Executarea directa a obligatiilor prin plata

EXECUTAREA  DIRECTA  A OBLIGATIILOR  PRIN  PLATA

           Notiune Potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei si in caz contrar are dreptul la dezdaunare . Indeplinrea exacta a obligatiei inseamna executarea directa a obligatiilor sau executarea obligatiilor in natura, adica asa cum s-a obligat debitorul fata de creditor. Drept urmare,  obligatia trebuie executata in natura ei specifica iar creditorul nu poate pretinde o alta prestatie,   debitorul neputandu- se  libera fata de creditor prestand altceva decat s-a obligat. Executarea directa se face, de regula, benevol adica prin plata.

Plata, in sens larg, este executarea benevola a obligatiei de catre debitor. In sens restrans, plata semnifica executarea unei obligatii care are ca obiect o suma de bani. Acesta este si sensul curent al termenului din limbajul obisnuit.

Prin plata se mai intelege uneori si actul juridic, adica manifestarea de vointa facuta cu intentia producerii de efecte juridice (animus solvendi). In cazul platii benevole, vointa celui care face plata, solvens, se intalneste cu a celui care primeste plata, accipiens, ambii avand in vedere aceeasi cauza a actului, stingerea unei obligatii.

Sediul materiei. Data fiind importanta deosebita a platii, care este principalul mod de stingere a obligatiilor, ea se bucura de o reglementare amanuntita in art. 1092 -1121 C. civ.

Persoanele care pot face plata. Potrivit art. 1093 C. civ. plata poate fi facuta de debitor, de orice persoana interesata sau chiar neinteresata.

Evident, prima persoana care poate face plata este insusi debitorul care s-a obligat prin raportul obligational. El poate plati fie personal, fie prin reprezentare.

 In cazul unei obligatii solidare, plata poate fi facuta de orice codebitor solidar pentru ca de esenta solidaritatii pasive este posibilitatea ca fiecare debitor sa plateasca toata datoria, urmand ca debitorul solvens sa se indrepte cu actiune in regres impotriva celorlalti debitori solidari dar numai pentru partea fiecaruia din datorie.

Plata poate fi facuta si de persoana obligata pentru debitor, cum este cazul fidejusorului. Orice persoana interesata poate face o plata valabila. Justifica un interes in efectuarea platii, dobanditorul unui imobil ipotecat care plateste datoria pentru care bunul este indisponibilizat pentru a evita urmarirea silita.

O persoana neinteresata poate face plata, atat in nume propriu, cu intentia de a gratifica pe debitor, cat si  in numele debitorului, fie in temeiul contractului de mandat, fie in cadrul gestiunii de afaceri. Prin urmare, de principiu este ca orice persoana poate face o plata valabila.

Exceptii:

- la obligatiile intuitu personae, de regula obligatiile de a face care urmeaza a fi executate de o persoana cu anumite calitati speciale avute in vedere la incheierea contractului, calitati care, daca n-ar fi existat, contractul nu s-ar fi incheiat. In aceste situatii, plata n-o poate face decat debitorul. Si aici insa, creditorul poate accepta ca plata s-o faca si o alta persoana, numai ca trebuie ca el sa-si dea acordul, asa cum rezulta implicit din art. 1094 C. civ. ;

-  ori de cate ori prin contract s-a stipulat expres ca plata nu poate fi facuta decat de debitor.

 - obligatia de a preda un bun cert poate fi executata doar de proprietarul bunului;

- persoana care face plata trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina. Atunci cand plata s-a facut de o persoana fara capacitate de exercitiu deplina sau de o alta persoana decat proprietarul bunului cert, ea va fi o plata nula, urmand a fi restituita ca efect al nulitatii. Restituirea platii nu se va face atunci cand creditorul, fiind de buna credinta, a consumat bunurile primite. Este considerat de buna credinta creditorul care a crezut in aparenta creata de debitor necunoscand ca el nu este proprietarul bunurilor date cu titlu de plata.

Persoanele care pot primi plata sunt nominalizate de art. 1096 -1097 C. civ.: creditorul, reprezentantul sau ori persoana autorizata de lege sau de instanta de judecata sa o primeasca.

Cu toate acestea, plata este valabila si daca este facuta altor persoane, in urmatoarele situatii:

- cand plata s-a facut cu buna credinta posesorului creantei care apare public ca titular al acesteia. Solutia reprezinta unul dintre efectele clasice ale aparentei in drept;

- cand desi plata a fost facuta altei persoane, a profitat creditorului, cum poate fi cazul platii facuta unui creditor al creditorului;

- cand creditorul a ratificat plata facuta unei persoane care nu avea dreptul de a o primi. Ratificand plata, tertul accipiens devine retroactiv mandatarul creditorului. Plata trebuie facuta unei persoane cu capacitate de exercitiu. Lipsa acestei capacitati a accipiens- ului atrage nulitatea realtiva a platii, astfel ca debitorul va fi din nou obligat a plati datoria creditorului.  Potrivit art. 1098 C. civ. debitorul nu va fi obligat sa faca o noua plata daca se va dovedi ca ea a profitat creditorului incapabil.

Obiectul platii. Debitorul este obligat sa plateasca doar la ce datoreaza. Art. 1100 C. civ. dispune ca : Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela ce i se datoreste, chiar daca valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare

Cand obligatia este de a da un bun cert, debitorul este liberat prin predarea acestuia. Odata cu predarea bunului se transmite si riscul pieirii fortuite, solutia fiind ceruta de regula Res perit domino. Daca debitorul fusese pus in intarziere si nu predase bunul, suporta el riscul pieirii fortuite a bunului precum so riscul stricaciunilor. Daca insa debitorul dovedeste ca bunul ar fi pierit chiar daca s-ar fi aflat la creditor, nu va suporta acest risc.

Cand obiectul obligatiei il constituie bunuri de gen, pieirea sau deteriorarea lor inainte de predare nu-l elibereaza pe debitor, pentru ca, potrivit unui adagiu clasic, Genera non pereunt, ceea ce face ca transferul proprietatii sa se faca la individualizarea bunurilor. Obligatia de a face trebuie sa se execute asa cum s-a convenit. Daca obligatia de a face este de mijloace, ea se considera executata in momentul realizarii prestatiei la care debitorul s-a obligat. In cazul obligatiilor de rezultat, plata se considera facuta cand se obtine rezultatul convenit.

Indivizibilitatea platii. Principiul indivizibilitatii platii este prevazut de art. 1101 C. civ. care dispune ca Debitorul nu poate sili pe creditor a primi o parte din datorie, fie datoria divizibila chiar Potrivit acestui principiu, debitorul este liberat daca plateste tot ce datoreaza chiar daca datoria este divizibila prin natura lui. In cazul unor prestatii succesive, fiecare plata este o plata distincta.

Exceptiile de la principiul indivizibilitatii platii sunt:

- prin conventia partilor se poate stabili ca plata sa fie divizibila;

- prin succesiune legala, plata se divide intre succesori, fiecare vazandu-se obligat a plati partea sa, daca obligatia nu este indivizibila;

- compensatia este un mod de stingere a obligatiilor, datoriile reciproce se sting pana la concurenta celei mai mici dintre ele;

- cand fidejusorii platesc pentru debitor, fiecare dintre ei va plati doar partea sa;

- instanta de judecata poate acorda debitorului termen de gratie putandu-se esalona plata;

- posesorul unei cambii, cec sau al unui bilet la ordin, nu poate refuza o plata partiala.

Data platii Regula in aceasta materie este ca plata se face la data cand datoria a ajuns la scadenta, cand plata a devenit exigibila.

Obligatiile pure si simple se executa indata ce au fost asumate.

 Obligatiile afectate de termen suspensiv se executa diferentiat, in raport de persoana in favoarea careia a fost stipulat: cand termenul a fost stipulat in favoarea creditorului, plata nu se poate face anticipat decat cu consimtamantul sau; cand termenul a fost stipulat in favoarea debitorului, plata se poate face anticipat; daca nu s-a convenit expres in favoarea cui a fost stipulat, termenul se prezuma a fi stipulat in favoarea debitorului, potrivit principiului In dubio pro reo. Plata cu intarziere naste dreptul creditorului de a pretinde daune interese pentru prejudiciul astfel cauzat.

Locul platii. Potrivit art. 1104 C. civ. prevede ca plata se face la locul stabilit prin acordul de vointa.

Cand executarea se face la domiciliul debitorului, aceasta fiind regula, se spune ca plata este cherabila.

Cand executarea se face la domiciliul creditorului, plata este portabila. In cazul bunurilor certe, locul platii este cel in care se gasea la momentul incheierii contractului, daca partile n-au convenit altfel. Locul platii poate atrage legea aplicabila in cazul litigiilor cu elemente de extraneitate (lex loci solutionis).

Cheltuielile ocazionate de plata. Potrivit art. 1105 C. civ. cheltuielile platii cad in sarcina debitorului, dar nimic nu opreste partile sa convina altfel. Exista insa o serie de reglementari speciale:

- la contractul de vanzare cumparare, potrivit art. 1305 C. civ.  spezele vanzarii cad in sarcina cumparatorului;

- la contractul de depozit, potrivit art. 1614 C. civ., atunci cand s-a convenit locul restituirii bunului depozitat, depozitarul este obligat sa transporte bunul la acel loc pe cheltuiala deponentului;

- potrivit art. 1117 C. civ.,  toate cheltuielile oczionate de oferta reala de plata si ale consemnatiunii sunt in sarcina creditorului.

Proba platii. Principiul general aplicabil probatiunii in genere, este Actori incumbit probatio. Cel care pretinde ca a facut o plata trebuie s-o dovedeasca. Acesta este, de regula, debitorul. Proba platii se face potrivit regulilor de la art. 1191 si urm. C. civ., asupra carora nu insistam aici.

Legea instituie insa si cateva prezumtii de plata:

- art. 1138 alin. 1 C. civ. dispune ca remiterea voluntara de catre creditor a titlului constatator al creantei catre debitor, atunci cand acest titlu este un inscris sub semnatura privata, operatia aceasta prezuma absolut  liberarea debitorului de datorie;

- art. 1138 alin. 2 C. civ. prevede ca atunci cand creditorul remite debitorului sau titlul original al creantei care poate fi inscris autentic sau hotarare judecatoreasca investita cu formula executorie, se prezuma liberarea debitorului prin plata sau remitere de datorie, numai ca, de aceasta data prezumtia este relativa.

Imputatia platii. Atunci cand debitorul are mai multe datorii de aceeasi natura catre acelasi creditor, si el face o plata partiala care nu le acopera, se pune problema de a sti care datorii se considera platite. Importanta intrebarii este cu atat mai evidenta daca avem in vedere ca, in timp ce debitorul are interesul de a plati datoriile care produc dobanzi sau care sunt garantate, creditorul are interesul de a primi plata pentru datoriile care nu produc dobanzi. Imputatia platii este de doua feluri:

1. Imputatia conventionala, se face prin acordul de vointa al partilor sau, in lipsa acestuia, prin vointa debitorului sau creditorului. Cand debitorul face imputatia platii, are de respectat cateva conditii:

- sa nu se faca o plata divizata incalcand principiul indivizibilitatii platii;

- daca unele dintre datorii sunt scadente iar altele nu, imputatia nu poate purta decat asupra celor scadente;

- daca datoria este purtatoare de dobanzi, se va imputa asupra dobanzilor mai intai.

Daca debitorul nu face imputatia platii, creditorul poate stabili oridnea stingerii datoriilor.

2.  Imputatia legala se face ope legis, art. 1113 C. civ. instituind  urmatoarele reguli:

- se considera platita datoria ajunsa la termen;

- daca toate datoriile sunt scadente, imputatia se face asupra celei mai oneroase;

- daca datoriile sunt scadente si la fel de oneroase, se va imputa asupra celei mai vechi;

- daca datoriile sunt scadente, la fel de oneroase si de aceeasi vechime, plata se va imputa proportional asupra fiecareia. Creditorul va primi deci o plata partiala pentru fiecare dintre datorii.

Oferta  reala  de plata urmata  de consemnatiune. Este un mijloc juridic pus la indemana debitorului de a se libera de datorie atunci cand creditorul refuza sa primeasca plata. Ea este reglementata de art. 1114 - 1121 C. civ. si de art. 604 -609 C. proc. civ. si cuprinde doua etape:

1 Oferta reala care este o notificare formulata de debitor si adresata creditorului prin intermediul executorului judecatoresc, prin care creditorul este somat sa primeasca plata. Potrivit art. 1115 C. civ. ea se face la locul convenit a se face plata iar in lipsa unei clauze in acest sens, la domiciliul creditorului.

2. Consemnarea se face doar in ipoteza in care creditorul refuza primirea platii, acest fapt fiind constatat printr-un proces verbal incheiat de executorul judecatoresc. Debitorul depune suma datorata la banca  pe numele creditorului urmand ca recipisa sa fie depusa la executorul judecatoresc. Urmeaza notificarea facuta de executor creditorului prin care acesta este invitat sa-si ridice suma consemnata.

Cand obiectul platii este un bun cert, prin notificare, debitorul invita pe creditor sa ridice bunul de la locul unde este depus. Daca nu se da curs notificarii iar debitorul are interes sa elibereze locul ocupat de bun, poate cere justitiei autorizarea de a se schimba acest loc.

In situatia in care nici de aceasta data creditorul nu ridica bunul, debitorul poate cere validarea ofertei in conditiile prevazute de art. 607 C. proc. civ. Aceasta procedura libereaza pe debitor din momentul consemnarii, ceea ce inseamna ca el nu mai datoreaza daune moratorii. Pe aceeasi data riscul pieirii fortuite a lucrului trece la creditor.

Opozitii la plata. Opozitia la plata este mijlocul juridic pus la indemana unei persoane interesate prin care aceasta cere, fie ca plata sa se faca doar in prezenta sa, fie ca plata sa se faca numai cu consimtamantul sau. Efectul este acela ca debitorul este obligat a nu face plata decat cu riscul unei noi plati. Persoanele care ar putea justifica un astfel de interes sunt alti creditori ai aceluiasi debitor ori creditorul care a pierdut titlul creantei, existand posibilitatea ca plata sa fie facuta persoanei care a gasit inscrisul. Cea mai importanta opozitie este poprirea care este reglementata de art. 452 - 462 C. proc. civ.