StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept comunitar
Trimite articolul prin email Competentele comunitatilor europene si domeniile de actiune : Drept comunitar Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Competentele comunitatilor europene si domeniile de actiune



COMPETENTELE COMUNITATILOR EUROPENE SI DOMENIILE DE ACTIUNE


1. Principii generale privind competentele

1.1. Instituirea principiilor



Stabilirea competentelor in cadrul Comunitatilor europene si a Uniunii Europene apare ca o problema deosebit de complexa, motivele fiind bazate atat pe caracterul eterogen al Comunitatilor cat si pe repartizarea competentelor intre Comunitati si state. Aceste competente nu sunt reglementate de tratate in mod general, ci in functie de obiectul de activitate al Comunitatilor. Din aceasta cauza jurisprudenta a trebuit sa intervina in numeroase cazuri si sa rezolve neintelegerile aparute, statuand totodata si o practica prin care se pot gasi solutii altor situatii asema­natoare.

In vederea stabilirii competentelor Comunitatilor europene si a competentelor statelor membre trebuie sa se porneasca de la elementele de baza ale constructiei comunitare. Un prim element care trebuie avut in vedere este faptul ca aceste trei Comunitati constituie organizatii internationale specializate, instituite prin tratate. Din aceasta realitate rezulta principiul conform caruia ele au competente care le sunt conferite de catre tratatele constitutive .In al doilea rand, trebuie sa se tina seama de faptul ca statele membre ale Comunitatii continua sa-si pastreze o serie de domenii in care au competente exclusive. Aceasta situatie duce la necesitatea delimitarii domeniilor de competenta ale acestor entitati, determinarea raporturilor dintre ele si stabilirea modalitatilor de solutionare a diferendelor care pot aparea ca urmare a activitatilor desfasurate de catre organele acestora. Principiile care guverneaza repartizarea competentelor intre Comunitati si statele membre sunt prevazute de Tratatul de la Maastricht in art. 3B , care modifica Tratatul C.E. si care are urmatorul continut: 'Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care i-aju fost conferite si a obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat, in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiaritatii, decat daca, si in masura i 141c25b n care, obiectivele activitatii proiectate nu pot fi realizate de catre statele membre intr-o maniera satisfacatoare, insa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii proiectate. Nici o actiune a Comunitatii nu va depasi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.' Din continutul acestui articol se desprind trei principii care guverneaza competentele comunitare:

principiul specializarii;

principiul subsidiaritatii;

principiul proportionalitatii.

Desi respectivele principii sunt proclamate in acest articol, trebuie remarcat faptul ca ele nu sunt stabilite pentru prima data prin Tratatul de la Maastricht, intrucat se regasesc in anumite prevederi ale tratatelor constitutive ale comunitatilor, chiar daca nu au fost foarte clar exprimate.

1.2. Coexistenta competentelor comunitare cu cele ale statelor membre

Situatia specifica a Comunitatilor europene determina existenta unor diferente comparative cu situatia din cadrul statelor federale in ceea ce priveste repartizarea competentelor. Astfel, daca in cazul unor state federale (ex. Germania) constitutia prevede modul de repartizare a competentelor, in cadrul tratatelor comunitare nu exista dispozitii exprese, motiv pentru care a revenit Curtii de Justitie sarcina de a statua unele principii in acest sens. Regula de baza este ca statele nu isi pierd competentele proprii prin atribuirea unor competente Comunitare, dar apar unele modificari in exercitarea acestora. Este vorba de o situatie in care pot exista competente concurente. De asemenea, exista o complementaritate a competentelor, sau asa-numitul 'federalism cooperativ'.

Astfel, in cazul atribuirii unor competente Comunitatilor, statele nu mai dispun de o competenta proprie, autonoma in acel domeniu, chiar in cazul in care Comunitatile nu si-au exercitat inca in mod efectiv propria competenta. Statele sunt deci obligate sa respecte aceste reglementari generale si sa actioneze in conformitate cu prevederile lor. In situatia in care Comunitatile isi exercita atributii conferite prin tratate si emit acte normative, statele nu mai au alta posibilitate decat sa actioneze in cadrul prescris de acestea si daca eventual trebuie sa adopte alte acte normative de aplicare, acestea nu pot fi decat in concordanta cu cele comunitare. Exemplu cel mai elocvent in acest sens este domeniul 'pietei interne'. Pana la adoptarea Actului Unic European, domeniul respectiv a fost lasat in mare masura la latitudinea statelor, fapt care a dus la existenta unor piedici in vederea realizarii acestui obiectiv datorita reglementarilor diferite pe plan national. Initial se prevedea realizarea pietei interne ca obiectiv de baza pentru cel mai tarziu 1 ianuarie 1993, statele urmand sa actioneze in vederea aplicarii acestor prevederi. Ulterior s-a dovedit ca realizarea acestui obiectiv era mai complicata si necesita conditii si reglementari mai complexe.

Exista insa in cadrul acestei repartizari de competente si domenii in care statele isi pastreaza o competenta proprie, cum ar fi de exemplu adoptarea de reglementari privind apararea ordinii publice, a moralei si securitatii publice, cooperarea in protectia mediului inconjurator (care se coroboreaza cu cea a Comunitatilor) precum si in domeniul dezvoltarii. In alte cazuri considerate exceptionale. Comunitatile au o competenta exclusiva. Statele si-au pierdut competenta proprie si nu mai pot actiona decat in baza unei abilitari speciale din partea Comunitatilor. Este cazul domeniilor de interes colectiv, comunitar (exemplu: realizarea pietei interne unice). Aceasta competenta exclusiva se considera a fi exercitata si in domeniul relatiilor Comunitatilor cu terte state, sau in domeniu conservarii resurselor marine.

1.3. Principiul specializarii

Principiul specializarii Comunitatilor se bazeaza pe dispozitiile trata­telor constitutive ale acestora, care au conferit fiecareia un anumit obiect de activitate si, in consecinta, competente specifice, corespunzatoare realizarii scopului prevazut de tratate. Daca in cazul C.E.C.O. si C.E.E.A. tratatele au stabilit domenii de activitate foarte specializate, sectoriale, in cazul C.E.E. s-a avut in vedere o diversificare a domeniilor de activitate si o extindere a competentelor. Acestea au fost in continuare extinse prin Actul Unic European, iar adoptarea Tratatului de la Maastricht 'a constituit un moment deosebit de important in largirea sferei de activitate a acestei comunitati nu numai prin inlaturarea calificativului 'economic', cat mai ales prin instituirea Uniunii Economice si Monetare, care are ca nucleu Comunitatea Europeana. Art. 3 B din Tratatul C.E., asa cum a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, statueaza ca principiu general: 'Comunitatea actioneaza in limitele de competenta care ii sunt conferite si a obiectivelor ca ii sunt atribuite prin prezentul tratat'. Consecinta acestor reglementari rezida pe de o parte in faptul ca statele pot sa ceara anularea acelor acte comunitare care au fost adoptate prin depasirea de catre state a competentelor atribuite Comunitatilor de catre tratate, iar pe de alta parte, in faptul ca statele nu pot sa-si depaseasca propria competenta rezultata in urma ratificarii sau aderarii la aceste tratate, eventualele actiuni ale lor in acest sens putand fi sanctionate. Din activitatea jurisdictionala se constata ca interpretarea dispozitiilor din tratate privind competenta nu este restrictiva. Desi este vorba de organizatii specializate, sunt recunoscute si asa-numitele 'competente implicite', care nu sunt prevazute in mod expres de catre tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctiva, globala si avand in vedere realizarea obiectul tratatului. Aceasta interpretare poate fi facuta atunci cand dispozitiile tratatului prevad o enumerare exemplificativa a unor domenii in care se confera competenta Comunitatilor, altele nefiind deci interzise. Se are in vedere, de exemplu, faptul ca daca in sarcina Comunitatilor revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde competenta acestora si in domeniul extern, pentru acele masuri care sunt necesare bunei indepliniri a atributiilor pe plan intern. De asemenea, jurisprudenta Curtii a statuat ca dispozitiilor tratatelor privind competentele Comunitatilor trebuie sa li se dea o interpretare mai mult 'extinsa' decat 'restransa' (de exemplu in domeniul formarii profesionale, unde Comunitatile nu au competente expres prevazute). Extinderea competentelor Comunitare fata de cele prevazute in tratate trebuie sa se faca insa doar in limitele care sunt cuprinse in tratate, orice depasire a acestora fiind supusa anularii. Se evidentiaza si o diversitate de competente comunitare, respectiv:

competenta normativa;

competenta executiva;

competenta de control;

competenta jurisdictionala.

Fiecare dintre acestea este exercitata prin institutiile si organele abilitate prin tratate si alte acte normative comunitare, sau de drept intern. Astfel, Comunitatile au posibilitatea de a sanctiona persoanele fizice sau agentii economici pentru nerespectarea reglementarilor comunitare, dar nu dispun de mijloace pentru aplicarea sanctiunilor, acestea fiind duse la indeplinire de catre state, prin organele lor competente, aceasta constituind o obligatie a statelor in cadrul cooperarii comunitare.

1.4. Principiul subsidiaritatii

Subsidiaritatea ca principiu in domeniul competentelor Comunitatilor inseamna ca acestea nu intervin in domeniile care nu tin de competenta lor exclusiva, decat in masura in care obiectivele avute in vedere nu pot fi realizate in mod corespunzator de catre statele membre, acestea putand fi mai bine indeplinite la nivel comunitar. Se are in vedere faptul ca ceea ce poate fi realizat in mod individual, de catre fiecare stat, nu trebuie facut in comun, dar daca aceasta realizare individuala nu este posibila, se impune interventia colectiva. Competenta de drept comun este deci a statelor, iar interventia comunitara, in practica, este de natura sa duca in suficiente cazuri la situatii dificile in ceea ce priveste delimitarea competentelor, fapt pentru care in doctrina s-au exprimat opinii con<roversate in legatura cu aceasta problema, in mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a limitarii compe­tentelor sale, in vederea acordarii unor competente sporite Comunitatilor. Competenta nationala constituie regula, iar competenta comunitara exceptia. Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind compe­tentele prin Tratatul de la Maastricht (art. 3 B alin. 2 din tratatul C.E.). El are insa atat precedente doctrinare, cat si constitutionale . Dintre sursele doctrinare se impun a fi mentionate acele teorii care incercau sa confere o protectie individului fata de interventiile publice nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai scazut posibil. Acest principiu a cunoscut o evolutie in sensul interventiei forului superior numai atunci cand cel inferior nu reusea sa aiba eficienta in actiunile sale. Pe plan legislativ, el si-a gasit aplicarea in diferite reglemecitari constitutionale (ex. Germania), precum si in domeniul comunitar, in mod implicit. Astfel, art. 5 din tratatul C.E.C.O. face o referire indirecta la acest principiu in reglementarile privind concurenta, iar in tratatul C.E. se regaseste in:

art. 235 care confera Consiliului de Ministri dreptul de a actiona in domeniile de competenta a statelor membre;

art. 113 si 116 care se refereau la politica in domeniul comercial; (art. 116 a fost abrogat prin Tratatul de la Maastricht);

art. 178 si 215 privind responsabilitatea extracontractuala a Comunitatii;

art. 100 privind concordanta legislatiilor nationale.

S-a constatat insa de catre jurisprudenta comunitara si de catre statele membre ca, in vederea constructiei comunitare, subsidiaritatea trebuie sa devina un principiu al relatiilor comunitare generale. El a fost exprimat pentru prima oara in acest sens in proiectul de Uniune Europeana al lui A. Spinelli, propus Parlamentului European (15 iulie 1983), iar din Actul Unic European rezulta, fara sa fie mentionat expres, din dispozitiile privind mediul inconjurator.

Tratatul de la Maastricht a fost insa cel care i-a dat o formulare relativ clara si precisa (art. 3 B).

1.4.1. Respectarea principiului subsidiaritatii in activita­tea institutiilor comunitare

Principiul subsidiaritatii a starnit discutii si pe planul politicii comunitare, fiind disputat cu ocazia unor reuniuni ale Consiliului European. Astfel, la Birmingham (16 octombrie 1992) si Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat implicatiile practice ale acestui principiu si s-au stabilit liniile directoare, de natura sa aprecieze in mod corect, de la caz la caz, daca o masura luata de un organ comunitar este conforma acestui principiu. S-a stabilit astfel ca, in vederea aplicarii acestuia, trebuie sa se respecte identitatea nationala a statelor membre si competentele nationale ale acestora. In acelasi timp, Comunitatile trebuie sa actioneze in vederea realizarii scopului pentru care au fost create, neputand lasa doar in seama statelor aceste atributii, cu atat mai mult atunci cand ele nu pot fi indeplinite in mod corespunzator de catre state. Imbinarea interesului comunitar cu principiul subsidiaritatii isi gaseste reflectarea in modul de actiune al institutiilor comunitare in vederea elaborarii dreptului comunitar derivat, precum si in jurisprudenta Curtii. Astfel, Comisia trebuie sa aiba in atentie sa nu propuna Consiliului spre adoptare proiecte de acte normative care - privite prin prisma subsidiaritatii - nu se impun in mod esential a fi adoptate la acest nivel, ele putand fi lasate in competenta statelor. De asemenea, privitor la directivele adoptate, trebuie sa se lase statelor posibilitatea sa aprecieze si sa aleaga mijloacele de aplicare, in vederea exercitarii rolului de initiativa legislativa, Comisia trebuie sa procedeze la consultari cat mai largi pentru a putea oferi o baza cat mai solida justificarii sale fata de cerintele principiului subsidiaritatii.

Consiliul, in activitatea sa de legiferare, trebuie sa aiba in vedere in mod permanent respectarea acestui principiu.

Parlamentul European, prin competenta sa codecizionala, de asemenea, va trebui sa fie un garant al respectarii acestui principiu. Curtea de Justitie, in exercitarea competentelor sale, poate fi solicitata sa se pronunte asupra nerespectarii dispozitiilor art. 3 B din Tratatul de la Maastricht. Consiliul European a decis in legatura cu acest articol ca el nu are o aplicabilitate directa, revenind Curtii rolul de a decide in cazurile in care un justitiabil ataca in fata unei instante nationale un act comunitar pe motiv ca el este contrar principiului subsidiaritatii. Competenta este atribuita Curtii de Justitie, intrucat se invoca o chestiune de valabilitate a acestuia, care nu este de competenta instantei nationale.


1.5. Principiul proportionalitatii

Continutul principiului proportionalitatii consta in faptul ca actiunile Comunitatii nu vor depasi ceea ce este necesar pentru atingerea obiec­tivelor prevazute in tratat. Acest principiu a fost aplicat in jurisprudenta Curtii de Justitie inca din anul 1956, fiind considerat unul dintre princi­piile care rezulta din natura comunitatilor si care sunt inerente notiunii de piata comuna si doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazeaza. Potrivit acestui principiu, institutiile comunitare vor trebui sa actioneze in asa fel incat sa nu depaseasca in exercitarea competentelor ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci cand institutia poate sa aleaga intre mai multe variante de rezolvare a atributiilor sale, in baza acestui principiu, va trebui sa o aleaga pe cea mai putin constrangatoare pentru cel care urmeaza sa o execute, iar in cazurile in care se impun unele sarcini, acestea sa nu fie disproportionate in raport cu scopurile vizate. Acest principiu isi gaseste reflectarea mai ales in aplicarea unor masuri de sanctionare de natura administrativa sau penala, precum si in domeniul protectiei consumatorilor interni din statele membre, sau in cel al liberei circulatii a persoanelor. Principiul se aplica atat in ceea ce priveste masurile comunitare, cat si masurilor nationale care prevad sanctionarea incalcarilor normelor dreptului comunitar.


1.6. Aspecte noi prevazute in Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam privind principiile subsidiaritatii si proportionalitatii

Printr-un protocol anexa la Tratatul de la Amsterdam care modifica Tratatul de la Maastricht instituind Uniunea Europeana si care se refera la aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii, se arata ca in scopul definirii cu mai multa precizie a acestor principii si pentru a face ca ele sa fie respectate cu rigurozitate si sa fie aplicate in mod concret de catre toate institutiile, se cere ca fiecare institutie sa vegheze la aplicarea lor. Se prevede ca principiul subsidiaritatii nu pune in discutie competentele conferite Comunitatii Europene prin tratat, asa cum au fost ele interpretate de catre Curtea de Justitie. Pentru orice propunere de text legislativ, motivele care stau la baza acestuia trebuie sa faca obiectul unei declaratii de justificare si care sa demonstreze ca aceasta este conforma principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii, iar argumentele care justifica realizarea unui obiectiv la nivel comunitar in conditii mai bune trebuie sa fie sprijinite de indicatori calitativi si cantitativi. Potrivit protocolului, pentru ca o actiune comunitara sa fie justificata din punct de vedere al principiului subsidiaritatii, ea trebuie sa corespunda acestuia din cel putin doua motive:

obiectivele sale sa nu poata fi realizate suficient prin actiuni ale statelor membre potrivit reglementarilor constitutionale nationale

actiunea comunitara sa reprezinte modalitatea cea mai adecvata.
Pentru a aprecia aceasta situatie se va avea in vedere:

aspectul transnational al chestiunii;



actiunea la nivel national sa fie limitata sau chiar sa lipseasca, ceea ce ar fi contrar scopurilor tratatelor comunitare sau ar dauna in alt mod intereselor statelor membre;

actiunea la nivel comunitar sa prezinte avantaje evidente in comparatie cu actiunea la nivel national, datorita importantei scopurilor urmarite sau a efectelor acesteia.

Forma actiunii comunitare va fi pe atat de simpla pe cat o permite realizarea adecvata a obiectivului urmarit. Comunitatea nu legifereaza decat in masura in care acest lucru este necesar. Masurile Comunitatii trebuie sa lase autoritatilor nationale o marja de decizie cat mai mare, care sa permita atingerea obiectivelor, cu respectarea cerintelor tratatelor comunitare. Sunt, de asemenea, prevazute in protocol sarcini pentru Comisie in ceea ce priveste initierea de consultari inaintea initiativelor legislative, motivarea pertinenta a oricarei propuneri facute, eficienta oricaror cheltuieli propuse, precum si prezentarea de rapoarte anuale Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului Ministrilor, Comitetului regiunilor si Comitetului economic si social.

2. Campul de aplicare al competentelor comunitare

Analiza problematicii competentelor Comunitare presupune luarea in considerare a teritoriului si a persoanelor asupra carora acestea se exercita, intre competentele statelor si cele ale comunitatilor existand o serie de deosebiri.

Competenta teritoriala

In ceea ce priveste competenta teritoriala, intrucat Comunitatile nu au un teritoriu propriu, competenta lor se exercita asupra spatiului alcatuit din teritoriile statelor membre.

Aceasta competenta comunitara este limitata, ea avand doar prerogativele care rezulta din tratatele de constituire. Este vorba deci de o competenta partiala a Comunitatilor asupra acestor teritorii, complementara cu cea a statelor care, de asemenea, nu mai au o competenta integrala, intrucat au cedat o parte din aceste competente Comunitatilor.

Competenta comunitara se aplica deci intregii suprafete a statelor membre atat uscatului, cat si apelor interioare, marii teritoriale, platoului continental, zonei economice exclusive, cat si spatiului aerian aferent. Se recunoaste si o competenta extrateritoriala a Comunitatilor, care nu se confunda cu situatia in care unele norme comunitare se aplica in relatiile cu terte state, avand la baza unele acorduri incheiate intre acestia (acorduri incheiate cu A.E.L.S., S.E.E. etc.).

Competenta personala

Din punctul de vedere al persoanelor asupra carora se extinde competenta comunitara, aceasta se refera la totalitatea persoanelor fizice si morale ale tuturor statelor membre. Aceasta situatie se bazeaza si pe faptul ca exista si o cetatenie europeana, instituita prin Tratatul de la Maastricht.

2.2.1. Cetatenia europeana

Notiunea de cetatenie europeana isi are originea in documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul intalnirii sefilor de state si guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a unui grup de lucru care urma sa studieze conditiile si termenele in care se va putea acorda, pentru cetatenii celor noua state membre in momentul respectiv, drepturi speciale provenite din calitatea de cetateni ai statelor comunitare, in baza acestor documente, Comisia a inaintat Consiliului un raport cu privire la aceasta problema, desi nu se contura inca instituirea institutiei cetateniei europene in documentele respective.

Aceasta problema a fost reluata cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), cand s-a avut in vedere instituirea unei cetatenii europene. Pe baza acesteia urma sa se recunoasca unele drepturi politice si sociale pentru persoanele care urmau sa beneficieze de ea. Ea aparea deci ca un suport al uniunii politice care urma sa se creeze.

Se avea in vedere nu o contopire a identitatii nationale, ci o modalitate de comunicare intre acestea.

In prima faza s-a avut in vedere mai ales libera circulatie a persoanelor. Ulterior, s-a apreciat ca ea trebuie sa se refere, in finalul constructiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fara considerarea frontierelor si a altor limitari de natura nationala.

In urma exprimarii mai multor puncte de vedere in legatura cu aceasta problema, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 si-a axat discutiile pe doua probleme esentiale: recunoasterea unei duble cetatenii si atribuirea de drepturi cetatenilor comunitari fara sa se tina seama de cetatenia acestora. In legatura cu problema dublei cetatenii, s-a avut in vedere faptul ca orice persoana are, de regula, cetatenia statului sau, care ii confera anumite drepturi si obligatii. Cetatenia dubla, europeana, trebuie sa fie un complement al cetateniei nationale si nu o substituire a acesteia. Deci cetatenia de baza a oricarei persoane este stabilita conform normelor juridice interne, iar cetatenia europeana este o consecinta a detinerii unei cetatenii a unui stat care este membru al Uniunii Europene.

Aceasta conceptie a fost intarita prin Tratatul de la Maastricht (art. F, par. 1), care precizeaza ca: 'uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice'. Cetatenia europeana a fost astfel instituita prin tratatul de la Maastricht (art. 8 par. 1 C.E.).

Persoanele care beneficiaza de cetatenia europeana se bucura de o serie de drepturi. Astfel, persoana are dreptul la libera circulatie si sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decat limitarilor si conditiilor prevazute de Tratatul de la Maastricht si dispozitiilor adoptate in vederea aplicarii acestuia. Dreptul de vot la alegerile nationale si europene reprezinta o alta consecinta a recunoasterii calitatii de cetatean european, in acest domeniu exista insa o serie de deficiente cauzate de reglementarile nationale privind acordarea dreptului de vot in cadrul alegerilor interne . Astfel, unele state acorda drept de vot strainilor,(Danemarca, Olanda), in timp ce altele nu recunosc acest drept decat cetatenilor proprii ( Franta, Germania). Din aceste considerente apar o serie de dificultati in ceea ce priveste exercitarea dreptului la vot, intrucat orice cetatean european are dreptul sa voteze si sa fie ales in cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, indiferent de tara in care se afla. Din aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., asa cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht, reitereaza necesitatea adoptarii unei proceduri uniforme referitoare la conditiile de eligibilitate si desfasurare a votarilor pentru toate statele membre. Cetatenia europeana are implicatii si in ceea ce priveste protectia diplomatica a persoanelor care o poseda, intrucat intr-un stat tert, unde statul national al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protectia diplomatica a oricarui alt stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht). Dreptul de petitionare este de asemenea recunoscut in baza cetateniei europene. Fiecare cetatean european are dreptul de petitionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al Parlamentului European, in baza acestui drept, poate sa prezinte, individual sau in asociere cu alti cetateni ai Comunitatilor, cereri sau doleante scrise catre Parlament. Tratatul de la Maastricht, in art. 138 D precizeaza persoanele care pot adresa petitii Parlamentului si continutul acestora. Sunt astfel indreptatite sa adreseze petitii persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problema care priveste domeniul de activitate al Comunitatilor.

Mediatorul este imputernicit sa primeasca reclamatii de la cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene si de la alte persoane, asa cum am aratat mai sus, in cap.II, paragr. 5.5.5.


3. Domeniile de actiune ale Comunitatilor si Uniunii Europene

3.1. Realizarea pietei interne

Notiunea de piata interna a fost introdusa de Actul Unic European. Tratatul C. E. E. prevedea ca obiectiv doar realizarea unei piete comune. Trebuie remarcat faptul ca, desi aceasta notiune a fost asociata in mod frecvent Comunitatii Economice Europene, ea constituie in egala masura si scopul celorlalte doua Comunitati, constituindu-se in fundament al constructiei comunitare, chiar daca in cazul acestora are un caracter sectorial. Conceptul de piata comuna este apreciat ca avand un caracter neo-liberal, putand fi definit ca o arie geografica unica, substituita ariei geografice nationale care fuzioneaza si in care se aplica regulile economiei de piata. Aceasta presupune aplicarea unor reguli privind concurenta, suprimarea barierelor vamale nationale si aplicarea unor tarife vamale comune. Libera circulatie a marfurilor se bazeaza pe crearea unei uniuni vamale, care este o realitate diferita de zonele de liber schimb, cand statele isi pastreaza propriile regiuni vamale, desi asigura libera circulatie a produselor in relatiile cu statele terte. Ea presupune, de asemenea, si inlaturarea oricaror masuri de contingentare a produselor sau de aplicare a unor taxe, ajutoare sau alte masuri de acest gen pentru protejarea directa sau indirecta a produselor nationale, precum si eliminarea discriminarilor de natura publica sau privata, care au la baza considerente nationale. Uniunea vamala a fost creata intre cele sase state membre ale Comunitatilor la 1 iulie 1968, ulterior fiind extinsa si asupra celorlalte state devenite membre.

Piata interna este reglementata in art. 3 alin. C art. 7A din Tratatul C.E. ca fiind un spatiu caracterizat prin inlaturarea intre statele membre a obstacolelor privind libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

In vederea realizarii pietei interne, Comunitatilor le revin o serie de atributii care constau in principal in interventia in vederea armonizarii cadrului normativ impus statelor printr-o serie de masuri, acestea fiind cuprinse in 'cartea alba' adoptata de Comisia Europeana in 1985. Masurile respective sunt specifice obiectivelor care urmeaza a fi realizate. Din momentul realizarii pietei unice (1 ianuarie 1993) Comunitatile urmau sa aiba preponderent competente de control, exercitate prin intermediul directivelor (conform art. 99 si 100 A), statele membre trebuind sa isi armonizeze reglementarile interne cu cele comunitare.


3.2. Politicile comune

In tratatul C.E.E. sunt prevazute politicile comune in domeniul comercial, agricultura, pescuit si in domeniul transporturilor. Notiunea de politica comuna nu se defineste prin prevederile tratatului. Modificarile ulterioare ale tratatului nu au schimbat cadrul initial in ceea ce priveste aceste domenii. Politicile comune au fost caracterizate ca acordand Comunitatilor competenta de a actiona, lipsind statele de posibilitate de a intreprinde masuri specifice in aceste domenii.

Politica comerciala

In domeniul politicii comerciale se are in vedere pe langa spatiul economic intern si cel extern, atribuindu-se competente comunitare in ceea ce priveste tarifele vamale, politica exporturilor, negocierea acordurilor comerciale externe si masurile de protectie comerciala (antidumping etc.).

In acest domeniu, Comunitatile au competenta exclusiva, ceea ce inseamna ca statele sunt lipsite de competenta proprie.

Politica agricola si in domeniul pescuitului

Aceste domenii sunt de asemenea rezervate competentei comunitare. Se aplica si in acest domeniu regulile liberei circulatii si protectiei fata de exterior, dar prin mecanisme specifice, nu prin aplicarea tarifului vamal comun.

Politica in domeniul transporturilor

Transporturile sunt incluse in categoria serviciilor si sunt considerate ca un element important pentru realizarea pietei interne, motivul atentiei speciale constand in importanta deosebita a acestui domeniu pentru sustinerea dezvoltarii celorlalte sectoare de activitate, fapt pentru care este un domeniu rezervat competentei comunitare.

Politica economica si monetara

Politica economica a statelor membre a fost reglementata in art. 103 alin 1 si 104 din Tratatul C.E.E., care se refera de fapt la politica macroeconomica a acestora si in art. 108 si 109 care prevad procedurile speciale pentru evitarea crizelor economice. Politica economica si monetara a Uniunii Europene reprezinta un domeniu de o deosebita extindere in cadrul Tratatului de la Maastricht. Titlul VI al tratatului cuprinde reglementarea acestor politici in mod detaliat. Din dispozitiile Tratatului de la Maastricht rezulta ca politica monetara constituie domeniul de competenta al Comunitatilor, iar politica economica urmeaza sa ramana in sfera de activitate a statelor, desi, asa cum in mod justificat s-a sesizat, aplicarea politicii monetare comunitare va fi de natura sa reduca in mod substantial autonomia economica a statelor. Politica monetara, desi nu este calificata in direct ca fiind o politica comunitara, are toate caracteristicile acesteia, fapt pentru care ea nu poate fi aplicata decat in masura progresiva si cu posibilitati de derogare corespunzatoare. In acest domeniu, Sistemul European al Bancilor Centrale (S.E.B.C.) conform art. 105, par. 1, stabileste si aplica politica monetara a Comunitatii, fondata pe economia de piata si pe mentinerea stabilitatii preturilor (art. 105 par. 1), interzicandu-se si bancilor centrale nationale sa finanteze prin orice mijloace deficitul public (art. 104, par. 1). De asemenea, S.E.B.C. detine si gireaza rezervele oficiale de schimb ale statelor membre (acestea neputand pastra in gestiune in devize decat fondul de rulment).

Rezulta deci ca, in acest domeniu, competenta comunitara cuprinde toate aspectele care se refera la sensul obisnuit al acestei notiuni. Emisiunea de moneda, conform art. 105 A este de competenta B.C.E., nefiind valabile decat monedele emise de catre B.C.E. sau de catre bancile nationale autorizate de catre acestea. Emisiunea de moneda nationala se poate efectua doar cu aprobarea B.C.E. in ceea ce priveste volumul acesteia.

3.2.4.2. Moneda unica europeana

in ceea ce priveste moneda unica, Tratatul de la Maastricht prevede ca in momentul intrarii in vigoare a celei de-a treia faze, Consiliul, pe baza votului unanim al membrilor sai, la propunerile Comisie si dupa consultarea B.C.E., hotareste ratele de conversiune pe baza carora monedele nationale sunt irevocabil fixate si cursul irevocabile la care monedele lor sunt stabilite, incepand din acel moment s-a decis ca ECU va fi moneda unica, iar Consiliul va lua masuri pentru a asigura introducerea acesteia in toate tarile membre, iar ECU urma sa inlocuiasca toate monedele nationale ale statelor membre.

Cu prilejul reuniunii neoficiale a ministrilor de finante din tarile membre ale Uniunii Europene desfasurata la Versailles la 8 aprilie 1995, presedintele Bundesbank a propus ca moneda unica europeana sa nu fie denumita ECU, ci EURO, denumire care a fost acceptata cu aceasta ocazie.

In faza a doua a crearii Uniunii economice si monetare (10 ianuarie 1994) conform art. 109 E. 1 din Tratatul de la Maastricht nu a prevazut transferuri de competenta din partea statelor in acest domeniu. Ea avea mai ales rolul de a permite statelor sa isi adopte legislatia si sa asigure o independenta pentru banca nationala centrala, in acest sens a fost creat Institutul Monetar European care urma sa efectueze studii si sa faciliteze cooperarea, pana la crearea Bancii Centrale Europene, cand acesta va disparea.

In cea de-a treia faza, urma sa se analizeze de catre Consiliu in componenta ministrilor de finante si a celor insarcinati cu problemele economice modul in care fiecare stat indeplineste conditiile pentru adoptarea monedei unice. Consiliul trebuia sa decida prin majoritate calificata, pe baza rapoartelor Comisiei si a Institutului Monetar European. Pe baza acestei decizii si cu avizul Parlamentului, Consiliul European (in formatia sefilor de state si de guverne) urma sa decida pana cel mai tarziu la 31 decembrie 1996, cu majoritate calificata, statele care indeplinesc conditiile pentru adoptarea monedei unice si - in caz afirmativ - va stabili data pentru intrarea in vigoare. Conditiile care trebuiau sa fie indeplinite de catre state in acest sens au fost denumite 'criterii de convergenta' si sunt prevazute in art. 109 C.E. si in protocolul nr. 6. Ele se refera la situatia bancii centrale din statul respectiv, stabilirea preturilor, situatia finantelor publice, nivelul ratelor de dobanda pentru termen lung etc.

In situatia in care Consiliul nu va putea adopta aceasta decizie pana la sfarsitul anului 1997, inainte de 1 iulie 1998 in aceeasi formatie, Consiliul urmand procedura de mai sus, va confirma cu majoritate calificata care sunt statele membre care indeplinesc conditiile necesare pentru adoptarea monedei unice. In aceasta situatie, urma sa inceapa faza a treia, care era prevazuta pentru 1 ianuarie 1999, cel tarziu (art. 109 J.4), iar statele care nu vor indeplini respectivele conditii pentru adoptarea monedei unice vor fi exceptate de la aplicarea politicii monetare si nu vor participa la gestiunea politicii comune. La un interval de doi ani, Comisia si B.C.E. urmau sa prezinte Consiliului un raport cu privire la noile state care vor indeplini conditiile de adoptare a monedei unice, asupra careia Consiliul compus din sefi de state si guverne va decide cu majoritate calificata de voturi, dupa consultarea Parlamentului.

3.2.4.2. Avantajele introducerii monedei unice europene

Instituirea unei monede unice europene a fost considerata ca avand o serie de avantaje, dintre care mentionam:

a)- evitarea necesitatilor de schimburi valutare si a costurilor aferente (diferenta dintre cursul de vanzare si cumparare, comisionul bancar, plata personalului angajat in schimbul valutar, etc.);



b)- eliminarea variabilitatii cursurilor de schimb, a riscului valutar si a pierderilor cauzate de modificarea cursului nominal;

c)- simplificarea contabilitatii in cadrul operatiunilor financiare dintre firme, fata de situatia utilizarii mai multor monede;

d)- instituirea unui factor de stabilitate a preturilor si de consolidare a cursului valutar real (prin eliminarea costurilor provocate de inflatie);

e) eliminarea diferentelor dintre ratele dobanzilor si miscarile de capital;

f)- disparitia constrangerilor pe care le suportau guvernele in privinta balantelor de plati, intrucat piata financiara privata va putea sa finanteze deficitele financiare, disparand riscul valutar;

S-a prevazut ca statele vor opera cu monedele nationale atata timp cat nu va fi tiparita moneda unica EURO, aceasta avand totusi un rol de calcul echivalent fata de celelalte monede nationale. Au avut loc si unele dispute potrivit carora adoptarea monedei unice si renuntarea la monedele nationale ar constitui o atingere a suveranitatii si independentei statelor membre. Desi s-a propus ca moneda unica sa intre in circuit la inceputul anului 2000 sau in decembrie 2001, s-a decis la Versailles ca aceasta sa fie efectiv pusa in circulatie in februarie 2002, aceasta data fiind adoptata avandu-se in vedere si scaderea cursului monedei unice europene pe piata valutara din ultima perioada.

4. Politica sociala (Spatiul social european)

Un moment deosebit de important in activitatea Uniunii Europene il constituie domeniul social. Acesta depaseste problematica legata de dreptul la munca, extinzandu-se si asupra politicii sociale si a domeniilor corelative.

Problematica spatiului social european a fost avuta in vedere indeosebi de Franta, dupa preluarea functiei de presedinte al Frantei de catre F.Mitterrand. In cadrul tratatelor constitutive ale Comunitatilor politica sociala se referea doar la interventia Fondului Social European (creat in 1960) in doua directii: acordarea unui ajutor financiar statelor care aveau nevoie pentru reciclarea profesionala, ajutorul acordat persoanelor aflate in somaj, in vederea recalificarii si in al doilea rand prin acordarea unor competente Comunitatilor pentru a asigura procesul social, care in fapt se limita doar la sensibilizarea Comunitatilor in vederea luarii unor masuri in acest domeniu, fara posibilitatea de a le obliga in vreun mod. Comunitatile avea competenta de reglementare doar in protectia sanatatii si a securitatii sociale a muncitorilor emigranti. Avand in vedere aceasta situatie, Consiliul a adoptat la 21 ianuarie 1972 (ca urmare a aplicarii principiilor stabilite de reuniunea de la Paris din 1972) primul program de actiune sociala. Acesta avea ca obiective: reducerea somajului in totalitate, sau la o rata cat mai mica, participarea crescuta a partenerilor sociali la deciziile C.E.E. si la gestiunea intreprinderilor, ameliorarea conditiilor de viata si de munca.

Adoptarea Actului Unic European, a Cartei comunitare a drepturilor fundamentale sociale ale muncitorilor (decembrie 1989), precum si a Tratatului de la Maastricht au reprezentat etape succesive care au dezvoltat reglementarile comunitare in domeniul social si au permis dezvoltarea Spatiului social european. Cu ocazia adoptarii Tratatului de la Maastricht, s-au manifestat tendinte opuse in ceea ce priveste largirea competentelor comunitare in domeniul social, intre Franta care dorea acest lucru si Marea Britanie care s-a opus acestei tendinte. Protocolul anexa privind acest domeniu este semnat doar de unsprezece state. Acestora urmeaza sa li se aplice pe cale de directive prescriptii minimale care sa fie aplicate progresiv in politica sociala nationala. Marea Britanie nu ia parte la reuniunile Consiliului in care se discuta aceste probleme.


Politica in domeniul concurentei

Considerata ca element esential al economiei de piata, concurenta are ca rol primordial protectia si garantarea libertatii de actiune a operatorilor economici, respectiv: libertatea comertului si industriei, liber­tatea in stabilirea ofertei, libertatea contractuala, libertatea consumatorilor de a alege produsele si serviciile conform calitatii acestora si a preturilor la care sunt oferite, in vederea atingerii acestor obiectiva exista doua moduri de privi aceste probleme: concurenta-conditie, o varianta clasica, conform careia se considera concurenta ca o conditie indispensabila de realizare a dezvoltarii economice si concurenta-mijloc, conform careia concurenta poate fi sacrificata in unele situatii exceptionale in vederea realizarii unui progres economic si social. Pe baza dispozitiilor art. 85-87 din Tratatul C.E.E., Comisia este competenta sa vegheze la aplicarea regulilor de interzicere a intelegerilor si a pozitiilor dominante, iar prin aplicarea art. 92-94 sunt prevazute controalele 'ajutoarelor' oferite de stat si respectarea dispozitiilor tratatului privind intreprinderile publice si intreprinderile care beneficiaza de drepturi speciale sau exclusive, asa cum prevede art. 90. In vederea reglementarii acestui domeniu, Comunitatile au adopta un numar important de acte normative si, in special, decizii individuale.

Nu se poate vorbi de o competenta exclusiva a Comunitatilor in acest domeniu intrucat pot adopta regulii de concurenta si pot stabili organe de supraveghere. Ramane insa in vigoare principiul primordialitatii dreptului comunitar.

Politica in domeniul mediului inconjurator

Neprevazuta initial in tratatul C.E.E., dar avuta in vedere in baza ar. 25 al acestuia, protectia mediului inconjurator ridica unele probleme destul de complexe pentru Comunitatile europene si statele membre, intrucat in acest domeniu se intalnesc atat competente comunitare de natura diferita (de programare si finantare), cat si in legatura cu dreptul international (acorduri cu alte state) precum si competente care sunt la latitudinea statelor membre (adoptarea unor masuri de protectie speciala sau incheierea de acorduri internationale dar in concordanta cu reglementarile comunitare.

Tratatul de la Maastricht desi a modificat dispozitiile anterioare privind competenta comunitatilor doar in cazurile in care se poate actiona mai eficient la nivel comunitar, a introdus in Tratatul C.E. principiul subsidiaritatii, care practic conduce la aceeasi situatie.


Politica privind circulatia persoanelor straine in interiorul Comunitatilor

Aceasta politica are in Tratatul de la Maastricht, o reglementare prudenta, diferita de cea care se refera la piata interna. Nu s-a stabilit o politica comunitara in acest domeniu. Singura competenta comunitara are in vedere stabilirea statelor necomunitare ai caror cetateni trebuie sa posede o viza pentru a putea circula in statele membre. Restul problemelor raman in competenta organelor comunitare, ca obiect de reglementare in cadrul cooperarii cu alte state, sau de transferare a competentelor organelor comunitare.

Alte domenii de competenta comunitara

Tratatul de la Maastricht mai prevede si alte domenii in care se exercita competenta Comunitatilor. Este cazul domeniului cercetarii si dezvoltarii tehnologice in domeniul realizarii unui nivel ridicat de protectie a sanatatii, in cooperare in vederea dezvoltarii, in domeniul energiei si turismului, in domeniul invatamantului si dezvoltarii statelor membre. Fiind domenii relativ noi, nu sunt suficient concretizate nici din punct de vedere practic, nici jurisdictional. Se poate desprinde concluzia ca s-a avut in vedere in momentul adoptarii Tratatului de la Maastricht acordarea pentru Comunitati a unor competente subsidiare, lasandu-se statelor un camp relativ larg de actiune, avand in vedere complexitatea deosebita a domeniilor respective.

Cooperarea intensificata

Problema integrarii diferentiate sau flexibile nu este noua. Este frecvent afirmat faptul ca unele state membre doresc sa progreseze pe baza integrarii europene mai accentuate, in timp ce altele sunt foarte reticente din acest punct de vedere. Daca unele solutii la aceste chestiuni au fost de regula gasite in trecut.cum a fost de exemplu cazul Protocolului social sau crearea Uniunii economice si monetare, aceste exemple au aratat, fara indoiala, necesitatea stabilirii unui cadru juridic obiectiv care sa fie mai eficient decat a se face apel la exceptii, de la caz la caz.

Astfel, Tratatul de la Amsterdam cuprinde dispozitii referitoare la conditiile si mecanismele care permit instituirea unei cooperari intensificate intre mai multe state in perioadele unor etape, fara ca sa fie puse in joc principiile tratatului si, in special, cele privind libertatea de circulatie si drepturile cetatenilor. In aceasta situatie, daca o majoritate de state doreste, este posibil ca prin votul majoritatii calificate a statelor membre sa se stabileasca, in conditiile prevazute in tratate, cooperari intensificate, atat in domeniul comunitar propriu-zis, cat si in domeniul cooperarii penale si politienesti.

Politica externa si de securitate comuna este exclusa din campul de aplicare al cooperarii intensificate, posibilitatea unei "abstentiuni constructive' fiind singurul mecanism de "flexibilitate' autorizat in acest caz.


10. Politicile de baza ale Uniunii Europene

Asa cum am aratat mai sus, conform prevederilor Tratatului de ia Maastricht, Uniunea Europeana se bazeaza in noua sa arhitectura pe trei piloni: Comunitatile europene, politica externa si de securitate comuna si cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne. Avand in vedere existenta cadrului institutional unic se intalnesc in general aceleasi organe care au atributii in aceste domenii, mai putin Curtea de Justitie, care nu poate sa intervina. . Exista insa si anumite organe specializate in aceste domenii, care nu au alte compente in cadrul Comunitatilor.

10.1. Politica externa si de securitate comuna

Politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) constituie al doilea pilon al Uniunii Europene. Ea este regulamentata in art. J.1. - J.11 din Tratatul de la Maastricht, precum si in alte dispozitii normative. Conform art. J.1. par. 1, P.E.S.C. are vocatie generala acoperind toate domeniile politice externe si de securitate a statelor membre, asa cum este definita si aplicata de catre Uniunea Europeana si de catre statele membre. Deciziile de aplicare in aceste domenii sunt adoptate de catre Consiliul prin unanimitate de voturi, fara ca aceasta cerinta a unanimitatii sa constituie motiv de neadoptare a documentelor in caz de abtinere, in unele situatii, Consiliul poate decide cu majoritate calificata. Consiliul are in vedere principiile politice stabilite de catre Consiliul European care, conform art. D din Tratatul de la Maastricht, trebuie sa informeze Parlamentul European cu privire la stadiul realizarii obiectivelor P.E.S.C. In paragraful 2 al art. J.1 se stabilesc ca obiective ale P.E.S.C. salvgardarea si dezvoltarea valorilor comune ale statelor membre, a independentei si securitatii Uniunii Europene, a pacii, a democratiei si a respectarii drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale, facandu-se referire la principiile prevazute in Carta O.N.U. , in Actul final de la Helsinki din 1975 si in Carta de la Paris pentru o noua Europa. Obiectivele apararii comune sunt stabilite in art. J.4., paragraful 1 din Tratatul de la Maastricht ca fiind ansamblul chestiunilor privind securitatea Uniunii Europene, inclusiv a celor care pot conduce la un moment dat la o aparare comuna. In declaratia privind Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) paragraful 1, se apreciaza ca se are in vedere, in perspectiva apararii comune, solicitarea elaborarii si aplicarii deciziilor si actiunilor U.E.O. in acest sens, in compatibilitate cu politica Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord.

La intalnirea Consiliului European din 1996 s-a prevazut posibilitatea revizuirii art. J.4 din Tratatul de la Maastricht pe baza propunerilor Consiliului ministrilor si in functie de evaluarea progreselor si de experienta in acel moment in domeniul respectiv (art. J.4 par. 4 si art. N par. 2., lit. A si B).

In vederea realizarii acestor obiective comunitare sunt prevazute ca modalitati: cooperarea sistematica intre statele membre (art. J.2) si actiunile comune (art. J.3). Cooperarea sistematica intre statele membre are in vedere o concentrare a actiunilor acestor state cu prilejul sesiunilor Consiliului, prin care sa se asigure realizarea unei 'pozitii comune' care sa duca la actionarea in acelasi sens a tuturor statelor comunitare.

Actiunile comune se refera la domeniile in care statele membre au 'interese importante in comun' si care pot fi stabilite prin deciziile Consiliului ca facand obiectul unei actiuni comune - in ceea ce priveste obiectivele urmarite, mijloacele si procedeele de actiune, conditiile si durata acestora - pe baza orientarilor stabilite de Consiliul European. Avand in vedere importanta deosebita a acestor domenii pe plan regional cat si pe plan international, art. J.5 par. 4 stabileste sarcina membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate al O.N.U. (Franta. Marea Britanie) de a apara in cadrul acestei politici comunitare pozitiile si interesele acestora in Consiliului de Securitate. Se statueaza prin art. J.7 si o cooperare intre Consiliul European si Parlamentul European, care este consultat prin presedintele sau in ceea ce priveste orientarile generale ale P.E.S.C., si caruia i se prezinta informari si participa la dezbateri pe aceasta tema, avand si posibilitatea de a ridica anumite chestiuni si a face recomandari. Presedintele reprezinta Uniunea in problemele care privesc P.E.S.C. si este responsabil de punerea in aplicare a actiuniloe comune. Comisia si statele membre au, de asemenea, posibilitatea de a sesiza Consiliul cu anumite probleme si propuneri, iar in caz de urgenta, pot cere o reuniune extraordinara a Consiliului European. Aceasta reuniune poate fi convocata si de catre presedintele Consiliului, in cazuri exceptionale, din oficiu sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru, in termen de 48 de ore, sau in termen mai scurt in caz de necesitate absoluta. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un numar important de dispozitii privind P.E.S.C., reglementate in Titlul V (art.JI - J18), reluand multe dintre prevederile Tratatului de la Maastricht, dar adaugand si reglementari noi. Astfel, in art. J2 din tratat se prevede ca Uniunea Europeana urmareste realizarea obiectivelor in acest domeniu prin:

definirea principiilor si orientarilor generale ale P.E.S.C.;

luarea deciziilor privind strategiile comune;

adoptarea actiunilor comune;

adoptarea de pozitii comune;

intensificarea cooperarii intre statele membre in conducerea politicilor lor;

Se prevad in art.JI3 para. 1 si situatiile cand Consiliul poate hotari cu majoritate calificata:

atunci cand in baza strategiei comune adopta actiuni comune si
pozitii comune sau ia orice decizie bazata pe strategia comuna;

cand adopta decizii de punere in aplicare a unei actiuni comune sau strategii comune;

Art. J16 stabileste ca Secretarul general al Consiliului, ca inalt Reprezentant pentru P.E.S.C., asista Consiliul si Presedintia in problemele respective si contribuie in special la formularea, elaborarea si aplicarea deciziilor politice, iar cand este necesar, conduce la cererea Presedintiei, in numele Consiliului, dialogul politic cu tertii.

Ori de cate ori Consiliul considera necesar, poate sa numeasca un reprezentant special caruia sa-i confere un mandat legat de anumite probleme politice particulare.

Sarcini noi sunt stabilite si pentru Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.), ca parte integranta a dezvoltarii Uniunii Europene, prevazandu-se accesul la o capacitate operationala de aparare, in special in domeniul misiunilor umanitare, de mentinere a pacii si in misiunile cu unitati de lupta combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de restabilire a pacii. P.E.S.C. nu afecteaza obligatiile statelor membre care decurg din apartenenta acestora la N.A.T.O., politicile celor doua organizatii fiind compatibile si comune.



10.2. Cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne (J.A.I.)

10.2.1. Aspecte generale

Conform titlului VI al Tratatului de la Maastricht (art. K.1 si K.9), ale art. 100C si 100D din Tratatul C.E. si ale declaratiilor privind azilul si cooperarea politieneasca, cooperarea in domeniul justitie si al afacerilor interne constituie cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Este statuat in art. B din dispozitiile comune ale Tratatului de la Maastricht ca obiectiv al Uniunii Europene dezvoltarea cooperarii, Art. K.1 defineste urmatoarele tipuri de cooperare: judiciara civila, judiciara penala, vamala si politieneasca.

Mai sunt stabilite si unele domenii suplimentare de competenta a Comunitatilor: politica de azil, trecerea frontierelor si controlul acestora, politica de migrare si politica fata de resortisantii statelor terte, lupta impotriva toxicomaniei si contra fraudelor internationale. Calificate drept domenii de interes comun, ele nu aduc atingere domeniului de competenta al Comunitatilor Europene.

In vederea realizarii acestei cooperari, statele membre actioneaza reciproc pentru coordonarea actiunilor lor si a organelor specificate in aceste domenii, asa cum prevede art. K.3 par.1. Pentru realizarea acestor obiective in conditii cat mai bune Consiliul poate, conform art. K par.2, sa hotarasca actiuni comune in masura in care acestea sunt mai bine indeplinite decat prin actiunea izolata a statelor membre, precum si de recomandare a adoptarii unor conventii de catre statele membre. In ceea ce priveste trecerea frontierei statelor membre, art. 100 C prevede competenta Comunitatii Europene de a stabili statele terte ai caror cetateni urmeaza sa obtina viza de intrare pe teritoriul acesteia.

Este prevazuta si situatia unor afluxuri de cetateni din terte tari, pentru care nu se cere viza in mod normal, dar se poate stabili de catre Consiliu ca fiind obligatorie viza de intrare, pentru o perioada limitata de timp. Conform art. 100 C par. 2 nu se poate impiedica prin aceste dispozitii competenta statelor membre de a lua masurile de ordine publica si securitate interna care sunt necesare.

Pana la 31 decembrie 1995, Consiliul este competent sa decida asupra acestor probleme in unanimitate de voturi, iar dupa aceasta data cu majoritate calificata. Tipul de viza solicitat va fi decis in unanimitate.

Initiativa reglementarii apartine Comisiei, iar Parlamentul trebuie sa fie consultat cu exceptia masurilor care se intreprind in caz de urgenta.

Se prevede si instituirea unui Comitet coordonator in acest domeniu, dar care nu afecteaza prerogativelor COREPER (art. K.4 si 100 D). Sunt prevazute si actiuni prioritare in domeniul azilului care sa armonizeze politicile adoptate de catre statele membre, asa cum a fost stabilit de catre Consiliul European 28-29 iunie 1991, la Luxemburg, precum si in domeniul cooperarii politienesti, in special prin adoptarea unor masuri colective in ceea ce priveste informarea organelor competente ale statelor membre.


10.2.2. Problema prevenirii si combaterii criminalitatii internationale in cadrul Uniunii Europene. Spatiul Schengen

Problema prevenirii si combaterii criminalitatii internationale a devenit o preocupare deosebit de importanta pentru comunitatea internationala, aflandu-se pe agenda de lucru a tuturor organismelor specializate sau cu preocupari in acest domeniu, fie din cadrul O.N.U., fie din cadrul unor organizatii regionale. In randul acestora se inscriu si comunitatiie europene, respectiv Uniunea Europeana, care inca din Tratatul de constituire a C.E.E. (art .7a, 8-8c si 100) au initiat bazele unei colaboraria statelor in scopul prevenirii si combaterii criminalitatii. Primele actiuni concrete cu relevanta practica si in plan legislativ au fost semnarea la Schengen in 1985 a unui acord intre Germania, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg, prin care se urmarea libera circulatie a persoanelor intre aceste state, efectuarea si intarirea controlului la granitele exterioare ale spatiului geografic format din acestea. A urmat semnarea la 14 iunie 1990 a Conventiei de aplicare a Acordului de la Schengen, care prevede masuri pentru asigurarea securitatii interne a spatiului prin transferarea controlului la granitele exterioare. Aceste masuri se refera la :

- crearea unui Sistem de Informatii Schengen (S. l.S.) care sa permita statelor-parti sa obtina date despre persoanele care intra in acest spatiu si activitatile infractionale pe care la desfasoara (trafic de arme, falsuri de moneda, spalarea banilor, trafic cu masini furate, falsul de documente, etc.), la care au acces fortele de politie din aceste state, fisier care este permanent actualizat;

verificarea persoanelor la punctele de intrare in spatiul Schengen sa se faca, pe cat posibil, in mod uniform (si daca se poate, chiar la granitele exterioare ale Uniunii Europene);

cresterea cooperarii intre fortele de politie prin crearea unor structuri de comunicatii, exercitii comune, supravegherea trecerilor de frontiera si exercitarea dreptului de urmarire;

obligatia de a da altor state membre orice informatii care pot fi utile pentru prevenirea criminalitatii;

cresterea cooperarii in lupta impotriva drogurilor, a

traficului si consumului acestora;

armonizarea legislatiilor statelor membre in ceea ce priveste detinerea de arme de foc.

Acordul de la Schengen a fost si este considerat ca punct de plecare in proiectul de integrare a justitiei si afacerilor externe in cadrul politicilor de baza ale Uniunii Europene.

Pana la elaborarea Tratatului de la Maastricht, cooperarea intre fortele de securitate ale statelor comunitare se realiza in cadrul unor intalniri informate in cadrul grupului Trevi, care reuneau ministrii de justitie si de interne ai statelor membre, fara a beneficia de un cadru legal.

Tratatul de la Maastricht stabileste in art. K.1 urmatoarele domenii de interes comun a statelor in cadrul J.A.I.:

politica privind azilul;

regulile de trecere a frontierelor externe ale statelor membre de catre persoane si controlul acestora;

politica privind imigratia si politica privind cetatenii statelor terte (intrarea si circulatia lor, conditiile de sedere inclusiv intregirea familiilor si accesul la locurile de munca, lupta contra imigrarii, al sederii ilegale si a muncii ilegale a acestora);

lupta impotriva toxicomaniei;

lupta impotriva fraudei la scara internationala;

cooperarea judiciara in materie civila;

cooperarea judiciara in materie penala;

cooperarea vamala;

cooperarea politieneasca in vederea prevenirii si

combaterii terorismului, a traficului ilicit de droguri si a altor forme grave ale criminalitatii internationale si organizarea la nivelul Uniunii Europene a unui sistem de schimburi de informatii in cadrul unui Oficiu European de Politie (EUROPOL). Tratatul de la Amsterdam cuprinde si el prevederi importante in acest domeniu, respectiv in titlul VI intitulat "Dispozitii comune asupra cooperarii judiciare si politienesti in materie penala' (art. K.1 - K. 14 si introduce titluri noi privind diferitele forme de cooperare : titlul III A - "Vize, azil, imigratie si alte politici care tin de libera circulatie a persoanelor', titlul VI A -"Ocuparea fortei de munca'; titlul A - "Cooperarea vamala'. Fiecare dintre aceste titluri sunt deosebit de complexe din punct de vedere al reglementarilor pe care le cuprind. Studierea acestor forme de cooperare intre statele comunitare este deosebit de importanta pentru adoptarea celor mai bune masuri de prevenire si combatere a criminalitatii internationale . Aceasta se impune cu atit mai mult cu cat Romania se afla in plin proces de negocieri in vederea aderarii la Uniunea Europeana, iar cooperarea intre organele de justitie si politie romanesti cu cele ale statelor comunitare devine o necesitate tot mai stringenta.

10.2.3. Prevederile Tratatului de la Amsterdam privind acquis-ul Schengen

Printr-un Protocol anexa la Tratatul de la Amsterdam se prevede integrarea acquis-ului Schengen in cadrul Uniunii Europene. Se prevede ca acest protocol are in vedere situatia speciala a Marii Britanii si Irlandei care nu sunt semnatare ale acordurilor la care sunt parte celelalte treisprezece state comunitare si care isi rezerva dreptul de a verifica cetatenii statelor parti la Acordul asupra Spatiului Economic European sau persoanelor aflate in intretinerea lor, precum si cetatenii altor state si de a decide acordarea sau neacordarea vizei de intrare pe teritoriul lor. Referitor la aceste treisprezece state, de la data intrarii in vigoare a Tratatului de la Amsterdam se va aplica de indata acquis-ul Schengen. Cele doua state sunt invitate sa coopereze cu celelalte si pot sa ceara in orice moment sa participe, in totalitate sau in parte, la acest acquis. Respectiva cerere de aderare va fi adoptata cu unanimitatea voturilor celor treisprezece state, plus votul statului solicitant.

Tot la data intrarii in vigoare a Tratatului de Amsterdam, Consiliul Ministrilor se va substitui Comitetului executiv instituit de acordurile Schengen. In ceea ce priveste viitoarea extindere a Uniunii, noile state invitate la aderare vor fi considerate ca trebuie sa accepte pe deplin acquis-ul Schengen. In anexa la protocol se precizeaza ca acquis-ul Schengen cuprinde patru documente:

- Acordul de la 14 iunie 1985 dintre Germania, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg privind suprimarea graduala a controalelor la frontierele lor;

Conventia incheiata la 19 iunie 1990 privind aplicarea Acordului de la Schengen din 1985 dintre cele cinci state, precum si actele finale si declaratiile anexa;

Protocoalele si acordurile de aderare la Acordul din 1985 si la Conventia de aplicare din 1990, semnate cu Italia (27 nov. 1990), Spania si Portugalia (28 apr. 1991), Grecia (6 nov. 1992), Austria (28 apr. 1995), Danemarca, Finlanda si Suedia (19 dec. 1996), ca si actele finale si declaratiile anexate;

Deciziile si declaratiile adoptate de Comitetul executiv instituit prin Conventia de aplicare din 1990, precum si actele adoptate in vederea aplicarii Conventiei de catre organele carora Comitetul executiv le-a conferit puterea de a adopta decizii.

10.2.4 EUROPOL

EUROPOL este sigla pentru Oficiul European de Politie, prevazut de art.K-1(9) dinTratatul de la Maastricht si din Conventia privind EUROPOL. Reprezinta o institutie supranationala creata pe baza unor acorduri interguvernamentale. Inainte de ratificarea instrumentelor europene privind Europolul, a existat un precursor al acesteia, respectiv Unitatea de Droguri Europol (E.D.U.), care a functionat la Haga , formata din ofiteri de legatura ai statelor membre si care aveau acces direct la investigarea datelor personale si a cazurilor legate de droguri.

In urma unor actiuni comune a statelor membre, la 10 martie 1995 s-a extins aria de competenta a E.D.U. cu privire la traficul ilegal cu substante radioactive si nucleare, a traficului ilegal cu imigranti si a furturilor de vehicole.

Conventia privind EUROPOL a fost semnata de catre statele membre la 26 iulie 1995. Totodata s-a semnat si un protocol aditional care conferea Curtii de Justitie competenta de a interpreta respectiva Conventie. Potrivit prevederilor Conventiei, principalele obiective ale acesteia se refera la crearea cadrului de colaborare al statelor membre in baza art. K-1(9) din Tratatul de la Maastricht in vederea imbunatatirii eficientei cooperarii autoritatilor competente in prevenirea si combaterea criminalitatii internationale. Daca initial domeniile in care se coopera erau cele avute in vedere de E.D.U., dupa aproximativ doi ani EUROPOL a avut ca obiect de activitate si violentele teroriste, spalarea banilor si alte infractiuni de acest gen.

Consiliul European este imputernicit sa atribuie EUROPOL competente si cu privire la alte infractiuni prevazute in anexa la Conventie, referitor la care acesta va decide cu unanimitate de voturi. EUROPOL are ca atributii facilitarea schimbului de informatii intre statele membre prin culegerea si analizarea informatiilor si transmitand autoritatilor competente din statele membre, fara intarziere, prin unitatile nationale de profil datele necesare in ceea ce le priveste, ajutand astfel cercetarile din aceste state. Un sistem de informatii contine datele persoanelor care au comis fapte date in competenta EUROPOL, sau care sunt suspecte de a fi comis aceste fapte sau care au luat parte la savarsirea acestor fapte in tarile membre. Alte fisiere cuprind date detinute de EUROPOL in scop de analiza Aceste date, care sunt mai putin protejate cuprind informatii cu privire la persoanele care au avut calitatea de martori sau victime potentiale sau reale ale infractiunilor. EUROPOL are personalitate juridica. Organele sale sunt urmatoarele:

Consiliul managerilor, format dintr-un reprezentant al fiecarui stat membru, care ia hotarari in cele mai importante probleme privind activitatea EUROPOL, cu o majoritate de doua treimi , in afara situatiilor altfel prevazute;

Directorul, numit prin decizia unanima a Consiliului European, dupa consultarea Consiliului managerilor, al carui mandat este de patru ani si care poate fi reinnoit o data. Acesta este responsabil pentru indeplinirea sarcinilor care revin EUROPOL si pentru buna administrare a acestuia.

Directorul impreuna cu cei doi adjuncti ai sai poate fi demis prin decizia Consiliului adoptata cu doua treimi din voturi.

Consiliul mixt de supraveghere pentru protejarea datelor;

Controlul financiar;

Comitetul financiar.

EUROPOL nu trebuie confundat cu INTERPOL (O.I.P.C.), care este o organizatie ce cuprinde politisti din 177 de state si care are sediul la Lyon. Spre deosebire de EUROPOL. INTERPOL nu este o organizatie regionala, ci una universala.









Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact