donatii pentru aceste fonduri.

Dintre aceste fonduri, cel mai important este Fondul African de Dezvoltare, infiintat in anul 1973, fond ce acorda imprumuturi fara dobanda, pe termen de pana la 15 ani si cu o perioada de gratie de 10 ani, tarilor membre din regiune, foarte sarace, cu un venit pe cap de locuitor sub 510 USD/an. Tarile africane, prin intermediul Bancii detin jumatate din voturile fondului, iar donatorii neregionali detin cealalta jumatate a voturilor. Urmare a presiunilor politice, aceasta situatie s-a modificat: doi directori neregionali pot, impreuna, opune veto acordarii unui imprumut. Imprumuturile acordate de banca si de fond insumeaza impreuna circa 3 miliarde USD/an, fiind destinate agriculturii (30%), utilitatilor publice (20%) si transporturilor.

Banca are un caracter tipic african: se ignora intarzierile in rambursarea creditelor si in plata dobanzilor datorate, care au ajuns sa reprezinte peste 9% din totalitatea creditelor acordate. Aceste aspecte au provocat neincrederea membrilor neregionali in Banca Africana de Dezvoltare, care ezita in a fi de acord cu stergerea datoriei tarilor cele mai sarace, temandu-se de diminuarea credibilitatii bancii pe plan international. Exista de asemenea temeri ca in general creditele sunt acordate in conditii mult prea avantajoase pentru imprumutatori.

Tarile industrializate incerca sa transfere toate activitatile privind dezvoltarea in cadrul Fondului African de Dezvoltare, asupra caruia au un control mai mare, si fac presiuni pentru ca banca sa finanteze cu precadere sectorul privat. La randul lor, statele africane, care se considera patronii bancii, sunt iritate de insistenta tarilor occidentale de impunere a unui management solid la conducerea Bancii Africane de Dezvoltare.

Intrucat in viitor statele africane vor trebui sa dezvolte sectorul privat, este esentiala crearea unui sector financiar eficient si solid, pentru a opri eventualele exoduri de capital, dese in cazul conflictelor din regiune.

In acelasi timp, este necesara revigorarea transporturilor intre tarile africane, sector ce reprezinta doar 5 la suta din totalul comertului continentului, la fel ca acum 20 de ani, ceea ce va duce la revigorarea schimburilor comerciale din zona. In acest scop, in anul 1993 a fost infiintata Banca Africana de Export‑Import, cu un capital initiat de 750 milioane USD, din care Banca Africana de Dezvoltare detinea doar 25 milioane  dolari.

Relansarea economica a Africii inseamna in primul rand reducerea birocratiei, abolirea sau reducerea reglementarilor si renuntarea la atitudinea xenofoba fata de investitiile straine directe.

*

                                 *                                *

In afara bancilor regionale mentionate, mai exista si banci sub‑regionale, in America Centrala (la Tegucigalpa, in Honduras), in regiunea Caraibelor (la Birdgetown, Barbados, in Africa de Est (la Kampala, in Uganda), precum si Banca Islamica pentru Dezvoltare (la Jeddah, in Arabia Saudita). Eficienta acestor institutii este diferita, fiind influentata in special de situatia politica din fiecare regiune, care poate fi favorabila sau nu cooperarii in zona. Aceste banci nu au membri din afara regiunii.

Banca Americii Centrale pentru Integrare Economica

Banca, infiintata in luna mai a anului 1961, isi are sediul la Tegucigalpa, in Honduras. Scopurile ei sunt integrarea economica si dezvoltarea economica echilibrata a membrilor sai.

Prin activitatile sale, BACIE sprijina proiectele de infrastructura subregionala, proiectele de investitii pe termen lung ce prezinta interes pentru piata Americii Centrale.

Banca Araba pentru Dezvoltare Economica in Africa

Aceasta banca este o institutie interguvernamentala, cu sediul la Khartoum, in Sudan, care sprijina dezvoltarea economica a tarilor Ligii Arabe.

Banca Interamericana de Dezvoltare

La initiativa Organizatiei Statelor Americane, la data de 30 decembrie a anului 1959 a fost infiintata Banca Interamericana de Dezvoltare, din care fac parte 19 state din America Latina, Caraibe, precum si Statele Unite. Printr-un Amendament la Statut, in anul 1976 si alte state, din afara continentului, au putut deveni membre. In prezent, Banca Interamericana de Dezvoltare are 46 de membri: 28 regionali si 18 neregionali, inclusiv majoritatea membrilor OECD/OCDE . Sediul bancii se afla la Washington D.C., in S.U.A.

Printr-o ampla restructurare (circa 20% din aparatul birocratic, redus astfel la numai 1 700 de functionari), reorganizand fluxul activitatilor si descentralizand banca, presedintele ales in 1988, a reusit sa inlature obiectiile S.U.A.

Banca Interamericana de Dezvoltare si-a mutat atentia de la proiectele majore de infrastructura (producerea de energie hidro-electrica si constructia de drumuri) spre dezvoltarea agriculturii, politica de mediu si infrastructura sociala.

Intrucat tarile Americii Latine detineau pozitia majoritara in cadrul Bancii Interamericane de Dezvoltare, aceasta era considerata o banca tipica a imprumutatorilor. Situatia s-a schimbat dupa sedinta anuala de la Amsterdam din 1989, cand pozitia majoritara a statelor de la sud de Rio Grande a slabit, iar directorii bancii au fost investiti cu puteri de decizie mai mari, mai ales in ceea ce priveste acordarea de credite: in unele cazuri, se poate amana analiza unei cereri de credit cu pana la 18 luni. Dreptul de veto al presedintelui BID in privinta amanarii creditului este limitat, spre a da satisfactie S.U.A., care doreau ca votul lor, exprimat de propriul director, sa fie concordant cu marimea capitalului subscris.

Tarile europene si Japonia au fost nemultumite de modul de reprezentare, intrucat, desi ele furnizau peste 25 la suta din capitalul disponibil, in cadrul sistemului de votare proportional, votul statelor nemembre era limitat la numai 8 procente. Incepand cu anul 1994, dupa Conferinta de la Guadalajara (Mexic), tarile neregionale, care asigura doua treimi din capitalul acumulat al Bancii Interamericane de Dezvoltare au cerut o mai mare putere de decizie in cadrul bancii, iar ca urmare a satisfacerii cererii lor, actiunile acestor parteneri au crescut cu 16 puncte procentuale. Dupa aceste modificari in structura votului, statele sud-americane au pierdut majoritatea de vot, ele detinand in prezent doar jumatate din voturi. Pentru a se limita influenta S.U.A., voturile sale au fost reduse de la 34,5 la 30 la suta, astfel incat americanii au pierdut dreptul de veto; totusi, daca directorul american nu participa la sedinta Consiliului, se considera ca nu este intrunit cvorum-ul si nu poate fi luata nici o decizie legala.

Odata cu modificarea drepturilor de vot, numarul directorilor a crescut de la 12 la 14: unul numit de S.U.A., 10 alesi de tarile membre din regiune si 3 pentru tarile neregionale, grupati dupa interese.

La fiecare patru ani, contributia de capital a membrilor BID se majoreaza, totalizand in prezent peste 100 miliarde USD. Dupa Conferinta de la Guadalajara, banca a primit o infuzie de capital de 40 miliarde dolari. Numai o mica parte din capitalul total al bancii este integral varsat, restul il constituie capitalul garantat, in baza caruia banca poate angaja imprumuturi pe pietele financiare internationale, in dolari, lire sterline, si marci germane, in parti egale. Nemultumite de politica bancii, S.U.A. au avertizat ca, in cazul in care obiectivele acesteia vor ramane neschimbate, aceasta va fi ultima majorare de capital.

Conform Regulamentului, imprumuturile nu trebuie sa depaseasca totalul capitalului (achitat si garantat) si rezervele, dar in realitate raportul est mai mic, de numai 1:1. Pentru tarile imprumutatoare, imprumuturile se acorda pe termene lungi, de 15 - 25 ani.

Tarile imprumutatoare se impart in patru grupe, in functie de  venitul pe cap de locuitor si dupa marime: primele doua grupe cuprind Argentina, Brazilia, Mexic si Chile (grupa A), Columbia si Peru (grupa B). Primele doua grupe de tari primesc in medie doua treimi din imprumuturile acordate de Banca Interamericana de Dezvoltare, iar cealalta treime revine celor mai sarace tari din celelalte doua grupe.

In ultimii ani, Banca Interamericana de Dezvoltare nu se mai ocupa de finantarea proiectelor, ci se concentreaza asupra ajustarilor structurale. Urmare acestei reorientari a politicii sale, banca acorda peste un sfert din imprumuturi reformelor in economie si imbunatatirii eficientei acesteia. La inceput, aceste imprumuturi erau acordate in colaborare cu Banca Mondiala, care avea know-how-ul necesar, dar pe masura ce BID a capatat experienta, a preluat singura acest sector de imprumuturi, fiind astfel inlaturate criticile tarilor latino‑americane, care nu doreau ca „banca lor” sa fie controlata de institutiile Bretton Woods.

Criticii au condamnat faptul ca politica bancii de reducere a datoriei si de crestere economica s-a facut pe baza distributiei venitului, fiind neglijate politica funciara, sanatatea si educatia. Ca replica la aceste critici, dupa Conferinta de la Guadalajara, s-a decis ca jumatate din imprumuturile BID sa fie acordate pentru consolidarea infrastructurii sociale (sanatate, educatie, dezvoltare urbana), pentru ca toate paturile sociale sa poata benefica de reforme.

Banca Interamericana de Dezvoltare gestioneaza si fonduri speciale, destinate unor anumite imprumuturi, fonduri constituite prin contributii de la bugetele de dezvoltare ale tarilor industrializate sau prin contributii directe ale celor mai bogate tari din regiune.

Una din facilitatile Bancii Interamericane de Dezvoltare este Fondul pentru Operatiuni Speciale, care acorda imprumuturi pe termene foarte lungi, de 20 – 40 de ani, cu perioade de gratie foarte mari, si cu dobanda redusa, cu precadere pentru proiecte de infrastructura sociala. In anii '80 Fondul pentru Operatiuni Speciale a cunoscut un pronuntat declin, intrucat, pe de o parte, S.U.A. nu au mai cotizat la acest Fond, iar pe de alta parte, tarile cele mai sarace din regiuni nu si‑au mai achitat contributia si cheltuielile curente pentru infrastructurile sociale, datorita crizei datoriilor.

Dupa Conferinta de la Guadalajara, resursele Fondului au sporit la 1 miliard USD, ca o compensare a tarilor latino-americane pentru pierderea majoritatii de votare in procesul decizional al Bancii Interamericane de Dezvoltare.

In anul 1986 a fost infiintata Corporatia Interamericana pentru Investitii este o filiala de acelasi tip ca si Corporatia Financiara Internationala (International Finance Corporation/Corporation Financière Internationale), cu un capital achitat de 200 miliarde dolari, in scopul sustinerii intreprinderilor private, prin participarea la capitalul de risc si prin imprumuturi. In sectorul privat, Banca Interamericana de Dezvoltare se implica in investitii echilibrate in firme mici si mijlocii de export, prin imprumuturi pe termen de 20 de ani, imprumuturi ce acopera 30 – 50 la suta din costurile proiectelor respective. Intrucat pentru unele tari, cum ar fi Honduras sau Uruguay, unde capitalul indigen nu este dezvoltat, accesul pe pietele internationale de capital este dificil. Rolul principal al Corporatiei Financiare este de a atrage capitaluri suplimentare, transferul de tehnologie si de management.

Datorita conflictelor dintre principalul donator, S.U.A., care considerau ca Banca Interamericana de Dezvoltare nu acorda suficient sprijin sectorului particular, si tarile latino-americane, imprumuturile bancii, din ultima jumatate a anilor '80 erau mult sub limitele anilor anteriori si cu totul insuficiente pentru nevoile de capital ale acestor state. Se considera, de asemenea ca Banca Interamericana de Dezvoltare nu insista suficient de mult pentru implementarea politicilor de ajustare a economiilor de la sud de Rio Grande, grav afectate de cresterea datoriei lor externe. De indata ce procedurile decizionale au fost reorientate si revizuite, banca si-a reluat activitatea si pozitia de cel mai mare furnizor multilateral de capital pentru tarile Americii Latine – depasind chiar Banca Mondiala – cu imprumuturi anuale de la 5 la 7 miliarde USD, din care o treime sunt destinate celor mai sarace tari din regiune: Bolivia si Haiti.

Criza peso-ului mexican, din 1995, a permis reafirmarea importantei Bancii Interamericane de Dezvoltare fata de statele din regiune, care au fost confruntate pana atunci cu o abundenta de capital privat de la investitorii straini (se estimeaza ca in 15 ani – 1979-1994 –, capitalul net patruns in regiune a fost de peste 200 miliarde USD).

 „Efectul tequila” aparut dupa criza din 1995 a facut sa dispara capitalul necesar infrastructurii si consolidarii firmelor din intreaga regiune, aparand astfel nevoia de finantare si consultanta din partea Bancii Interamericane de Dezvoltare. In prezent, majoritatea statelor din America Latina sunt pe cale sa-si privatizeze intreprinderile de stat, iar Banca Interamericana de Dezvoltare par foarte dispusa sa se implice in aceste evolutii, prin acordarea de imprumuturi sectorului privat. Un nou departament din cadrul bancii va gestiona aceste fonduri, care reprezinta 5 la suta din fondul total de creditare (peste 350 milioane USD, fara garantii guvernamentale), ce vor fi dirijate spre investitiile private din infrastructura (sector a carui calitate a fost puternic afectata in perioada anilor '80), sau pot finanta serviciile publice prestate in cadrul unor foste intreprinderi de stat privatizate anterior.

Fondul Monetar Arab

Acest Fond a fost infiintat in cursul anului 1976, cu scopul acordarii de credite pentru finantarea deficitelor balantelor de plati ale tarilor arabe, stabilizarea cursurilor valutar si asigurarea convertibilitatii monedelor tarilor membre.

Sistemul Monetar European

A luat fiinta in cursul anului 1979, ca urmare a rezolutiei Consiliului Europei – institutia centrala a Uniunii Europene – avand ca obiectiv principal al activitatii sale crearea stabilitatii monetare in Europa occidentala si cooperarea dintre tarile Uniunii Europene in domeniul politicilor financiare.

In acest sens, SME a preconizat o modalitate complexa de mentinere a cursurilor valutare, prin interventii asupra acestora, cu sprijinul unor facilitati de creditare.

Sistemul Monetar European a operat cu o unitate de cont numita ECU (European Currency Unit), care era de fapt o unitate monetara de tip „cos valutar” in care erau incluse toate valutele ponderate ale tarilor membre.

Valutele tarilor membre se aflau fata de ECU intr-un raport, fix, dar puteau totusi fluctua liber, in functie de cerere si oferta, doar in cadrul unei marje de +/- 2,25%. In cazul in care valoarea fluctuanta a valutei nationale a uneia din tarile membre avea tendinta de a fluctua peste aceste limite, autoritatile tarii in cauza erau obligate sa intervina pe piata, influentand cererea sau oferta, pentru a readuce valuta in cadrul limitelor prevazute.

Cu toate ca atat Sistemul Monetar European, cat si valuta sa, ECU, au inregistrat succese indiscutabile, rolul monetar oferit ECU a fost limitat, ceea ce se explica prin faptul ca un „cos valutar” nu poate fi o moneda unica, fapt dovedit si de evolutiile de pe piata valutara, de evolutia ratelor dobanzilor etc., care au fost in permanenta influentate de evolutia monedelor din componenta cosului, si nu de evolutia unui instrument monetar compact.

Trecerea, in cadrul Comunitatii Europene, la moneda unica europeana, euro, a reprezentat un moment crucial pentru crearea Uniunii Economice si Monetare, prin stabilirea unor cursuri de schimb fixe, irevocabile, intre monedele tarilor membre si euro. Le repetam:

Valuta

Paritatea fata de EURO

Drahma Grecia

340,750000

Escudo Portugalia

200,482000

Franc Belgia

40,339900

Franc Franta

6,559570

Franc Luxemburg

40,339900

Gulden Olanda

2,203710

Lira Irlanda

0,787564

Lira Italia

1936,270000

Marca Finlanda

5,945730

Marca Germania

1,955830

Peseta Spania

166,386000

Schiling Austria

13,760300

*          *          *

Alaturi de institutiile financiar‑monetare prezentate mai sus, mai exista si ale organisme, cum ar fi: Banca Islamica pentru Dezvoltare, Banca Latino‑Americana pentru Export, Fondul European de Orientare si Garantare Agricola, Fondul European de Dezvoltare Regionala etc., toate create pentru sprijinirea tarilor membre in accelerarea procesului de dezvoltare economica.



*) Comentand fenomenul ca atare, analistii romani nu au pregetat sa-i dezvaluie si efectele: „Astfel, tarile in curs de dezvoltare, precum si alte tari s-au vazut in situatia de a apela tot mai mult la credite «neconcesionate», cu dobanzi mari, cu perioade de gratie reduse etc.” (Prof. dr. Alexandru Puiu, Prof. dr. Nicolae Suta, dr. Constantin Bostina: „Factor cu actiune crescanda in evolutia economiei mondiale”. Cap. I/6 din volumul RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE. Editura Didactica si Pedagogica – Bucuresti, 1983. Pag. 37.

Pe de alta parte, in fata numarului mare de cereri de imprumut, bancile au inceput sa puna conditii. De exemplu, obligatia virtualilor debitori de a-si constitui depozite la bancile respective si numai dupa aceea sa solicite noi imprumuturi. O astfel de clauza era suportata cu dificultate de clienti, obligati sa se imprumute pentru constituirea depozitelor. Nu mai vorbim de faptul ca suma de 100 miliarde U.S.D., cat reprezenta, in 1982, serviciul datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare, era egala cu datoria contractata de ele, in acea perioada. Incat, dupa cum sublinia secretarul Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U., Ianev Stanovic, „daca in trecut tarile in curs de dezvoltare faceau imprumuturi pentru dezvoltarea economica, in prezent numeroase tari ale lumii fac noi datorii numai pentru mentinerea sistemului bancar mondial si nu pentru accelerarea dezvoltarii economice”.

*) Joseph E. Stiglitz, care a fost vreme indelungata si consilier al lui Bill Clinton, a demisionat din postul sau la Banca Mondiala, in anul 1999. „Mai curand decat sa fiu redus la tacere, am preferat sa plec” – avea el sa explice. Parerile sale referitoare la fenomenul mondializarii sunt cuprinse in volumul „La grande désillusion” – Editions Fayard, Paris, 2002. (Titlul original: „Globalisation and Its Discontents” – W.W.Norton, 2002). Citatul este extras din cuprinsul paginii 279 a editiei franceze.

* Notiunea de datorie publica include nu numai datoria statului si a institutiilor sale dependente, ci si datoria debitorilor particulari care au beneficiat de o garantie publica.

[1] Banca Mondiala. Global Development Finance, 1997

* Pentru vanzarea de aur este necesara o majoritate de 85% din totalul voturilor Consiliului de Administratie

* Reamintim ca transa de rezerva a unui stat membru este constituita daca rezervele Fondului in moneda nationala sunt inferioare cotei sale parti. Dar statul membru trebuie sa verse 25% din cota sa parte intr-o moneda internationala de rezerva sau in D.S.T.. Rezervele Fondului in moneda nationala sunt deci obligatoriu inferioare cu 25% fata de cota-parte a tarii in cauza. Aceasta regula nu se aplica decat tarilor a caror moneda nu constituie o moneda internationala de rezerva.

* Fonds d’Environnement Mondial  (FEM) a fost inzestrat cu mai multe miliarde USD, fiind o creatie din 1990, a Bancii Mondiale si al Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) si de Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator (PNUE). Proiectele FEM  sunt puse in aplicare de aceste trei organizatii.

*) In lipsa altor mentiuni, principala sursa de documentare pentru capitolul de fata este Age F. P. Bakker: Institutiile financiare internationale. Editura Antet – Bucuresti, 1997.

*) Sursa: Horia C. Matei si colectiv. Statele lumii. Editura Stiintifica si Enciclopedica – Bucuresti, 1985. Pag.762-763.

**) Sursa: Mariana Negrus. (Lucrarea a aparut la Editura Politica in anul 1979).

[2] Dr. Marius Holtrop, intr-un interviu din anul 1979







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2018 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre piata valutara









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics