StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Conceptul si definitia dreptului : Drept general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Conceptul si definitia dreptului



CONCEPTUL SI DEFINITIA DREPTULUI




Cateva precizari introductive.





Asa cum s-a mentionat, la inceputul capitolului anterior, raspunsul la intrebarea: „Ce este dreptul?”1) poate si trebuie sa fie formulat nu numai din perspectiva intelesului etimologic al termenului si al sensurilor acestuia in limbajul juridic ci si din perspectiva abordarii teoretice a conceptului si a definitiei dreptului2). In legatura cu aceasta explicare si definire conceptuala a dreptului se impun cateva mentiuni preliminare. Astfel „termenul” sau „semnul” (cuvantul) „notiunile”, „conceptele” si „categoriile” sunt elementele fundamentale ale limbajului prin care se transmit anumite continuturi informationale, de cunoastere. Diferenta calitativa dintre „termen”, „notiune”, „concept” si „categorie” rezulta din gradul sau nivelul lor de abstractizare si generalizare a cunoasterii pe care o exprima. Astfel, „termenul” sau „semnul” (cuvantul) este expresia lingvistica singulara prin care se fixeaza si se transmite continutul elementar, primar al cunoasterii. Termenul este deci semnul lingvistic prin care un anumit obiect al cunoasterii primeste o denumire. De exemplu, prin cuvantul sau termenul „drept” se enunta sau denumeste la modul elementar, primar ansamblul normelor juridice dintr-un stat fara insa ca prin acest enunt primar sa fie exprimat implicit si integral continutul obiectului sau fenomenului denumit prin termenul „drept”. De observat insa ca unul si acelasi termen (cuvantul „drept”), poate avea sensuri si acceptiuni diferite (continuturi informationale primare diferite) in functie de domeniul in care este utilizat (domeniul juridic, matematic, etic etc.) sau de contextul si asocierea lui cu alti termeni (drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv etc.). Totodata „termenul” sau „semnul” este si expresia lingvistica a „notiunilor” si „conceptelor” sau „categoriilor”. Spre deosebire insa de „termen” sau semnul lingvistic singular, „notiunea” este forma logico-semantica superioara prin gradul ei de abstractizare si generalizare reflectand insusirile sau caracteristicile esentiale, necesare si generale ale unor obiecte, procese sau fenomene (in cazul nostru al fenomenului denumit „drept”) ori ale unor grupuri sau clase de obiecte, procese sau fenomene. Notiunile reflecta deci un continut superior al cunoasterii depasind sfera de cuprindere a enunt 454g62e ului primar sau al denumirii exprimate prin termeni. Prin gradul lor mai inalt de abstractizare si generalizare notiunile sunt elemente superioare ale limbajului cunoasterii stiintifice. In sfera limbajului stiintific insa notiunile au o alta calitate si functie de cunoastere. Ele devin elementele de baza ale definitiilor, concluziilor, sintezelor, generalizarilor si abstractizarilor exprimate sub forma conceptelor si categoriilor, ca elemente specifice doar acestui limbaj al cunoasterii.

In fine, „conceptele” si „categoriile” constituie clasa acelor notiuni sau forme logice de reflectare care reprezinta cea mai inalta treapta de abstractizare si generalizare a cunoasterii prin care gandirea se ridica de la individual sau particular la general, de la concret la abstract. Conceptele si categoriile sunt proprii doar limbajului stiintific si filosofic, principala lor caracteristica fiind — ca de altfel si al notiunilor — ca prin intermediul lor se pot reproduce si transmite continuturi informationale identice, repetabile. Ele sunt un produs al stiintei sau filosofiei si al progresului cunoasterii umane. Fiecare stiinta sau filosofie isi elaboreaza propriul aparat conceptual sau categorial cu care opereaza in demersul de cunoastere.

Notiunile, conceptele si categoriile constituie elementele de baza ale rationamentelor si judecatilor care se fixeaza si se transmit prin propozitii.

Aceste cateva sublinieri privitoare la elementele de limbaj sunt de natura a atrage atentia asupra faptului ca intelegerea si explicarea fenomenului „drept”, a notiunii dreptului, nu este suficienta si completa daca se ramane doar la optica sau perspectiva terminologica (semantica). Ea poate si trebuie dublata si de intelegerea si explicarea conceptuala. Conceptualizarea si definirea dreptului ca demers al cunoasterii stiintifice implica insa, la randul sau, o abordare mai larga si mai complexa a conditiilor si factorilor determinativi ai existentei fenomenului juridic in viata sociala, a conexiunilor si interferentelor acestuia cu ansamblul celorlalti factori si conditii ai existentei social-istorice dintre care mai relevanti ar fi : specificul normativitatii juridice in contextul normativitatii sociale ; factorii directi si indirecti de influentare ai dreptului ; conexiunile si interferentele dreptului cu valorile sociale ; conexiunile dreptului cu morala s.a. Numai dintr-o asemenea perspectiva teoretica, generalizatoare, devine posibila conturarea unor elemente si trasaturi generice care in unitatea lor sa profileze conceptul si definitia dreptului.



1. Specificul reglementarilor prin drept a relatiilor

sociale (Normativitatea juridica)



Viata sociala, relatiile si activitatea prin care ea se desfasoara a fost si este guvernata de norme si reguli de o mare varietate si complexitate: morale, religioase, etice, economice, ecologice, politice, sanitare, sportive etc. si nu in ultimul rand juridice. Ansamblul acestor norme confera societatii acea caracteristica de a fi o existenta supusa normativitatii sociale fara de care societatea nu ar putea exista. Ansamblul normelor juridice din societate - care formeaza dreptul - confera societatii si acea caracteristica de a fi normata juridic. Altfel spus, normativitatea juridica constituie o dimensiune sau componenta importanta a normativitatii sociale de care se delimiteaza prin specificul reglementarilor sale, astfel :

In primul rand, daca normativitatea sociala in general are ca scop si finalitate normarea (reglementarea) conduitelor si actiunilor umane in ansamblul raporturilor sociale, normativitatea juridica vizeaza prin specificul ei nu „toate” sau „orice” categorii de raporturi sociale ci, in principal, acea categorie larga si complexa de raporturi care se desfasoara direct sau indirect intre indivizi sau grupuri umane, raporturi care implica deci, „alteritatea” (ad alterum) adica raporturile individului cu semenii, cu „altii”, indiferent daca „altii” sunt un alt individ, grupuri sau structuri socio-umane ori societatea in ansamblul ei. Aceasta caracteristica a normativitatii juridice trebuie inteleasa in sensul ca reglementarea juridica nu are ca obiect — in esenta ei — nici reglementarea nemijlocita a raporturilor individului cu sine insusi (adica a obligatiilor si drepturilor fata de sine), nici a raporturilor sale cu meta-existenta sa (adica, indatoririle ori drepturile sale fata de Creator, Dumnezeu, „viata de apoi” etc.). Reglementarea unor asemenea raporturi face obiectul normelor morale, etice, religioase etc. dar nu si ale normelor juridice. Specificul normativitatii juridice de a reglementa raporturi de alteritate nu trebuie insa inteles in mod ingust deoarece unele norme sau reglementari juridice pot avea ca obiect de reglementare si unele raporturi, ca de exemplu, dintre om-tehnica (normele de tehnica securitatii muncii) sau, dintre om-natura (normele din dreptul mediului), sau, dintre om-obiecte, lucruri, vietuitoare, valori etc. (normele dreptului de proprietate) etc. De observat insa ca in aceste categorii de raporturi subiectii raportului juridic nu sunt obiectele, lucrurile, valorile, mediul etc. ci, tot oamenii, deoarece lor le revin, de fapt, anumite drepturi si obligatii in legatura cu acele obiecte, lucruri, valori etc. la care se raporteaza (Observatie : Termenii „raport” si „relatie” sunt utilizati in mod curent ca sinonimi).

In al doilea rand, specificul normativitatii juridice consta in caracterul, de principiu imperativ, obligatoriu, ale reglementarilor sale. Aceasta inseamna ca dreptul — spre deosebire de celelalte forme ale normativitatii sociale — are obligativitate generala asupra tuturor persoanelor sau indivizilor umani ai societatii. Aceasta in intelesul larg ca „toti” indivizii umani sunt obligati sa respecte prescriptiile dreptului, iar nerespectarea acestora atrage, intr-o forma sau alta, sanctiunea statala. (De observat ca termenul „sanctiune” are in acest context o sfera mai larga de cuprindere decat termenul „constrangere” sau „coercitiune” utilizat uneori ca sinonim cu sanctiunea. Constrangerea sau coercitiunea vizeaza persoana, statutul juridic al acesteia in societate, in timp ce sanctiunea vizeaza deopotriva persoanele cat si actele juridice ale acestora. Deci, nu toate „sanctiunile” implica in mod nemijlocit constrangerea (fizica sau morala) asupra persoanei. Caracterul imperativ al dreptului semnifica si faptul ca subiectii sociali ai raporturilor juridice nu au facultatea de a opta in fata categoriilor de norme onerative sau prohibitive (care obliga sau interzic o anumita conduita sau actiune) ci sunt obligati a se conforma prescriptiilor acestora. Imperativitatea dreptului se manifesta chiar si in situatia cand subiectul social nu cunoaste in mod nemijlocit norma de drept. In acest sens actioneaza principiul dreptului conform caruia nimeni nu poate invoca necunoasterea legii (Nemo censetur ignorare legem). Aceasta deoarece „nimeni nu este oprit sa nu cunoasca legea”. Fara functionarea acestui principiu nu s-ar putea, practic, aplica norma juridica deoarece toti cei care incalca dreptul ar putea invoca scuza necunoasterii normei juridice.

Specificul imperativitatii dreptului trebuie inteles totodata in contextul mai larg al imperativitatii legilor obiective ale naturii si societatii care actioneaza asupra mediului social. Aceasta deoarece, se stie, ca societatea este supusa unei duble imperativitati obiective si anume: ale legilor obiective a naturii si societatii si, respectiv, a normativitatii sociale in care se manifesta imperativitatea juridica. Aceste doua forme de imperativitate care guverneaza in mod obiectiv societatea si indivizii umani au totusi origini si naturi diferite. Astfel, daca imperativitatea legilor naturii (si a societatii ca parte a naturii) decurge din existenta lor obiectiva, adica, din aceea ca ele exista independent de vointa sau dorinta subiectiva a oamenilor, imperativitatea normelor sau „legilor” juridice rezulta din vointa oamenilor, a legiuitorului care stabileste ceea ce „trebuie” sa fie sau sa faca oamenii in societate. Cu alte cuvinte, oamenii, in viata si activitatea lor se afla permanent in fata a doua categorii de imperative : Primul, decurge din existenta obiectiva, din „a fi”, „a exista” (sein), iar al doilea, decurge din „trebuie” (sollen), adica din obligatia impusa prin vointa puterii. Deci, apare aici raportul dintre 'a fi”, „a exista” si „trebuie”, in care insa, cele doua categorii de imperativitati desi au o natura si origine diferita, au totusi aceeasi finalitate asupra existentei societatii si a individului – aceea ca trebuie respectate.

In al treilea rand, specificul normativitatii juridice, spre deosebire de celelalte forme ale normativitatii sociale, se distinge prin continutul si forma distincta a normelor sale. Astfel, in continutul dreptului se imbina de fapt doua dimensiuni ale acestuia: continutul normativ propriu-zis – prin care se prescriu conduite si actiuni in limitele unor drepturi si obligatii – si continutul social, adica cel care exprima scopul, interesele si vointa legiuitorului formulate si consacrate prin normele de drept. Continutul dreptului exprima in ultima instanta vointa legiuitorului care, la randul sau nu este altcineva decat detinatorul puterii in stat (adica, structurile organizate de putere politica ale acelei societati – partide, grupuri, clase, organizatii, persoane etc. al caror acces la parghiile puterii de stat se decanteaza in functie de formele de guvernamant si ale regimurilor politice, fie prin mecanismul democratic al sistemului electoral, fie prin mijloacele specifice monocratiilor sau oligarhiilor, ori in functie de situatia si dinamica raporturilor dintre diferitele structuri de putere ale acelei societati).



Sub aspectul formei sale, dreptul nu este „uniform”, adica un ansamblu amorf de norme de aceeasi forma. Dimpotriva, normele dreptului imbraca forme diferite si poarta denumiri diferite in functie de mai multi factori, ca de exemplu, in functie de organul de stat emitent sau a ierarhiei acestuia in structurile sistemului de putere, in functie de domeniul de reglementare sau de tehnica juridica de elaborare si adoptare a normei etc. Din aceasta perspectiva normele dreptului imbraca, de regula, forma legilor, decretelor, hotararilor, deciziilor, ordinelor, instructiunilor etc. care, in limbaj juridic sunt exprimate prin termenul generic de „izvoare ale dreptului” (Despre „izvoarele dreptului” se va vorbi la unul din capitolele urmatoare).

Rezulta din cele de mai sus ca normativitatea juridica are cateva trasaturi proprii care o delimiteaza in cadrul normativitatii sociale de celelalte forme ale acesteia.



2. Factorii de determinare (configurare) ai dreptului



Intelegerea si explicarea conceptului „drept” implica si explicarea factorilor care il determina ca o existenta social-istorica specifica. Dreptul nu poate fi conceput, deci, ca o existenta in sine, in afara oricaror determinari cauzale de ordin obiectiv sau subiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul nu este in afara unui anumit determinism cauzal, adica al unui ansamblu de factori care isi pun amprenta, direct sau indirect, cu pondere variabila, asupra procesului de configurare a dreptului atat in continutul cat si in forma sa. Determinismul in sfera dreptului trebuie inteles in mod nuantat si ferit de orice viziuni simpliste, unilateralizari sau exagerari care ii pot deforma sau altera atat originea cat si finalitatea. Totodata, in contextul determinismului dreptul nu apare numai ca o existenta determinata ci, deopotriva si determinanta — direct sau indirect si cu pondere variabila — asupra factorilor insisi care il influenteaza. In nici o ipostaza al acestui determinism reciproc acesta nu poate, si nu trebuie sa fie inteles ca unilateral ci intotdeauna multilateral sau multifactorial si concentric.

Din categoria acestor factori determinanti mai relevanti ar fi :

— Cadrul natural de existenta, de constituire si evolutie a comunitatii umane respective in care, factorul geografic, biologic si demografic au influentat specificul modului de viata material si cultural-spiritual al acelei comunitati si in context, ansamblul normativitatii sociale, inclusiv a normativitatii juridice ;

— Cadrul istoric si specificul etnic-national de evolutie al acelei comunitati, in care factori precum: omogenitatea sau eterogenitatea etnica, particularitatile contactelor sau relatiilor interetnice ale comunitatilor limitrofe, marile evenimente (momente sau procese) istorice care au marcat existenta si evolutia acelei comunitati s.a. si-au pus amprenta intr-o masura sau alta, intr-o forma sau alta si asupra dreptului in cadrul general al determinarii normativitatii sociale a comunitatii respective ;

— Cadrul sau factorul economic, intelegand prin acesta ansamblul de relatii si conditii ale vietii si activitatii materiale constituie, de asemenea, un important factor care determina in mod direct o sfera insemnata a dreptului – mai ales categoria normelor care reglementeaza raporturile economice de proprietate, de productie, schimb, de circulatie a bunurilor, valorilor materiale etc. De notat ca in acest context caracterul direct al determinismului unor factori economici asupra unor domenii ale dreptului nu justifica alunecarile spre conceptiile materialismului sau economismului vulgar in care determinismul apare liniar si absolut. Reflectarea economicului in drept nu inseamna o transpunere directa in norma juridica a relatiei de tip economic. Ea apare in drept ca o reflectare mediata, „filtrata” prin vointa, interesul si capacitatea subiectiva a legiuitorului. Prin aceasta dreptul are o relativa autonomie fata de factorul economic. Aceasta si in sensul ca dreptul constituie nu doar o oglindire a ceea ce exista format in sfera economicului ci, la randul sau, dreptul poate crea sau dispune aparitia, modificarea sau schimbarea unor raporturi economice. (De exemplu, „crearea” prin parghiile dreptului a economiei de piata in tara noastra in locul fostei economii socializate si centralizate) ;

— Cadrul si particularitatile sistemului politic — constituie un alt important factor de determinare a dreptului. Specificul acestui factor consta in aceea ca fata de toti ceilalti, el actioneaza cel mai direct si cu ponderea cea mai relevanta asupra dinamicii dreptului in general si asupra dreptului pozitiv in special. Factorul politic este cel care decanteaza, cristalizeaza si exprima vointa comunitatii statale a acelei societati, vointa care se exprima in principal prin elaborarea de catre institutiile competente ale puterii a normelor de drept. Determinismul politic asupra dreptului este deci un determinism direct si este cel mai bine evidentiat in contextul schimbarilor intre factorii politici la conducerea si exercitarea puterii de stat. Uneori asemenea schimbari sau rotatii la putere antreneaza schimbari esentiale ale dreptului in ansamblul sau (schimbari ale formelor de guvernamant, regimuri politice sau forme ale structurii de stat etc. atrag, de regula, si schimbari importante ale normelor juridice sau ale sistemului juridic in ansamblul sau) ;

— Cadrul sau factorul cultural-ideologic intre care: cultura spirituala (sistemul de valori al acelei societati), nivelul de scolarizare, religia, morala, ideologia, traditiile etc. toate isi pun amprenta, in pondere variabila si indirect asupra normativitatii sociale in general si, implicit asupra celei juridice ;

— Factorul sau cadrul international – a constituit si constituie si in prezent un important factor de influentare a evolutiei si existentei dreptului, a dinamicii acestuia. Un asemenea determinism este generat de procese sau evenimente internationale precum: razboaie, ocupatie straina, anexiuni si divizari de state, aliante, procese integratoare etc. Daca asemenea factori determina uneori in mod direct sfera dreptului pozitiv, la scara evolutiei istorice ele se decanteaza indirect si in sfera dreptului obiectiv in general, in specificul acestuia, in care se vor imprima intr-o masura sau alta, intr-o forma sau alta ansamblul acestor factori externi ;

— In fine, determinismul dreptului poate fi pus in corelatie si cu valorile culturii si civilizatiei acelei societati si a celor universale, in general. Aceasta deoarece, prin specificul imperativitatii si al originii sale subiective dreptul a fost si este determinat, influentat de valorile epocilor in care a fost creat si aplicat dar, la randul sau a avut si are capacitatea fie de a consolida, apara, consacra sau stimula creatia de valori fie, dimpotriva, de a frana sau suprima – fie si temporar – evolutia unor categorii de valori.

Seria factorilor si conditiilor care determina configurarea dreptului este prezentata aici cu titlu exemplificativ si nu exhaustiv. In analiza fenomenului juridic sunt identificabili si alti factori, conditii sau procese cu relevanta diferentiata. Importanta este aici concluzia potrivit careia dreptul nu poate fi inteles si explicat decat in contextul interferentei sale cu ceilalti factori si conditii ale existentei, in care context dreptul apare ca un factor determinat dar si determinant – in anumite limite – asupra ansamblului factorilor existentei social-istorice, ale culturii si civilizatiei societatii. De aici si importanta problema a intelegerii conexiunilor dreptului cu valorile sociale in general si cu valorile morale in special.



3. Definirea si constantele dreptului



a) Definirea dreptului


Stiinta dreptului are, printre altele, si rolul de a defini diferitele existente, procese sau fenomene din sfera dreptului, implicit a dreptului insusi ca un concept de sine-statator.

Ca si in majoritatea celorlalte domenii ale cunoasterii si generalizarii teoretice si in cel al definirii si conceptualizarii dreptului opiniile sunt controversate, neajungandu-se la formularea unei definitii general sau qvasi-unanim acceptate.



Se stie ca definitiile in general si deci si definitia dreptului este un produs al demersului de cunoastere prin care se stabileste o anume identitate intre continutul pe care il exprima denumirea unui semn sau termen si descriptia (descrierea) acelui continut. Cu alte cuvinte, definitia este15) expresia logico-semantica, sintactica si morfologica concentrata prin care se fixeaza si se transmit caracteristicile cele mai esentiale si generale, proprii fenomenului denumit supus analizei si descrierii. (Se impune aici observatia ca nu intotdeauna o definitie este sinonima sau identica cu denumirea, cu semnul sau termenul care denumeste acel proces sau fenomen. Aceasta deoarece semnul sau termenul, adica denumirea are valoarea unui instrument primordial, elementar al cunoasterii iar definitia este expresia superioara, sintetica de cunoastere a trasaturilor esentiale, caracteristice ale procesului sau fenomenului definit. Aceste sublinieri sunt importante pentru a evita frecventele confuzii posibile dintre sensurile sau acceptiunea etimologica a termenilor cu definitia acestora, asa cum ar putea sa apara confundarea sensurilor sau acceptiunilor termenului „drept” cu definitia sau definitiile dreptului).

In definirea dreptului se confrunta nu numai opticile si opiniile strict juridice ci si cele formulate din optica sau perspectiva unor alte domenii ale cunoasterii — filosofia, sociologia, politologia, istoria, economia, etica, psihologia, morala, axiologia, antropologia etc., precum si cele formulate din perspectiva inter sau multidisciplinara. Varietatea definitiilor dreptului este deci, determinata in primul rand, de optica sau perspectiva domeniului din care se incearca formularea ei. Asupra acestei diversificari mai actioneaza si diversitatea de metodologii de analiza si nu in ultimul rand, orientarea doctrinara, filosofica si/sau ideologica a autorilor. De aceea, din antichitate si pana in prezent definitiile date dreptului poarta, intr-o masura sau alta, accentul sau amprenta unor asemenea factori specifici demersului de cunoastere si reflectare subiectiva de catre om a existentei sale materiale si spirituale. Daca, in acest sens, primele incercari de a defini dreptul au apartinut filosofilor, moralistilor si eticienilor antici si mai apoi marilor juristi ai acelei epoci — cu deosebire romani —, definitii ce poarta cu pregnanta accentele preponderent filosofice, morale sau juridice din perspectiva carora au fost formulate, in conditiile contemporane predomina — cum este si firesc — orientarea si accentul formal-normativist de inspiratie si sorginte juridica, fara insa ca celelalte orientari, optici sau accente sa devina perimate. Dimpotriva, diversificarea lor este considerabil stimulata de noile abordari inter sau multidisciplinare.

In contextul modern si contemporan al marii diversificari doctrinare s-ar putea totusi incerca, fie si numai o aproximativa sistematizare sau grupare a definitiilor date dreptului din perspectiva a cel putin urmatoarelor orientari: cea filosofica (inclusiv cea morala), cea formal-normativista (de inspiratie sau origine juridica) si cele de orientare sociologica. Pentru fiecare din aceste orientari, cateva exemple de definitii sunt, credem, relevante :

— In cadrul orientarilor filosofice, filosoful german I.Kant arata ca „Dreptul este totalitatea conditiilor in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturora, in conformitate cu o lege universala a libertatii”16). De observat aici ca filosoful german punea in ecuatie trei concepte filosofice: libertatea, vointa individului si a tuturor si legea universala a libertatii. In optica aceleasi orientari kantiene si neo-kantiene, Mircea Djuvara arata ca regula de drept sau dreptul este „norma (neconditionata) de conduita rationala referitoare la faptele externe (exterioare) ale persoanelor in contact cu alte persoane”17), iar profesorul si filosoful Eugeniu Sperantia considera ca dreptul este „un sistem de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justitie realizabila sa se asigure un maximum de socialitate intr-un grup social determinat”18). Intr-o alta definitie de inspiratie kantiana dar de pe pozitiile determinismului materialist (de origine feuerbachiana) in filosofia marxista dreptul a fost definit ca „vointa clasei dominante ridicata la rangul de lege”.

— In orientarea formal-normativista amintim definitia juristului Gaston Jéze potrivit caruia „Dreptul unei tari este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, faste sau nefaste — care, la un moment dat sunt aplicate efectiv de catre practicieni sau tribunale”19). In acelasi sens, Jean Luis Bergel arata ca dreptul este „ansamblul regulilor de conduita, intr-o societate mai mult sau mai putin organizata, care reglementeaza raporturile sociale si a caror respectare este asigurata, la nevoie, prin constrangere publica”20). Sau, definitia lui André Hauriou, potrivit careia dreptul este „un ansamblu de precepte de conduita stabilite in forma de reguli obligatorii si destinate a face sa domneasca intre oameni, traind in societate, ordinea si justitia”21) (in Droit Constitutionnel, Paris, 1968, p.131).

— In orientarea sociologica, juristul francez Léon Duguit intelege prin drept „linia de conduita care se impune indivizilor in societate, respectarea careia este considerata la un moment dat de catre societate ca o garantie a interesului comun si a carei violare antreneaza o reactie colectiva impotriva autorului acestei violari”22).

Din perspectiva sociologico-juridica Jean Dabin arata ca dreptul se poate defini ca „ansamblul regulilor de conduita edictate sau cel putin primite si consacrate de societatea civila, sub sanctiunea constrangerii publice, urmarind sa realizeze in raporturile dintre membrii unui grup, o anumita ordine care postuleaza scopul societatii civile, precum si mentinerea societatii ca instrument in slujba acestui scop”23).

Desigur, seria exemplelor ar putea continua. Important este de a retine ca nici o definitie nu poate exprima integral si la modul ideal fenomenul supus definirii. Aceasta datorita inevitabilelor limite ale oricarui demers de sintetizare si exprimare concentrata a unui fenomen atat de complex si atat de amplu cum este dreptul. Aceasta nu inseamna ca formularea definitiilor dreptului ar fi inutila sau un exercitiu pur sofistic. Dimpotriva, un asemenea demers stiintific este intotdeauna benefic si productiv atat in plan teoretic cat si al practicii juridice supuse inevitabil dinamicii specifice procesului de cunoastere.

De aceea, intr-o incercare de a cuprinde cat mai numeroase si mai relevante elemente definitorii ale dreptului, urmatoarea definitie ni se pare mai cuprinzatoare: „Dreptul este sistemul normelor elaborate si/sau consacrate (preluate) de catre puterea de stat, norme care orienteaza comportamentul uman in conformitate cu valorile societatii respective, stabilind drepturi si obligatii, principii si definitii, structuri si relatii de organizare si activitate sociala a caror respectare este obligatorie, fiind asigurate la nevoie de forta coercitiva a puterii publice.”24)


b) Constantele dreptului25)


Dificultatea formularii unei definitii complete sau general-acceptate a dreptului a determinat pe unii autori sa insiste nu atat pe elaborarea unor definitii clasice — in intelesul propriu al termenului — ci, sa identifice si sa stabileasca elementele sau trasaturile definitorii ale acestuia. Dintr-o asemenea perspectiva aceste trasaturi sau elemente au fost denumite prin termenul generic de „constante” sau „permanente” ale dreptului si exprima, in esenta, ceea ce este mereu, intotdeauna, permanent prezent in existenta si evolutia fenomenului juridic. Termenul a fost utilizat in acest sens, pentru prima data, de juristul belgian Edmond Picard si apoi preluat si adoptat propriilor demersuri teoretice si de catre alti autori — inclusiv profesorul roman Mircea Djuvara in perioada interbelica — precum si de alti teoreticieni contemporani ai dreptului.

Prin identificarea sau stabilirea unor constante sau permanente in drept nu trebuie sa se inteleaga existenta unor identitati juridice in sensul ca ar exista norme, institutii, legislatii etc. identice pentru toate statele sau toate etapele istorice de evolutie a dreptului. Ceea ce exista insa si poate fi exprimat prin notiunea de constante sau permanente sunt cateva elemente sau trasaturi esentialmente comune ale dreptului indiferent de continutul si forma concret-nationala, geografica sau istorica a acestuia.

Asemenea constante pot fi identificate in mai multe planuri ale existentei si evolutiei istorice a dreptului.

a) In planul sau sfera continutului normelor juridice exista asemenea constante. De exemplu, orice norma juridica, indiferent de epoca istorica sau sistemul national - concret in care a fost elaborata are cateva trasaturi de esenta comune si anume: in primul rand, reflecta, exprima existenta unui raport juridic reglementat a se desfasura intre anumite subiecte, ca avand un anumit continut (drepturi si obligatii) si referitor la un anumit obiect al acelui raport sau relatii. In al doilea rand, reflecta existenta unei raspunderi juridice, indiferent de continutul sau forma concreta a acesteia, raspundere care antreneaza de regula existenta si aplicarea unei sanctiuni de catre factorii autoritatii publice.

Existenta unor asemenea constante in planul sau sfera normelor juridice nu sunt de natura a conduce la ideea de identitate dintre norme deoarece o norma sau lege antica, de exemplu, si o norma sau lege contemporana, chiar daca ar reglementa un raport social similar (omorul, furtul, casatoria, proprietatea etc.) nu sunt identice nici prin forma si nici integral prin continutul lor. Ele insa au ca numitor comun cel putin „constantele” identificate mai sus.

b) In planul sau sfera asa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile o serie de constante ale dreptului. Prin „dat” sau „date” ale dreptului unii autori inteleg realitatile date, adica ansamblul unor premise si conditii care, dincolo de variabilitatea lor concret istorica se manifesta ca permanente sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor concrete ale acestuia.

Asemenea „date” si, prin urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi in principal :

— Relatiile sociale : Aceasta deoarece, indiferent de continutul si forma lor concreta (relatii de natura economica, politica, familiala etc.), indiferent de epocile istorice sau situatia geografica, de specificul national, cultural etc., relatiile sociale intelese in ansamblul marii lor diversitati, au constituit si constituie un dat fundamental al dreptului, o constanta a sa deoarece, normele juridice au reglementat si reglementeaza oriunde si oricand relatii sau raporturi sociale dintre subiectii umani ;



— Omul – ca subiect al relatiei sociale reglementata prin drept constituie un al doilea „dat” al dreptului. Aceasta deoarece relatiile sociale reglementate de drept sunt intotdeauna raporturi interumane, omul fiind purtatorul, subiectul acestor relatii indiferent de determinarile existentei sale social-istorice concrete. Cu alte cuvinte, orice lege sau legiuitor a avut si are in vedere faptul ca norma de drept vizeaza in ultima instanta conduita umana, statutul social al omului ;

— Legitatile obiective ale existentei sunt considerate ca un al treilea „dat” al dreptului in sensul ca legile juridice — ca legi subiective — nu pot face abstractie si nu pot contraveni legitatilor obiective ale naturii, legitati independente de vointa sau dorinta legiuitorului, a oamenilor in general. Numai in masura in care exista o justa corelatie a legilor juridice cu legitatile obiective ale existentei dreptul are sansa de a contribui la evolutia fireasca, progresista a acelei societati (Nu a fost si nu este exclusa insa si situatia cand norme sau chiar sisteme de drept au normat viata sociala in discordanta cu imperativele legitatilor obiective. In asemenea imprejurari, mai devreme sau mai tarziu, evolutia istorica a repudiat asemenea norme).

Existenta si identificarea unor asemenea constante ale dreptului nu trebuie sa conduca insa la intelegerea acestora ca niste „date” cu caracter absolut, imuabile, deoarece in fiecare „dat” sau constanta a dreptului exista atat elemente de perenitate, de maxima stabilitate, cat si elemente mai dinamice, mai variabile in anumite limite. De exemplu, in „datul” relatii sociale, de-a lungul epocilor istorice, continutul, forma si categoriile acestor relatii (economice, politice, familiale, morale, comportamentale, de proprietate, de schimb, de productie etc.) au aparut considerabile modificari. Cu toate acestea „relatiile sociale” intelese la modul general, ca un element fundamental al insasi existentei sociale au constituit, dintotdeauna, o constanta sau un dat al dreptului, indiferent de variabilitatea formelor sau continutului acestor relatii. In acelasi timp, continutul si forma unora din categoriile de relatii care desi au evoluat si modificat, esenta acestora s-a pastrat, a ramas totusi aceeasi. De exemplu, in relatiile de vanzare-cumparare, de schimb, de imprumut, in relatiile dintre soti – a celor de natura materna sau paterna, ale relatiilor succesorale – sau relatia stat-cetatean etc. esenta acestora este aceeasi de la constituirea lor cu milenii in urma si pana astazi. Sau, de exemplu, in „datul” „om”, desi statutul sau social (politic, cultural, material, etic etc.) s-a schimbat substantial de-a lungul epocilor istorice, omul a ramas constant, permanent, destinatarul dar si creatorul dreptului. Totodata, in continutul dreptului insusi sunt de remarcat atat variabile de continut si forma ale acestuia cat si permanente sau constante ale sale. De exemplu, in orice epoca istorica si in orice sistem concret al dreptului s-a facut si se face distinctia dintre sexe, au fost si sunt stabilite conditii si limite pentru dobandirea discernamantului si pentru tragerea la raspundere juridica, au fost si sunt stabilite intr-un fel sau altul, raporturi de filiatie, succesiune, obligatiile fata de stat etc. Daca asemenea distinctii, conditii, limite etc. ale unor raporturi juridice constituie constante ale dreptului, determinarea lor concreta a fost si este variabila in functie de epoca istorica sau sistemul de drept.

Si in „datul” legitati obiective pot fi evidentiate atat constante cat si variabile cu mentiunea ca legitatile obiective ale naturii pot fi considerate la scara istorica a omenirii ca niste constante cu valoare absoluta, desi la scara cosmica stiinta pune sub semnul intrebarii caracterul lor etern, imuabil. In ce privesc insa legitatile obiective ale istoriei omenirii dinamica acestor legitati este atestata de schimbarile succesive ale unor etape sau trepte de evolutie istorica. In aceasta evolutie unele legitati s-au schimbat, au disparut sau aparut noi legitati. Cu toata aceasta dinamica unele din aceste legitati au caracterul de constante sau permanente pentru viata si relatiile sociale si deci pentru drept. Asa de exemplu, in sfera relatiilor economice actioneaza legea valorii, a proprietatii, a schimbului, a echivalentului etc. sau, in sfera existentei si a raporturilor interumane, legitatile care guverneaza natura si trebuintele esentiale, vitale ale fiintei umane precum, hrana, procreatia, filiatia, educatia, decesul etc.

c) In fine, o semnificativa categorie de constante ale dreptului pot fi identificate in planul aparatului logic-conceptual, in limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor sisteme de drept. Asa de exemplu, concepte sau notiuni cum sunt: lege, raport juridic, pedeapsa, inchisoare, contract, familie, obligatie, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor si pana astazi relativ aceeasi semnificatie informationala, acelasi inteles. In acelasi timp si unele principii generale ale dreptului pot fi considerate „constante” ale acestuia, ele perpetuandu-si valabilitatea de-a lungul mileniilor. (A se vedea in acest sens capitolul „Principiile dreptului”).

Prin urmare, prin constantele sau permanentele dreptului se incearca a se pune in evidenta o serie din elementele care concura la elaborarea conceptului de drept, a definirii acestuia din perspectiva evolutiei istorice a fenomenului juridic. Cu alte cuvinte, conceptualizarea si definirea dreptului poate fi realizata si din perspectiva unor asemenea “constante”, adica elemente definitorii de maxima stabilitate, de perenitate in existenta si evolutia dreptului.



4. Intrebari de control si autoverificare


- Care sunt elementele fundamentale ale limbajului si care este intelesul notiunii de “concept”?


- Normativitatea juridica, respectiv, reglementarea prin norme de drept a raporturilor sociale are un specific al ei. Explicati acest specific.


- Enuntati si explicati pe scurt factorii mai relevanti care determina existenta si evolutia dreptului.


- Dreptul este un fenomen social-istoric doar determinat sau si determinant asupra unor sfere ale existentei sociale? Exemplificati procesul invers de determinare a dreptului asupra evolutiei unor factori, conditii sau relatii social-istorice.


- Care sunt principalele orientari in definirea dreptului si care este definitia mai larg acceptata a conceptului de “drept”?


- Pentru definirea dreptului unii autori utilizeaza conceptul de “constante” sau “permanente” ale dreptului:

- Ce se intelege in acest context prin “constante” sau “permanente” si care sunt aceste constante in: sfera continutului normelor de drept, in asa-numitul “dat” al dreptului si, respectiv, in sfera aparatului conceptual al limbajului juridic.


5. Bibliografie


Gh. Bobos, “Teoria generala a dreptului”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 50-55;

Mircea Djuvara, “Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv”, Ed. ALL, Bucuresti, 1995, pag. 40-43, 319-324;

I. Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere in teoria generala a dreptului”, Ed. ALL, Bucuresti, 1993, pag.15 si urm.;

D.D. Rosca, “Puncte de sprijin. Valori vesnice”, Ed. Tara, Sibiu, 1943, pag. 65-98;

T. Vianu, “Studii de filosofia culturii I, Introducere in teoria valorilor intemeiata pe observatia constiintei”, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1982, pag. 31-120.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact