StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Tipologia dreptului. principiile generale de drept. functiile dreptului. izvoarele dreptului. : Drept general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Tipologia dreptului. principiile generale de drept. functiile dreptului. izvoarele dreptului.



Tipologia dreptului. Principiile generale de drept. Functiile dreptului. Izvoarele dreptului.



TIPOLOGIA DREPTULUI







Cum existenta dreptului este intim legata de viata sociala, in mod firesc, toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Altfel spus, fenomenele juridice reprezinta raspunsuri sau solutii date unor probleme aparute in cursul desfasurarii relatiilor sociale. Astfel fiind, este evident ca aceste probleme variaza de la o societate la alta. In consecinta, si solutia juridica a acestor probleme ( fenomenul juridic ) va diferi, asa incat istoria dreptului scoate la iveala numeroase sisteme de drept, unele dintre ele suprapuse. Aceasta realitate aduce in discutie problema tipologiei acestor sisteme, adica a clasificarii lor

Aceasta clasificare trebuie sa ia in considerare atat continutul dreptului (de exemplu obligatiile si drepturile reglementate de acel sistem de drept) cat si trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. Mai pot fi retinute de asemenea criterii precum dependenta de tipologia sistemelor de organizare sociala sau apartenenta la un bazin de civilizatie juridica¹, intrucat, dupa cum am mai precizat, fenomenul juridic este eminamente un fenomen social.


In functie de dependenta de tipologia (clasificarea) sistemelor de organizare sociala, putem distinge:

dreptul sclavagist (ca de exemplu dreptul roman)

dreptul feudal

dreptul burghez

dreptul socialist

etc.


In functie de apartenenta la un bazin de civiliztie juridica, putem distinge:

dreptul romano-german

dreptul anglo-saxon

denumit si “common law”, este opus celui romano-germanic (“civil law”)

este alcatuit din 3 ramuri principale: “Common Law” (precedente judecatoresti, ce au forta obligatorie pentru instantele de grad inferior sau de acelasi grad, in cazul unor spete ce ridica aceeasi problema de drept si prezinta o situatie de fapt similara), “Equity” (regului de drept pronuntate anterior unificarii jurisdictiilor engleze, in vederea transarii mai detaliate a unor aspecte rezolvate prea abrupt de Common Law) si “Statutary Law” (reguli 141d39b de drept stabilite, create prin chiar lege - “statute”)

dreptul socialist

dreptul musulman

- sursa istorica a aceswtui sistem de drept este formata din: Coran (ce cuprinde nu numai dogme religioase, ci si reguli de drept), Sunna (tot ceea ce a fost atribuit de traditie profetului - fapte si cuvinte), Idjma (preceptele invatatilor) si Idjitihad (jurisprudenta)

dreptul hindus

dreptul chinez

dreptul japonez

dreptul Africii negre si al Madagascarului²


Diferentele dintre aceste mari sisteme de drept contemporan sunt in principal de natura ideologic-istorica (limbaj juridic, concepte juridice, considerente filozofic-sociale, etc.)³.




PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT





Principiile de drept sunt ideile fundamentale, primare, ale continutului tuturor normelor juridice (si al fiecarei norme juridice luate in parte) dintr-un sistem de drept.

Importanta acestor principii rezida in faptul ca ele determina linia de evolutie a sistemului de drept in cauza, sunt insusi scheletul pe care se construieste si apoi se dezvolta sistemul. In lipsa acestor principii dreptul nu poate fi conceput. Pe langa aceasta, principiile de drept au rol important si in administrarea justitiei, caci aplicarea legii trebuie sa urmareasca respectarea nu numai a “literei” legii, ci si a “spiritului” acesteia. Iar “spiritul legii” il constituie tocmai aceste principii fundamentale. Nu in ultimul rand, trebuie precizat ca, in cazul in care, intr-o cauza civila sau comerciala, referitor la o anumita problema, legea tace, aceste principii tin loc de reglementare, astfel ca instanta va solutiona cauza in temeiul principiilor fundamentale de drept¹.


Aceste principii sunt:


Asigurarea bazelor legale de functionare a statului


Principiul libertatii


Principiul egalitatii


Principiul responsabilitatii


Principiul echitatii si al justitiei



Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept², acest stat, la randul lui, constituind o conditie necesara si obligatorie pentru existenta unei societati moderne.

Statul de drept presupune o cucerire pe cale legala a puterii si exercitarea acestei puteri in conformitate cu cerintele legii si in vederea protejarii si satisfacerii intereselor si nevoilor sociale.


Libertatea este un drept fundamental al omului, drept ce nu poate fi ingradit decat in conditii exceptionale, conditii care, in general, presupun preeminenta interesului general fata de interesul individual (libertatea de miscare a unei persoane, de exemplu, nu inseamna ca arestarea preventiva a acelei persoane pentru comiterea unei infractiuni reprezinta o incalcare a acestei libertati - interesul societatii de a izola, pentru o perioada de timp, persoanele ce prezinta pericol pentru buna desfasurare a relatiilor sociale prevaleaza in fata dreptului la libera miscare al individului).

Libertatea, ca drept fundamental, se manifesta sub numeroase aspecte. In acest sens, vorbim de libertatea de exprimare (drept care este uneori exercitat abuziv, in ultimul timp, de catre reprezentantii mass-media), de libertatea de miscare, de libertatea religioasa, etc. Se poate observa ca toate aceste libertati sunt solidare, astfel ca o atingere adusa uneia dintre ele le afecteaza si pe celelalte (de exemplu libertatea de de gandire este strans legata de libertatea de exprimare).

Rolul dreptului in ceea ce priveste libertatea fiintei umane ar fi pur formal, daca s-ar margini doar la a consacra, a recunoaste aceasta libertate. De aceea, poate cel mai important aspect in acest domeniu este reglementarea unor parghii de control a respectarii libertatilor individului, precum si a unui sistem de sanctionare a incalcarilor nelegale a acestor libertati. Revin asupra a ceea ce am mai subliniat anterior: nu orice atingere sau restrangere a libertatii (de orice fel) a persoanei prezinta pericol social si necesita o sanctiune, ci doar acelea care nu au o baza legala (un exemplu clasic ar fi rapirea, care de altfel constituie infractiune, iar un contra-exemplu ar fi masura administrativa de conducere la sectia de politie, in vederea identificarii).


Garantarea egalitatii indivizilor in fata legii tine de insasi esenta conceptului de societate democratica. Statul de drept nu poate fi conceput ca permitand unor membri ai societatii sa fie deasupra legii sau sa beneficieze de un tratament favorizant din partea legii, in raport cu alti membri ai societatii, in conditiile in care situatia de fapt este identica. Practic, acest principiu al egalitatii reprezinta un corolar al principiului libertatii: libertatea este aceeasi pentru toti, legea este aceeasi pentru toti, in plan social toti membrii societatii au aceleasi drepturi si obligatii.


Responsabilitatea consta in asumarea raspunderii fata de rezultatele actiunii sociale a omului. dupa cum am mai precizat, dreptul are posibilitatea de a interveni post factum, aplicand sanctiunea ce se impune; pe langa aceasta, dreptul mai are si o alta menire: contribuirea la fundamentarea unei atitudini corecte a individului fata de lege, iar aceasta atitudine presupune protejarea integritatii valorilor sociale aparate de lege. O astfel de atitudine implica tocmai fenomenul responsabilitatii. Responsabilitatea nu poate fi conceputa in lipsa elementului rational, in consecinta individul nemaigasindu-se in situatia de supunere oarba, lipsita de intelegere, fata de reglementarile legii. Individul se raporteaza la normele si valorile societatii sale in cunostinta de cauza.


Romanii defineau dreptul ca fiind “ars boni et aequi”, arta binelui si a echitatii. Cuvantul “echitate” provine din latinescul “aequitas”, care inseamna dreptate, nepartinire.

Justitia reprezinta acea stare generala ideala a unei societati, la atingerea careia se poate ajunge numai prin asigurarea respectarii drepturilor si intereselor legitime ale fiecarei persoane in parte, precum si a celor colective1.


Dupa cum se observa, sferele de cuprindere ale acestor principii se intrepatrund (justitia presupune egalitate si responsabilitate, statul de drept nu poate exista in lipsa vreunuia din celelalte principii, etc.). Pe langa aceasta, stiintele juridice de ramura si-au dezvoltat, pornind de la aceste principii generale, o serie de principii specifice: in dreptul civil avem principiul repararii prejudiciului cauzat, regula conform careia un act nul nu poate produce niciun fel de efecte, principiul interpretarii actului in favoarea debitorului, in caz de indoiala, etc.; in dreptul penal avem principiul legalitatii incriminarii, cel al raspunderii personale, etc.; in dreptul procesual, principiul ascultarii ambelor parti, etc.



FUNCTIILE DREPTULUI




Functiile dreptului sunt acele directii fundamentale ale actiunii mecanismului juridic, la indeplinirea carora participa intregul sistem al dreptului, precum si instantele sociale special abilitate, cu atributii in domeniul realizarii dreptului (instantele de judecata, curtile de arbitraj, etc.)¹. Cu alte cuvinte, este vorba despre scopurile dreptului, ratiunile pentru care el exista si functioneaza.




Functia de institutionalizare

Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor sociale

Functia de conducere a societatii

Functia normativa


Dreptul construieste si asigura cadrul general de functionare a intregului sistem de organizare sociala, pornind de la stabilirea institutiilor publice (institutii cu rol determinant in orice societate - Parlament, Guvern, Administratie Financiara, primarii, etc.), continuand cu trasarea sistemului legal de functionare a acestora, mergand apoi pana la reglementarea de solutii pentru orice problema de detaliu ce s-ar putea ivi in cursul desfasurarii activitatii acestor institutii.


Avand in vedere ca dreptul nu reprezinta altceva decat un set de reguli ce vin sa aduca o rezolvare dificultatilor si conflictelor ce apar in relatiile sociale, este evident ca, in final, rolul sau este acela de a proteja, conserva si garanta valorile sociale (acele interese sociale general valabile, care sunt/pot fi recunoscute oricarui membru al societatii), caci asemenea conflicte nu apar decat in momentul in care intre doua sau mai multe persoane se iveste o aparenta “ciocnire” de interese (nu trebuie ca aceasta “ciocnire” sa fie reala, este suficienta impresia titularilor de interese ca exercitarea dreptului celeilalte persoane aduce atingere propriului sau drept, pentru a fi necesara interventia legii, in sensul transarii conflictului).

Astfel fiind, dreptul, ca ansamblu de norme, institutii si sanctiuni reglementate, formalizate, stabileste regulile de baza ale convietuirii sociale¹.


Actul normativ juridic este un act de conducere sociala², intrucat el exprima dorintele majore ale societatii. Activitatea legiuitorului este determinata de nevoile reale ale societatii iar, pe de alta parte, ca efect al aplicarii normei de drept (ce constituie raspunsul adus nevoii sociale respective), se produce o schimbare si in realitatea sociala, caci dreptul imbraca raporturile sociale intr-o forma specifica: raporturile juridice, cu toate consecintele ce decurg de aici.


Aceasta functie este mai mult o functie de sinteza, ea implicandu-le pe toate celelalte de mai sus. In esenta, este expresia faptului ca evolutia si constructia sociala nu pot fi concepute haotic, ci numai intr-un cadru organizat, normat, reglementat. Iar un astfel de cadru presupune reguli. Dreptul, in realizarea acestui8 scop, n-ar insemna nimic in lipsa normelor care-i compun continutul³.



Dincolo de toate aceste aspecte aride de teorie abstracta, lucrul esential ce trebuie retinut in ceea ce priveste functia, scopul dreptului, este ca el nu reprezinta un dat, o colectie de noi table ale lui Moise, pe care le privesti si le accepti ca atare. Dreptul este facut de oameni, pentru oameni si, mai ales, in interesul oamenilor. Al tuturor, indiferent de culoare politica sau orice alte criterii de “departajare sociala”. Desigur, legea este lege si trebuie respectata de toti oricum ar fi ea (tocmai in aceasta consta statul de drept: preeminenta legii), insa in momentul in care dreptul este deturnat de la scopul sau major si indreptat cu prioritate spre protejarea unor interese particulare, atunci respectiva societate si respectivul stat de drept trebuie sa constientizeze ca are intr-adevar o problema.




IZVOARELE DREPTULUI




Izvoarele de drept (sau sursele dreptului, intr-o exprimare mai pe inteles), reprezinta modalitatile specifice de exprimare a dreptului.

Izvoarele de drept sunt de 2 feluri: izvoare materiale ( acestea fiind realitati exterioare ale dreptului) si izvoare formale (cum norma juridica se prezinta avand o anumita forma exterioara, aceasta forma specifica poarta denumirea de izvor formal de drept).



Izvoarele formale ale dreptului


Obiceiul juridic (cutuma)

Jurisprudenta (practica judecatoreasca) si precedentul judiciar

Doctrina

Contractul normativ

Actul normativ



1. Cutuma este cel mai vechi izvor de drept, el aparand inca din stadiile primitive de dezvoltare a societatii. Este si normal sa fie asa, caci nevoia conservarii valorilor societatii prin consacrarea unui set de reguli obligatorii pentru toti membrii comunitatii nu s-a nascut odata cu dreptul scris.

Trebuie subliniat insa ca nu toate obiceiurile consacrate intr-o societate constituie izvor de drept, indiferent de vechimea lor (nu se poate spune ca transhumanta de exemplu este izvor de drept). Pentru ca un obicei sa fie consacrat ca izvor de drept doctrina a identificat douia posibilitati¹:

legiuitorul recunoaste un anumit obicei, incorporandu-l intr-o norma juridica

o parte dintr-un proces invoca in fata instantei un obicei, ca norma de conduita, iar instanta il valideaza, ca regula juridica




Din cele expuse mai sus reies si trasaturile necesare unei cutume, pentru a fi susceptibila de recunoastere ca izvor de drept:

o trasatura obiectiva - cutuma sa constituie o practica veche si general recunoscuta

o trasatura subiectiva - regula instituita de cutuma are caracter obligatoriu (in sensul ca este perceputa ca obligatorie de catre membrii comunitatii, intocmai ca si legea, chiar daca nu exista instrumente publice de sanctionare a nerespectarii obiceiului respectiv).



In dreptul modern, este de precizat ca nu se recunoaste valoare de izvor de drept obiceiurilor decat daca acestea nu contin reguli contrare ordinii de drept (adica prevederilor actelor normative in vigoare) si moravurilor, precum si ordinii publice.

In ceea ce priveste aplicabilitatea cutumei ca izvor de drept, in domeniul dreptului comercial (in special comertul international) utilizarea obiceiului juridic este larg raspandita (sub denumirea de “uzanta”.

In dreptul penal, pe de alta parte, obiceiul nu este recunoscut ca izvor de drept, caci i²n aceasta materie functioneaza principiul legalitatii pedepsei si incriminarii, aceasta presupunand intotdeauna, ca izvor, legea scrisa. Explicatia rezida in importanta deosebita a dreptului penal, in sensul implicatiilor pe care le are pentru acuzati aplicarea unei sanctiuni penale: privarea de libertate, in unele sisteme de drept functioneaza inca pedeapsa cu moartea, etc. Ce ar insemna daca, in statele musulmane, ar fi recunoscuta ca avand valoare de lege interpretarea excesiva data Coranului si obiceiurile barbare inradacinate in unele comunitati, privind uciderea cu pietre a femeii adulterine (in unele parti si a amantului)?




2. Jurisprudenta consta in totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Cum rolul judecatorului este acela de a interpreta si apoi aplica legea la un caz concret, urmarind realizarea dreptatii si restabilirea ordinii de drept, acelasi este si rolul jurisprudentei.

Pe de alta parte insa, instantele nu pot pronunta hotarari cu aplicabilitate generala, care sa fie incidente in orice alta speta similara (exceptie fac, din anumite puncte de vedere, solutiile date de Inalta Curte in recursurile in interesul legii, in sistemul nostru de drept, insa nici acestea nu se aplica spetelor deja solutionate). Pornind de la acest aspect, in principiu, se poate sustine ca jurisprudenta nu constituie izvor de drept.

Totusi, altfel stau lucrurile in cazul precedentului judiciar. Prcedentul judiciar este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de alte cauze ulterioare si analoage¹.

In sistemele juridice anglo-saxone, precedentul judiciar ca izvor de drept este puternic dezvoltat (Common Law este alcatuit tocmai din hotarari judecatoresti si cutume juridice). In sistemul nostru de drept insa, precedentul nu creeaza drept, cu exceptia nuantata mentionata din domeniul recursului in interesul legii. Asta nu inseamna insa ca, daca in cursul unui proces, una din parti invoca o decizie data anterior intr-o cauza similara, instanta nu va reflecta asupra solutiei din dosarul invocat. Ar fi lipsa de responsabilitate sa nu procedeze astfel. Insa in niciun caz nu va fi legata de solutia pronuntata anterior. Este lasata la completa apreciere a judecatorului.



3. Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic².

In istoria dreptului, doctrina a fost recunoscuta ca izvor de drept (de exemplu in dreptul roman), insa in prezent un astfel de rol nu-i mai poate fi recunoscut, deoarece, in linii generale, doctrina incorporeaza un element subiectiv foarte pronuntat. Ea nu este altceva decat expresia opiniilor personale (pertinente sau nu) ale unor specialisti, pe o problema data. Nu poti recunoaste valoare de drept unor reguli contestate - de cele mai multe ori, opiniile sunt divergente, in cadrul aceleiasi materii, ambele pareri fiind, de obicei, motivate cat se poate de detaliat). O astfel de recunoastere ar da un caracter precar dreptului si ar submina scopul lui esential: asigurarea unui cadru propice desfasurarii normale a relatiilor sociale.

Pe de alta parte, rolul doctrinei in dreptul actual nu este de neglijat, intrucat ea semnaleaza probleme controversate, susceptibile de mai multe interpretari si solutii, si de obicei, ea este cea care, intr-un final, dupa ani de dezbateri si contradictii, contureaza o solutie optima, solutie ce este apoi adoptata si de instantele de judecata.



4. Contractul este un act juridic cu caracter individual, in sensul ca stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (partile contractului, uneori si in favoarea tertilor - stipulatia pentru altul-).

Contractul normativ are in vedere reglementari ce au un caracter general¹, iar nu drepturi si obligatii individuale, fiind, din aceasta cauza, recunoscute ca izvoare de drept.

Ca exemple de contracte normative, pot fi mentionate contractele colective de munca, in materia dreptului muncii si protectiei sociale, si tratatele internationale, in materia dreptului international public. Contractele colective de munca prevad cadrul general de organizare a relatiilor de munca la nivel national sau pe ramura, pe baza lor incheiandu-se ulterior contracte individuale de munca. Tratatele sunt expresia liberului consimtamant al statelor, in considerarea acestei calitati constituind izvor de drept.



5. Avem aici in vedere, ca izvor de drept, ceea ce in limbajul obisnuit este legea. Insa aceasta notiune, in limbaj juridic, are doua sensuri: sensul larg, de act cu putere obligatorie, si sensul restrans, de act adoptat de Parlament, cu respectarea procedurilor legale. Cand ne referim la lege ca izvor de drept, avem in vedere primul sens, cel larg, al notiunii.

Actul normativ cuprinde norme general obligatorii, a caror aplicare si respectare este garantata de posibilitatea recurgerii la forta coercitiva a statului, in caz de incalcare. Aceste acte normative sunt emise de organe ale autoritatii publice, investite cu puteri normative (parlament, guvern, organe administratie locale).

Avandu-se in vedere tocmai acest criteriu al organului emitent, actele normative se impart in: legi, decrete, hotarari si ordonante de guvern, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor adminitrative locale (primarii, consilii locale, etc.)².

Totalitatea actelor normative alcatuieste dreptul scris.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact