StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept administrativ
Trimite articolul prin email Consideratii privind domeniul public si domeniul privat : Drept administrativ Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Consideratii privind domeniul public si domeniul privat



CONSIDERATII PRIVIND DOMENIUL PUBLIC SI DOMENIUL PRIVAT



1. Teoria folosintei generale si a inexistentei unui drept de proprietate





Opiniile exprimate la sfarsitul secolului al XIX- lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea sunt considerate opinii clasice fiind grupate in patru mari categorii, dupa solutia pe care o dau la problema domeniului public, respectiv dupa raspunsul dat la intrebarea „care este criteriul de domenialitate ?”. Din acest punct de vedere au fost formulate in literatura de specialitate mai multe teorii.

Aceasta teorie a fost sustinuta atat de generatia de la finele secolului al XIX-lea, cat si de generatia care s-a afirmat in primul deceniu al secolului al XX-lea, ajungand la maturitate in perioada interbelica.

La noi, aceasta teorie a fost promovata de Grigore Hamangiu1 fiind axata pe doua idei principale: din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului tuturor si asupra acestor bunuri administratia nu are un drept de proprietate.

Aceasta teorie admite existenta unor bunuri asupra carora administratia are un drept de proprietate, in plenitudinea atributiilor acesteia, dar bunurile respective formeaza un alt domeniu - domeniul privat al administratiei.

Acestei teorii i s-au adus mai multe critici. Mai intai, s-a sustinut ca este prea restrictiva, deoarece in opinia altor autori , din domeniul public nu fac parte acele bunuri care sunt afectate uzului general (ex. drumurile, pietele, tarmul marii) ci si bunurile care nu au o atare distinctie (ex. cazarmile, armamentul militar, fortaretele).

Pe de alta parte, s-a sustinut ca este de neconceput ca asupra bunurilor din domeniul public administratia sa nu aiba drept de proprietate. Pentru aceasta, autorii romani sustineau ca in mod gresit art. 538 din Codul Civil francez, prevede ca domeniul public cuprinde si bunuri «qui ne sont pas susceptibles d’une propriété privé », dovada art. 476 Cod Civil roman, corespunzator art. 538 Cod Civil francez, nu mai reproduce aceasta dispozitie.

Se reitereaza teza mai veche dupa care toate bunurile de pe pamant sunt susceptibile de proprietate privata. Dupa M. Hauriou, unul din criticii teoriei la care ne referim, doar caldura, razele soarelui, aerul, vantul, s-ar putea socoti ca bunuri nesusceptibile de proprietate privata, teza care, de altfel, nu este originala.

Intre autorii care sustin aceasta teorie, exista totusi anumite deosebiri de nuanta. Ducrocq, de exemplu, apreciaza ca toate imobilele afectate serviciilor publice fac parte din domeniul privat si nu din domeniul public, caci afectarea la un serviciu public nu altereaza cu nimic caracterul domenial privat al unui imobil.

Cat priveste natura dreptului administratiei de stat (statutului), asupra domeniului public, acest autor este adeptul tezei dupa care “statul nu are decat paza si supravegherea asupra acestor bunuri, cu misiunea de a le pastra generatiilor viitoare. La randul sau, Berthelemy vorbeste despre un drept al administratiei asupra domeniului public, deoarece domeniul public este inalienabil, administratia nu are jus utendi, jus fruendi si jus abutendi.


2. Teoria dreptului de proprietate


Teoria civilista a dreptului de proprietate a administratiei de stat asupra domeniului public este sustinuta la francezi in principal, de Planiol si Josserand, iar la noi A. Ionascu.

Acesti autori admit un drept de proprietate al administratiei de stat asupra domeniului public, respingandu-se ideea dupa care bunurile din domeniul public nu ar fi susceptibile de proprietate privata.

Potrivit acestei teorii, domeniul public este alcatuit din bunurile afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile si imprescriptibile, spre deosebire de bunurile din domeniul privat al administratiei, care nu sunt afectate folosintei tuturor, fiind alienabile si prescriptibile.

Mentionam, ca jurisprudenta romaneasca, din perioada interbelica a achiesat la aceasta teorie atat sub aspectul recunoasterii administratiei a dreptului de proprietate asupra domeniului public, cat si sub aspectul considerarii bunurilor respective ca fiind afectate uzului tuturor.

Aceasta teorie incearca sa clasifice disputele teoretice extinzand notiunea domeniul public, institutie a dreptului public, o categorie traditionala a dreptului privat.

Se remarca, in acest sens, tendinta de „monopol” asupra gandirii juridice a dreptului civil. Asemenea solutii au fost posibile si datorita inexistentei unor teorii convingatoare in dreptul public, iar teoriile in dreptul administrativ au devenit convingatoare abia dupa ce s-a fundamentat categoria de serviciu public.

In orice caz, teoria civilista a dreptului de proprietate, la care ne referim, conducea la identificarea domeniului public cu domeniul statului, (administratiei), ceea ce Proudhon s-a straduit sa demonstreze ca nu este de acceptat. Trebuie, insa, observat ca se mentine distinctia pe care o face Proudhon intre bunurile care apartin administratiei ca bunuri proprii (formand domeniul privat) si bunurile care apartin administratiei, dar spre a folosi tuturor ca forma a domeniul privat.

Vrand-nevrand, si aceasta teorie conduce la ideea unei proprietati publice a administratiei (in privinta bunurilor apartinand domeniului public) si a unei proprietati private (in privinta bunurilor apartinand domeniului privat), chiar daca autorii ei nu recunosc expres acest lucru.

Teza a fost sustinuta, de fapt, pentru a combate teoria domeniului public considerata atat de Planiol, dar si de Colin si Capitant imprecisa. La randul sau teoria lui Planiol si Josserand a fost calificata ca fiind exagerata, admitandu-se ca ea ar putea corespunde doar unei „parti din bunurile domeniului public”.

Fata de dispozitiile Constitutiei noastre actuale, care in privinta bunurilor destinate uzului si interesului public vorbeste despre proprietatea publica, teoria la care ne referim pare a apartine exclusiv istoriei.


3. Teoria serviciului public a autorilor de drept public


Fundamentarea in dreptul traditional francez a notiunii de serviciu public nu poate ramane fara consecinte in ceea ce priveste teoria domeniului public, impunandu-se in mod special prin lucrarile lui Gaston Jeze, teza dupa care apartin domeniului public „toate bunurile mobile si imobile afectate unui serviciu public”.

Gaston Jeze elaboreaza aceasta teorie in contextul „teoriei generale a colaborarii particularilor la functionarea serviciilor publice”. El face tot timpul o distinctie intre utilizarea normala si utilizarea anormala a bunului public, intre o folosinta licita si una ilicita, chiar daca este acoperita de o autorizatie formala a autoritatii publice. Autorul arata ca nu orice autorizare de folosinta anormala este ilicita.

Legatura indisolubila intre ideea de serviciu public si ideea de bun destinat uzului public l-a facut pe G.Jeze, ca si pe alti autori de drept public francez, sa identifice in notiunea de serviciu public si criteriul de domenialitate.

Prof. Paul Negulescu, achiesand la acest punct de vedere, sustine ca „imobilele si mobilele afectate in mod direct si special functionarii unui serviciu public, si utilizate de acesta, pentru satisfacerea interesului general ce urmareste, sunt socotite ca dependinte ale domeniului public”, idei care apar si in lucrarea lui Costantin G. Rarincescu.

Se apreciaza ca aceste bunuri nu pot fi socotite ca domeniu privat al statului, judetului, sau comunei deoarece, 'bunurile din domeniul privat nu sunt afectate in mod special unui serviciu public 'admitandu-se ca produc venituri, putand fi exploatate ca si bunurile particulare. Se citeaza ca dependinte ale domeniului public, in acest inteles: palatul de justitie, palatul universitatii, tablourile si colectiile unui muzeu, cartile din biblioteca etc.

La randul sau, aceasta teorie menita sa confere o solutie problemei raportului dintre cele doua notiuni, a suscitat numeroase critici. In acest sens amintim pozitia autorilor de drept civil (Planiol, Colin, Capitant), care au reprosat acestei teorii faptul ca ar fi prea larga, iar autorii de drept administrativ (Bonnard, Tarangul) i-au reprosat ca, dimpotriva, este prea restrictiva. Se sustine, astfel ca, „aceasta notiune a domeniului public nu cuprinde toate bunurile, care de fapt sunt considerate ca bunuri ce fac parte din domeniul public”.


4. Teoria interesului general


Teoria interesului general, sustinuta tot de autorii de drept public (Bonnard, Hauriou, Tarangul) are ca punct de plecare ideea dupa care bunurile din domeniul public sunt afectate unui interes general, din aceasta cauza sunt supuse unui regim juridic special, exorbitant.

Spre deosebire de aceste bunuri, cele din domeniul privat nu sunt supuse unui interes general, si in consecinta, li se aplica regimul dreptului privat. Astfel, Hauriou, criticand opinia lui Berthelemy, defineste domeniul public ca fiind „totalitatea proprietatilor administrative afectate utilitatii publice, fie prin intrebuintarea directa a publicului, fie prin decizii administrative, si care datorita interesului general ce-l realizeaza sunt inalienabile si imprescriptibile”.

In alti termeni, bunurile domeniului public, dupa acest autor, sunt bunuri ca toate celelalte, fara a prezenta vreo diferenta fata de bunurile obisnuite ale particularilor, afara de faptul ca au fost afectate folosului public, interesului general. El sustine in acest sens, ca „drepturile persoanelor administrative” asupra bunurilor domeniului public, ce le apartin, sunt drepturi de proprietate, mai precis drepturi de „proprietate administrativa”, care numai in parte se aseamana cu regimul proprietatii private.

In acest sens, autorul citat facea urmatoarele rationamente: nu exista „dependinta” din domeniul public, care odata dezafectat sa nu poata fi 'alienata' (instrainata) de catre administratie si in consecinta sa fie considerata un obiect de proprietate, fiind greu de admis ca dezafectarea „a avut puterea” de a crea calitatea bunului de obiect al proprietatii administrative, aceasta calitate preexista dezafectarii;administratia are dreptul de a uza de actiunea in revendicare, pentru a recupera partile din domeniul public a caror posesie a pierdut-o, ori actiunea in revendicare nu apartine decat proprietarului, fiind imprescriptibila, deci la fel ca si domeniul public.

Adeptii acestui punct de vedere sustin ca teoria autorilor de drept civil dupa care in sfera domeniului public intra bunurile ce apartin administratiei, dar afectate uzului tuturor, nu contrazice teoria autorilor de drept public dupa care, sfera domeniului public este data de sfera bunurilor afectate unui serviciu public.

Dimpotriva, aceste doua teorii se completeaza reciproc, ducand la noua teorie, cea a interesului general sau a uzului tuturor, singura adevarata. Dincolo de unele speculatii semantice, teoria la care ne referim ofera un criteriu de domenialitate. Problema care se pune este aceea de a sti daca este un criteriu, si suficient.

Daca prin „uzul tuturor” intelegem posibilitatea nemijlocita a fiecaruia de a folosi direct de un atare bun, atunci teoria la care ne referim evoca numai o parte din adevar. Exista bunuri care, dimpotriva, sunt sustrase „uzului tuturor” si cu toate acestea caracterul de bunuri ale domeniului public (ca fortaretele militare) nu pot fi contestate. Prin urmare, notiunea de interes general nu este sinonima cu notiunea de uzul tuturor, deci in cele din urma, este vorba de o conventie terminologica.

Se poate afirma ca exista, in prezent, anumite elemente care domina teoria domeniului public francez, fiind vorba in linii mari, de dezvoltarea tezelor lui Hauriou, Bonnard, Rolland, ca si a doctrinei lui Waline.

S-a vazut ca intr-o anumita orientare teoretica, ce pleaca de la Proudhon, dezvoltata si completata apoi de Ducrocq si sintetizata de Berthelemy, notiunea de domeniu public viza bunurile nesusceptibile de proprietate privata si afectate uzului tuturor, bunuri care nu apartin statului ca proprietate.

Intr-o alta orientare teoretica, delimitarea sferei domeniului public se facea dupa criteriul afectarii unui serviciu public iar colectivitatile administrative, inclusiv statul, aveau un drept de proprietate asupra domeniului public.

In prezent, se incerca o conciliere intre aceste doua orientari teoretice sub aspectul criteriului domenial, considerandu-le teze complementare (fiecare contine o parte de adevar) si nu teze polare.

Mai precis, in doctrina actuala se dezvolta teza lui Hauriou a dreptului de proprietate, teza insusita si de jurisprudenta, precum si de Comisia de revizuire a Codului Civil. Se traseaza astfel, o veche disputa, favorizata si de faptul ca, in Constitutia Frantei nu s-a facut referire la notiunea de domeniu public, regimul juridic al diferitelor sale dependinte fiind stabilit prin legi, ordonante, decrete-legi sau prin hotarari ale Consiliilor comunale, municipale sau departamentale.

Astfel, domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de principiul inalienabilitatii, precum si un regim de protectie penala speciala, necunoscut domeniului privat. „In consecinta, acest regim de drept public este in mod natural de competenta contencioasa a tribunalelor administrative”.

Prin comparatie, domeniul privat este „ansamblul bunurilor colectivitatilor administrative supuse regulilor de drept privat si contenciosului judiciar „. Doctrina actuala, in consonanta cu jurisprudenta, a cautat, prin modul de elaborare a teoriei domeniului public, sa raspunda si la „atacurile” la adresa notiunii de serviciu public.

Se stie ca dupa un curent de gandire (promovat in special de J. Vedel), notiunea de serviciu public este desueta, fiind bunuri publice care nu servesc unui serviciu public si servicii publice realizate prin bunuri (intreprinzatori privati). Inca din perioada interbelica prin Hauriou, Ducrocq, Bonnard, Rolland, s-a lansat si teoria „scarii domenialitatii publice”.

Adica, consolidarea tuturor bunurilor afectate unui serviciu public ca bunuri ale domeniului public nu inseamna ca acestea formeaza un bloc uniform, dimpotriva ele comporta reguli de protectie graduala determinata de nevoie si importanta pentru colectivitate a diverselor dependinte ale domeniului public.

In acest context, teoriile actuale, axate pe ideea dreptului de proprietate, fac o distinctie intre schimbarea afectatiunii si transferul de proprietate.

Domeniul public de stat sau national cuprinde: domeniul public maritim fluvial, aerian si terestru; domeniul public militar, sosele nationale inclusiv traversarile din localitati, caile ferate de interes general, diverse edificii si bunuri mobile.

Domeniul public departamental, creat relativ tarziu prin Legea din 10 august 1871, cuprinde caile de comunicatie departamentale, mijloacele de transport de interes local si tramvaiele departamentale precum si diverse edificii si bunuri mobile.



Domeniul public comunal, cuprinde drumurile comunale, bisericile, cimitirele, halele si pietele, diverse edificii si bunuri mobile. Notiunea de domeniu provine de la cuvantul latinesc „dominium”, termen care poate fi tradus prin „stapanire”, „proprietate”.

Acceptiunea actuala a termenului de domeniu public s-a conturat in momentul punerii bazelor statului, cand formele de proprietate primitiva pe care le cunosteau, ginta si familia au fost eliminate, lasand locul unui drept de proprietate colectiva a statului asupra sclavilor – servi publici – si respectiv asupra pamantului cucerit – ager publicus.

Acesta a reprezentat modul de constituire a „rex extra patrimonium”, adica bunuri care nu puteau trece in proprietatea particularilor.

S-a ajuns chiar si la o clasificare a acestor bunuri in:

a) res communes: tarmurile marii;

b) res publicae: porturile si fluviile;

c) res universitatis: bunuri ale cetatii – parcuri, piete publice, teatre;

d) res divini juris: care mai erau impartite in bunuri sacre si religioase.

A existat si o alta clasificare a bunurilor ce faceau parte din domeniul public realizata de romani. Acestia deosebeau doua categorii de bunuri:

a) res publicae pecunis populi: bunuri care reprezentau un izvor de venituri;

b) res publicae in uso publico: bunuri care erau destinate uzului public.

Bunurile din prima categorie constituiau ceea ce noi numim domeniul privat al statului, in timp ce bunurile din a doua categorie formau domeniul public al statului, tocmai datorita caracteristicilor de inalienabilitate si imprescriptibilitate.

Legea fundamentala reglementeaza proprietatea prin prevederile a doua articole: articolul 44 si articolul 136. Astfel, in functie de titular proprietatea poate fi publica sau privata (articolul 136 alineatul 1).

In ceea ce priveste proprietatea publica in Constitutie la articolul 136 alineatul 2 se precizeaza:”Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale”.

Dupa cum a fost apreciat si in literatura juridica, desi Constitutia nu defineste proprietatea privata, aceasta inseamna, pe cale de consecinta, proprietatea care nu este publica, este privata, intrucat acestea sunt singurele forme de proprietate recunoscute, clasificarea fiind summa divisio.

Astfel, proprietatea privata este aceea care apartine particularilor, persoane fizice sau persoane juridice.

Prin intermediul articolului 44, Constitutia Romaniei garanteaza dreptul de proprietate privata precum si creantele asupra statului, ocrotind in mod egal proprietatea privata indiferent de proprietar.

Potrivit ultimilor modificari, legea fundamentala a conditionat dobandirea drepturilor de proprietate privata asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi, de momentul aderarii Romaniei la U.E, conditie realizata incepand cu 1 ianuarie 2007.

In acest context, si in virtutea tratatelor internationale la care Romania este parte, si pe baza de reciprocitate, cetatenii straini pot dobandi dreptul de proprietate prin lege organica si prin mostenire legala.

Primul autor roman care a dat o definitie a domeniului public in literatura juridica romaneasca de dupa 1948 a fost prof. Valentina Gilescu, definindu-l ca: „acele bunuri care, fie prin natura lor, fie printr-o destinatie expresa a legii, pot folosi tuturor in mod direct sau prin intermediul unui organ al administratiei de stat, care realizeaza un serviciu public si care, in acest scop, administreaza aceste bunuri”.

Un alt autor, considera ca, in sfera notiunii de domeniu public trebuie cuprinse, in primul rand, bunurile proprietate publica sau, mai simplu, bunurile publice, dar si bunurile proprietate privata care, insa, au o semnificatie deosebita sub aspect istoric, cultural, etc., fiind valori nationale, ce trebuie transmise de la o generatie la alta.

Ele sunt „guvernate” de un regim de drept public, definind domeniul public ca fiind constituit din: „acele bunuri, publice sau private, care prin natura sau dispozitie expresa a legii trebuie pastrate si transmise generatiilor viitoare, reprezentand valori destinate a fi folosite in interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public si supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, in care regimul de putere este determinat, fiind proprietatea sau, dupa caz, in paza persoanelor de drept public”.

In opinia aceluiasi autor, notiunea de domeniu public nu trebuie sa fie circumscrisa numai la bunurile care fac obiectul proprietatii publice, intrucat sub anumite aspecte apartin domeniului public (tin de domeniul public sau sunt de domeniul public), si bunuri imobile (terenuri agricole, paduri) sau mobile (tablouri, sculpturi etc.), care sunt proprietate privata.

Singura modalitate prin care un bun poate fi apreciat ca apartinand domeniului public este precizarea expresa a legii si, chiar daca exista anumite bunuri care datorita insemnatatii lor deosebite trebuie conservate in scopul transmiterii lor generatiilor viitoare si care se gasesc in proprietatea privata, aceasta nu are nici o relevanta pentru a include bunurile respective in sfera domeniului public, atata vreme cat singura modalitate existenta – prin declararea expresa a legii – nu se exercita.

Profesor dr. E. Alexandru apreciaza ca domeniul public reprezinta „un ansamblu de bunuri mobile si imobile, proprietati publice destinate sa foloseasca tuturor membrilor unei colectivitati umane, fie in mod direct, fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra, in scopul satisfacerii unor nevoi speciale”.

Diversele polemici generate de modul de definire al domeniului public au fost stinse prin aparitia Legii nr. 213/1998 – Legea privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.

In contextul prevederilor constitutionale din 1991, mai precis art. 135 alineatul 3, legea defineste domeniul public ca fiind alcatuit din bunurile prevazute la articolul 135 alineatul 3 din Constitutie, din cele stabilite in anexa care face parte integranta din amintita lege, si din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ teritoriale prin modurile prevazute de lege.

Prin prevederile sale, legea precizeaza si tipurile de domeniu public; astfel articolul 3 alineatul 2 arata ca domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevazute la articolul 135 alineatul 3 din Constitutie precum si din alte bunuri de uz sau interes public.

Conform articolului 3 alineatul 3 din aceeasi lege, domeniul public al judetelor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul II din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public judetean declarate ca atare prin hotarare a consiliului judetean daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national.

Domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevazute la punctul III din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes local, declarate ca atare prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes national sau judetean.

Astfel, in anexa se precizeaza, conform prevederilor articolului 136 din Constitutie si articolul 3 alineatul 2 din Legea nr. 213/1998, ca:

a) din domeniul public al statului fac parte:

- bogatiile de interes public ale subsolului;

- spatiul aerian;

- parcurile nationale, plajele;

- rezervatiile naturale si monumentele naturii;

- infrastructura cailor ferate, inclusiv tuneluri etc.;

b) in componenta domeniului public al judetelor se inscriu:

- drumurile judetene;

- terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea consiliul judetean si aparatul propriu al acestuia, precum si institutiile publice de interes judetean (biblioteci, muzee, spitale judetene);

- alte bunuri de uz sau de interes public judetean declarate ca atare prin hotarare a consiliului judetean, evident, daca nu sunt declarate prin lege ca fiind bunuri de uz sau de interes public national;

c) domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din: - drumuri comunale, vicinale si strazile;

- piete publice, comerciale, targurile, oboarele si parcurile publice, precum si zonele de agrement;

- lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean; locuintele sociale; cimitirele orasenesti si comunale etc.

Delimitarea intre proprietatea publica si proprietatea privata se face de catre Constitutia Romaniei prin intermediul articolului 136 alineatul 1: „proprietatea este publica sau privata”.

Astfel la articolul 136 alineatul 2 se prevede ca proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale „Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale”.

Dezvoltand, putem spune ca in cazul in care proprietatea publica apartine statului aceasta este o proprietate publica de interes national si respectiv, cand apartine unitatilor administrativ-teritoriale, este o proprietate publica de interes judetean, municipal, orasenesc sau comunal.

Constitutia nu se opreste doar la a defini proprietatea publica, ci prin prevederile articolului 136 aliniatul 3 evidentiaza si bunurile care sunt exclusiv obiect al proprietatii publice. Acestea sunt urmatoarele: bogatiile de interes public ale subsolului; spatiul aerian; apele cu potential energetic valorificabil, de interes national; plajele; marea teritoriala; resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental; alte bunuri stabilite de legea organica.

Termenul de proprietate publica din articolul 136 alineatul 1 si 2 din Constitutia Romaniei se refera atat la domeniul public cat si privat al statului, pe cand prevederile articolului 136 alineatele 3 si 4 vizeaza numai domeniul public.

Rezulta astfel ca proprietatea poate fi publica sau privata, iar proprietatea publica se poate referi la domeniul public sau la domeniul privat al statului.

Totodata se accentueaza ca ocrotirea domeniului public este diferita de cea a proprietatii private dar ocrotirea domeniului privat este egala cu cea a proprietatii private.

Astfel, potrivit articolului 136 alineatul 4, asa cum a fost modificat prin legea 429/2003, bunurile proprietate publica sunt inalienabile, putand fi date in administrarea regiilor autonome, ori institutiilor publice, inchiriate, ori date in folosinta gratuita, institutiilor de utilitate publica.

Intr-o alta opinie s-a sustinut ca domeniul privat al statului nu constituie o parte a proprietatii publice si ca proprietatea publica nu poate face parte din domeniul public sau din domeniul privat. Numai bunurile din domeniul public alcatuiesc obiectul proprietatii publice si numai bunurile proprietate publica sunt inalienabile, cele din domeniul privat nefacand parte din proprietatea publica.

Regimul juridic al proprietatii private este identic, adica ocrotit in mod egal de lege, indiferent de titular: stat, unitati administrativ-teritoriale, persoane fizice sau juridice, altele decat statul.

In opinia prof. Aspazia Cojocaru, bunurile care formeaza obiectul proprietatii publice constituie domeniul public si se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri care formeaza domeniul civil si care apartin

Aceeasi viziune asupra relatiei proprietate publica – domeniu public, o intalnim si la un alt autor18 care apreciaza ca legiuitorul constituant din 1991 evoca, fara echivoc, si faptul ca proprietatea publica vizeaza, in fond, o sfera limitata de bunuri, scoase din circuitul civil obisnuit, care formeaza domeniul public.

De altfel, asa cum aprecia prof. Jean Vermeulen, in lucrarea sa Curs de drept administrativ din 1947, „toate discutiile, care se ivesc in jurul notiunii de domeniu public, nu prezinta numai un interes de ordin teoretic, doctrinar, ci ofera si un interes de ordin practic, domeniul public fiind supus unui regim juridic special, care il indeparteaza nu numai de regimul juridic al proprietatii individuale, ci chiar si de regimul juridic al domeniului privat al Statului supus dispozitiilor Dreptului comun”.

Din analiza celor prezentate rezulta ca pozitia dominanta in literatura de specialitate e aceea ca bunurile care formeaza obiectul proprietatii publice alcatuiesc domeniul public si se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de celelalte bunuri care apartin particularilor si formeaza domeniul civil.

Problema stabilirii unui criteriu cu privire la divizarea proprietatii in proprietate publica si proprietate privata a generat numeroase contradictii. Astfel, raportat la prevederile constitutionale din 1991 s-a sustinut intr-o prima opinie ca proprietatea este publica sau privata, in raport de titularul acesteia.

Aceasta opinie se baza pe prevederile articolului 135, alineatul 3, care in prezent a fost modificat in articolul 136, alineatul 2, din Constitutie, care precizeaza ca „proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege, si apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale”.

O a doua opinie arata ca dispozitiile normei constitutionale, care impart proprietatea in publica si privata, nu au in vedere criteriul titularului dreptului de proprietate ci iau in considerare regimul juridic diferit al bunurilor care fac obiectul uneia sau alteia dintre formele de proprietate.



Potrivit acestui text constitutional (art. 136) se realizeaza o enumerare a bunurilor care fac parte din domeniul public, lasand totusi in final mentiunea ca si alte bunuri stabilite de lege pot face parte din domeniul public.

Asadar, prin lege se poate trece un bun dintr-un domeniu in altul, insa asa cum s-a precizat si in literatura juridica este vorba numai de trecerea de bunuri in domeniul public printr-o lege, intrucat in acest ultim caz ar insemna sa se modifice Constitutia.

Se poate intalni insa si situatia in care, fara sa se modifice Constitutia, sa se scoata din uz printr-o lege o anumita cale de comunicatie, ceea ce inseamna ca nu va mai face parte din domeniul public, putand astfel apartine domeniului privat.

Literatura de specialitate propune anumite criterii in baza carora se poate stabili daca un bun este public sau privat, cum ar fi:

a) afectarea bunului: in aceasta situatie se considera ca bunul afectat unui serviciu public apartine domeniului public. Acest criteriu a fost apreciat ca fiind prea larg, intrucat ar insemna ca multe bunuri ar fi incluse in domeniul public, atata timp cat ele ar fi destinate serviciului public;

b) natura bunului: in acest caz se apreciaza ca exista bunuri, care prin natura lor, nu pot apartine particularilor, spre exemplu, drumurile.

Aceasta ar face ca toate bunurile care sunt susceptibile de proprietate particulara sa apartina domeniului privat. Se mai argumenteaza ca acest criteriu poate rezulta din prevederile articolului 476 din Codul civil, care in partea finala stabileste ca apartin domeniului public toate partile din teritoriul Romaniei, care nu sunt proprietate particulara.

Un alt argument il ofera la randul sau articolul 4 alineatul 1 si articolul 5 alineatul 1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar care prevad ca bunurile prin natura lor sunt de domeniu public ori de domeniu privat;

c) afectarea bunului la uzul direct al publicului, deci nu afectarea lui la un serviciu public.

La randul sau, Legea nr. 213/1998 in articolul 4 defineste domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale aratand ca el este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea statului sau in proprietatea unitatilor administrativ – teritoriale si care nu fac parte din domeniul public, asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ - teritoriale avand drept de proprietate privata.

Dreptul de proprietate privata al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, daca legea nu dispune altfel.

Legiuitorul a considerat necesar sa faca urmatoarea precizare (articolul 6, Legea 213/1998): fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si lucrurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, respectandu-se Constitutia, tratatele internationale la care Romania era parte si legile in vigoare la data preluarii lor de catre stat.

Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele detinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca fac obiectul unor legi speciale de repartitie. Valabilitatea titlului este apreciata de instantele judecatoresti abilitate cu aceasta competenta prin lege.

In conformitate cu prevederile articolului 26 din Legea nr. 213/1998 a fost elaborata Legea nr. 10/2001 – Lege privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care stabileste: „Imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 –22 decembrie 1989, precum si cele preluate in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite se restituie, de regula in natura, in conditiile prezentei legi. In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri - reparatorii prin echivalent (…)”.

Legea precizeaza tipurile de masuri reparatorii si sensul expresiei „imobile preluate abuziv”. Astfel masurile reparatorii prin echivalent trebuie sa constea in compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite in echivalent de detinator, cu acordul persoanei indreptatite, in acordare de actiuni la societati comerciale tranzactionate pe piata de capital, de titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare sau de despagubiri banesti. Pot fi combinate masurile reparatorii prin echivalent:

In categoria imobilelor preluate in mod abuziv intra:

a) imobilele nationalizate prin Legea nr.119/1948 pentru nationalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurari, miniere si de transporturi, precum si cele nationalizate fara titlu valabil;

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotarari judecatoresti de condamnare pentru infractiuni de natura politica, prevazute de legislatia penala, savarsite ca manifestare a opozitiei fata de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice pe baza unor acte normative speciale adoptate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si alte imobile donate statului, daca s-a admis actiunea in anularea sau in constatarea nulitatii donatiei printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila;

d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de vointa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, in baza unei dispozitii administrative sau a unei hotarari judecatoresti in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;

e) imobilele preluate de stat in baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluarii, in Monitorul Oficial sau in Buletinul Oficial;

f) imobilele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensatii echitabile;

g) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la articolul 6 alineatul 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia;

h) orice alte imobile preluate fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare la data preluarii, precum si cele preluate fara temei legal prin acte de dispozitie ale puterii sau ale administratiei de stat. Acest act normativ prezinta o deosebita importanta pentru dreptul administrativ datorita implicarii directe a unor autoritati ale administratiei publice in procedurile de restituire. (A se vedea articolul 20 din Legea nr. 10/2001).










ANEXA 1

Legea 213/1998

LEGE privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege.

CAPITOLUL I

Dispozitii generale

Art. 1. - Dreptul de proprietate publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Art. 2. - Statul sau unitatile administrativ-teritoriale exercita posesia, folosinta si dispozitia asupra bunurilor care alcatuiesc domeniul public, in limitele si in conditiile legii.

Art. 3. - (1) Domeniul public este alcatuit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele stabilite in anexa care face parte integranta din prezenta lege si din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele prevazute la pct. I din anexa, precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national, declarate ca atare prin lege. (3) Domeniul public al judetelor este alcatuit din bunurile prevazute la pct. II din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public judetean, declarate ca atare prin hotarare a consiliului judetean, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national. (4) Domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevazute la pct. III din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean.

Art. 4. - Domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privata.

Art. 5. - (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publica este reglementat de prezenta lege, daca prin legi organice speciale nu se dispune altfel. (2) Dreptul de proprietate privata al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, daca legea nu dispune altfel.

Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat. (2) Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie. (3) Instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului.


CAPITOLUL II

Regimul juridic al proprietatii publice

Art. 7. - Dreptul de proprietate publica se dobandeste:

a) pe cale naturala;

b) prin achizitii publice efectuate in conditiile legii;

c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publica;

d) prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica;

f) prin alte moduri prevazute de lege.

Art. 8. - (1) Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti ori a consiliului local. (2) Hotararea de trecere a bunurilor poate fi atacata, in conditiile legii, la instanta de contencios administrativ competenta in a carei raza teritoriala se afla bunul.

(3) Trecerea in domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societatilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritoriala este actionar, se poate face numai cu plata si cu acordul adunarii generale a actionarilor societatii comerciale respective. In lipsa acordului mentionat, bunurile societatii comerciale respective pot fi trecute in domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauza de utilitate publica si dupa o justa si prealabila despagubire.

Art. 9. - (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, dupa caz, prin hotarare a Guvernului. (2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale in domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotarare a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local.
         Art. 10. - (1) Dreptul de proprietate publica inceteaza, daca bunul a pierit ori a fost trecut in domeniul privat. (2) Trecerea din domeniul public in domeniul privat se face, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, daca prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel. (3) Hotararea de trecere a bunului in domeniul privat poate fi atacata in conditiile art. 8 alin. (2).

Art. 11. - (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile, dupa cum urmeaza: a) nu pot fi instrainate; ele pot fi date numai in administrare, concesionate sau inchiriate, in conditiile legii; b) nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale; c) nu pot fi dobandite de catre alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinta asupra bunurilor mobile. (2) Actele juridice incheiate cu incalcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absoluta.



Art. 12. - (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, dupa caz, in administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, a altor institutii publice de interes national, judetean sau local. (2) Darea in administrare se realizeaza, dupa caz, prin hotarare a Guvernului sau a consiliului judetean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local. (3) Titularul dreptului de administrare poate sa posede, sa foloseasca bunul si sa dispuna de acesta, in conditiile actului prin care i-a fost dat bunul in administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai daca titularul sau nu-si exercita drepturile si nu-si executa obligatiile nascute din actul de transmitere. (4) In litigiile privitoare la dreptul de administrare, in instanta titularul acestui drept va sta in nume propriu. In litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligatia sa arate instantei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedura civila. Titularul dreptului de administrare raspunde, in conditiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neindeplinirii acestei obligatii. De asemenea, neindeplinirea acestei obligatii poate atrage revocarea dreptului de administrare. (5) In litigiile prevazute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finantelor, iar unitatile administrativ-teritoriale, de catre consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, in fiecare caz, presedintelui consiliului judetean sau primarului. Acesta poate desemna un alt functionar de stat sau un avocat care sa-l reprezinte in fata instantei. (6) Dispozitiile alin. (4) si (5) sunt aplicabile si in litigiile privitoare la dreptul de concesiune, inchiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau inchiriate.

Art. 13. - (1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai in masura in care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public caruia ii sunt destinate bunurile afectate. (2) Servitutile valabil constituite anterior intrarii bunului in domeniul public se mentin in conditiile prevazute la alin. (1).

Art. 14. - (1) Inchirierea bunurilor proprietate publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale se aproba, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean, a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local, iar contractul de inchiriere va cuprinde clauze de natura sa asigure exploatarea bunului inchiriat, potrivit specificului acestuia. (2) Contractul de inchiriere se poate incheia, dupa caz, cu orice persoana fizica sau juridica, romana sau straina, de catre titularul dreptului de proprietate sau de administrare.

Art. 15. - Concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate publica se face prin licitatie publica, in conditiile legii.

Art. 16. - (1) Sumele incasate din inchirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publica se fac, dupa caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale. (2) In cazul in care contractul de inchiriere se incheie de catre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sa incaseze din chirie o cota-parte intre 20-50%, stabilita, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean, a Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau a consiliului local prin care s-a aprobat inchirierea.

Art. 17. - Statul si unitatile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, in folosinta gratuita, pe termen limitat, persoanelor juridice fara scop lucrativ, care desfasoara activitate de binefacere sau de utilitate publica, ori serviciilor publice.


CAPITOLUL III

Dispozitii finale

Art. 18. - Evidenta contabil-financiara a bunurilor care alcatuiesc domeniul public al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale se tine distinct in contabilitate, potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finantelor si aprobate prin hotarare a Guvernului.

Art. 19. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public se intocmeste in termen de 9 luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi. (2) In termen de 45 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, Departamentul pentru Administratie Publica Locala va elabora, pe baza propunerilor consiliilor judetene, ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti sau ale consiliilor locale, dupa caz, normele tehnice pentru intocmirea inventarului, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.

Art. 20. - (1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se intocmeste, dupa caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si de autoritatile publice centrale care au in administrare asemenea bunuri. (2) Centralizarea inventarului mentionat la alin. (1) se realizeaza de catre Ministerul Finantelor si se supune spre aprobare Guvernului.

Art. 21. - (1) Inventarul bunurilor care alcatuiesc domeniul public al unitatilor administrativ-teritoriale se intocmeste, dupa caz, de comisii special constituite, conduse de presedintii consiliilor judetene, respectiv de primarul general al municipiului Bucuresti sau de primari. (2) Inventarele intocmite potrivit prevederilor alin. (1) se insusesc, dupa caz, de consiliile judetene, de Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau de consiliile locale. (3) Inventarele astfel insusite se centralizeaza de consiliul judetean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucuresti, si se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotarare, sa se ateste apartenenta bunurilor la domeniul public judetean sau de interes local.

Art. 22. - Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, autoritatile publice centrale, consiliile judetene, Consiliul General al Municipiului Bucuresti si consiliile locale, dupa caz, sunt obligate sa faca inregistrarea operatiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale.

Art. 23. - Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judetelor, comunelor, oraselor sau al municipiilor sunt de competenta instantelor de contencios administrativ.

Art. 24. - In termen de 30 de zile de la data publicarii prezentei legi in Monitorul Oficial al Romaniei, Ministerul Finantelor va elabora normele metodologice prevazute la art. 18, pe care le va supune spre aprobare Guvernului.

Art. 25. - In acceptiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsa in art. 477 din Codul civil, se intelege domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale, dupa caz.

Art. 26. - In termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea in natura sau in echivalent a imobilelor preluate in mod abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Art. 27. - Prezenta lege intra in vigoare la 60 de zile de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Pe aceeasi data se abroga orice dispozitie contrara.

Aceasta lege a fost adoptata de Senat in sedinta din 14 septembrie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constitutia Romaniei.


p. PRESEDINTELE SENATULUI, ULM SPINEANU

p. PRESEDINTELE CAMEREI DEPUTATILOR,
ANDREI CHILIMAN

Bucuresti, 17 noiembrie 1998.







ANEXA

LISTA cuprinzand unele bunuri care alcatuiesc domeniul public al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale(*)

(*) Enumerarea din prezenta anexa are un caracter exemplificativ.


I. Domeniul public al statului este alcatuit din urmatoarele bunuri:

1. bogatiile de orice natura ale subsolului, in stare de zacamant;

2. spatiul aerian;

3. apele de suprafata, cu albiile lor minore, malurile si cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja marii, cu bogatiile lor naturale si cu potentialul energetic valorificabil, marea teritoriala si fundul apelor maritime, caile navigabile interioare;

4. padurile si terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de productie ori de administratie silvica, iazurile, albiile paraielor, precum si terenurile neproductive incluse in amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier national si nu sunt proprietate privata;

5. terenurile care au apartinut domeniului public al statului inainte de 6 martie 1945; terenurile obtinute prin lucrari de indiguiri, de desecari si de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor si statiunilor de cercetari stiintifice si ale unitatilor de invatamant agricol si silvic, destinate cercetarii si producerii de seminte si de material saditor din categoriile biologice si de animale de rasa;

6. parcurile nationale;

7. rezervatiile naturale si monumentele naturii;

8. patrimoniul natural al Rezervatiei Biosferei „Delta Dunarii”;

9. resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, impreuna cu platoul continental;
10. infrastructura cailor ferate, inclusiv tunelurile si lucrarile de arta;

11. tunelurile si casetele de metrou, precum si instalatiile aferente acestuia;

12. drumurile nationale - autostrazi, drumuri expres, drumuri nationale europene, principale, secundare;
13. canalele navigabile, cuvetele canalului, constructiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apararile si consolidarile de maluri si de taluzuri, zonele de siguranta de pe malurile canalului, drumurile de acces si teritoriile pe care sunt realizate acestea;

14. retelele de transport al energiei electrice;

15. spectre de frecventa si retelele de transport si de distributie de telecomunicatii;

16. canalele magistrale si retelele de distributie pentru irigatii, cu prizele aferente;

17. conductele de transport al titeiului, al produselor petroliere si al gazelor naturale;

18. lacurile de acumulare si barajele acestora, in cazul in care activitatea de producere a energiei electrice este racordata la sistemul energetic national, sau cele cu transee pentru atenuarea undelor de viitura;

19. digurile de aparare impotriva inundatiilor;

20. lucrarile de regularizare a cursurilor de ape;

21. cantoanele hidrotehnice, statiile hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor;

22. porturile maritime si fluviale, civile si militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, peree si alte constructii hidrotehnice pentru acostarea navelor si pentru alte activitati din navigatia civila, bazine, acvatorii si canale de acces, drumuri tehnologice in porturi, monumente istorice aflate in porturi, cheiuri si peree situate pe malul cailor navigabile, in afara incintelor portuare destinate activitatilor de navigatie;

23. terenurile destinate exclusiv instructiei militare;

24. pichetele de graniceri si fortificatiile de aparare a tarii;

25. pistele de decolare, aterizare, caile de rulare si platformele pentru imbarcare-debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate;

26. statuile si monumentele declarate de interes public national;

27. ansamblurile si siturile istorice si arheologice;

28. muzeele, colectiile de arta declarate de interes public national;

29. terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea: Parlamentul, Presedintia, Guvernul, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si institutiile publice subordonate acestora; instantele judecatoresti si parchetele de pe langa acestea; unitati ale Ministerului Apararii Nationale si ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informatii, precum si cele ale Directiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si prefecturile, cu exceptia celor dobandite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privata a acestora.


II. Domeniul public judetean este alcatuit din urmatoarele bunuri:

1. drumurile judetene;

2. terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea consiliul judetean si aparatul propriu al acestuia, precum si institutiile publice de interes judetean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judetene si alte asemenea bunuri, daca nu au fost declarate de uz sau interes public national sau local;

3. retelele de alimentare cu apa realizate in sistem zonal sau micro-zonal, precum si statiile de tratare cu - instalatiile, constructiile si terenurile aferente acestora.


III. Domeniul public local al comunelor, oraselor si municipiilor este alcatuit din urmatoarele bunuri:

1. drumurile comunale, vicinale si strazile;

2. pietele publice, comerciale, targurile, oboarele si parcurile publice, precum si zonele de agrement;
3. lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean;

4. retelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, gaze, statiile de tratare si epurare a apelor uzate, cu instalatiile, constructiile si terenurile aferente;

5. terenurile si cladirile in care isi desfasoara activitatea consiliul local si primaria, precum si institutiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile si altele asemenea;

6. locuintele sociale;

7. statuile si monumentele, daca nu au fost declarate de interes public national;

8. bogatiile de orice natura ale subsolului, in stare de zacamant, daca nu au fost declarate de interes public national;

9. terenurile cu destinatie forestiera, daca nu fac parte din domeniul privat al statului si daca nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

10. cimitirele orasenesti si comunale.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact