StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » criminologie
Trimite articolul prin email Preocupari legislative la nivel international si intern pentru incriminarea crimei organizate : Criminologie Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Preocupari legislative la nivel international si intern pentru incriminarea crimei organizate



Preocupari legislative la nivel international si intern pentru INCRIMINAREA crimei organizate



Preocupari pentru definirea criminologica a crimei organizate





Punerea in evidenta a conceptului de crima organizata seamana, dupa cum se afirma in literatura de specialitate, cu incercarea de a prinde un peste cu mainile goale! Concluziile participantilor la Colocviul AIDP-1977 pun in evidenta, fara indoiala, existenta unui fenomen sociologic al crimei organizate, pe langa fenomenul juridic. Nu este usor sa se masoare nici unul din cele doua fenomene si, in special, sa fie definite. Aceasta si ca urmare a faptului ca, in afara de cateva trasaturi comune, natura, motivele si originea crimei organizate difera de la o tara la alta. Geografia, demografia, diversitatea culturala, stratificarea sociala, intre altele, sunt diferite si genereaza variatiuni, atat in ceea ce priveste crima organizata, cat si in privinta reactiei sociale. Diferite tari cunosc manifestari sau forme relativ diferite de crima organizata si, plecand de la acestea, si abordarile in vederea definirii sunt diferite.

De exemplu, Pinar Olger[1] precizeaza ca a fost aproape imposibila definirea crimei organizate in Olanda. Cel mult C.I.P., care lucreaza pentru Politia olandeza, a dezvoltat o lista a caracteristicilor prin care poate fi masurat nivelul organizatoric al unui grup criminal, acestea fiind urmatoarele:

Grupul are o structura bazata pe o ierarhie cu sarcini prevazute pentru membrii sai.

Exista un sistem de sanctiuni interne.

Exista un sistem de sanctiuni externe.

Grupul spala bani.

Exista contacte criminale cu functionarii guvernamentali sau cu persoane din lumea de afaceri legala.

Grupul foloseste corporatii legale ca acoperire.

Grupul a lucrat impreuna pe o perioada de timp indelungata.

Grupul comite mai mult de un simplu tip de infractiune.

Dar nici aceasta lista nu i-a multumit pe cercetatorii olandezi, care, in cautarea unei definitii criminologice a crimei organizate, au constituit Comisia de Cercetare Parlamentara, Comisia Van Traa. Aceasta a optat pentru utilizarea unei definitii mai elastice, care a fost formulata de catre cercetatorul Fiynaut. Potrivit acesteia, se poate vorbi de crima organizata atunci cand grupurile de persoane:

a) sunt indreptate in primul rand spre profiturile ilegale;

b) comit sistematic delicte care au consecinte grave pentru societate;

c) sunt capabile sa ascunda eficient aceste delicte in special prin folosirea fortei fizice sau prin eliminarea persoanelor, apeland la coruptie sau alte metode.

Guvernul olandez nu s-a declarat multumit nici cu aceasta definitie.

Incercarile cercetatorilor de definire in sens criminologic au avut mai mult succes fata de cele in sens juridic, exprimand efortul specialistilor in domeniu.

Cercetatorii americani apreciaza ca o definitie a crimei organizate este folositoare pentru a stabili eficienta incriminarilor menite sa o combata[2]. Definitia se poate referi la spectrul complet al criminalitatii de grup care implica violenta . Astfel, crima organizata, potrivit cercetatorilor americani, include si bandele de strada, implicate in traficul de droguri, gruparile jamaicane, tong-urile chinezesti sau alte organizatii criminale. Cu toate ca unele grupuri au caracter interstatal sau chiar transnational, acest aspect nu intereseaza din punct de vedere al competentei autoritatilor federale.

Presedintele Comisiei pentru Crima organizata definea fenomenul in 1986, astfel incat sa atraga atentia si spre grupurile din afara lui care protejeaza sau fac servicii gruparilor criminale. Se afirma ca: “Crima organizata este rezultatul colectiv al angajarii, al cumularii actiunilor a trei componente - grupul criminal, care are nucleul format din persoane legate intre ele pe motive rasiale, lingvistice, etnice sau de alt tip; protectorii, persoane care protejeaza interesele grupurilor; specialistii, persoane care cu stiinta isi ofera ad-hoc serviciile pentru marirea foloaselor (interesului) grupului”.[4]

Alti specialisti afirma ca o definitie singulara s-ar impune sa fie abandonata in favoarea unei precizari a caracteristicilor structurale principale ale crimei organizate, incluzand: durabilitate, continuitate, ierarhie, multiplicitate, violenta, amenintarea cu violenta, coruptia.[5]

Cele mai multe studii efectuate asupra crimei organizate de catre cercetatorii americani evidentiaza] elementele esentiale ce desemneaza crima organizata, si anume:

- aspecte ce implica asocierea in scopul comiterii unor actiuni antisociale, avand o baza de sustinere si o continuitate considerabila in viata organizatiilor sau retelelor criminale;

- implicarea in activitati ilegale, mai ales in procurarea ilegala de bunuri si servicii si incercarea de a mentine si extinde pietele de desfacere;

- ca orice alta asociere, aceste activitati necesita o serioasa cooperare si organizare. Cele mai sofisticate organizatii sunt ierarhizate (trei sau patru niveluri de putere) si, de asemenea, au o structura de comanda care implica mecanisme de conducere, succesiune, care privesc calitatea de membru, recrutare si solutionarea disputelor interne;

- folosesc coruptia si violenta pentru facilitarea activitatilor economice proprii, auto-aparare, rezolvarea diferendelor si desfasurarea actiunilor ilicite;

- au formata o reputatie (bazata pe violenta sau incredere) de natura sa asigure succesul actiunilor intreprinse si avantajele dorite;[6]

Cercetatorii francezi[7] atesta existenta crimei organizate ca o realitate de necontestat, dar sub aspectul definirii se confrunta cu unele greutati, deoarece crima organizata nu face obiectul nici unei incriminari specifice dreptului penal special francez si nici al unui concept din dreptul penal general. Ca o prima abordare, expresia acopera o infractiune grava comisa de mai multe persoane actionand in sanul unei organizatii ierarhizate si structurate. Originalitatea notiunii de crima organizata poate fi detectata, in opinia autorului, in limbajul folosit de legiuitor prin diferite texte specifice. Totodata si legiuitorul francez apreciaza ca denumirea de crima organizata are un caracter sociologic, iar introducerea acesteia in dreptul pozitiv este nepotrivita.

Aceasta abordare permite, totusi, diferentierea crimei organizate de alte forme de criminalitate care cer un grad minimal de organizare, cum este cazul criminalitatii intentionate (sau voluntare), mai ales cand este insotita de premeditare (scop definit inaintea actiunii de comitere a unei crime sau a unui delict determinat[9]). Intr-o asemenea opinie, se diferentiaza crima organizata si de alte institutii ale dreptului penal , cum ar fi:

formele de participare criminala, slab organizate sau neorganizate, cum sunt complicitatea sau coactiunea (reuniunea);

crimele si delictele infaptuite de persoane morale (juridice);

criminalitatea dezinteresata.

Aceasta deoarece in opinia lui Jean Cedras, in special, si a criminologilor vechiului continent, in general, realitatea criminologica europeana este diferita fata de cea americana si de aici pasul inainte al acesteia din urma sub aspectul definirilor si reglementarilor legale.

Mult timp, Europa nu a cunoscut aceeasi forma de criminalitate ca tarile noi, in special Statele Unite. Criminalitatea americana a fost intotdeauna mult mai ridicata si mult mai grava. Crima organizata americana a fost influentata in mod esential ca un efect pervers al celui de-al XVIII-lea amendament al Constitutiei (1920), care declara prin edict prohibitia. Acest text a dat nastere involuntar sindicatului crimei, care s-a interferat cu vechea mafie[10]. Un asemenea factor declansator nu a existat in Europa. Pentru a explica aceste diferente intre criminalitatea nord-americana si criminalitatea europeana, au fost comparate particularitatile vechii societati europene, cu o evolutie lenta si armonioasa, cu tineretea societatii americane, aflata intr-o permanenta stare de efervescenta . Mergand mai departe, un alt autor scrie ca delicventul american este “un tip de om mult mai aproape de normal” decat in Europa .

Pe de alta parte, evolutia “armonioasa” a vechiului continent, este un mod de a spune, in conditiile in care institutii de stat, inalti demnitari din stat sau biserica au desfasurat, pe parcursul istoriei, fapte ce pot fi cons 333e44d iderate cu prisosinta de domeniul crimei organizate.

In Germania, indrumarele administratiei interne (politie, tribunale) definesc crima organizata ca fiind “comiterea metodica a infractiunilor, determinate de urmarirea profitului si puterii, unde infractiunile, separat sau ca un intreg, sunt de o importanta considerabila”. Aceasta optica se aplica doar acolo unde doi sau mai multi participanti lucreaza impreuna de mai mult timp sau de o perioada nedefinita, bazati pe diviziunea muncii, in cazurile cand ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violenta sau alte metode de intimidare sau influenta lor in politica, mass-media, administratie, tribunale sau economie.[13]

In opinia criminologilor greci[14], patru elemente de baza pot permite definirea criminologica a crimei organizate:

O organizare ierarhica interna (distributia stricta a sarcinilor) cu un nucleu limitat ca numar de membrii si cu o retea intinsa de colaboratori atrasi dintr-o paleta larga de medii sociale, care sunt tinuti la colaborare prin legea tacerii (omerta) si care se bucura de beneficiile implicite pe care le ofera o astfel de relatie;

O activitate ilicita bine calculata si planificata care tinteste sume mari de bani sau alte profituri prin asumarea unui risc minim, mai ales in domeniul afacerilor cu bunuri si servicii de aceeasi natura, cum ar fi: traficul de droguri si prostitutia, faptuitorul trebuie sa fie in cunostinta de cauza cu privire la scopurile ilicite ale asociatiei si ca prin comportamentul sau sustine astfel de scopuri;

Utilizarea amenintarilor cu violenta sau a violentei in vederea atingerii scopurilor grupului, dar numai cu conditia ca folosirea altor mijloace mai putin violente, cum ar fi mituirea, scaparile legale, sa nu dea rezultat;

Abundenta de resurse financiare, influenta politica, tehnologia moderna, folosite ca mijloace de derulare a activitatilor ilicite, precum si toleranta sau chiar protectia din partea unor oficiali guvernamentali corupti din administratie, politie si altii, precum si dezvoltarea altor legaturi locale si internationale.

In alte state ale lumii, cercetatorii au inaintat propuneri legislativului pentru definirea crimei organizate pe baza unor concepte definite, dupa caz, fie “intreprinderea” sau “puterea ilegala a intreprinderii” (Japonia)[15].

Cercetatorii polonezi au elaborat o definitie a crimei organizate ca fiind o “asociatie criminala organizata atrasa de castig, cu intentia de a comite diferite infractiuni continue si de a-si atinge scopurile prin coruptie, santaj, intrebuintarea fortei si a armelor” (Serviciul pentru lupta contra criminalitatii organizate al Directiei Generale a Politiei). Totodata, in Proiectul polonez al Conventiei Natiunilor Unite, privind combaterea criminalitatii, se propune definirea crimei organizate ca fiind “actiunile comise de un membru al unei organizatii criminale, in cazul cand ele constituie cel putin un fragment din activitatea criminala a unei asemenea organizatii”[16].

In literatura juridica si criminologica ceha, sunt mentionate, in mod egal, simptomele si caracteristicile crimei organizate, altele decat cele prevazute de legiuitor in art. 89 alin. 20 din Codul penal ceh, acestea fiind:

caracterul intreprinderii activitatii criminale;

structura ierarhizata a organizatiei;

masurile preventive luate de organizatie impotriva descoperirii si a incriminarilor sale;

intrebuintarea frecventa a violentei;

natura internationala a activitatii criminale;

efortul de a influenta viata publica, politica, administratia si societatea, creand asa-zisa societate paralela.

Majoritatea autorilor cehi apreciaza ca fiind imposibila definirea neta si exhaustiva a crimei organizate, avandu-se in vedere varietatea acesteia[17].

In doctrina ungara se apreciaza ca definitia crimei organizate poate varia de la o jurisdictie la alta. De asemenea, se apreciaza ca una din caracteristicile termenului “crima organizata” este aceea ca este un concept popular, inzestrat cu un inteles universal, care il face aproape nefolositor in context legal. Sunt retinute insa urmatoarele elemente ale crimei organizate: coruptie, violenta, diversificare, continuitate, structura, disciplina, ideologie, intreprinderi multiple, implicarea in afaceri legale[18].

Criminologii din Romania[19] au abordat problema definirii crimei organizate, imediat dupa ce acest fenomen si-a facut simtita prezenta in societatea romaneasca, dupa 1990. Astfel, crima organizata este definita intr-o varianta clasica ca fiind “activitatile infractionale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, in scopul obtinerii unor importante venituri ilicite” . Caracteristicile crimei organizate identificate de unii autori sunt: - structura (caracterizata prin ierarhie stricta si autoritate, membrii retelei au sarcini si responsabilitati in functie de pregatirea si abilitatea specifica fiecaruia), ermetism si conspirativitate (nevoia de autoprotectie, de evitare a penetrarii propriilor randuri de catre organismele abilitate de lege), flexibilitate, rapiditate si capacitatea de infiltrare (infiltrare in piata legala a finantelor, in clasa politica, in justitie si politie), orientarea spre profit (caracteristica esentiala a crimei organizate), utilizarea fortei (intimidarea, santajul, coruptia si violenta sunt utilizate in doua directii – in primul rand pentru a mentine disciplina in interiorul propriei structuri si in al doilea rand pentru a pedepsi acele persoane care actioneaza impotriva lor) , si perversitatea (atragerea spre compromitere prin diverse forme – daruri onomastice substantiale si imprumuturi fara dobanzi ori nerambursate, femei, atragerea si cultivarea tinerilor din institutiile cheie ce au dificultati materiale, specularea unor hobby-uri, inlaturarea din postul incomod prin promovare, intinderea de capcane financiare, familiale, afective psihice ori tehnico-mixaje video sau audio etc.).

In definirea crimei organizate s-a avut in vedere existenta, pe de o parte,a unor grupuri independente, formate din infractori profesionisti, fara legatura intre acestea, iar pe de alta parte, existenta structurilor mafiote avand un set de particularitati minime obligatorii, si anume:

stabilitate in cadrul asociatiei infractionale;

o anumita structura interna si diviziune a rolurilor intre membrii asociatiei;

continuitatea si sistematizarea activitatii infractionale;

scopul principal al asocierii infractionale sa fie obtinerea unor castiguri importante;

activitatea infractionala sa fie profesionalizata.

In opinia majoritatii criminologilor si penalistilor romani, crima organizata este definita ca reprezentand “segmentul la care se raporteaza activitati ilegale de natura sa afecteze doar anumite sectoare ale vietii economice, sociale si politice, desfasurate prin diverse metode si mijloace, in mod constant, planificat si conspirat de catre asociatii de indivizi, cu o ierarhie bine determinata, cu structuri specializate si mecanisme de autoaparare, in scopul obtinerii de profituri ilicite, la cote ridicate”.

Definirea respectiva cuprinde in continut caracteristicile esentiale ale fenomenului, ca fiind:

gradul sporit de periculozitate al acestor activitati ce afecteaza grav anumite sectoare ale vietii economice, sociale si politice;

activitatea infractionala este sistematizata, planificata, conspirata, cu caracter de continuitate;

stabilitatea unitatii infractionale;

existenta liderului si ierarhia subordonarii;

specializarea membrilor, decurgand din divizarea atributiilor;

existenta unor mecanisme de neutralizare a controlului social;

De asemenea, sunt nominalizate caile si mijloacele specifice asociatiilor criminale, compatibile cu acest concept ca fiind coruperea persoanelor influente din toate sectoarele vietii economice, sociale, juridice si politice, in mod deosebit a specialistilor din sistemul justitiei penale.

Evident, scopul este inclus in concept, ca fiind obtinerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.

Daca am adauga ca definirea respectiva nu exclude, ca mijloc, si folosirea violentei fizice si psihice, consideram ca acest concept ar intruni elementele unei definiri criminologice a conceptului de crima organizata.


Incercari de definire juridica a crimei organizate


Primele incercari de definire juridica a crimei organizate au demonstrat o preocupare evidenta din partea specialistilor pentru a infrunta fenomenul prin studiul stiintific al acestuia. Aceasta activitate intensa a penalistilor s-a desfasurat in ultima perioada atat la nivel national cat si in plan international, dar nu intotdeauna au reusite notabile pe plan legislativ. Astfel, se opereaza in multe state si la nivelul unor foruri stiintifice cu termeni cum sunt: „crima organizata” si „organizatii criminale”, dar acestia nu sunt definiti juridic, existand chiar confuzii sub aspectul delimitarii lor.

Preocuparile penalistilor in definirea crimei organizate s-au evidentiat si cu prilejul Colocviului desfasurat in 1997 in Egipt la Alexandria, preparator al Congresului Asociatiei Internationale de Drept Penal (Budapesta, sept. 1999).

Fara a se reusi sa se dea crimei organizate o definitie juridica, universal valabila tuturor sistemelor de drept penal pana in prezent, sunt retinute urmatoarele exigente juridice:[23]

a.       grupul sa fie format din minimum trei persoane.

b.      membrii sai sa fie asociati cu intentia ascunsa de a comite una sau mai multe infractiuni.

c.       grupul sa aiba o structura permanenta, avand capacitatea de a comite infractiunile respective.

d.      grupurile crimei organizate trebuie sa fie definite, din punct de vedere legal, de autoritatile nationale competente, iar aceasta definire trebuie sa fie fundamentata pe necesitatile si particularitatile proprii fiecarei tari.

e.       definitiile trebuie sa includa elemente specifice care sa dea o descriere clara a elementului material (actus reus) si a elementului moral (mens rea) care se combina pentru a provoca o paguba sociala.

f.        elementul material trebuie definit functional, el trebuie sa cuprinda cel putin fapta de a fi membru al structurii permanente a organizatiei si, dupa caz, de a fi executat o activitate, in vederea indeplinirii scopurilor organizatiei.

g.       o persoana poate sa fie declarata membra a unui grup daca actele pe care le emite ii aduc profituri sau avantaje substantiale si face servicii esentiale grupului respectiv. Ca alternativa – aceasta asociere sau participare exterioara la grup nu trebuie incriminata decat in lumina complicitatii clasice.

h.       elementul moral presupune ca membrul grupului sa fie constient de scopurile asociatiei criminale si de faptul ca actele sale sustin aceste scopuri.



Fara a nega existenta fenomenului crimei organizate cu care sunt de acord in quasi totalitate criminologii si penalistii, in ceea ce priveste definirea juridica a crimei organizate, sunt pozitii divergente care merita a fi comentate.

Legiuitorul francez a refuzat sa defineasca crima organizata. In timpul dezbaterilor pregatitoare pentru Legea impotriva spalarii banilor din 13 mai 1996, au fost propuse si discutate mai multe definitii.

Comisia de cenzori le-a refuzat pe toate considerand ca termenii si elementele lor erau mult prea imprecise si vagi pentru a satisface principiul Constitutional al legalitatii incriminarii delictelor.

Jean Cedras arata ca, pana in prezent, dreptul s-a dovedit incapabil de a ajunge la o definitie concisa, incontestabila si suficient de precisa a acestui fenomen sociologic pentru a satisface exigentele constitutionale[24]. Conform opiniei lui Jean Cedras, notiunea de crima organizata poate fi detectata in limbajul folosit de legiuitor prin texte specifice ce incrimineaza comportamentele colective destinate sa comita infractiuni grave, facand uz de o structura organizata: “grupare” sau “asociatie” („banda organizata si “asociere de raufacatori”) uneori dotata cu o “organizare ierarhica” (grup de lupta); “grupare” (in materie de trafic, in special de stupefiante); “intreprindere” (de demoralizare a armatei sau de terorism); “plan concertat” (genocid si alte crime impotriva umanitatii); “modalitate concertata” (piedici sau libertati publice); “organizatie criminala” (spalarea capitalurilor ilicite si relatii financiare cu strainatatea) concept insa nedefinit.

Pe de alta parte, legiuitorul canadian si cel japonez au dat o definitie crimei organizate. In Japonia, crima organizata a fost definita atat pe plan structural cat si functional. Planul structural cuprinde trei conditii: 1) scopul, pentru care membrii organizatiei folosesc forta sau intimidarea; 2) procentajul de membrii care au un trecut penal trebuie sa-l depaseasca pe cel raportat la intreaga populatie, in general; 3) organizatia trebuie sa fie bazata pe o structura ierarhica. Planul functional este definit prin actele comise, de obicei, de membrii sai, si anume: „se dedau in grupuri mari sau mici, la acte violente si ilegale, cum ar fi omucideri voluntare, atentate la integritatea corporala, jaf armat, constrangeri, extorcari etc.”[25]

Codul penal canadian, in capitolul 2, completat prin legea C-95, defineste organizatia criminala ca fiind „orice grup, asociatie sau organ public, alcatuit din una sau mai multe persoane organizate oficial sau neoficial, cu indeplinirea urmatoarelor conditii:

a) avand ca activitate principala comiterea unei infractiuni penale, cuprinsa in aceasta definire sau alta lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maxima este de peste 5 ani;

b) oricare, sau toti membrii care sunt implicati, sau care au fost angajati in ultimii 5 ani, sa fi savarsit astfel de infractiuni.

Aceasta definitie se intinde dincolo de conceptul de „banda organizata” si este aplicabila, atat bandelor cu o structura inferioara, cat si celor cu o structura dezvoltata, inclusiv acelora care nu au folosit violenta. Daca doar unul din grup a comis mai multe infractiuni in ultimii cinci ani, este suficient pentru a se retine existenta crimei organizate[26].

O pozitie avansata o au legiuitorii din Austria si Cehia, care desi nu definesc notiunea de crima organizata, totusi, au cuprins in codurile penale respective trasaturile acesteia.

Astfel, Codul penal austriac a inclus in 1966 in cap. 278 „a” definitia organizatiei criminale cu urmatoarele elemente ale structurii[27]:

a) un grup de peste 10 persoane angajate in structura criminala, ca un fel de intreprindere;

b) continuitate (pentru o mai lunga perioada de timp);

c) activitatile sunt enumerate si descrise prin specificare si scop; specificare - incalcarea legii este indreptata impotriva vietii, sanatatii, libertatii sau proprietatii, exploatarea prostitutiei, falsificarea banilor, traficul cu materiale nucleare, toxice sau droguri;

d) scop – intentia trebuie, in cea mai mare parte, sa fie indreptata catre:

- repetarea infractiunilor severe;

- primirea de valori monetare mari sau influenta ridicata in domeniul politicii sau economiei;

- coruptie, terorism sau masuri speciale pentru a scapa de acuzatiile ce ar putea aparea.

Codul penal ceh, in definirea facuta organizatiilor criminale in art. 89 alin. 20, prezinta urmatoarele trasaturi ale acestora:

a)      asocierea mai multor persoane;

b)      structura interna de organizare;

c)      repartizarea functiilor si impartirea activitatilor in interiorul organizatiei;

d)      orientarea catre obtinerea de beneficiu;

e)      comiterea, in mod continuu, de delicte internationale[28].

Sistemul penal ungar in materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas in fata, in sensul ca, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, defineste organizatia criminala ca fiind: „o alianta criminala bazata pe diviziunea muncii si formata pentru comiterea permanenta de infractiuni, scopul ei fiind obtinerea unor castiguri financiare permanente”[29].

O solutie originala este adoptata de sistemul de drept german unde crima organizata, nefiind definita legal in legislatia penala, este definita in sistemul administratiei interne (Politie, Tribunale), ca fiind: „comiterea metodica a infractiunilor care sunt determinate de urmarirea profitului si puterii; aceasta se aplica doar acolo unde doi sau mai multi participanti lucreaza impreuna de mai mult timp sau de o perioada nedefinita, activitate bazata pe diviziunea muncii, in cazurile cand ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violenta sau alte metode de intimidare ori influenta lor in politica, mass-media, administratie, tribunale sau economie”[30].

Alte sisteme de drept, din multe alte zone ale globului, nu definesc juridic crima organizata, sau nu evidentiaza trasaturile specifice ale acesteia. In incriminarea unor infractiuni se folosesc sintagme specifice „crimei organizate” (Franta, S.U.A., China, Japonia, Statele Arabe, Grecia, Italia, Romania, Polonia s.a.). Unele state, cum sunt Polonia sau Romania, au initiat proiecte pentru modificarea legii penale si definirea juridica a unor concepte privind crima organizata.

Dupa cum se observa, sunt numeroase probleme in definirea juridica a crimei organizate[31]. Aceasta nu ca o lipsa de interes. In primul rand in statele occidentale, teama de a nu incalca drepturile omului si prevederile constitutionale, creeaza o retinere pentru o definire pur tehnica a crimei organizate. Pe de alta parte, in multe state fenomenul este relativ nou, exploziv si insuficient cercetat criminologic si juridic .

De asemenea, in alte state, cu un sistem legislativ mai putin democratic (de exemplu: statele arabe) se apreciaza ca introducerea unor definitii de “forta”, ar aduce deservicii dreptului[33].

Existenta unei neconcordante intre conceptul socio-criminologic si reglementarile legale nationale a facut ca la toate intalnirile internationale in domeniu[34] sa se ceara elaborarea unei definitii clare si precise a crimei organizate. Toate definirile date s-au orientat, in primul rand, asupra notiunilor de “autor al crimei” si “organizatie” decat asupra celui de “act criminal” si „crima organizata”.

Toate initiativele din actuala doctrina juridica au progresat intr-o mica masura in a da un raspuns convingator in problema acestei definitii. Retinerea de a da o conceptualizare concreta, decisiva si universala, i-a obligat pe cercetatorii in domeniu sa se concentreze asupra trasaturilor si caracteristicilor organizatiilor criminale, ca un prim pas spre sintetizarea unei definitii globale. In solutionarea acestei probleme, cercetatorii pro-americani au propus urmatoarea definitie: “prin crima organizata se intelege, in general,  orice asociere a unor infractori profesionisti, in structuri specifice care urmeaza niste reguli prestabilite si care urmaresc comiterea de fapte ilicite si acapararea puterii prin folosirea sistematica a violentei” .

Daca, in sfera doctrinei inca se mai discuta si se cauta solutii de definire a crimei organizate, in sfera aplicarii dreptului, practicienii simt o nevoie acuta de clarificare a acestei probleme. Aceasta, cu atat mai mult,cu cat nu se poate opera cu notiuni cum este “crima organizata”, nedefinita juridic, lasandu-i libertate aspectului popular si non-juridic[36]. Aceasta, mai ales, in conditiile in care, criminologic, fenomenul este foarte dezvoltat si cu mult inaintea evolutiei dreptului.



Initiative ale organismelor internationale pe linia definirii combaterii crimei organizate


Preocupari ale Organizatiei Natiunilor Unite


Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internationala pe masura ce fenomenul a fost perceput in formele sale de manifestare. Sesizand pericolul social ce-l reprezinta, statele lumii, la nivel global, continental si regional au cautat diverse formule de combatere. Daca, initial, sfera acestor actiuni s-a regasit in principal in mijloacele nationale de combatere, extinderea fenomenului a facut ca organisme guvernamentale si neguvernamentale sa isi dea mana pana la cel mai inalt nivel pentru cunoasterea, in primul rand, a fenomenului si apoi in gasirea cailor si mijloacelor de contracarare. Daca la inceput au existat retineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal national, acestea prin vointa politica au fost inlaturate, pe rand, pentru gasirea unor solutii optime privind conceptul general de combatere si pentru crearea de organisme internationale, continentale si regionale, apte sa puna in practica masurile adoptate.

Amploarea fenomenului a facut ca, sub egida O.N.U., presedintii de state sa se intalneasca la cel mai inalt nivel si sa-si exprime pozitia fata de pericolul social al fenomenului ce ameninta siguranta nationala.

Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfasurat, un loc aparte il reprezinta Reuniunea Ministeriala a Presedintilor de state de la Neapoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de actiune contra criminalitatii transnationale organizate, ce cuprinde printre altele, urmatoarele puncte:

a)      Comunitatea internationala trebuie sa se puna de acord asupra unei definitii comune  a conceptului de criminalitate organizata pentru a face mai omogene masurile luate la nivel national si mai eficace cooperarea internationala.

b)      Pentru combaterea efectiva a criminalitatii organizate, comunitatea internationala trebuie sa tina cont de caracteristicile sale structurale si metodele specifice pentru a elabora strategii, politici, legi sau alte masuri. Desi nu se constituie intr-o definitie juridica sau exhaustiva a fenomenului, elementele urmatoare permit a caracteriza crima organizata: organizare de grupuri cu scopuri de activitati criminale; legaturi ierarhice sau relatii personale care permit anumitor indivizi sa conduca grupul; recurgerea la violenta; intimidare si coruptie in vederea realizarii de profituri sau pentru a obtine sechestru pe teritorii sau piete; spalarea profiturilor ilicite atat in sensul unei activitati criminale cat si pentru infiltrarea economiei legale; potential de expansiune in orice noua activitate si dincolo de frontierele nationale; cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnational.

c)      Pentru a detecta, preveni si combate intr-o maniera judicioasa activitatile criminale transnationale organizate, comunitatea internationala trebuie sa intareasca cunoasterea organizatiilor criminale si a dinamicii lor. Statele trebuie sa stranga, analizeze si sa difuzeze statistici si informatii fiabile asupra acestui fenomen.

d)      Fiecare stat trebuie sa studieze experienta statelor care au fost obligate sa faca fata criminalitatii organizate si sa interpreteze informatiile reiesite din studiul si analiza structurii si activitatilor criminale ale acesteia pentru a incerca sa elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea masurilor legislative in materie de drept penal si procedura penala, dispozitii regulamentare si structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni si combate acest fenomen.

e)      Statele trebuie sa examineze, daca este cazul, posibilitatea de a adopta reglementari legislative care sa califice ca infractiune participarea la o organizatie criminala sau o asociatie de raufacatori si instaurand o responsabilitate penala a persoanelor fizice, pentru a intari capacitatea de lupta contra criminalitatii organizate in interiorul frontierelor lor si pentru a imbunatati cooperarea internationala.

f)        Statele trebuie sa asigure conditiile ca justitia penala sa dispuna de structuri si mijloace suficiente pentru a face fata activitatilor complexe ale criminalitatii organizate, in primul rand garantii contra coruptiei, intimidarii si violentei.

g)      Pentru combaterea eficace a criminalitatii organizate, statele trebuie sa depaseasca codul de tacere si intimidare. Ele trebuie sa examineze posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strangere de probe, cum ar fi: supravegherea electronica, operatiunile clandestine si livrarile supravegheate, cand aceasta este prevazuta in legislatia nationala si cu respectarea deplina a drepturilor individuale si, in special, a dreptului la respectul vietii private si sub rezerva, daca este cazul, a unei supervizari judiciare. Importante sunt si masurile vizate sa incurajeze membrii organizatiilor criminale sa coopereze si sa depuna marturie, in special, programele de protectie a martorilor si familiilor lor iar in limitele impuse de legislatia nationala de un tratament mai favorabil, ca recompensa pentru colaborarea in derularea cercetarilor si judecatii.

h)      Statele trebuie sa se straduiasca, atunci cand este justificat, sa creeze celule speciale de cercetare si sa le doteze pentru cunoasterea aprofundata a caracteristicilor structurale si a metodelor de functionare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, sa se straduiasca sa asigure membrilor acestor celule formarea si resursele necesare, in scopul ca acestia sa-si poata concentra eforturile asupra strangerii si analizei informatiilor asupra criminalitatii transnationale organizate.

i)        Statele trebuie sa puna la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate si legalitate si sa elaboreze si sa aplice masuri destinate sa aduca la cunostinta publicului efectele nefaste ale criminalitatii organizate si sa obtina atasamentul comunitatii in sprijinirea eforturilor nationale si internationale de lupta contra criminalitatii organizate.

j)        Statele trebuie sa examineze posibilitatea adoptarii masurilor de restituire sau de indemnizatie adecvate in favoarea victimelor criminalitatii organizate, in conformitate cu dispozitiile Declaratiei de principii fundamentale de justitie, referitoare la victimele criminalitatii si victimele abuzului de putere, adoptata de Adunarea Generala prin rezolutia sa 40/34 din 29 noiembrie 1985.

k)      O.N.U. si organizatiile mondiale si regionale competente trebuie, daca este necesar, sa puna la punct modele si directive practice in materie de drept material si de drept procesual bazandu-se pe experienta si cunostintele specializate ale statelor si pe contributiile organizatiilor interesate. O.N.U. si aceste organizatii trebuie de asemenea sa ajute statele, la cererea lor, sa examineze si sa evalueze legislatia lor, sa planifice si sa intreprinda reforme, tinand cont de practicile existente si traditiile culturale, juridice si sociale.


Structuri ale Consiliului Europei cu atributiuni in domeniul prevenirii si combaterii criminalitatii


La nivelul Consiliului Europei au fost infiintate, in decursul timpului, unele structuri specializate.

Comitetul european pentru probleme criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat in 1957, isi bazeaza activitatea pe subcomitete si grupuri de lucru si actioneaza pentru realizarea unor proiecte de conventii si de rezolutii, transmise spre adoptare Comitetului Ministrilor.

Activitatea C.E.P.C. si implicit a Consiliului Europei, vizeaza doua aspecte de mare importanta, si anume: armonizarea legislatiilor tarilor membre si asistenta juridica in materie penala. In acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o opera importanta, constand in elaborarea a 16 conventii si 4 protocoale care depasesc principiile traditionale ale dreptului penal; prin intermediul lor justitia penala inceteaza de a se mai opri la frontierele nationale apreciindu-se ca un spatiu judiciar european este pe cale de a fi creat.

De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat in cercetarea criminologica a fenomenului criminalitatii organizate. In anul 1963 a fost creat Consiliul Stiintific Criminologic, iar din 1963, anual sunt organizate Conferinte si Colocvii de cercetari criminologice.

Concomitent, C.E.P.C. acorda atentie deosebita evolutiei ideilor privitoare la justitia penala si tratamentul delincventilor, acordand prioritate mijloacelor preventive si demersurilor pentru evitarea interventiei sistemului justitiei penale in cazuri individuale minore, prin masuri de dejudiciarizare, conciliere si mediere, precum si prin promovarea unor masuri de inlocuire a pedepselor privative de libertate.

C.E.P.C. a jucat un rol important in adoptarea Rezolutiei privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul detinutilor si a Recomandarii privind Regulile penitenciare europene, in stabilirea unei pozitii comune a statelor membre in problematica protectiei victimei, in organizarea si desfasurarea conferintelor ministrilor europeni ai justitiei si, de curand, ai celor de interne.

Din anul 1980, Grupul de cooperare in materia luptei impotriva abuzului si traficului ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit in 1971 la initiativa fostului presedinte francez, si-a continuat activitatea in cadrul Consiliului Europei. Grupul are un secretariat care este condus de un secretar general si isi desfasoara activitatea in baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferinta ministeriala care urmareste reducerea rolului sistemului penal in domeniu, atenuarea cererii si gasirea de solutii noi de ingradire a traficului ilicit de droguri prin perfectionarea cooperarii internationale.

In anii 1991 si 1994, Grupul a organizat doua conferinte ministeriale paneuropene asupra cooperarii in problemele abuzului si traficului ilicit de droguri, la care au luat parte si reprezentantii unor importante organizatii internationale (O.N.U., O.I.P.C.- Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declaratii Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a sustine cooperarea europeana in domeniu in cadrul unei strategii globale, echilibrate si multidisciplinare.


Asistenta juridica internationala in materie penala


In acest domeniu, opera Consiliului Europei s-a materializat in urmatoarele documente:


Conventia europeana privind asistenta juridica in materie penala


Deschisa spre semnare la 20 aprilie 1962, stipuleaza ca asistenta judiciara penala este independenta de extradare, putand interveni chiar in cazurile in care extradarea ar fi refuzata. In acelasi timp, asistenta judiciara poate fi furnizata chiar si pentru contraventii, si, de regula, dubla incriminare nu este ceruta, cu exceptia comisiilor rogatorii in scop de perchezitie si confiscare, cand Partile vor putea deroga de la aceste reguli.

Potrivit Conventiei, asistenta juridica se acorda in orice procedura care vizeaza infractiuni a caror reprimare este, in momentul solicitarii, de competenta autoritatilor judiciare ale partii solicitate, cu exceptia hotararilor de arestare, a condamnarilor definitive si infractiunilor care imbraca un caracter militar. De asemenea, asistenta judiciara poate fi refuzata pentru infractiuni politice sau conexe unor infractiuni politice sau fiscale. Concomitent, un alt motiv de refuz al asistentei judiciare il poate constitui aprecierea Partii solicitate ca executarea cererii este de natura sa aduca atingere suveranitatii, securitatii, ordinii publice sau altor interese esentiale ale tarii sale (ale Statului si nu ale individului), incluzand si interese de ordin economic. Conventia reglementeaza modul de executare a comisiilor rogatorii care vizeaza audierea de martori, experti si invinuiti, cercetarea la fata locului, perchezitiile si confiscarile de obiecte. Sunt  instituite reguli privind transmiterea de obiecte, remiterea actelor de procedura si a hotararilor judiciare, sunt prevazute o serie de imunitati pentru martorii si expertii citati sa compara in fata autoritatilor judiciare ale Partii solicitante si, de asemenea, se statueaza asupra modului de comunicare a datelor din cazierul judiciar si a schimbului de informatii privind condamnarile. Totodata, conventia contine prevederi referitoare la conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cererile de asistenta judiciara, caile de transmitere a comisiilor rogatorii internationale, denuntarea in scop de urmarire si comunicarea condamnarilor.

Dupa intrarea in vigoare a conventiei, practica judiciara a statelor semnatare a impus adoptarea unor rezolutii si recomandari ale instantelor Consiliului Europei menite sa favorizeze aplicarea prevederilor acesteia, respectiv: rezolutia (71)43 din 14 decembrie 1971, rezolutia (77)36 din 2 decembrie 1977, recomandarea R(80)8 din 27 iunie 1980, recomandarea R(83)12 din 23 septembrie 1983 si recomandarea R(85)10 din 28 iunie 1985, toate adoptate de Comitetul Ministrilor.


Protocolul aditional la Conventia europeana privind asistenta juridica in materie penala


Constiente de slabiciunile, de ordin practic ale Conventiei mentionate in privinta reprimarii infractiunilor fiscale care provoaca daune insemnate economiilor nationale, statele membre ale Consiliului Europei au considerat necesara completarea prevederilor conventiei printr-un Protocol aditional, elaborat de un comitet de experti si adoptat de Comitetul Ministrilor la 14 martie 1978. Acesta prevede ca asistenta judiciara nu poate fi refuzata pentru simplul motiv ca cererea priveste o infractiune pe care Partea solicitata o considera drept o infractiune fiscala, modificand pe fond continutul conventiei. Totusi, dat fiind ca legile interne ale Statelor membre difera in ceea ce priveste elementele constitutive ale infractiunilor fiscale, Protocolul precizeaza ca dubla incriminare va fi considerata indeplinita daca infractiunea corespunde unei infractiuni de aceeasi natura, conform legislatiei Statului solicitat.

Completata cu Protocolul sau aditional, Conventia reprezinta un model in domeniu, motiv pentru care a servit de referinta la pregatirea proiectului Tratatului tip Universal de asistenta judiciara in materie penala, care a fost adoptat de catre cel de-al 8-lea Congres al Natiunilor Unite pentru prevenirea crimei si tratamentul delicventilor din 1990.

Cu ocazia semnarii, ratificarii, aprobarii sau aderarii la Conventie si Protocolul sau aditional, un numar de 20 de state, intre care si Romania, au facut declaratii si au formulat unele rezerve in legatura cu continutul acestora.



Protocolul aditional la Conventia Europeana privind informatia asupra dreptului strain


La 17 iunie 1968, Statele membre ale Consiliului Europei au semnat Conventia europeana in domeniul informatiei asupra dreptului strain prin care se stabilea sistemul de asistenta si consultare juridica in materie civila si comerciala, in domeniul procedurii civile si comerciale si al organizarii juridice. Tarile semnatare au devenit constiente de faptul ca, pentru a usura accesul la justitie si al unor persoane defavorizate din punct de vedere economic, in scopul de a-si sustine mai bine drepturile lor, este necesara extinderea sistemului de asistenta internationala in domeniul penal si procesual penal. De aceea, la 15 martie 1978, a fost deschis spre semnare Protocolul aditional la Conventia europeana privind informatia asupra dreptului strain prin care Partile Contractante se angajeaza sa-si furnizeze informatii privind dreptul lor material si procedural, organizarea juridica in domeniul penal, inclusiv date privind Ministerul Public, precum si informatii referitoare la executarea sanctiunilor penale.

Cererile de informatii pot proveni de la orice autoritate juridica competenta in materie de urmarire penala sau de executare a sentintelor definitive, nu numai in cursul unei proceduri de urmarire, dar chiar si atunci cand se are in vedere declansarea unei astfel de proceduri.

Protocolul prevede si posibilitatea formularii unei cereri de informatii in contul unor persoane defavorizate din punct de vedere economic, de catre orice autoritate sau persoana care actioneaza in cadrul unui sistem oficial de asistenta juridica sau de consultatie juridica.


Documente ale Consiliului Europei in materia extradarii


Problema extradarii s-a situat in atentia Consiliului Europei inca de la inceputul existentei acesteia. Astfel, prin Recomandarea 16 (1951) din 8 decembrie 1951, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a sugerat masurile pregatitoare ce trebuie luate in vederea incheierii unei Conventii europene de extradare. Comitetul Ministrilor a insarcinat un comitet de experti sa examineze aceasta recomandare, precum si Recomandare 66 (1954) care i-a urmat, astfel incat, in cursul lunii septembrie 1957, Conventia europeana de extradare era deschisa spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei. Semnata la Paris, la 13 decembrie 1957, Conventia a intrat in vigoare la 18 aprilie 1960 si a fost semnata de un numar de 36 de tari.

Conventia reglementeaza obligatia de extradare, faptele pasibile de extradare, cu exceptia infractiunilor politice, militare si fiscale, problema extradarii resortisantilor proprii, cazurile in care extradarea poate fi refuzata sau nu este acordata, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o cerere de extradare, instituie regula specialitatii extradarii, stabileste conditiile de arestare provizorie in vederea extradarii, ordinea de preferinta in cazul concursului de cereri de extradare, modalitatea de predare a extradatului si a obiectelor, problema tranzitarii persoanei extradate pe teritoriul unui stat tert, precum si o serie de reguli procedurale.

Conventia a fost completata cu doua protocoale aditionale. Primul Protocol aditional, din 15 octombrie 1975, a adus unele precizari in legatura cu articolul 3 al Conventiei privind infractiunile politice, iar prin cel de-al doilea Protocol aditional, din 17 martie 1978 a fost modificat articolul 5 al conventiei referitor la infractiunile fiscale, astfel incat si acesta sa poata face obiectul unor cereri de extradare. De asemenea, ultimul protocol a modificat sau completat si alte prevederi ale conventiei privind cazurile in care extradarea nu va fi acordata si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cererea de extradare.



In vederea aplicarii unitare a prevederilor conventiei si a protocoalelor sale aditionale, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei a adoptat o serie de recomandari si rezolutii, respectiv Rezolutia (75) 12, Rezolutia (78) 43, Recomandarea R (80) 7, Recomandarea R (80) 9 si Recomandarea R (86) 13.

Cu ocazia semnarii Conventiei si a depunerii instrumentelor lor de ratificare, un numar de 22 de tari, printre care si Romania, au formulat declaratii si rezerve privind unele prevederi ale acestora.


Supravegherea si executarea hotararilor judecatoresti


In acest domeniu deosebit de important al aplicarii in practica a hotararilor judecatoresti, prin organismele sale specializate, Consiliul Europei, a adoptat de trei conventii avand ca obiect supravegherea persoanelor condamnate sau liberate conditionat, valoarea internationala a sentintelor de condamnare si transferarea persoanelor condamnate.


Conventia europeana pentru supravegherea persoanelor condamnate sau liberate conditionat


Elaborata de C.E.P.C., si deschisa spre semnare la 30 mai 1964, conventia urmareste instituirea unui sistem de cooperare internationala, susceptibil sa permita, pe teritoriul unui stat semnatar, punerea in aplicare a masurilor conditionate (suspendare, probare, liberare anticipata sau masuri analoage) concomitente sau posterioare pronuntate intr-un Stat Parte la conventie.

Asistenta internationala, pe care aceasta conventie o reglementeaza, vizeaza prevenirea recidivei criminale, prin promovarea, dincolo de frontiere, a metodelor de amendament individual si de reclasare sociala in cadrul national. Prin elaborarea acestei conventii, Statele membre ale Consiliului Europei, afirmand vointa lor de cooperare in lupta impotriva criminalitatii, considera ca sunt obligate, pentru orice decizie care emana de la unul din ele sa asigure, pe teritoriul celorlalte, reabilitarea sociala a delincventilor condamnati sau pusi in libertate conditionata, respectiv punerea in executare a sanctiunii penale, in cazul in care conditiile prescrise nu sunt satisfacute.

Cele 40 de articole ale conventiei, dupa ce enunta principiile fundamentale care stau la baza ei, prevad ca autoritatile statului in care delincventul a fost condamnat sau liberat conditionat vor dispune de trei posibilitati de actiune: supravegherea, executarea condamnarii si desistarea in favoarea Statului solicitat si enumera situatiile in care masurile prevazute de conventie nu pot fi refuzate. Sunt reglementate o serie de reguli comune si tipurile de proceduri, referitoare la cererea de supraveghere, cererea de executare, suportarea cheltuielilor de urmarire si de judecata, precum si cele legate de realizarea supravegherii si a executarii.

Prevederile conventiei au fost completate cu o serie de recomandari ale Comitetului Ministrilor, menite sa faciliteze aplicarea acesteia, respectiv Rezolutia 70 (1) din 26 ianuarie 1970 privind organizarea practica a masurilor de supraveghere, de asistenta si de ajutor penitenciar si Recomandarea R (79) 14 din 14 iunie 1979.

Prin prevederile sale, Conventia formeaza un ansamblu, de o mare suplete, care lasa Statelor interesate largi posibilitati de alegere in privinta procedurilor si in adaptarea masurilor, atat la exigentele legilor lor nationale, cat si la cele ale practicii lor penale. Conventia a fost semnata pana in prezent de 17 state, dintre care 13 au si ratificat-o.

Cu ocazia semnarii sau depunerii instrumentelor de ratificare, un numar de 7 tari au formulat unele declaratii si rezerve fata de continutul Conventiei.







Conventia europeana asupra valorii internationale a sentintelor represive


Deschisa spre semnare la 28 mai 1970, la Haga, cu ocazia celei de-a VI-a Conferinte a ministrilor de justitie ai Statelor membre ale Consiliului Europei, conventia europeana asupra valorii internationale a sentintelor represive consacra o serie de principii fundamentale, si anume: recunoasterea, ca regula generala, a sentintelor represive straine, considerarea “in concreto” a dublei incriminari a faptelor in cele doua state (prescriptia sanctiunii sa nu fie implinita, amnistia sa nu fi intervenit, ceea ce impiedica, in anumite conditii, recunoasterea sentintelor pronuntate in strainatate) si procedura utilizata in statul solicitant care trebuie sa fie conforma cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Conventia cuprinde dispozitii generale privind executarea sentintelor represive, conditiile in care poate fi ceruta executarea unei sanctiuni, efectele transmiterii executarii si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cererile de executare a sentintelor. Pentru sentintele pronuntate in lipsa inculpatului, Conventia prevede o cale de recurs deosebita si anume opozitia declarata in Statul solicitat si depusa fie in acest Stat, fie in statul solicitant, care inlocuieste caile de recurs obisnuite si nationale. Aceasta cale de recurs reprezinta o dispozitie specifica dreptului european, intemeiata exclusiv pe prevederile acestei Conventii.

Sunt reglementate, de asemenea, problemele privind masurile provizorii, procedura de executare, situatia cererilor de executare in cazul unor amenzi sau confiscarii unei sume de bani ori a unui obiect, efectele internationale ale sentintelor represive europene, mai precis ale principiului “non bis in idem”, precum si luarea in considerare a sentintelor represive europene.

Conventia contine si trei anexe: prima enumera cele sase rezerve de care Statele contractante se pot prevala, a doua contine lista infractiunilor, altele decat cele penale, astfel cum sunt prevazute in legislatia franceza, germana, italiana si olandeza, iar a treia lista ordonantelor penale din Statele membre care, in temeiul articolului 21, sunt asimilate sentintelor represive europene.

Pentru facilitarea aplicarii in cele mai bune conditii a Conventiei, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei a adoptat Rezolutia (75) 11 din 21 mai 1975 privind criteriile de urmat in procedura de judecata in absenta prevenitului si Recomandarea R(79) 13 din 13 iunie 1979.

Conventia a fost semnata de 16 state, din care 9 au si ratificat-o, iar dintre ele sapte au formulat declaratii si rezerve. Romania nu a semnat inca aceasta Conventie.


Transferarea persoanelor condamnate


Conventia asupra transferarii persoanelor condamnate, deschisa spre semnare la 21 martie 1983, are ca obiect facilitarea transferului detinutilor straini catre tarile lor de origine, creand o procedura simpla, rapida si supla. Titulatura conventiei nu include si adjectivul “europeana”, tocmai pentru a permite ratificarea ei si de catre Statele democratice neeuropene, dintre care doua – Canada si S.U.A. – au participat activ la elaborarea textului.

Conventia defineste termenii fundamentali pentru mecanismul de transfer si principiile generale pe care se bazeaza si prevede conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca transferarea, documentele necesare si consimtamantul condamnatului, consecintele transferarii, procedura exequaturului, reglementarea tranzitului condamnatului si suportarea cheltuielilor legate de transferare.

In vederea facilitarii aplicarii Conventiei, Comitetul Ministrilor a adoptat Recomandarea R(84)11 din 29 iunie 1984, Recomandarea R (88) 13 din 22 septembrie 1988 si Recomandarea R (92) 18 din 19 octombrie 1992.

Conventia a fost semnata, pana in prezent, de un numar de 39 de tari, dintre care si Romania, fiind ratificata de 37 de tari, dintre care 18 au formulat si o serie de declaratii si rezerve.


Transmiterea procedurilor represive


Urmarea Recomandarii Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei din 22 ianuarie 1965 privind reglementarea conflictelor de competenta in materie represiva, Comitetul Ministrilor a insarcinat C.E.P.C. cu elaborarea unui proiect de conventie europeana in acest domeniu. La 15 mai 1972, Conventia europeana asupra transmiterii procedurilor represive a fost deschisa spre semnare Statelor membre.

Conventia defineste termenii de infractiune si sanctiune, stabileste conditiile transmiterii urmarilor, competenta judiciara si dreptul aplicabil, efectul cererii de urmarire asupra Statului solicitant, comunicarea intre autoritatile Statului solicitant si cele ale Statului solicitat, valoarea cercetarii si instructiei, probleme legate de prescriptie, situatia infractiunilor pentru care este necesara o plangere, masurile provizorii in statul solicitat, pluritatea procedurilor represive si principiul non bis in idem. In cele trei anexe, Conventia enumera cele opt rezerve de care Statele Contractante pot face uz la depunerea instrumentelor de ratificare, aderare sau acceptare, cele doua declaratii pe care Statele Contractante le pot face in aplicarea articolului 41.1, respectiv lista infractiunilor asimilate si a infractiunilor penale, astfel cum sunt prevazute in Franta, Germania si Italia.

Conventia a fost semnata pana acum de 19 tari, din care 8 au si ratificat-o, iar 7 dintre ele au exprimat si unele rezerve cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare. Romania nu a semnat inca aceasta conventie.


Reguli speciale si metode ale cooperarii interstatale referitoare la anumite infractiuni si persoane implicate in comiterea lor


Referitor la combaterea terorismului international


Izvorata din necesitatea luptei impotriva actelor teroriste, tot mai frecvente si tot mai violente, Conventia Europeana pentru reprimarea terorismului a fost deschisa spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei la 27 ianuarie 1977.

Conventia modifica si completeaza conventiile de extradare care permiteau, limitat si lacunar, luarea unor masuri concrete impotriva criminalitatii de mare violenta. Considerand ca, gravitatea si consecintele actelor teroriste sunt de asa natura incat elementul lor penal primeaza asupra eventualelor aspecte politice, Conventia permite ca teroristii sa fie urmariti si pedepsiti, atat timp cat se afla pe teritoriul Statelor membre ale Consiliului Europei. Pentru a cuprinde o arie cat mai larga de infractiuni grave, Conventia enumera infractiunile care nu sunt considerate ca infractiuni politice, in vederea acceptarii extradarii, precum si infractiunile conexe infractiunilor politice si cele inspirate de mobiluri politice.

Pentru facilitarea cooperarii internationale in materie antiterorista, Conventia contine o clauza deosebit de importanta, in sensul ca prevederile oricaror tratate si acorduri de extradare aplicabile intre Statele contractante, inclusiv Conventia europeana de extradare, sunt modificate, in ceea ce priveste relatiile intre Statele Contractante, in masura in care ele nu sunt compatibile cu Conventia europeana pentru reprimarea terorismului. Totodata, infractiunile mentionate sunt considerate a face parte de drept de pe lista de cazuri de extradare a unui tratat sau conventie, aflata in vigoare intre Partile contractante.

Conventia a fost ratificata de 29 de tari membre ale Consiliului Europei, intre care si Romania, 17 dintre acestea formuland declaratii sau exprimand unele rezerve cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare.


Privind protectia patrimoniului cultural al popoarelor


In conformitate cu programul definit prin Conventia culturala europeana care consacra existenta unui patrimoniu cultural comun al Europei si angajamentul Statelor membre ale Consiliului Europei de a-l salvgarda, C.E.P.C. a pregatit un proiect de conventie europeana privind infractiunile care vizeaza bunuri culturale, care a fost adoptat de Consiliul Ministrilor si deschis spre semnare la 23 iunie 1985.

Conventia are ca obiectiv prezervarea bunurilor culturale de principalul pericol care le ameninta: criminalitatea. Definind infractiunea, urmarirea, sentinta si sanctiunea, ca termeni utilizati in cuprinsul sau, Conventia stabileste categoriile de bunuri culturale si infractiunile avute in vedere, instituie obligatia statelor de a lua masurile necesare pentru a promova in randurile publicului constiinta necesitatii protectiei bunurilor culturale, precum si angajamentul general de a colabora pentru prevenirea infractiunilor ce vizeaza bunuri culturale si descoperirea bunurilor culturale sustrase ca urmare a acestora. Conventia clarifica problema restituirii bunurilor culturale, prin doua forme de cooperare: avizarea unui Stat semnatar in legatura cu bunurile culturale sustrase ori gasite pentru a facilita descoperirea acestora si instituirea unei proceduri in vederea restituirii si executarea comisiilor rogatorii. De asemenea, sunt reglementate, in ordine, reprimarea actelor care aduc atingere patrimoniului cultural, regulile de competenta internationala pentru urmarirea si judecarea infractiunilor vizand bunuri culturale, conflictele de competenta si principiul „non bis in idem”.

Conventia a fost semnata, pana in prezent, de 6 tari, insa nu a intrat in vigoare, nefiind ratificata de minimum trei state.


In legatura cu repatrierea minorilor


Necesitatea unei asistente eficace in ceea ce priveste transferarea minorilor, pe cale de autoritate, a impus elaborarea Conventiei europene privind repatrierea minorilor, deschisa spre semnare la 28 mai 1970.

Conventia priveste persoanele calificate drept “minori” dupa legea aplicabila conform regulilor de drept international privat al Statului solicitant si care nu au capacitatea de a-si fixa singure resedinta lor. De altfel, aceasta incapacitate este cea care justifica regimul special al transferarii minorilor pe cale de autoritate. Conventia precizeaza motivele pe care se fondeaza cererea de repatriere, reglementeaza organizarea asistentei in cazul repatrierii minorilor, instituie obligatia de a da curs cererii de asistenta, stabileste procedura repatrierii si clarifica distinctia ce trebuie facuta intre repatrierea minorilor si asistenta judiciara in materie de extradare.

Semnata de 9 tari, nici aceasta conventie n-a intrat inca in vigoare, nefiind ratificata decat de un singur stat.


Cat priveste confiscarea produsului criminalitatii


Importanta acestei probleme a fost evidentiata cu ocazia multor reuniuni internationale, la cel mai inalt nivel, indeosebi in ceea ce priveste combaterea unor forme grave ale criminalitatii transnationale organizate, cum ar fi: traficul cu droguri, de arme si explozivi, terorismul international etc.

Avand in vedere activitatea desfasurata, in acelasi scop, si de alte organisme internationale, in special O.N.U., Consiliul Europei a adoptat in aceasta materie doua importante instrumente juridice internationale:


Referitor la spalarea, depistarea, sechestrul si confiscarea produselor infractiunii


Proiectul unei conventii pe aceasta tema a fost elaborat in cursul a noua reuniuni ale unui comitet de experti al C.E.P.C., astfel ca, la reuniunea din septembrie 1990, Comitetul Ministrilor a aprobat textul propus si a decis sa-l deschida spre semnare la 8 noiembrie 1990.

Conventia defineste termenii care constituie baza mecanismului de cooperare internationala in materie, respectiv: produs, bun, instrumente, confiscare si infractiune principala. In al doilea rand, Conventia stabileste masurile ce trebuie luate la nivel national, de Statele membre: confiscarea, masuri de investigatie si masuri provizorii. Ea obliga Partile sa adopte prerogative si tehnici speciale de investigatie si instituie obligatia pentru Parti de a conferi caracter de infractiune unor acte care constituie infractiuni de spalare. Conventia reglementeaza totodata principiile generale si masurile de cooperare internationala, asistenta in scop de investigatii, masurile provizorii ce trebuie dispuse la cererea altei Parti, confiscarea si modul de executare a acesteia in cazul instrumentelor sau produselor, motivele de refuz si amanare a confiscarii. Conventia trateaza, de asemenea, procedura in lipsa inculpatului, notificarea unor documente si protejarea drepturilor tertilor, problema secretului bancar, recunoasterea hotararilor straine, regulile de procedura si de cooperare in aceasta materie. Nu sunt omise doua aspecte importante ale luptei impotriva criminalitatii: problema confidentialitatii si problema despagubirilor in caz de responsabilitate pentru daune provocate unei persoane. Conventia a fost semnata de 27 de state, din care 14 au ratificat-o deja.


Referitor la combaterea traficului ilicit de droguri desfasurat in marea libera


Conventia Natiunilor Unite din 1988 de la Viena impotriva traficului ilicit de stupefiante si de substante psihotrope contine in articolul 17 dispozitii referitoare la traficul pe mare, insa tace sau omite sa dea orientari suficiente pentru a asigura aplicarea sa practica in conditii optime. In acest scop, paragraful 9 al articolului 17 prevede ca Partile vor incheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau regionale pentru a face efective dispozitiile articolului sau pentru a-i intari eficacitatea. Este exact ceea ce urmareste Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, pentru punerea in aplicare a articolului 17 din Conventia Natiunilor Unite impotriva traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope, deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei la 31 ianuarie 1995.

Acordul defineste in capitolul I termenii utilizati in cuprinsul textului: Statul care intervine, competenta preferentiala, infractiune pertinenta si nava. Capitolul II trateaza, in cele cinci sectiuni ale sale, problemele esentiale ale cooperarii internationale in scopul reprimarii traficului de stupefiante in marea libera: principii generale, procedurile navelor si executarea acestora, dispozitii privind exercitarea competentei de catre Statul care intervine si Statul pavilionului, precum si o serie de reguli generale de procedura, mai precis: autoritatile competente, forma cererilor si limba in care sunt redactate, continutul cererilor, informarea proprietarilor si capitanilor de nava, utilizarea restransa a informatiilor, suportarea cheltuielilor si a daunelor-interese.

Pentru verificarea aplicarii Acordului si rezolvarea diferendelor, este instituit un comitet de supraveghere, format din experti ai tuturor Partilor, avand ca sarcina examinarea aplicarii Acordului si propunerea unor masuri adecvate, menite sa asigure eficacitatea functionarii acestuia.

Acordul a fost semnat de cinci tari, insa nu a intrat, inca, in vigoare.


Reglementari specifice privind cooperarea referitoare la armele de foc si la despagubirea victimelor unor infractiuni violente- Controlul achizitionarii si detinerii armelor de foc de catre persoane particulare


Importanta unei asemenea masuri in lupta impotriva violentei criminale a determinat Consiliul Europei sa elaboreze Conventia europeana asupra controlului dobandirii si detinerii armelor de foc de catre particulari, deschisa spre semnare statelor membre la 28 iunie 1978.

Conventia defineste termenii utilizati in text, respectiv: arma de foc, persoana, armurier si rezident, stabileste obligatiile partilor in reprimarea traficului ilicit cu arme de foc, acestea avand libertatea deplina de a elabora reglementarile legale necesare. Potrivit articolului 5 al Conventiei, notificarea tranzactiilor cu arme de foc este obligatorie, Statul Contractant pe teritoriul caruia o arma este vanduta, transferata sau cedata, cu orice titlu unei persoane cu resedinta pe teritoriul altei Parti Contractante, trebuie sa notifice acest lucru acelei Parti.

Conventia instituie si un alt sistem de control international, cel al dublei autorizari, conform careia fiecare Parte Contractanta ia masurile potrivite pentru a se asigura ca nici o arma de foc aflata pe teritoriul sau nu va fi vanduta, transferata sau cedata sub orice titlu unei persoane care nu este rezidenta acolo si care nu a obtinut, in prealabil, autorizatia autoritatilor competente ale Partii Contractante respective.

Conventia prevede si posibilitatea ca aceste autorizatii sa fie inlocuite printr-un permis international.

Conventia are doua anexe: Anexa I defineste in detaliu ce se intelege prin “arma de foc”, iar Anexa II prevede rezervele care pot fi facute de Parti cu ocazia semnarii, ratificarii, aprobarii sau acceptarii Conventiei.

Completand prevederile Conventiei, la 7 decembrie 1984, Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R (84) 23, care sugereaza Statelor o serie de masuri ce vizeaza tinerea sub control, la nivel national, sub toate aspectele, a problemei armelor de foc.

Conventia a fost semnata de 16 state (intre care si Romania), dintre care 9 au si ratificat-o deja. Cu ocazia semnarii sau depunerii instrumentelor de ratificare, 10 state au facut declaratii sau au formulat rezerve.


- Despagubirea victimelor unor infractiuni violente

Consiliul Europei a acordat o atentie deosebita pozitiei victimei in cadrul infractiunii si protectiei intereselor sale. Desi, de principiu, despagubirea victimei ar trebui sa cada in sarcina infractorului, in practica acest lucru se intampla foarte rar, mai ales ca de multe ori infractorul nu este descoperit sau nu este insolvabil.

Ca atare, incepand din 1970, aceasta problema a facut obiectul unor studii si lucrari ale C.E.P.C., ale caror concluzii s-au materializat in Conventia europeana relativa la despagubirea victimelor unor infractiuni violente deschisa spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei la 24 noiembrie 1983.

Scopurile Conventiei sunt:

armonizarea pe plan european a principiilor directoare (dispozitii minimale) relative la despagubirea victimelor infractiunilor violente;

asigurarea cooperarii intre Partile Contractante, in acest domeniu, includerea despagubirii victimelor straine de catre Statul pe teritoriul caruia s-a comis infractiunea si asistenta mutuala asupra tuturor problemelor referitoare la despagubiri.

Specific acestei conventii este faptul ca ea nu se aplica direct de catre State, ci Partile se angajeaza sa-si adapteze legislatia prezenta si viitoare, precum si practica administrativa la principiile enuntate de Conventie.

Conventia contine prevederi referitoare la angajamentul Statelor de a asigura aplicarea principiilor conventiei, persoanele carora li se acorda despagubiri si conditiile acordarii acestora, respectiv cooperarea internationala in domeniu, fiecare Stat desemnand o autoritate centrala insarcinata sa primeasca cereri de asistenta si sa le dea curs.

In completarea dispozitiilor conventiei, Comitetul Ministrilor a adoptat Recomandarea nr. R (85) 11 din 28 iunie 1985, in legatura cu pozitia victimei in cadrul dreptului penal si procedurii penale.

Conventia a fost semnata de 14 tari, fiind ratificata de 10 State semnatare, dintre acestea 8 facand declaratii. Romania nu a semnat inca aceasta Conventie.


Dispozitii comune privind clauzele finale ale conventiilor europene in materie penala


Conventiile europene in materie penala, adoptate sub egida Consiliului Europei contin, de regula, intr-un capitol intitulat “dispozitii finale”, o serie de clauze menite sa asigure aplicarea uniforma si in cele mai bune conditii a prevederilor inscrise in textul tratatelor respective.

Aceste dispozitii se bazeaza, in cea mai mare parte, pe “modele de clauze finale ale conventiilor si acordurilor incheiate in cadrul Consiliului Europei”, adoptate de catre Consiliul Ministrilor cu ocazia celei de-a 113-a reuniuni din 1963 si celei de-a 315-a reuniuni, a Delegatiilor Ministrilor, din februarie 1980.

Aceste dispozitii se refera la: semnare, intrare in vigoare, aderare, aplicarea teritoriala, aplicarea in timp, formularea de declaratii si rezerve, retragerea rezervelor, raporturile cu alte conventii, denuntarea, obligatia de a adopta, in dreptul intern, dispozitiile necesare punerii in aplicare a conventiilor, rolul Comitetului European pentru Probleme Criminale si obligatiile Secretariatului General al Consiliului Europei.


Noi demersuri vizand perfectionarea cooperarii interstatale in materie penala si armonizarea legislatiilor statelor membre ale Consiliului Europei


Preocupat sa contracareze sfidarea pe care evolutia criminalitatii o reprezinta pentru societatile democratice, Consiliul Europei a intreprins in ultimii 10 ani noi demersuri in acest sens:

Recomandarea nr. R (87) 1 din 19 ianuarie 1987, prin care Statele membre sunt invitate sa ratifice, intr-un numar cat mai mare, sase dintre cele mai importante conventii europene in materie penala si patru protocoale aditionale, despre care se face vorbire in cuprinsul lucrarii.

Proiectul Conventiei europene generale asupra cooperarii interstatale in domeniul penal, al carui text definitiv a fost aprobat de Comitetul de experti ai C.E.P.C. cu ocazia reuniunii sale din 21-25 martie 1994, care contine dispozitiile comune aplicabile celor patru metode specifice ale cooperarii interstatale in domeniul penal (extradarea, asistenta judiciara in materie penala, transmiterea procedurilor represive, supravegherea si executarea sanctiunilor), normele relative, privind coexistenta intre tratatele deja existente in acest domeniu si tratatul multilateral propus, precum si la ratificarea si intrarea in vigoare a acestuia din urma.

Programul de actiune impotriva coruptiei

Cea de-a 19-a Conferinta a Ministrilor europeni de Justitie a recomandat Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei crearea unui Grup multidisciplinar asupra coruptiei, care, potrivit mandatului incredintat, si-a alcatuit un Program de lucru detaliat, cu scadenta in anul 2000, format din patru capitole:

- distinctia intre ce este permis si ce este interzis in materie de coruptie;

- institutii si categorii de persoane cu roluri si responsabilitati specifice in raport cu coruptia;

- prevenirea, combaterea, sanctionarea coruptiei si cooperarea internationala;

- subiecte cu caracter general, importante pentru lupta impotriva coruptiei, intre care finantarea partidelor politice, rolul grupurilor de presiune, mass-media si lupta impotriva coruptiei.

In cadrul aceluiasi program, Grupul multidisciplinar asupra coruptiei si-a propus si realizarea unor cercetari criminologice asupra fenomenului coruptiei.

Concluzii despre activitatea Consiliului Europei in domeniul combaterii crimei organizate

In aproape 40 de ani, Consiliul Europei a elaborat un intreg ansamblu de conventii privind cooperarea internationala in materie penala care, completate printr-un mare numar de recomandari, contin un adevarat corp de drept european in acest domeniu.

Prezentat pentru prima data in 1977, de catre fostul presedinte francez Valery Giscard d’Estaing, proiectul “spatiului judiciar penal european” si-a gasit concretizarea in activitatea normativa a Consiliului Europei, a carui opera penala este astfel conceputa incat sa nu afecteze atributele suveranitatii nationale a Statelor membre, majoritatea conventiilor penale continand prevederi in acest sens. Daca in domeniul clasic al asistentei juridice penale internationale, reglementata prin conventiile amintite in randurile anterioare, uniformizarea legislatiilor penale ale tarilor membre ale Consiliului Europei intampina inerente dificultati, se apreciaza ca, in privinta noilor forme ale crimei organizate transnationale, cum ar fi criminalitatea informatica, ambientala, nucleara etc., aceasta uniformizare va fi mult mai usor de realizat, intrucat experienta in materie a tarilor europene este inca neinsemnata, iar o reglementare unitara, la nivel continental, va fi convenabila tuturor, usor de pus in aplicare la nivel national si international. Acest lucru nu va face decat sa intareasca cuvintele omului politic francez Robert Schumann, care, in 1950, spunea: “Europa nu se va face dintr-o data, nici intr-o constructie de ansamblu, ci prin realizari concrete care sa creeze mai intai o solidaritate de fapt”.

Stimulate de activitatea intensa a Consiliului Europei, a O.N.U., a altor organisme internationale, statele au trasat o strategie de lupta ale carei directii le vom prezenta in randurile urmatoare.

O abordare sistematica vizand identificarea celor mai eficiente strategii de lupta impotriva crimei organizate presupune, in mod obligatoriu, luarea in calcul a doua elemente principale, respectiv: obiectivele urmarite si metodele folosite. Cu cat legatura dintre aceste elemente este mai rationala, cu atat este mai eficient sistemul de prevenire si reprimare a fenomenului crimei organizate. Rationalitatea legaturii dintre cele doua elemente se manifesta prin aceea ca o comunitate sau o anumita tara va trebui sa-si determine prioritatile, tinand seama de obiectivele urmarite, fiind gata oricand sa accepte anumite constrangeri politice si legale minime.

Strategii de lupta impotriva crimei organizate. Obiective.

Obiectivele specifice ce se au in vedere in elaborarea strategiilor de prevenire si combatere a crimei organizate sunt:

a)      reducerea vulnerabilitatii societatii la infiltrarea organizatiilor criminale;

b)      reducerea posibilitatilor de acumulare si folosire a profiturilor obtinute din activitati ilicite;

c)      stabilirea, dezmembrarea si lichidarea organizatiilor criminale prin urmarirea si condamnarea acestora, confiscarea bunurilor obtinute din infractiuni si a celor folosite in astfel de scopuri.

Elemente obiective si subiective. O importanta deosebita in elaborarea strategiilor de combatere a fenomenului crimei organizate o au elementele obiective care, neluate in calcul, pot influenta in mod negativ rezultatele ce se sconteaza a fi obtinute.

Ca elemente obiective se pot mentiona:

nivelul resurselor disponibile;



calificarea si competenta cadrelor, in special a celor care isi desfasoara activitatea in sistemul justitiei penale si in serviciile de reprimare a crimei organizate.

Ca elemente subiective se au in vedere:

nivelul coruptiei si vulnerabilitatea fata de acest fenomen;

legaturile de complicitate existente intre gruparile criminale organizate si anumite elemente ale sistemului politic, economic si administrativ.


Strategii de lupta impotriva crimei organizate. Metode

Un rol primordial in elaborarea strategiilor de combatere a crimei organizate il are identificarea celor mai eficiente metode ce vor fi folosite in scop preventiv si de reprimare a acestui fenomen. Desi interdependente din punct de vedere al efectelor produse, metodele de prevenire si cele de reprimare a crimei organizate difera intre ele, in special ca mod de actiune.

Metodele preventive presupun actiuni defensive care vizeaza, in principal, ingustarea ariei de operare a organizatiilor criminale, in timp ce metodele de reprimare implica masuri ofensive, avand drept scop slabirea, dezmembrarea si lichidarea structurilor criminale.

Strategiile preventive. Strategiile preventive pun accent pe urmatoarele obiective:

reducerea posibilitatii organizatiilor criminale de a desfasura activitati infractionale;

reducerea vulnerabilitatii sectoarelor economice legale.

Strategiile care vizeaza reducerea posibilitatilor organizatiilor criminale de a desfasura activitati compatibile cu crima organizata, integreaza ca metode:

diminuarea cererii de bunuri si servicii ilicite;

recuperarea bunurilor si serviciilor monopolizate de catre organizatiile criminale;

consolidarea valorilor moralitatii si ale legalitatii;

constientizarea populatiei asupra pericolului pe care crima organizata il reprezinta pentru societate.

Strategiile care urmaresc reducerea vulnerabilitatii economiei legale pun un accent deosebit pe transparenta cat mai mare a sectoarelor economico-financiare, intrucat organizatiile criminale sunt interesate sa penetreze in economia legala pentru:

spalarea si investirea veniturilor ilicite;

asigurarea unei pozitii respectabile in societate pentru membrii acestora;

exercitarea unui control mai riguros asupra ariei de actiune in scopul obtinerii de profituri maxime;

diminuarea, pe cat posibil, a riscurilor actiunilor represive din partea autoritatilor statale.

Prin accentuarea transparentei in sectoarele economiei legale, se poate realiza o mai buna monitorizare a activitatilor ce se desfasoara in cadrul acestora, sporind posibilitatile de depistare a actiunilor de penetrare din partea organizatiilor criminale, respectiv de prevenirea acestora.

Reducerea vulnerabilitatii economiei legale trebuie sa se faca in mod echilibrat, prin mecanisme economico-financiare de reglare care sa favorizeze concurenta si sa evite riscul ca organizatiile criminale sa recurga la violenta ori la acte de coruptie pentru a obtine monopolul in anumite domenii.

Strategiile de prevenire a crimei organizate difera, in anumite privinte, de cele de prevenire a criminalitatii.

Potrivit raportului intocmit de Secretariatul General al Natiunilor Unite si prezentat la cel de-al VIII-lea Congres tinut la Havana in 1990, strategiile de prevenire a criminalitatii sunt categorisite in strategii directe si strategii indirecte.

Strategiile directe cumuleaza, in special, categoria masurilor preventive cu un pronuntat caracter practic-aplicativ ce urmaresc restrangerea posibilitatilor de comitere a faptelor infractionale.

In categoria strategiilor si masurilor preventive directe, se includ cele vizand:

reducerea potentialului de comitere a infractiunilor;

protectia fizica impotriva furturilor;

marcarea obiectivelor de valoare pentru o identificare individuala;

patrularea preventiva stradala si zonala;

supravegherea transportului public;

infiintarea de asociatii cetatenesti cu atributiuni pe linia prevenirii criminalitatii;

asigurarea de catre organele de politie a unor servicii de consultanta antiinfractionala;

desfasurarea de campanii publicitare antiinfractionale, cu implicarea mass-media etc.

Strategiile indirecte au ca finalitate, pe de-o parte, identificarea, structurarea si influentarea posibilitatilor societatii pentru imbunatatirea calitatii generale a vietii, iar, pe de alta parte, restrangerea campului de actiune al criminalitatii.

In categoria masurilor ce pot face obiectul strategiilor indirecte intra:

promovarea de programe de masuri pentru imbunatatirea sistemului de invatamant si al protectiei sociale;

elaborarea unor programe de masuri specifice, bine concepute si sustinute material de stat sau organizate de politie, impreuna cu alte structuri din justitie, administratie sau de natura obsteasca, pentru ocuparea timpului liber al adolescentilor intr-un mod cat mai placut si util;

ridicarea standardului de viata al comunitatilor, pornindu-se de la premisa ca saracia este o componenta esentiala a cauzalitatii cresterii ratei infractionalitatii.

Desigur, paleta masurilor ce fac obiectul strategiilor de prevenire a fenomenului infractional este mult mai larga, aceasta variind de la o tara la alta, in functie de nivelul de dezvoltare, gradul de educare al populatiei, rata criminalitatii s.a.





A se vedea Pinar Olger – Sistemul de justitie penala olandeza confruntandu-se cu crima organizata, raport la Colocviul AIDP – 1997, p. 15-17.

Dorean Marguerite Koening – Confruntarea dintre sistemul justitiei penale si crima organizata. Raport la Congresul AIDP – 1997 Napoli. RIDP vol. 69, p. 306

Vezi John Jeffries si John Glesson – Federalizarea crimei organizate – Avantaje ale urmaririi penale federale, 46 Hastings L.J. 1095, 1102 (1995).

Raport catre Presedintele S.U.A. si catre Procurorul General al Presedintelui Comisiei pentru Crima Organizata, The Impact – 25/1986.

Robert J. Kelly – Natura crimei organizate si opratiunile ei specifice in Probleme majore ale controlului crimei organizate 5,8 (Herbert Edelhertz, ed. U.S. Departamentul Justitiei, 1987).

Dorrell J. Steffensmeier – A Public Policy Agenda for Combating Organized Crime in Crime and Public Policy – 269, 269-270 (Hugh D. Barlow, ed. 1995).

Jean Cedras – op. cit., p. 341

J. O. - Adunarea nationala, Dezbateri, sedinta din 13 feb. 1996.

Articolul 132-72 din Codul penal francez.

P. Spiteri – Vederi de ansamblu criminologice asupra crimei organizate – Mélanges Hébrand, 1981 p. 839.

O. Kinbery – Probleme fundamentale ale criminologiei, Paris, Cujas, 1959 citat de R. Gassin si Jean Cedras

E. de Greef – Introducere in Criminologie, Ed. a II-a Paris, P.U.F. 1948, p. 98 si 164.

Hans Lilie – Infractiuni specifice ale crimei organizate in Legea penala germana, raport la Congresul AIDP – 1977, RIDP, p. 139.

A se vedea Nastor Kourakis – Crima organizata Raport la Congresul AIDP – RIDP p. 371.

Hitoshi Saeki – op. cit. , vol. 69, p. 419 ;

Barbara Kunicka-Michalska – op. cit. – RIDP  vol. 69 p. 466.

Jan Musil – Sistemul penal in combaterea crimei organizate, Raport la Congresul AIDP – 1977, RIDP vol. 69, p. 488.

Balasz Jozsef Gelcer si Lenki Peher op. cit., p. 389.

A se vedea : Gh. Nistoreanu si C. Paun – Criminologie, Ed. Europa Nova ,1996. George Antoniu – Reflectii asupra crimei organizate, RDP, nr. 3/1997. C. Paun – Crima organizata sau organizarea crimei, Anualele Academiei de Politie Al. I. Cuza 1993. C. Paun – Legea penala romana si crima organizata, RDP, nr. 3/1997 si RRSJ nr. 1/1997. Damian Miclea – Prevenirea criminalitatii in Romania in Anualele Institutului de Afaceri Publice din Polonia nr 1/1999 si Revista Academiei Romane nr. 1/1999, Aspecte criminologice privind crima organizata, Anualele Universitatii P.G. – Ploiesti 1/1998.

Gh. Nistoreanu si C. Paun – op. cit., p. 228

Idem

Opinia autorului

Christopher L. Barkesley– op. cit, pag. 40.

Jean Cedras – Raportul prezentat la Colocviul de la Alexandria – AIDP – nov. 1997. Revue internationale de droit penale, vol. 69. In acelasi sens se exprima si M. L. Bassinai – Actiunea nationala si internationala eficienta impotriva crimei organizate si a activitatilor teroriste criminale Raportul general la Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997, vol. 69, p. 41

Hitoshi Saeki Sistemul de Justitie criminala infruntand provocarea crimei organizate – Revue internationale de droit penale, vol. 69 pag. 41.

Donald Stuart – Legislatia penala impotriva bandelor, RIDP – 69 P. 248.

Cristoph Mayerhofer – Sistemul juridic penal infruntand provocarea crimei organizate. R.I.D.P. vol. 67 p. 157

Jan Musil – Sistemul penal – proba a crimei organizate, R.I.D.P. – vol. 67 p. 488.

Balazs Jozsef Geller si Lenke Feher– Folosirea partii speciale a legii penale in lupta impotriva crimei organizate in Ungaria – Raport la cel de-al XVI-lea Congres International al L.P.-RIDP vol. 69 pag. 399.

Hans Lilie Infractiuni specifice ale crimei organizate in legea penala germana – Raport la cel de-al XVI-lea Congres A.I.D.P. Napoli – 1997, R.I.D.P. – vol. 69 p. 139

Cristopher L. Blakesley – op. cit. P. 41.

Este cunoscut faptul ca schimbarea regimurilor totalitare, comuniste au produs modificari legislative ca urmare a aparitiei crimei organizate intr-o suta de tari: C.S.I., Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Romania, Bulgaria, Macedonia, Slovenia, Croatia, Iugoslavia, s.a.

Mohamed Zaid – Particularitati ale incriminarii crimei organizate. R.I.D.P. vol 69 pag. 518. “Faptul ca foarte multe reglementari privind crima organizata in tarile arabe erau tratate prin prisma si in cadrul normelor de urgenta si sub autoritatea si jurisdictia Curtii Securitatii Statului a ridicat un curent critic, in doctina. Statutul de urgenta este clar evidentiat in mediul italian, care de altfel a si devenit subiect de divergente la prima intrunire A.I.D.P. de la Napoli din 1997”

A se avea in vedere Conferinta Ministeriala Mondiala Asupra Criminalitatii Transnationale Organizate – Neapole 21-23 nov. 1994, al IX-lea Congres al Natiunilor Unite cu privire la prevenirea criminalitatii si tratamentul inculpatilor – Cairo 1995, Congresul al XVI-lea al A.I.D.P. – Napoli 1997.

Maurice Cusson – La notion de crime organise, Cotloque Aix-en-Provence, op. cit. P. 39.

Cristopher l. Blakesley – op. cit. P. 41






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact