StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Izvoarele dreptului : Drept general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Izvoarele dreptului



IZVOARELE DREPTULUI


In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, modalitatile specifice de expri­mare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.





1. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT


Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.

Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale – ­sunt concepute ca adevarate 'dat'-uri ale dreptului, realitati ex­terioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice (daca este vorba de obicei).

In continutul acestor izvoare (denumite si surse) sunt introduse elemente ce apartin unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridica.

Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si relevandu-se legiui­torului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale).

Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest moment in mod deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta in forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara, poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.

In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare – relicve sau vestigii de civilizatie juridica).

Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati, prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice se exprima, determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen al surselor (formelor) dreptului.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prez 222d39c inta totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurispru­denta, care sunt surse oficiale; in acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale sunt iz­voare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie 'validate' de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.

S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative . Legea si cutuma sunt izvoare creatoare intrucat creaza norme noi, pe cand jurisprudenta si doctrina, necreand norme noi, ci doar interpretand pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ.

Preocuparile mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus in lumina si alte aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. S-a vorbit astfel despre sursele formale sau legale ale dreptului si sursele istorice sau materiale ale sale . Aceasta impartire este considerata drept inutila si este criticata de catre cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor doua domenii ­material si formal


2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE          ALE DREPTULUI


Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului con­duce la concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de ase­menea izvoare. Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul si le constituie este determmata de multitudinea relatiilor sociale care reclama reglementare juridica. Toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o pluralitate de izvoare – acte normative ale autoritatilor statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina etc. Sisteme de drept calitativ asemanatoare pot sa se exprime in forme diferite, asa cum, de altfel, un sistem de drept concret, de-a lungul existentei sale, se poate reproduce in mai multe forme. Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale se modifica in raport de gradul dezvoltarii sale, de complexitatea relatiilor sociale pe care le exprima.

Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecato­reasca si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.


A. Obiceiul juridic (cutuma)


Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvol­tare a societatii, fiind expresia unor necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate de conservarea valorilor comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de obiceiuri si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice.

Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de multe ori, unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva este utila si necesar a fi urmata in viata de toate zilele.

Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica.

In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau obisnuielnic) a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar.

Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata incat oamenii socotesc ca prin ele isi exercita un drept pozitiv. Cutuma implica o indelungata practica sociala; de aceea se socoteste ca in continutul sau este cuprinsa o bogatie sociologica.

Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire, fiind evocate ca precedente. Se degaja astfel o notiune generala, alcatuita din ceea ce este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma generala consacrata prin cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta.

In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre exemplu), legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, contestandu-le expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in buna masura, cutumele anterioare). Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri, etc. In afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confrun­tate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a ridicat problema daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabila de obicei, la care insa nu face trimitere legea (codul). In dreptul vechi, judecatorul care cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca, insa, regula era contestata de cealalta parte, regula trebuia dovedita. Dovada se facea prin mijloacele de proba obisnuite (proba cu martori) sau se recurgea la ceea ce se chema 'inquisitio per turbam' (cercetare prin multime). Se recurgea la parerea unui mare numar de oameni din regiune, cu ex­perienta, care deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea seama.



In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in dreptul public (in dreptul constitutional si in dreptul international public), sub forma uzantelor, obiceiul joaca inca un rol important.

In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut decat in limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre lege). Acest lucru este valabil si in dreptul comercial.

In orice caz este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de drept obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor si nici cutumei care ar abroga o lege in vigoare (consuetudo abrogatoria si desuetudo).

Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar a legilor.

Exista un domeniu pe care autorii moderni in abordeaza si prin prisma rolului obiceiului si anume cel al exercitiului dreptului sub­iectiv . Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decat in limite rationale, in conformitate cu obiceiurile si moravurile sociale si potrivit scopului lor natural. Un drept exercitat in contradictie cu asemenea cerinte inceteaza a mai fi un drept (un uz) si devine un abuz. In acest fel, obiceiul este o coordonata de apreciere a exer­citiului licit al unui drept.


B. Doctrina


Doctrina, ca izvor de drept.

Doctrina cuprinde analizele, inves­tigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica (ale carui rol, structura si functii au fost prezentate anterior). In general rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutand, pe legiuitor sau pe judecator, in procesul de creare si, respectiv, de aplicare a dreptului.

In aceasta lumina, chestiunea daca si in ce masura doctrina este izvor de drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data intr-o opera stiintifica si solutia propusa de autor ? Este tinut legiuitorul (parlamentul) sa se investeasca cu dez­baterea unui proiect Iegislativ (sau unor masuri sau solutii) propuse intr-o lucrare stiintifica (tratat, monografie, curs, studiu, etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator legislativ ? In dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Acest lucru nu impieteaza cu nimic asupra rolului indispen­sabil pe care-l are teoria stiintifica in procesul legislativ si in procesul practicii juridice. Practica legislativa si practica dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu atat mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si interpretarile doctrinei sunt totdeauna fondate pe cazuri practice, pornesc de la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le explica.

Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine, insa, doctrina ca sursa creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul indirect (mediat) creator al doctrinei.

Este interesant de remarcat faptul ca in conditiile formarii de noi tipologii juridice (este cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce intregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunos­cuta si doctrina izvor de drept.


C. Practica judiciara si precedentul judiciar


Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alca­tuita din totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc in fata lor si pronunta hotarari (sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretand si aplicand o norma juridica.

Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe calea contenciosului administrativ.

In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat ­sisteme de control parlamentar, (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional in Franta), cat si sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale).

Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii: A) el se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce se deduce in fata sa; B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este, in general, legat de hotararea, intr-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarari anterioare).

In aceasta lumina jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept.

Totusi, in practica, se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.

Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. In loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului.

Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele analoage. In masura in care o decizie anterioara interpreteaza dreptul existent, aceasta interpretare se impune in cauzele suficient de asemanatoare

O atare situatie este de principiu inacceptabiIa pentru sistemul dreptului romano-germanic si, deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului romanesc.

Va trebui sa avem in vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului si in acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Inaltei Curti de Casatie si Justitie in cazul recursului in interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale.

Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala, de contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cat si Codul de procedura penala cuprind recursul in interesul legii.

Existenta acestei institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea jurisprudentei si in scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele judecatoresti, rol important revine, potrivit legii de organizare judecatoreasca si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instantei supreme.

Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii o poate face Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului justitiei. Aceasta sesizare este facuta atunci cand se constata ca in practica diverselor instante judecatoresti un anumit text de lege este interpretat si aplicat in mod diferit.

Procurorul general are dreptul sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.

Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate in dosarele luate in discutie nu sunt reformate. Solutiile in aceste cazuri se pronunta numai in interesul legii. Dezbaterea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.

Observam faptul ca in aceste cazuri instanta suprema are dreptul legal sa transeze in mod suveran eventualele conflicte de inter­pretare si de aplicare a legii de catre instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita interpretare. Asemenea solutii interpretative, constante si unitare, sunt invocate uneori ca precedente judiciare in activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionandu-se cauzele cu care sunt investite instantele de judecata. Pentru acest motiv se considera ca solutia interpretativa data de suprema in­stanta se poate inscrie in randul izvoarelor secundare de drept, sau izvoare indirecte al dreptului.



In legatura cu dreptul Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a asigura, pe calea deciziilor date in recursul in interesul legii, aplicarea unitara a legii de catre instantele judecatoresti, Curtea Constitu­tionala a Romaniei a fost sesizata cu o exceptie de neconstitutiona­litate privind esenta acestui drept, pe motiv ca prin aceasta se incalca Constitutia. Motivarea acestei exceptii de neconstitutonalitate consta in aceea ca, intrucat numai legea este izvor de drept, interpretarea consta in aceea ca, intrucat numai legea este izvor de drept, interpretarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Sectii Unite, ar conduce la o subordonare a vointei judecatorului acestei instante. Pe de alta parte, se sustine ca in realitate uniformizarea practicii judecatoresti se realizeaza prin intermediul cailor ordinare de atac.

Prin decizia nr.528/1997, Curtea Constitutionala a respins excep­tia de neconstitutionalltate ridicata, statuand ca 'principiul supunerii judecatorului numai fata de lege, potrivit art.123 alin.(2) din Con­stitutie, nu are si nici nu poate sa aiba semnificatia aplicarii diferite si chiar contradictorii a uneia si aceleiasi dispozitii legale, in functie exclusiv de subiectivitatea interpretarii unor judecatori diferiti'. Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusa si de principiul constitutional al egalitatii cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice, deci, inclusiv al autoritatilor judecatoresti.

In ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, se impun cateva precizari legate de pozitia si semnificatia acestei institutii in statul de drept . Pozitia Curtii Constitutionale este fixata in sistemul etatic prin Titlul V al Constitutiei Romaniei.

Potrivit Con­stitutiei, Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:

a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea acestora, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori, precum si, din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei;

b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;

c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;

d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial; exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului;

e) solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice, la cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui Romaniei si confirma rezultatele sufragiului;

g) constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului;

h) da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei;

i) vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului si confirma rezultatele acestuia;

j) verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative de catre cetateni;

k) hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea unui partid politic;

l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.


Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, partea 1.

Curtea este o autoritate autonoma, ea nu face parte din puterea legiuitoare, executiva sau judecatoreasca si nu se subordoneaza nici unei alte autoritati.

In ordinea de idei care ne intereseaza, deciziile Curtii in cazul exceptiei de neconstitutionalitate prezinta caracteristici ale prece­dentului judiciar. Exceptia de neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica in fata unei instante de judecata, unde partile isi apara sau isi valorifica un interes legitim. In aceste cazuri, Curtea se pronunta in drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei, continuand procesul in fata instantelor ordinare.

Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte 'erga omnes', nu numai 'inter partes litigantes'. Fiind obligatorii 'erga omnes', deciziile Curtii sunt evocate ca precedente, intrucat un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii intr-un proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele cuprinse, in acest sens, in decizia nr.19/1997, publicata in M.Of. nr.119/1997 si in decizia nr.44/1997, publicata in M.Or. nr.53/1997).

Este recunoscut faptul ca nu numai tribunalele aplica dreptul, ci si organele administrative. In acest sens, practica administrativa formeaza si ea un corp de solutii ce se degaja in procesul aplicarii legii. Bogat in continut sociologic, actul administrativ este si el rezultatul unui proces de interpretare si aplicare la cazuri concrete a legii.


D. Contractul normativ


Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vanzator si cumparator, pentru locator si pentru locatar etc.). Art. 942 Cod civil defineste contractul ca un acord intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic. In aceasta acceptiune, contractul nu poate fi izvor de drept.

Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au in vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.

In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte (tratate) intre statele care doresc sa compuna federatia.

In ramura dreptului muncii si securitatii sociale contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata si pe baza carora sunt incheiate apoi contracte individuale de munca.



In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intodeauna expresia consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare. In dreptul international contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor, in sprijinul respectarii suveranitatii si independentei acestora.


E. Actul normativ


Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept).

Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul nor­mativ in sistemul izvoarelor de drept se explica atat prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile de continut si de forma ale acestui izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare.

Atunci cand se utilizeaza formula: 'legea ca izvor de drept', trebuie avut in vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu in sensul sau restrans (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura specifica, parlamentul). Intr-adevar, actul normativ cuprinde, in primul rand, legea elaborata de parla­ment (inainte de toate, Constitutia), dar nu se reduce la aceasta. Exista un sistem al actelor normative.

In sensul larg si comun al termenului, legea – insemnand orice regula de drept obligatorie – cuprinde orice izvor de drept (in acest sens si obiceiul este o lege, din moment ce este obligatoriu).

Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scrip­tum). Siguranta lor in privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea aplicarii lor imediate le confera o incontestabila supe­rioritate fata de obicei. Pentru acest motiv, in progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale auto­ritatii publice, investite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.

Pozitia predominanta a actului normativ, in sistemul izvoarelor dreptului, in sistemele de drept moderne, este determinata de necesitatea de a se asigura securitatea si stabilitatea comertului juridic. Societatea resimte nevoia de siguranta, de claritate si ordine in cadrul raporturilor inter-sociale, raporturi ce se caracterizeaza printr-un grad sporit de complexitate, printr-o accelerare, fara precedent, a cursului legaturilor pe linia productiei si schimbului de activitati. Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai oscilante, mai putin precise decat actul normativ. Actul normativ previne nesiguranta dreptului, incertitudinile rezultate din schimbarile rapide ce au loc in societatea industriala moderna.

Principiul legalitatii implica o subordonare neconditionata a subiectului raporturilor juridice fata de comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceasta conformare sa poata deveni realitate nemijlocita in practica sociala cotidiana este necesar ca acestea (subiectele) sa-si cunoasca drepturile si obligatiile in mod clar si neconditionat. Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine a actului normativ, in raport cu alte izvoare de drept.

Totodata, schimbarile rapide, dinamica transformarilor sociale specifice societatii actuale isi pot gasi reflectarea operativa in actul normativ si nu in obicei, care este forma conservatoare a dreptului.

Mai este de remarcat, de asemenea, si faptul ca actul normativ se preteaza mult mai usor la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare (metode informatice, stocarea informatiei, programe juridice etc.).

Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor administrative locale.

Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc daca avem in vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de parlament, organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte acte normative, elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe (organele executive), trebuie sa se subordoneze legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor. Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive, pot avea atat caracter normativ, cat si individual); c) legea are competenta de reglementare primara si originara (in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacand altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in legi).

In cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fun­damentale, legile constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui stat sta la baza acestuia, in sensul ca in constitutie este concretizata valoarea absoluta – drep­tatea – si isi gasesc consacrarea majoritatea principiilor fundame­tale politico-juridice.

Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea cu temei), de importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala), constitutia unei natiuni inseamna si o stare de spirit – ea  este o adevarata cutie de rezonanta a spiritualitatii nationale.




J.V.Calvi S. Coleman American Law and Legal Systems, New Jersey, 1989, p.4; J.L.Bergel op.cit., p. 53; E. Sperantia op.cit., p. 432

I. Rosetti-BaIanescu, O. Sachelarie, N.Nedelcu, Principiile dreptului civil roman, Bucuresti, 1947, p.10.

H.Kelsen, General Theory o fLaw and State, 1945, p.131-132

H. Allen, Law in the Making, 6-th ed., p.260

I.Deleanu, Dreptul subiectiv si abuzul de drept Dacia, Cluj­ Napoca, 1988

H. Brun, G. Trembleay, Droit constitutionnel, Cowansville (Quebec), 1990, p.24

I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constitutionala a Romaniei, Ed. Albatros, 1997; I.Deleanu, Justitia constituionala, Ed.Lumina Lex, 1995






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact