Viciile de consimtamant

Viciile de consimtamant

48. Preliminarii. Viciile de consimtamant reprezinta acele imprejurari care afecteaza caracterul constient si liber al vointei de a face un act juridic. S‑a subliniat ca, sub aspect terminologic, expresia "vicii de vointa" este mai exacta si mai corecta decat aceea de "vicii de consimtamant", deoarece, pe de o parte, viciile respective altereaza nu numai consimtamantul, ci si cauza actului juridic (care alcatuiesc vointa juridica), iar pe de alta parte, consimtamantul avand doua acceptiuni, viciile respective pot fi intalnite nu numai in cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, ci si in cazul actelor juridice unilaterale

Privite intr‑un cadru general, viciile de consimtamant pot fi considerate ca fiind acele imprejurari care afecteaza caracterul constient si liber al vointei de a face un act juridic. In dreptul civil, teoria viciilor de consimtamant are si un fundament moral. Se considera ca ar fi contrar moralei si regulilor de convietuire sociala ca o per 919i83j soana sa beneficieze de situatia de inferioritate in care s‑a aflat la un moment dat autorul actului juridic, ca urmare a necunoasterii realitatii, a manoperelor dolosive folosite de cealalta parte sau a constrangerii exercitate asupra sa

Viciile de consimtamant sunt: eroarea, dolul, violenta si leziunea. S‑a aratat ca leziunea nu este un viciu de consimtamant, ci o conditie de anulare a actelor juridice savarsite de minorii cu capacitate de exercitiu restransa, care incheie singuri, fara incuviintarea reprezentantului legal, acte pentru a caror validitate nu se cere si autorizarea prealabila a autoritatii tutelare. S‑a sustinut ca atunci cand o parte, profitand de ignoranta, nestiinta ori starea de constrangere in care se gasea cealalta parte, ii pricinuieste acesteia o vatamare rezultata din disproportia prestatiilor reciproce, actul poate fi declarat nul, dar nu pentru leziune, ci pentru ca se intemeiaza pe o cauza imorala. Ca urmare, intr‑un asemenea caz, nu ne aflam sub influenta unui viciu de consimtamant, sanctionat cu nulitatea relativa, ci a unei cauze imorale, care atrage nulitatea absoluta

A. Eroarea

49. Notiune. In doctrina si jurisprudenta se arata ca eroarea este viciul de con­sim­tamant care consta in reprezentarea gresita a realitatii cu prilejul incheierii actului juridic civil

Potrivit art. 954 C.civ.: ,,(1) Eroarea nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei. (2) Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s‑a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala, pentru care s‑a facut conventia".

In primul alineat este reglementata eroarea asupra calitatilor substantiale ale obiec­tului actului (error in substantiam), iar in al doilea alineat se reglemen­teaza eroa­rea asupra identitatii ori calitatilor persoanei cocontractante (error in personam).

50. Structura si conditii. In structura erorii viciu de consimtamant intra un singur element (de natura psihologica) ce consta in falsa reprezentare a realitatii, de unde rezulta si dificultatea dovedirii sale (pe de alta parte, eroarea este un fapt juridic stricto sensu, deci poate fi dovedita cu orice mijloc de proba).

Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic sa constituie viciu de consimtamant, trebuie intrunite cumulativ doua conditii:

a) elementul asupra caruia cade falsa reprezentare sa fi fost determinant, hotarator, pentru incheierea actului juridic. Cel care invoca eroarea trebuie sa pro­beze ca tocmai elementul asupra caruia s‑a inselat el este cel care l‑a deter­minat sa se angajeze juridic, avand o influenta hotaratoare asupra consimta­mantului sau. Aprecierea caracterului determinant al elementului fals se face dupa un criteriu subiectiv, adica in concreto, in functie de circumstantele in care s‑a contractat si persoana celui in cauza (varsta, profesie, nivel de pregatire etc.). Prin exceptie, se poate apela la o apreciere in abstracto, prin luarea in considerare a comportamentului‑etalon al unui bonus pater familias.

S‑a mai retinut ca atunci cand falsa reprezentare cade asupra valorii econo­mice a contraprestatiei, este vorba de o eroare lezionara care nu este supusa regu­lilor de la eroarea viciu de consimtamant, ci regulilor de la leziune, ca viciu de consimtamant

b) in cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros, este necesar ca si cealalta parte sa fi stiut ori sa fi trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa repre­zentare este hotarator pentru incheierea actului juridic civil in cauza. Aceasta conditie este impusa de nevoia certitudinii operatiunilor juridice care intervin in circuitul civil.

51. Clasificare. Dupa natura realitatii reprezentate. In functie de natura realitatii reprezentate, eroarea poate fi de doua feluri: eroarea de fapt si eroarea de drept.

Eroarea de fapt consta in falsa reprezentare a unei situatii de fapt in legatura cu incheierea actului juridic si la momentul incheierii lui. Ea priveste fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cu care se contracteaza.

Eroarea de drept consta in falsa reprezentare a existentei sau continutului unei norme juridice civile la incheierea unui act juridic.

In doctrina, unii autori au sustinut inadmisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimtamant avand in vedere "obligatia cunoasterii legii", asa incat nimeni nu poate invoca necunoasterea legii nemo censetur ignorare legem. Opinia majo­ritara este insa in sensul admisibilitatii erorii de drept , avand in vedere ca:

a) art. 953 C.civ. prevede nevalabilitatea consimtamantului ,,cand este dat prin eroare", fara a face distinctia intre eroarea de drept si eroarea de fapt, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus;

b) potrivit art. 1206 alin. (2) C.civ., marturisirea judiciara poate fi revocata numai pentru eroare de fapt, de unde rezulta, per a contrario, ca marturisirea nu poate fi revocata pentru eroare de drept, ceea ce inseamna ca in celelalte cazuri eroarea de drept este admisa;

c) in masura in care se produce, efectele erorii sunt aceleasi, indiferent daca ne aflam in prezenta unei erori de fapt sau a unei erori de drept, iar ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet

52. Dupa consecintele produse. In functie de gravitatea ei sau consecintele pe care le produce, eroarea poate fi de trei feluri: eroarea obstacol, care atrage nulitatea absoluta a actului; eroarea‑viciu de consimtamant, care atrage nulitatea relativa a actului; eroarea indiferenta, care nu afecteaza valabilitatea actului.

Eroarea obstacol (eroarea distructiva de vointa) este cea mai grava forma a erorii, care face ca vointa celor doua parti sa nu se poata intalni si, deci, actul sa nu se poata forma in mod valabil. Exista doua situatii:

a) eroare asupra naturii actului juridic ce se incheie (error in negotium), cand o parte crede ca incheie un anumit act juridic, iar cealalta parte crede ca incheie un alt act juridic. Partile urmarind doua lucruri diferite, nu exista consimtamant (nihil fit, nulla contrahitur obligatio)

b) eroare asupra identitatii obiectului (error in corpore), adica una dintre parti crede ca trateaza cu privire la un anumit bun, iar cealalta are in vedere un alt bun

Pe de alta parte, eroarea‑viciu de consimtamant (eroare grava), presupune ca falsa reprezentare cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului juridic (error in substantia), fie asupra persoanei cocontractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam).

Interpretarea sintagmei ,,substanta obiectului conventiei" [art. 954 alin. (1) C.civ.] a evoluat de la o conceptie obiectiva, care vedea in substanta materia fizico‑chimica din care era format obiectul material al contractului (bunul), la o conceptie subiectiva, care are in vedere, nu doar calitatile fizice, ci si de natura intelectuala pe care o parte le‑a atribuit in constiinta sa prestatiei celeilalte parti. Este vorba despre ceea ce partile au convenit ca este esential pentru fiecare dintre ele intr‑un anumit contract, nu doar de substanta lucrului, ci de substanta con­trac­tului . Practica a statuat ca substanta obiectului actului este constituita din acele calitati ale sale care au fost determinante pentru parti sau parte intr‑o asemenea masura incat, daca ar fi cunoscut lipsa acestora, actul nu s‑ar mai fi incheiat

In principiu, eroarea asupra persoanei nu atrage anularea conventiei. Prin exceptie, in cazul actelor incheiate in considerarea unei anumite persoane (intuitu personae) identitatea sau insusirile esentiale ale persoanei pot atrage aceasta sanc­tiune [art. 954 alin. (2) C.civ.]. In acest sens, art. 1712 C.civ. declara anulabila tranzactia cand exista eroare asupra persoanei cu care s‑a incheiat.

In fine, eroarea indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic, asupra unor elemente accesorii, care nu tin de substanta obiectului actului. Poate fi vorba de eroarea asupra numelui persoanei sau asupra persoanei, cand nu s‑a contractat intuitu personae, eroarea de calcul (care poate fi indreptata, fara ca partea sa se poata opune acestei indreptari, asa cum rezulta din interpretarea art. 1717 C.civ.) sau o simpla eroare de tehnoredactare, "de condei" (error in transcribendis verbis non nocet). O astfel de eroare poate atrage cel mult o diminuare valorica a prestatiei.

B. Dolul (viclenia)

53. Notiune. Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic. Potrivit art. 960 alin. (1) C.civ.: "Dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene intrebuintate de una din parti, sunt astfel incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n‑ar fi contractat". Este vorba, asadar, despre o eroare provocata, care nu mai este spontana, precum eroarea propriu‑zisa, ci opera celeilalte parti realizata prin mij­loace inselatoare

54. Structura. Dolul este alcatuit din doua elemente:

a) un element material, obiectiv, constand in utilizarea de mijloace viclene prin care persoana este indusa in eroare. Jurisprudenta si doctrina au aratat ca aceste mijloace pot consta in manevre (acte pozitive), in simple minciuni sau chiar reticente . Asadar, poate consta atat intr‑o actiune pozitiva (fapt comisiv), cat si intr‑o actiune negativa (fapt omisiv). Initial a fost respinsa ideea unui "dol prin reticenta" (printr‑un fapt omisiv) considerandu‑se ca "cine nu vorbeste nu inseala", insa in prezent se considera ca acesta se concretizeaza in ascunderea ori necomunicarea celeilalte parti a unei imprejurari esentiale, pe care aceasta ar fi trebuit sa o cunoasca . Spre exemplu, s‑a admis ca este dol prin reticenta daca, la incheierea casatoriei, unul dintre soti a ascuns celuilalt, cu buna stiinta, boala de care suferea ori numai amploarea si manifestarile concrete ale acesteia

b) un element subiectiv, intentional, ce consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic. Jurisprudenta a aratat ca nu exista dol daca cealalta parte cunostea imprejurarea pretins ascunsa sau daca eroarea a fost provocata dintr‑o simpla neglijenta, fara rea‑credinta.

55. Clasificare. Dupa consecintele pe care le are asupra valabilitatii actului juridic se distinge intre dolul principal si dolul incident.

Dolul principal (dolus dans causam contractui) este dolul care cade asupra unor elemente importante, determinante la incheierea contractului si care atrage anularea actului.

Dolul incident (dolus incidens), numit si secundar, este cel care cade asupra unor imprejurari nedeterminante pentru incheierea actului juridic si care nu atrage nevalabilitatea actului (poate determina o reducere a prestatiei).

Aceasta clasificare are originea in dreptul roman, unde se distingea intre dolus malus (dolul grav), cand manoperele intrebuintate erau frauduloase sau viclene, si dolus bonus (dolul usor), cand manoperele folosite exprimau o anumita iste­time, condamnabila moralmente, dar tolerata de lege, prin care cineva isi apara interesele sale legitime.

56. Conditii. Pentru a duce la anularea actului, dolul trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie determinant si sa provina de la cealalta parte. Mai intai, dolul trebuie sa fie determinant pentru incheierea actului, conform art. 960 alin. (1) C.civ., intrucat intre mijloacele viclene folosite de autorul dolului si consimta­mantul dat de victima trebuie sa existe un raport de cauzalitate. Nu va fi retinut deci ca viciu de consimtamant decat dolul determinant sau principal, nu si dolul incident, accidental, neesential, care, fara a determina partea sa incheie actul juridic, o face doar sa accepte clauze mai oneroase, motiv pentru care el nu atrage anulabilitatea actului juridic. Caracterul determinant al unui element pentru incheierea actului se apreciaza dupa un criteriu subiectiv, adica in concreto, de catre instanta judecatoreasca. S‑a subliniat ca aria elementelor asupra carora poate sa poarte dolul, este mai intinsa decat la eroare

Mijloacele viclene, pentru a se putea constitui in dol, trebuie sa prezinte o anu­mita gravitate (dolus malus), ceea ce inseamna ca simpla exagerare, cu scop de publicitate, nu reprezinta dol, ci o practica ingaduita in activitatea de contrac­tare (dolus bonus), cum poate fi cazul exagerarilor comerciantilor asupra calitatii marfurilor, daca nu sunt urmate de manopere frauduloase caracteristice pentru a impiedica verificarea calitatii marfii.

Pe de alta parte, de principiu, daca manoperele dolosive sunt savarsite de un tert, ele nu pot atrage anularea actului juridic. Daca o parte a fost complice la dolul savarsit de catre un tert impotriva celeilalte parti, aceasta va atrage anularea actului juridic, deoarece partea, in mod intentionat, a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene. Exista, de asemenea, dol si atunci cand acesta a fost savar­sit de un reprezentant (spre exemplu, mandatarul) sau de prepusul (anga­jatul) uneia dintre parti.

57. Sanctiune si proba. Ca viciu de consimtamant, dolul atrage nulitatea relativa a actului juridic, actiunea in anulare putand fi promovata doar de victima manoperelor dolosive. Intrucat dolul are o natura juridica dubla, respectiv viciu de consimtamant si fapta ilicita a autorului manoperelor dolosive, el poate constitui temei nu numai pentru actiunea in anularea actului juridic, ci si pentru o actiune in despagubire.

Articolul 960 alin. (2) C.civ. dispune ca dolul "nu se presupune", de unde rezulta ca partea care invoca dolul ca viciu de consimtamant va trebui sa‑l dovedeasca. Fiind un fapt juridic, se accepta dovada dolului prin orice mijloace de proba, inclusiv martori si prezumtii. Datorita elementului sau material, obiectiv, exterior ("vizibil"), proba dolului este mai usor de facut, spre deosebire de proba erorii.

C. Violenta

58. Notiune. Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in ame­nin­tarea unei persoane cu un rau de natura sa ii produca o temere ce o deter­mina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l‑ar fi incheiat

S‑a aratat ca in aceasta materie violenta este constrangerea exercitata asupra unei persoane pentru a‑i "smulge" (art. 953 C.civ.) consimtamantul, o presiune careia nu‑i poate opune rezistenta (vis autem est majoris rei impetus, qui repelli non potest) . Daca in cazul erorii sau al dolului, victima viciului de consimtamant nu constientizeaza faptul ca vointa sa se manifesta in mod defectuos, in cazul violentei, ea este constienta ca nu ar trebui sa incheie actul juridic, dar nu este libera sa decida.

59. Structura. Ca si dolul, violenta este alcatuita din doua elemente:

a) un element exterior, obiectiv, constand intr‑o amenintare cu un rau;

b) un element subiectiv, psihologic, constand in starea de teama insuflata persoanei amenintate.

Elementul obiectiv, manifestarea intentiei de a face celeilalte parti un rau, poate sa priveasca un rau de natura patrimoniala (precum, distrugerea unui bun), un rau de natura fizica (precum, vatamarea integritatii corporale, art. 956 prevede ca "va fi expusa persoana"), sau un rau de natura morala (spre exemplu, compro­miterea reputatiei).

Potrivit art. 956‑957 C.civ., raul cu care se ameninta poate sa priveasca per­soane sau bunuri. Cu privire la persoane, art. 957 prevede ca violenta este cauza de nulitate "si cand s‑a exercitat asupra sotului sau a sotiei, asupra descendentilor si ascendentilor", iar doctrina si jurisprudenta au interpretat extensiv acest text si au considerat ca poate fi vorba de orice persoana de care cel amenintat este legat printr‑o puternica afectiune (alte rude - frate, unchi, nepot etc. sau prieteni) care trebuie sa rezulte din imprejurarile cauzei. Cu privire la bunuri, legea trimite expres la "averea sa", adica la "toate" bunurile victimei, dar are in vedere bunuri de o anumita importanta, care justifica ingrijorarea. In plus, nu este exclus ca amenintarea sa priveasca bunurile celorlalte persoane prevazute de art. 957.

In legatura cu elementul subiectiv al violentei s‑a subliniat ca tocmai temerea insuflata victimei altereaza consimtamantul acesteia. Starea de teama provocata de amenintarea cu un rau este cea care da nastere motivului (evitarea raului) ce determina victima sa incheie actul juridic. Potrivit art. 956 alin. (1) C.civ. (ultima parte) violenta trebuie sa inspire frica unui "rau considerabil si prezent". S‑a subliniat ca nu raul trebuie sa fie "prezent" la incheierea actului, ci temerea ce inspira aceasta amenintare trebuie sa fie "prezenta si actuala", iar raul poate fi si "viitor" (amenintarea cu lovirea sau moartea unei persoane care nu este de fata la incheierea unui act, poate inspira o temere prezenta a unui rau considerabil).

60. Clasificare. Violenta poate fi clasificata in functie de doua criterii, si anume:

a) natura raului cu care se ameninta;

b) caracterul amenintarii.

Dupa natura raului cu care se ameninta, violenta poate sa fie fizica (vis), atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica a persoanei ori bunu­rile sale, sau morala (metus), atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

In raport de caracterul amenintarii, se poate deosebi intre violenta legitima (justa), si violenta nelegitima (injusta). Se considera ca violenta este legitima cand, spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu judecata, daca nu isi executa de bunavoie obligatia. Dupa cum vom vedea, numai amenintarea nele­gitima constituie viciu de consimtamant.

61. Conditii. Pentru a atrage anularea actului juridic violenta trebuie sa inde­pli­neasca doua conditii:

a) sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic;

b) sa fie nelegitima (injusta).

Mai intai, violenta trebuie sa fie determinanta pentru incheierea actului juridic, ceea ce inseamna ca teama insuflata de amenintare trebuie sa fie de asemenea natura incat, in caz contrar, partea n‑ar fi incheiat actul juridic. Potrivit art. 956 C.civ. temerea insuflata trebuie sa fie "rationabila dupa dansa" (per­soana amenintata). In aprecierea caracterului determinant se va tine seama in aceasta materie "de etate, de sex si de conditia persoanelor" [art. 956 alin. (2)], se va folosi un criteriu subiectiv; va fi analizat in concreto in functie de impre­jurarile cauzei si situatia persoanelor

Cu privire la conditia ca amenintarea sa fie nelegitima (atrox, adversus bonus mores) se va retine ca nu orice amenintare, prin ea insasi, constituie o violenta viciu de consimtamant, ci numai atunci cand amenintarea este nejustificata, cand reprezinta o incalcare a legii. Spre exemplu, nu s‑ar putea cere anularea unei ipoteci pe care debitorul a constituit‑o in urma amenintarii creditorului ca il va exe­cuta silit, pentru ca acesta n‑a facut decat sa uzeze de dreptul sau, ori se accepta ca nemo videtur vim facere, qui iure suo utitur, et ordinaria actione experitur. Jurisprudenta a statuat ca mostenitorul care a semnat o conventie privind impartirea bunurilor succesorale nu va putea invoca nulitatea acesteia sub cuvant ca semnatura sa a fost data sub imperiul amenintarii cu darea in judecata, spre a se obtine o hotarare judecatoreasca de partaj. Aceasta deoarece, pentru a se putea retine existenta violentei, este necesar ca amenintarea sa fie ilicita si deci sa se refere la o fapta pe care cel ce ameninta nu ar fi indreptatit sa o faca

Din imprejurarea ca violenta trebuie sa indeplineasca aceste conditii, rezulta ca "simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia" (art. 958 C.civ.). Este vorba, spre exemplu, de temerea reverentiara a descendentilor fata de ascendentii lor (copii‑parinti, nepoti‑bunici etc.), de "teama de a le displace", provocata, nu de frica, ci de respect si politete, de atitudinea binevoitoare, atenta si respectuoasa ce caracterizeaza asemenea relatii. Per a contrario, daca ascen­dentii sau persoanele carora le datoram respect au exercitat o anumita violenta pentru incheierea unui act juridic, poate fi ceruta anularea actului.

Pe de alta parte, amenintarea cu un rau este viciu de consimtamant chiar si atunci cand provine de la un tert, potrivit art. 955 C.civ.: "Violenta in contra celui ce s‑a obligat este cauza de nulitate, chiar si cand este exercitata de o alta per­soana decat aceea in folosul careia s‑a facut conventia". S‑a subliniat ca starea de necesitate in care se gaseste o persoana, care o determina sa incheie un act juri­dic pe care altfel nu l‑ar fi incheiat, poate fi asimilata violentei - viciu de con­sim­tamant . In fine, potrivit art. 959 C.civ. actul juridic nu mai poate fi anulat pentru violenta daca "dupa incetarea violentei, conventia s‑a aprobat expres sau tacit".

62. Proba. Reprezentand un fapt juridic, violenta poate fi dovedita prin orice mijloc de proba, inclusiv prin martori si prezumtii. Datorita naturii juridice duble, atat de viciu de consimtamant, cat si de fapta ilicita, violenta poate constitui temei pentru doua actiuni, atat pentru anularea actului juridic, cat si pentru despagubiri^[23].

D. Leziunea

63. Notiune si reglementare. Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in paguba materiala pe care o sufera una din parti din cauza dispro­portiei vadite de valoare intre contraprestatii, ce exista in chiar momentul inche­ie­rii conventiei. Ea consta in disproportia vadita de valoare intre contraprestatiile partilor actului juridic civil

Codul civil contine dispozitii privind leziunea in art. 951, art. 1157‑1160 si art. 1162‑1165. Acestea trebuie insa raportate la dispozitiile art. 25 alin. (1) si (2) din Decretul nr. 32/1954, conform carora "aplicarea dispozitiilor referitoare la actiunea in anulare pentru leziune se restrange la minorii care, avand varsta de 14 ani impliniti, incheie singuri, fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a caror valabilitate nu se cere si incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, daca aceste acte le pricinuiesc vreo vatamare. Actele juridice ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune".

64. Structura. Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei.

In cadrul conceptiei subiective, leziunea este constituita din doua elemente: unul obiectiv (disproportia de valoare intre contraprestatii) si unul subiectiv (profitarea de starea de nevoie in care se gaseste cealalta parte).

In cadrul conceptiei obiective, leziunea are un singur element, si anume prejudiciul material determinat de diferenta de valoare intre prestatiile partilor actului juridic.

In sistemul nostru este consacrata conceptia obiectiva, asa incat cel care invoca leziunea trebuie sa dovedeasca numai vadita disproportie de valoare intre prestatia sa si prestatia celeilalte parti. S‑a subliniat ca daca o parte profita de starea de nevoie in care se afla cealalta parte, in momentul incheierii actului, se pune problema nulitatii absolute a actului pentru cauza imorala.

65. Conditii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

- paguba materiala sa fie o consecinta directa a actului juridic respectiv, avand in vedere ca potrivit art. 1158 C.civ. nu poate fi exercitata actiunea in resciziune atunci cand leziunea rezulta dintr‑un "eveniment cauzal si neasteptat";

- paguba sa existe in momentul incheierii actului juridic, ci sa nu apara ulte­rior datorita "schimbarii circumstantelor" (cresterea costurilor executarii, sca­derea valorii uneia dintre contraprestatii etc.) care pot pune problema imprevi­ziunii contractuale;

- disproportia de valoare intre contraprestatii sa fie vadita (spre exemplu, in situatia art. 694 C.civ. trebuie ca succesiunea sa fi fost micsorata "cu mai mult de jumatate").

66. Domeniul de aplicare. Leziunea are in prezent un domeniu de aplicare restrans, atat in ceea ce priveste persoanele ce o pot invoca drept cauza de anulare, cat si sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune.

Mai intai, leziunea ii vizeaza pe minorii intre 14 si 18 ani, deci persoanele cu capacitate de exercitiu restransa. In acest sens, art. 1165 C.civ. prevede ca "majo­rul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune". Prin exceptie se admite ca persoana cu capacitate de exercitiu deplina poate invoca leziunea in doua situatii:

a) conventia de salvare maritima

b) cand dupa ce a acceptat succesiunea expres sau tacit, aceasta "ar fi absor­bita sau micsorata cu mai mult de jumatate, prin descoperirea unui testament, necunoscut in momentul acceptarii" (art. 694 C.civ.)

Pe de alta parte, in ceea ce priveste actele juridice susceptibile de anulare pentru leziune, trebuie indeplinite urmatoarele cerinte:

1) sa fie acte juridice civile de administrare;

2) sa fie incheiate de minorul intre 14 si 18 ani singur, fara incuviintarea ocro­titorului legal;

3) sa fie lezionare pentru minor;

4) sa fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros si comutative.

In ceea ce priveste sanctiunea, se admite ca leziunea poate atrage doua sanc­tiuni alternative:

a) nulitatea relativa a actului (actiunea in justitie specifica este "actiunea in resciziune");

b) reducerea sau, dupa caz, marirea uneia dintre prestatii.