StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Cauzele justificative si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei prevazute in art. 22-33 din codul penal : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Cauzele justificative si cauzele care inlatura caracterul penal al faptei prevazute in art. 22-33 din codul penal



CAUZELE JUSTIFICATIVE SI CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVAZUTE IN ART. 22-33 DIN CODUL PENAL

CAUZELE JUSTIFICATIVE


Art. 21.–(1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita in conditiile vreuneia dintre cauzele justificative prevazute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde si asupra participantilor.



A. LEGITIMA APARARE (ART. 22 C. P.)

a) Notiune

O fapta se considera comisa in legitima aparare atunci cand savarsirea ei a fost necesara pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva faptuitorului, a altei persoane sau impotriva unui interes general, care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.

De asemenea, se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.

Este, de asemenea, in legitima aparare si acela care, din cauza tulburarii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.

In cazul legitimei aparari exista, asadar, pe de o parte, un atac, o agresiune, care creeaza un pericol grav si iminent pentru persoana atacata ori pentru un interes general si, pe de alta parte, o aparare, concretizata in savarsirea unei fapte prevazute de legea penala care, i 626i87g n conditiile date, era absolut necesara pentru respingerea atacului mai inainte ca aceasta sa aduca atingerea valorilor sociale puse in pericol.


b) Conditiile privitoare la atac si aparare

Cele doua elementele de baza ale legitimei aparari sunt, pe de o parte atacul si pe de alta parte, apararea (riposta). De aceea toate conditiile legitimei aparari graviteaza in jurul acestor doua elemente.

1. Conditii privitoare la atac. Prin atac se intelege o actiune sau inactiune prin care agresorul tinde sa aduca atingere unor valori sociale ce, potrivit legii, pot fi ocrotite pe calea apararii legitime, adica persoanelor, drepturilor acestora si intereselor generale. Este de la sine inteles ca, in  majoritatea cazurilor, atacul consta intr-o actiune; cazurile in care el s-ar putea concretiza intr-o inactiune sunt posibile, dar ele reprezinta mai mult exemple ipotetice (de pilda, o persoana, avand in ingrijire un bolnav, nu-i administreaza medicamentele potrivit prescriptiei medicale cu intentia de a provoca moartea sau agravarea bolii).

Pentru ca cel care apara sa fie in legitima aparare, este necesar ca atacul sa prezinte urmatoarele caracteristici:

sa fie material. Atacul este material cand se realizeaza prin fapte de natura sa puna in pericol in mod fizic valoarea sociala impotriva careia este indreptat. De regula, materialitatea atacului se concretizeaza intr-o actiune, realizata cu sau fara folosirea de mijloace agresive (corpuri contondente, taioase, arme de foc, substante inflamabile etc.), dar, teoretic cel putin, poate imbraca si forma inactiunii. Atacul realizat prin cuvinte sau prin scris (insulte, calomnii, amenintari) nu are caracter material, asa incat daca fata de un asemenea atac s-a reactionat prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, faptuitorul – care avea posibilitatea sa reactioneze pe cale juridica, nu poate beneficia de imunitate pe temeiul legitimei aparari, dar el poate invoca existenta unor circumstante atenuante.

sa fie direct. Atacul este direct atunci cand constituie in mod nemijlocit o sursa de pericol pentru persoana sau interesul public impotriva caruia se indreapta. In literatura juridica s-a aratat ca atacul poate fi considerat direct si atunci cand, desi nu se realizeaza in conditiile unui contact nemijlocit, fizic, cu una din valorile ocrotite de institutia legitimei aparari, vizeaza totusi – ca actiune agresiva – o asemenea valoare (agresorul a pus otrava in mancarea care urmeaza a fi servita unei persoane).

In practica judiciara s-a decis ca nu exista un atac direct in cazul in care intre agresor si persoana vatamata se afla un obstacol (o usa sau o poarta inchisa), care il impiedica pe cel dintai sa puna in pericol viata celei de-a doua.

sa fie imediat. Acest atribut al atacului se poate manifesta in doua forme: prin iminenta sau prin actualitatea sa.

Atacul este iminent cand exista certitudinea dezlantuirii sale imediate. Un atac iminent este o agresiune care nu a inceput, dar este – in mod sigur – pe punctul de a se produce (agresorul ridica un topor deasupra capului persoanei pe care vrea sa o ucida). Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual – deci cu o agresiune ce s-ar putea produce candva in viitor – sau cu teama de un atac, determinata de existenta unei dusmanii mai vechi, de o comportare anterior constant agresiva etc. In asemenea situatii, producerea unui atac putand fi prevenita prin luarea unor masuri de precautie care sa nu constea in savarsirea de fapte penale, nu exista situatie de legitima aparare.

Atacul este actual cand se afla in curs de desfasurare, adica din momentul in care s-a dezlantuit pana la consumare. Un atac consumat nu mai justifica un act de aparare, asa incat reactia faptuitorului are caracterul unei riposte, nu al unei aparari necesare. Astfel, in practica s-a decis ca nu exista legitima aparare cand agresorul, dupa ce a lovit victima, s-a retras din fata acesteia ori a fost dezarmat sau a incercat sa scape prin fuga, insa victima i-a aplicat, totusi, o lovitura mortala. Este necesara insa precizarea ca, daca in cazul infractiunilor contra persoanei, atacul se consuma in momentul consumarii infractiunii realizate prin savarsirea lui, in cazul infractiunilor contra patrimoniului – atacul nu se considera consumat decat in momentul in care, dupa savarsire, infractiunea si-a pierdut caracterul flagrant. Astfel, in cazul infractiunii de furt, atacul se considera actual si atunci cand, dupa luarea bunului, autorul se indeparteaza cu bunul sustras de la locul infractiunii, asa incat daca, in acest timp, persoana vatamata foloseste violenta pentru a recupera bunul furat, dispozitiile legale privitoare la legitima aparare sunt, in principiu, aplicabile.

sa fie injust. Atacul este injust in cazul in care nu este legitim sau intemeiat pe o dispozitie a legii sau pe un drept.

Dimpotriva, atacul se considera just si ca atare, nu creeaza stare de legitima aparare, atunci cand legea prevede ori permite, explicit sau implicit, efectuarea actului care – numai formal – este socotit ca fiind un atac (astfel, este legal justificat actul unui organ de politie de a priva de libertate o persoana in executarea unui mandat de arestare). In legatura cu aceasta, se pune problema daca in fata abuzului autoritatii – cu ocazia executarii unui act ingaduit de lege – poate exista legitima aparare (de exemplu, un lucrator de politie intra in locuinta unei persoane pentru a efectua o perchezitie, fara a fi fost autorizat de instanta, fara a fi existat o infractiune flagranta si fara a fi avut consimtamantul locatarului, care reactioneaza la acest abuz, lovindu-l). Raspunsul nu poate fi decat afirmativ, pentru ca, daca una din conditiile atacului este caracterul sau injust – conditie care, alaturi de celelalte, legitimeaza apararea – atunci aceasta conditie se refera la orice atac, la orice agresiune, fara vreo deosebire facuta de lege in ce priveste calitatea autorului si cadrul in care acel atac este infaptuit. Asadar, chiar daca este vorba de un functionar care ar lucra in cadrul exercitarii atributiilor sale, in cazul in care masura pe care o ia acesta este abuziva – deci injusta – si intruneste toate celelalte conditii pentru a legitima apararea, prevederile art. 22 C. P. sunt pe deplin incidente.

sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor sale ori impotriva unui interes public. Pentru ca apararea sa fie legitima este obligatoriu ca atacul sa vizeze una din valorile determinate – intr-o formulare sintetica – prin lege: persoana omului (in oricare din atributele sale esentiale: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, demnitatea), drepturile persoanei (inclusiv de proprietate) sau un interes general cum ar fi siguranta statului, capacitatea de apararea a tarii, bunul mers al institutiilor publice sau alte persoane juridice etc.

sa puna in pericol persoana atacata, drepturile acesteia ori interesul general. Pericolul se considera grav atunci cand atacul este de natura sa produca o vatamare ireparabila sau greu de inlaturat (pierderea vietii, cauzarea unei infirmitati). Un pericol care nu ar fi grav nu este de natura sa creeze, in psihicul celui care efectueaza actul de aparare, acea stare speciala de constrangere care exclude posibilitatea de determinare libera a vointei si, ca atare, existenta vinovatiei. Gravitatea pericolului trebuie apreciata intotdeauna, nu numai in raport cu valoarea primejduita, dar tinandu-se seama de imprejurarile in care s-a produs atacul, de persoana agresorului si, in general, de toate datele concrete specifice fiecarei cauze in parte.

2. Conditii privitoare la aparare. Legitima aparare presupune existenta unei aparari impotriva agresiunii care sa se concretizeze in savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Natura si incadrarea juridica a acestei fapte nu intereseaza – ea poate fi, de exemplu, un omor, o vatamare a integritatii corporale – dupa cum este nerelevanta si imprejurarea daca acea fapta s-a consumat sau a ramas in stadiul tentativei. Nu prezinta interes nici faptul daca cel care a efectuat actul de aparare este insasi persoana atacata ori alta persoana, care i-a venit in ajutor; in aceasta din urma situatie nu se cere ca intre cel atacat si autorul faptei savarsite pentru respingerea atacului sa existe vreo legatura de rudenie, de afectiune sau de alt ordin. Cand obiectul atacului il constituie un interes general, apararea acestuia se poate efectua in conditii de legitimitate, de catre orice persoana, indiferent de existenta vreunei relatii intre ea si acel interes.

Pentru a putea fi caracterizata ca o aparare legitima, fapta prevazuta de legea penala, savarsita in combaterea agresiunii trebuie sa indeplineasca insa doua conditii:

– sa fi fost necesara pentru inlaturarea atacului. Apararea se considera necesara atunci cand a fost impusa de natura si conditiile agresiunii. In general, necesitatea obiectiva a actelor de aparare se apreciaza in functie de mai multi factori si anume:

de obiectul agresiunii (viata, integritatea corporala, proprietatea etc.) si de masura concreta a periclitarii sale prin actele de agresiune. De exemplu, nu se pot folosi aceleasi mijloace de aparare pentru respingerea unui atac indreptat impotriva vietii ori pentru a impiedica savarsirea unui furt;

de caracterul imediat al agresiunii. Mai inainte ca atacul sa fi devenit iminent, pericolul, inca eventual, poate fi evitat in alt mod, iar dupa ce agresiunea s-a consumat, apararea inceteaza de a fi obiectiv necesara, caci nu mai exista un atac care trebuie inlaturat ori anihilat;

de intensitatea agresiunii. In conditiile unei agresiuni de intensitate redusa, actele de aparare pot deveni inutile;

de anumite conditii de timp, de loc sau privitoare la persoana atacata. De exemplu, un act de aparare care, in alte conditii n-ar fi indispensabil, poate deveni necesar in cazul in care cel atacat se afla intr-un loc izolat, unde cu greu se poate astepta la interventia altor persoane pentru curmarea atacului; tot astfel, o femeie singura sau mai in varsta, dandu-si seama de slabiciunea proprie, poate resimti mai acut necesitatea efectuarii unor acte de aparare.

Actul de aparare se considera necesar chiar daca nu reprezinta, pentru autor, singurul mijloc de evitarea a pericolului creat de agresiune. Este adevarat ca apararea nu poate fi expresia unor manifestari de barbatie, de vitejie, de infruntare, caci, in asemenea caz, insasi ideea de aparare este exclusa, dar nici nu i se poate pretinde celui atacat sa-l implore pe agresor, sa fuga, sa se ascunda etc., adica sa evite in alt mod agresiunea sau continuarea ei. Apararea se socoteste necesara si atunci cand victima agresiunii se putea astepta la atacul infaptuit sau fusese prevenit asupra posibilitatii dezlantuirii atacului.

Fapta prevazuta de legea penala, savarsita in aparare se considera a fi fost necesara numai daca s-a indreptat impotriva agresorului, nu impotriva altei persoane. Daca insa actul de aparare a fost executat din eroare contra altei persoane decat agresorul poate exista, in principiu, legitima aparare, atata vreme cat aceasta eroare nu este imputabila celui atacat.

sa fie proportionala cu gravitatea actului. Pentru ca apararea sa fie considerata legitima este necesar sa existe un raport de proportionalitate, sub raportul gravitatii, intre fapta prevazuta de legea penala savarsita in aparare si atacul care a determinat comiterea ei (nu s-ar putea considera ca aceasta conditie este indeplinita atunci cand, pentru a respinge un atac ce consta in lovituri aplicate cu palma, cel atacat il ucide pe agresor). Legea nu stabileste si nici nu este posibil a se stabili criterii apriorice de apreciere a proportionalitatii dintre gravitatea atacului si cea a apararii.

Proportionalitatea dintre atac si aparare are insa nu numai un aspect obiectiv, ci si unul subiectiv, caci ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproportional, celui atacat poate sa-i apara a fi in limitele proportionalitatii. Totul depinde de starea psihica a acestuia in momentul agresiunii, de modul in care – in conditiile tulburarii si temerii in care s-a aflat – a perceput gravitatea atacului si intensitatea apararii necesare pentru a-l respinge.

Legiuitorul a tinut seama de acest aspect, prevazand in art. 22 alin. 4 C. P., ca este in legitima aparare „si acela care din cauza tulburarii sau a temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul”. Prin aceasta dispozitie legala este reglementat ceea ce, in teoria dreptului penal este cunoscut sub numele de exces de aparare justificat.

In cazul excesului justificat de aparare, legitimei aparari propriu-zise de care ne-am ocupat pana acum, ii sunt indeplinite toate conditiile referitoare la atac si aparare, mai putin acea ca apararea sa fie in mod obiectiv proportionala cu gravitatea pericolului generat de agresiune. Cu alte cuvinte, ca sa existe exces justificat de aparare, trebuie sa se fi produs unu atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva unei persoane sau a vreunui interes general. Trebuie, de asemenea, ca acel atac sa fi pus in pericol grav persoana ori drepturile celui atacat ori interesul general si mai trebuie, in sfarsit, ca fapta prevazuta de legea penala savarsita fie de catre cel atacat, fie de alta persoana, sa fi fost necesara pentru inlaturarea atacului. Daca toate aceste cerinte sunt indeplinite, exista legitima aparare, chiar daca fapta savarsita nu este proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs agresiunea in cazul in care riposta a depasit in gravitate atacul din cauza tulburarii sau temerii de care a fost stapanita victima agresiunii.

Prevederile art. 22 alin.4 CP sunt intru totul justificate. Cand cineva actioneaza sub stapanirea unei tulburari sau temeri generate de pericolul agresiunii, se poate vorbi de exces din punct de vedere obiectiv nu si subiectiv; cat timp actele savarsite de cel atacat sunt necesare din punct de vedere subiectiv, apararea nu poate fi decat legitima, chiar daca exista o disproportie obiectiva intre agresiune si actele de aparare.


B. STAREA DE NECESITATE (ART. 23 C.PEN.)

a) Notiune

Potrivit art. 23 alin.1 CP, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita in stare de necesitate. „Este in stare de necesitate – se arata in art. 23 alin. 2 C. P. – acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes general”. In conformitate cu prevederile art. 23 alin. 3 C.P., este, de asemenea, in stare de necesitate si „persoana care, in momentul cand a savarsit fapta nu si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat”.

In unele cazuri pot aparea situatii in care valori de o importanta deosebita – viata, integritatea corporala, sanatatea oamenilor – sunt supuse unor pericole iminente intervenite datorita unor imprejurari obiective. In momentul aparitiei pericolului, omul se vede obligat, pentru a salva acea valoare sociala, sa sacrifice o alta valoare sociala de o mai mica importanta in raport cu cea salvata. De exemplu, pentru a salva o persoana surprinsa de incendiu intr-un imobil, pompierii sunt nevoiti sa sparga usa ori zidul de la apartamentul vecin).

Starea de necesitate este, deci, acea stare in care se afla o persoana care este nevoita sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent, datorat intamplarii si care nu putea fi inlaturat in alt mod, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public.

Desigur ca in acest caz autorul si-a dat seama de urmarile actiunii sale, deci factorul intelectiv al vinovatiei exista; de asemenea, a existat si vointa, dar vointa nu s-a determinat in mod liber, ci sub imperiul constrangerii psihice pe care a creat-o aparitia pericolului. De aceea starea de necesitate inlatura caracterul penal al faptei si, pe cale de consecinta, raspunderea penala.

In cazul starii de necesitate – ca si in cazul legitimei aparari – exista un conflict intre doua drepturi sau interese. Dar, pe cand la legitima aparare conflictul este intre un interes just (al celui care se apara) si un interes injust (al celui care ataca), la starea de necesitate conflictul este intre doua interese (cel in pericol si cel incalcat) la fel de juste, de legitime. Legea acorda insa primat interesului pus in pericol pentru ca vatamarea care il ameninta este mai grava in comparatie cu vatamarea care se produce in cazul incalcarii celuilalt interes.

Din aceasta constatare – ca in cazul starii de necesitate prin savarsirea faptei prevazute de legea penala se aduce atingere unui interes just – decurge, in mod firesc, constatarea ca, in reglementarea conditiilor necesare pentru existenta starii de necesitate, legea trebuie sa fie mai restrictiva decat in cazul legitimei aparari, limitand in mai mare masura cazurile de inlaturare a caracterului penal al faptei.

b) Conditiile referitoare la pericol si la actiunea de salvare

Starea de necesitate fiind generata de un pericol, fata de care se reactioneaza printr-o actiune de salvare – care, in mod obiectiv, are infatisarea unei fapte prevazute de legea penala – se structureaza in jurul acestor elemente.

1. Conditii privitoare la pericol. In cazul starii de necesitate, pericolul care ameninta persoane, bunuri sau interesul general pentru ocrotirea carora se intreprinde actiunea de salvare, isi are sursa intr-un eveniment accidental, provocat de o energie straina, de cele mai multe ori fara nici o legatura cu persoana expusa pericolului. Astfel, izvorul pericolului poate fi o forta naturala (un trasnet a aprins casa unei persoane care, pentru a stinge focul, violeaza domiciliul unui vecin spre a lua un stingator), o calamitate (izbucnind un mare incendiu, pentru inlaturarea pericolului ca focul sa cuprinda intreg cartierul, este nevoie ca anumite cladiri sa fie distruse in scopul izolarii incendiului), un eveniment social, o boala (tatal unui copil bolnav, aflat in iminent pericol de moarte, patrunde in timpul noptii, prin efractie, in singura farmacie din localitate, pentru a lua medicamentul necesar), atacul unui animal periculos sau fapta unei persoane (o persoana fiind atacata de mai multi caini sau de un alienat mintal periculos, cauta sa scape refugiindu-se intr-o curte, escaladand astfel gardul imprejmuitor) etc. Nu este insa exclus ca pericolul sa fi fost generat de insasi persoana pentru care se efectueaza actiunea de salvare (pentru a transporta la spital pe cineva care a incercat sa se sinucida, o persoana foloseste fara drept, un autoturism parcat in apropiere).

Indiferent de izvorul sau, pericolul – ca sa dea nastere starii de necesitate – trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa fie iminent, adica pe punctul de a produce raul la care este expusa valoare ocrotita. Cu atat mai mult, va exista stare de necesitate atunci cand pericolul a incetat de a fi iminent si a devenit actual, adica s-a declansat. Atata vreme cat pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu se poate vorbi de o actiune de salvare, asa incat daca pentru inlaturarea unui asemenea pericol – indepartat sau epuizat – s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, aceasta constituie infractiune si atrage raspunderea prevazuta de lege.

sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. Varsta, starea de sanatate sau de boala, normalitatea sau, respectiv, infirmitatea persoanei a carei viata, integritate corporala sau sanatate este pusa in pericol nu intereseaza. 'Bun important' este – in sensul art. 23 C. P. – orice bun care prin natura si destinatia sa, prin valoarea sa patrimoniala, artistica, stiintifica, istorica etc. sau chiar afectiva, justifica – obiectiv si subiectiv – efectuarea actului de salvare de la pericolul care il ameninta.

sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi inlaturat prin alte  mijloace. Daca pericolul poate fi evitat si in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, nu exista constrangere psihica si, in absenta acesteia, nici stare de necesitate. Inevitabilitatea pericolului nu trebuie apreciata insa abstract, ci numai prin raportare la imprejurarile concrete in care acesta s-a ivit si la starea psihofizica a persoanei care a efectuat actiunea de salvare. Acelasi pericol, in anumite imprejurari, poate fi inlaturat si pe cai ce nu au tangenta cu legea penala, pe cand in alte imprejurari singura posibilitate de a-l inlatura este savarsirea unei fapte pe care legea penala o considera infractiune. Pe de alta parte, nu poate fi omis faptul ca posibilitatile de inlaturare a pericolului pot fi percepute diferit de la o persoana la alta, in functie de structura psihica a fiecaruia, de emotivitatea proprie.

2. Conditii privitoare la actiunea de salvare. Ca sa se poata pune problema existentei unei stari de necesitate, actiunea savarsita pentru inlaturarea pericolului trebuie sa prezinte caracteristicile materiale ale unei fapte incriminate de lege (omor, furt etc.), altfel ea nu intereseaza din punct de vedere penal. Calificarea juridica a acelei fapte, ca si imprejurarea daca fapta a fost savarsita de persoana expusa pericolului sau de un tert sunt indiferente.

Pentru a-i fi aplicabile dispozitiile legale referitoare la starea de necesitate, fapta prevazuta de legea penala trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa fie indispensabila pentru inlaturarea pericolului care ameninta valorile mai sus aratate sau, cu alte cuvinte, sa reprezinte – in cazul concret – singura cale de salvare a acestor valori. Daca pericolul putea fi inlaturat si in alt mod, problema existentei starii de necesitate nu se poate pune (de exemplu, in practica judiciara s-a decis ca nu poate fi considerata ca savarsita in stare de necesitate fapta unei persoane care nu detinea permis de conducere, de a transporta la gara un prieten din alta localitate, a carui locuinta era expusa pericolului de inundatie). In cazul in care cel aflat sub presiunea pericolului ar fi putut folosi si alta cale pentru a evita ca pericolul sa se concretizeze intr-un rau efectiv, atunci incalcarea dreptului sau interesul just al unei terte persoane ori a ordinii de drept nu mai poate fi justificata, iar fapta savarsita prezinta, neindoielnic, caracter penal.



Observam aici o diferenta fata de legitima aparare, la care nu se cere ca fapta prevazuta de legea penala sa fi fost indispensabila pentru inlaturarea atacului, ci numai necesara atingerii acestei finalitati.

sa nu fi cauzat urmari vadit mai grave decat cele ce s-ar fi produs in cazul neinlaturarii pericolului Nu este in stare de necesitate persoana care, atunci cand s-a savarsit fapta, a fost constienta ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce in cazul in care pericolul n-ar fi fost inlaturat. O asemenea fapta, prevazuta de legea penala, prin care s-au pricinuit unui tert inocent urmari vadit mai grave decat cele ce ar fi survenit in cazul neinlaturarii pericolului, constituie infractiune – chiar daca a fost savarsita sub imperiul unei constrangeri caracteristice starii de necesitate – deoarece, asa cum s-a spus, nu se poate admite inlaturarea unui rau mai mic prin cauzarea unui rau mai mare. Totusi, chiar si intr-o asemenea situatie – cand exista o vadita disproportie intre raul efectiv cauzat si cel evitat prin comiterea faptei – nu va exista infractiune, fapta urmand a fi socotita ca fiind savarsita in stare de necesitate daca in momentul in care a intreprins actiunea de salvare faptuitorul n-a avut constiinta acestei disproportii.

Depasirea cu stiinta a limitelor starii de necesitate nu inlatura caracterul penal al faptei, dar constituie o circumstanta atenuanta legala (art.88 lit. b C. P.), daca toate celelalte conditii ale starii de necesitate – examinate mai sus – sunt indeplinite.

sa nu fie savarsita de catre o persoana sau pentru a salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul. Nu se considera, deci, in stare de necesitate persoana care, datorita functiei sau profesiei, este obligata sa infrunte pericolele inerente functiei sau profesiei respective. In acest caz lipseste temeiul care justifica inlaturarea caracterului penal al faptei, adica prezenta constrangerii psihice. Legea nu recunoaste existenta constrangerii atunci cand persoana expusa pericolului are obligatia sa infrunte acel pericol.

Aceasta conditie isi afla temeiul juridic in normele legale care reglementeaza activitatea anumitor functii, profesii sau indeletniciri, al caror rol social este de a combate si infrunta grave si frecvente pericole. Asa sunt, de exemplu, militarii aflati in misiune de lupta, pompierii, marinarii, medicii etc. Aceste persoane pot invoca, bineinteles, starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit in exercitiul functiei sau profesiei.


C. ORDINUL LEGII SI COMANDA AUTORITATII LEGITIME (ART. 24 C. P.)


a) Notiune

Potrivit art. 24 C. P. „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca savarsirea ei a fost impusa sau autorizata de lege.

Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita pentru indeplinirea unui ordin dat de catre autoritatea legitima, in forma prevazuta de lege, daca acesta nu este in mod vadit ilegal.”


b) Conditii

Pentru existenta acestei cauze justificative se cer indeplinite urmatoarele conditii:

– sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, deoarece in absenta unei asemenea fapte, problema justificarii nu se poate pune;

sa existe o lege care impune sau autorizeaza savarsirea unei fapte care are caracter penal sau un ordin dat de o autoritate legitima daca acesta nu este in mod vadit ilegal.

De exemplu, se afla intr-o asemenea situatie politistul care, urmarind o persoana care tocmai a savarsit o infractiune de omor, intra in curtea unei cetatean (fara acordul acestuia) pentru a-l imobiliza pe faptuitorul care se refugiase acolo. In acest caz, fiind vorba de o infractiune flagranta, legea il autorizeaza pe politist sa patrunda in curtea acelui cetatean fara acordul acestuia. In aceeasi situatie se afla si politistul care pune in executare un mandat de perchezitie domiciliara sau de arestare preventiva emis de o autoritate legitima (instanta de judecata). El nu savarseste infractiunea de violare de domiciliu, respectiv lipsire de libertate in mod ilegal, intrucat ordinul a fost dat de o autoritate legitima. Chiar daca ulterior mandatul este atacat in instanta pe motiv ca a fost emis in mod abuziv si este anulat, politistul de asemenea nu raspunde penal deoarece atunci cand a operat perchezitia domiciliara sau arestarea faptuitorului ordinul nu a fost in mod vadit ilegal. Daca insa mandatul a fost emis de catre o autoritate nelegitima si politistul totusi efectueaza perchezitia domiciliara sau arestarea, nu ne mai aflam in prezenta unei cauze justificative deoarece ordinul a fost vadit ilegal.


D. CONSIMTAMANTUL VICTIMEI (ART. 25 C. P.)


a) Notiune

Conform art. 25 C. P. „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita cu consimtamantul victimei, daca aceasta putea sa dispuna in mod legal de valoarea sociala lezata sau pusa in pericol.

Dispozitiile anterioare nu se aplica in cazul infractiunilor contra vietii. In cazul infractiunilor contra integritatii corporale sau a sanatatii acesteia nu se aplica, daca fapta la care s-a consimtit contravine bunelor moravuri.”


b) Conditii

Pentru existenta acestei cauze justificative se cer indeplinite urmatoarele conditii:

sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, cu exceptia unei infractiuni contra vietii sau a unei infractiuni contra integritatii corporale sau a sanatatii, care contravine bunelor moravuri;

– sa existe consimtamantul victimei, daca aceasta putea sa dispuna in mod legal de valoarea sociala lezata sau pusa in pericol. Consimtamantul victimei trebuie sa fie exprimat in mod valabil, adica sa nu fie dat sub constrangere morala.

De exemplu, se afla intr-o asemenea situatie o persoana care distruge un bun cu consimtamantul proprietarului (dezmembreaza complet o masina pentru recuperarea unor piese de schimb). Fapta sa nu constituie infractiunea de distrugere intrucat actiunea s-a efectuat cu acordul proprietarului. De asemenea, un medic care face un avort in conditiile legii si cu acordul femeii insarcinate, nu comite infractiunea de avort intrucat sunt indeplinite conditiile acestei cauze justificative. Nu opereaza „consimtamantul victimei”, insa, in situatia in care o persoana ii cere alteia sa-i ia viata intrucat suferea de o boala grava deoarece infractiunile contra vietii nu fac obiectul acestei cauze justificative


CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Art. 26. – (1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala comisa in conditiile vreuneia dintre cauzele prevazute de lege care inlatura caracterul penal al faptei.

(2) Efectul cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei nu se extinde asupra participantilor, cu exceptia cazului fortuit.


A. CONSTRANGEREA FIZICA (ART. 27 C. P.)


a) Notiune

Constrangerea fizica – este o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, prevazuta in art. 27 C.P., potrivit caruia „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista”.

Exista constrangere fizica – sau forta majora – in sensul acestui text, ori de cate ori o persoana a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, actionand in mod mecanic sau ramanand inactiva, sub imperiul unei energii straine, care a silit-o sa comita actiunea sau inactiunea constitutiva a unei infractiuni (o persoana conduce in mod fortat mana altei persoane, silind-o sa falsifice un inscris; autorul unui furt il imobilizeaza pe paznic, silindu-l sa-si incalce indatoririle de serviciu).

O fapta comisa sub imperiul constrangerii fizice nu constituie infractiune intrucat ii lipseste trasatura esentiala a vinovatiei, sub aspectul factorului volitiv. Persoana care actioneaza sau ramane inactiva, in conditiile presiunii exercitate asupra sa de o energie fizica externa, careia nu i se poate opune, nu se afla in situatia de a-si manifesta in mod liber vointa, rolul sau in comiterea faptei fiind redus la acela de simplu instrument fizic, dinamizat sau paralizat de acea energie straina.

Dar daca fapta savarsita de persoana constransa nu constituie infractiune, care este situatia juridica a aceluia care, atunci cand energia straina apartine unei persoane, a executat actiunea de constrangere?

Constrangerea fizica nu inlatura caracterul penal al faptei savarsite decat in raport cu persoana constransa. Asadar, cel care a exercitat actiunea de constrangere va fi considerat instigator la infractiunea respectiva, caci savarsirea acesteia a fost determinata de actiunea sa. Daca actiunea de constrangere constituie prin ea insasi o infractiune (lipsirea de libertate in mod ilegal), atunci in sarcina persoanei care a exercitat constrangerea trebuie sa se retina un concurs – ideal – de infractiuni: pe de o parte, infractiunea al carei element material il constituie fapta de constrangere si, pe de alta parte, instigarea la savarsirea faptei comise fara vinovatie de cel constrans.


b) Conditii

Pentru existenta constrangerii fizice se cer indeplinite urmatoarele conditii:

– sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala, deoarece in absenta unei asemenea fapte, problema inlaturarii caracterului penal nu se poate pune. Natura acestei fapte nu intereseaza, orice fapta prevazuta de legea penala fiind, in principiu, susceptibila de a fi comisa in stare de constrangere fizica. Intrucat in acest caz lipseste factorul volitiv – ceea ce este suficient pentru a exclude existenta vinovatiei –, factorul intelectiv nu mai intereseaza, asa incat este indiferent daca fapta savarsita este dintre cele care se comit cu intentie ori din culpa. Fapta savarsita in conditiile art.27 C. P. poate consta fie intr-o actiune (in cazul falsului savarsit, prin fortarea mainii unei persoane), fie – cum se intampla cel mai adesea – intr-o inactiune, cand persoana constransa se afla in imposibilitatea fizica de a-si indeplini la timp obligatia legala (un militar aflat in permisie nu se poate intoarce la unitate din cauza ca a fost batut de anumite persoane si imobilizat; un acar imobilizat de un individ nu poate manevra macazul inainte de sosirea unui tren si se produce un accident de cale ferata).

sa existe o constrangere fizica asupra persoanei care comite fapta prevazuta de legea penala. Forta straina care exercita constrangerea trebuie sa actioneze direct – in momentul savarsirii faptei– asupra fizicului persoanei care comite acea fapta. Acea forta straina, care impiedica pe cel constrans sa-si dirijeze in mod liber vointa, poate consta in energia unei persoane (o persoana imobilizeaza un functionar pentru a-l impiedica sa-si exercite indatoririle de serviciu) sau a unui animal care nu poate fi stapanit (un cal care s-a speriat si nu mai poate fi oprit), intr-o masina aflata in miscare (un autoturism in viteza), intr-un fenomen natural (o inzapezire, o avalansa), dar si intr-un proces fiziologic ce impiedica persoana constransa sa actioneze conform obligatiilor sale (un lesin, un atac de cord).

persoana constransa sa nu aiba posibilitatea de a rezista actiunii de constrangere. Pentru a exista constrangere fizica nu este suficient ca persoana constransa sa fi savarsit, sub imperiul presiunii exercitate asupra sa, o fapta prevazuta de legea penala, ci mai trebuie ca acea persoana sa nu se fi putut opune, fara pericol pentru ea, fortei straine care a silit-o sa actioneze sau sa ramana inactiva si sa incalce astfel legea penala. Daca persoana constransa are posibilitatea sa anihileze – cu mijloace proprii ce pot fi folosite fara pericol – presiunea exercitata asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei savarsite in aceste conditii nu este inlaturat si acea persoana va raspunde penal pentru inactiunea savarsita, deoarece nu i s-a rapit posibilitatea de a-si determina si a-si exercita in mod liber vointa.

B. CONSTRANGEREA MORALA (ART. 28 C. P.)


a) Notiune

Constrangerea morala – cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei – este prevazuta in art.28 CP, potrivit caruia exista constrangere morala atunci cand o persoana savarseste o fapta prevazuta de legea penala datorita unei amenintari cu un pericol grav pentru persoana sa ori a alteia, pericol care nu putea fi inlaturat in alt mod.

In sensul acestui text, constrangerea morala consta, asadar, in presiunea pe care o persoana o exercita prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, determinand-o prin teama grava pe care o insufla si prin aducerea sa in situatia de a nu-si mai putea determina in mod liber vointa – sa comita o fapta prevazuta de legea penala.

In cazul constrangerii morale, persoana aflata in aceasta stare se gaseste in fata alternativei de a suporta raul cu care este amenintata sau de a savarsi fapta prevazuta de legea penala ce i se cere de catre cel care exercita actiunea de amenintare. In cazul in care cedeaza amenintarii, pentru ca nu avea alta posibilitate de a evita pericolul, fapta savarsita de ea nu va avea caracter penal, deoarece lipseste una din trasaturile esentiale ale infractiunii, si anume vinovatia.

Ca si la starea de necesitate, in cazul constrangerii morale este un conflict intre doua interese, ambele juste: interesul celui amenintat si interesul persoanei vatamate prin fapta savarsita de cel dintai. In aceasta situatie, protectia legii se indreapta cu prioritate asupra interesului pus in pericol, in mod nemijlocit, prin actiunea de amenintare, pentru ca titularul acestuia, fiind supus unei implacabile constrangeri psihice, nu poate evita comiterea faptei prevazute de legea penala. Intrucat interesul sacrificat este un interes just, legea ingradeste, prin conditii restrictive, cazurile de inlaturare a caracterului penal al faptei.

Constrangerea morala fiind o cauza personala de inlaturare a caracterului penal, nu profita, desigur, decat persoanei amenintate, caci numai aceasta a actionat fara vinovatie. Persoana care a exercitat amenintarea, pentru a determina savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, va fi considerat instigator la comiterea acelei fapte de catre cel amenintat. Daca exista conditiile legale de tragere la raspundere penala pentru infractiunea de amenintare, atunci in sarcina celui care a savarsit constrangerea morala se va retine un concurs ideal de infractiuni: infractiunea de amenintare (art.210 C. P.) si instigare la fapta prevazuta de legea penala comisa de persoana amenintata.


b) Conditii

Pentru existenta constrangerii morale se cer indeplinite urmatoarele conditii:

sa se savarseasca o fapta prevazuta de legea penala deoarece astfel problema inlaturarii caracterului penal nu se poate pune, fiind lipsita de obiect. Nici incadrarea juridica, nici forma acestei fapte – consumata ori tentativa – nu intereseaza, dupa cum nu prezinta interes daca persoana amenintata a actionat in calitate de autor, complice ori instigator. Fapta prevazuta de legea penala, comisa de catre cel amenintat, poate consta intr-o actiune (un taximetrist amenintat cu pistolul transporta intr-un loc sigur niste bunuri furate) sau intr-o inactiune (o persoana care este amenintata ca, daca va interveni va fi ucisa cu mai multe lovituri de cutit, omite sa dea ajutor unei persoane aflata in primejdie).

sa existe o actiune de constrangere, exercitata prin amenintare, asupra psihicului unei persoane. Constrangerea morala este generata, asadar – ca si starea de necesitate –, de existenta unui pericol, dar de data asta, pericolul trebuie sa izvorasca numai dintr-o fapta a omului, mai precis dintr-o amenintare asociata unei cereri adresata agentului, de a comite o anumita fapta prevazuta de legea penala. In cazul starii de necesitate – asa cum s-a putut desprinde din explicatiile precedente –, cand pericolul izvoraste dintr-o fapta a omului, care ameninta viata sau integritatea corporala a agentului, aceasta amenintare nu este legata de savarsirea unei fapte ilicite, insa agentul, pentru inlaturarea pericolului, comite o asemenea fapta; in cazul constrangerii morale, sursa pericolului nu poate fi decat o fapta a omului, exprimata intr-o amenintare prin care se cere savarsirea unei infractiuni (nu exista constrangere morala in cazul unei inculpate care a falsificat o conventie de depozit bancar prin majorarea soldului creditor, pentru a scapa de brutalitatile sotului ei care ii imputa nedepunerea unei sume de bani, deoarece inculpata a fost constransa nu pentru a falsifica actul, ci pentru a da explicatii asupra sumei nedepuse).

– persoana amenintata – faptuitorul sau alta persoana – sa fie expusa unui pericol grav. Pentru a produce acea stare de presiune psihica, in care vointa nu se mai poate determina in mod liber, amenintarea trebuie sa fie grava, in sensul ca persoana amenintata sa se simta expusa unui mare pericol. Daca pericolul nu este grav – daca nu priveste un rau ireparabil sau greu de remediat – inseamna ca amenintarea nu a fost susceptibila sa produca acea presiune psihica ce caracterizeaza constrangerea morala.

Gravitatea amenintarii trebuie evaluata in concret, in raport cu persoana celui amenintat si cu imprejurarile in care s-a produs amenintarea. In orice caz, desi legea nu prevede, este evident ca, pentru a fi grav, pericolul trebuie sa fie real, adica sa nu fie vorba de o amenintare facuta in gluma, si sa prezinte o anumita proportie cu fapta ce se cere savarsita.

pericolul cu care se ameninta sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazuta de legea penala. Pentru ca fapta savarsita sub presiunea amenintarii sa nu constituie infractiune, este necesar ca – in conditiile concrete date – sa fi fost indispensabila pentru inlaturarea pericolului si, totodata, sa fi reprezentat singura cale pentru evitarea acestuia. Daca pericolul putea fi inlaturat si in alt mod, inseamna ca faptuitorul avea posibilitatea de a se sustrage presiunii la care era supus, folosind aceasta alta cale si evitand astfel incalcarea legii penale. Daca n-a facut-o, el trebuie sa raspunda penal in fata legii pentru fapta savarsita. Astfel, in practica, s-a considerat ca nu exista constrangere morala in cazul unui inculpat care a dat ajutor la comiterea unei delapidari sub imperiul temerii pe care i-a inspirat-o amenintarea ca altfel va fi dat afara din serviciu, fiind recidivist. De asemenea, nu exista constrangere morala daca cineva a savarsit un omor sub amenintarea ca, daca nu-l savarseste, va fi reclamat pentru un furt comis anterior si isi va pierde libertatea.

G. CAZUL FORTUIT (ART. 29 C. P.)


a) Notiune

Potrivit art.29 C. P., „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala al carei rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta”. O fapta prevazuta de legea penala se considera, asadar, ca fiind savarsita datorita cazului fortuit, atunci cand actiunea sau inactiunea unei persoane a produs un rezultat vatamator, pe care aceasta nu l-a prevazut si nu l-a dorit, ca urmare a unei forte (sau energii) straine ce n-a putut fi, in mod obiectiv, prevazuta.

Asa dupa cum s-a aratat anterior, ca sa existe vinovatie – trasatura esentiala a infractiunii – este necesar sa se constate existenta celor doi factori ai elementului subiectiv: factorul volitiv si factorul intelectiv. Cu alte cuvinte, trebuie sa se stabileasca, pe de o parte, ca actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii este expresia unei vointe libere si, pe de alta parte, ca autorul ei si-a reprezentat sau, daca n-a facut-o, a putut si a trebuit sa-si reprezinte rezultatele acelei activitati. Cand insa o actiune voita a produs un alt rezultat decat cel urmarit de autorul ei, si aceasta din cauza unei forte straine care s-a suprapus activitatii voite, vom avea un caz fortuit, daca se va constata ca, in mod obiectiv, faptuitorul nu si-a putut reprezenta intentia acelei energii straine. Exista, asadar, caz fortuit in urmatoarele exemple: in timpul desfasurarii muncilor agricole, o femeie isi lasa copilul mic la umbra unui zid, dar se produce un cutremur, zidul se darama si copilul este ucis; in timpul aratului, un tractorist atinge cu lama plugului un obuz aflat in pamant din timpul razboiului, se produce o explozie si un muncitor agricol este ucis.



Cazul fortuit incepe, asadar, acolo unde sfarseste culpa, fiindca din moment ce o persoana a putut sa-si reprezinte interventia fortei straine si producerea rezultatului, insa nu le-a prevazut, exista culpa; invers, din moment ce o persoana nu a putut sa conceapa nici interventia energiei straine, nici survenirea rezultatului, exista caz fortuit.

Imprejurarile imprevizibile, a caror interventie intempestiva, suprapusa actiunii sau inactiunii agentului, duce la aparitia rezultatului vatamator, se pot datora: unor fenomene ale naturii care, desi cunoscute, sunt imprevizibile sub aspectul momentului in care se ivesc (cutremur, trasnet, alunecare de teren); folosirea unor mijloace tehnice (explozia unui cazan sub presiune, scurt circuit); unor stari maladive ale persoanei (lesin, atac de cord); comportarii imprudente a victimei (traversarea neasteptata si in fuga a unei strazi) etc.

Cazul fortuit, odata constatat in concret, atrage inlaturarea caracterului penal al faptei, si, pe cale de consecinta, inlatura raspunderea penala, neexistand vinovatie. Cand insa desi a existat o imprejurare neprevazuta, rezultatul nu s-ar fi produs daca nu i s-ar fi asociat si o culpa a faptuitorului, acesta va raspunde penal pentru fapta savarsita (o persoana aflata in stare de ebrietate, fiind impinsa de alta de pe refugiul pentru pietoni, a aparut pe neasteptate in fata unui autovehicul, fiind lovita mortal; acest rezultat nu s-ar fi produs insa daca soferul, conformandu-se dispozitiilor legale, la trecerea prin acel loc ar fi redus viteza masinii pana la limita evitarii oricarui pericol).


b) Conditii

Pentru existenta cazului fortuit trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

actiunea sau inactiunea unei persoane sa fi produs un rezultat vatamator datorita intrarii in concurs cu o energie straina de constiinta si vointa acelei persoane. Intre interventia neasteptata a unei forte straine si rezultatul neprevazut al actiunii sau inactiunii faptuitorului, trebuie sa existe un raport de cauzalitate, in sensul ca cea dintai a contribuit la producerea acestui rezultat. Nu este necesar ca intre actiunea energiei straine si actiunea sau inactiunea faptuitorului sa existe vreo legatura cauzala. Acestea pot lua fiinta independent, dar trebuie sa intre la un moment dat in concurs si astfel sa determine producerea rezultatului.

Uneori actiunea energiei straine poate preceda actiunea faptuitorului (cineva administreaza unei persoane din familie un medicament in care farmacistul introdusese din greseala o substanta otravitoare, iar bolnavul moare), dar, de cele mai multe ori imprejurarea fortuita intervine pe parcursul efectuarii actiunii, adica dupa ce faptuitorul si-a inceput activitatea, contribuind, alaturi de acesta, la producerea rezultatului (in timp ce construiesc o casa, muncitorii aduc pe schele o cantitate de caramizi, dar, producandu-se un cutremur, caramizile cad si este ranit un trecator).

imprejurarea care a dus la producerea rezultatului sa fi fost imprevizibila. De pilda, datorita uzurii premature a unor piese, care nu putea fi constatata cu ocazia verificarii tehnice anuale, mecanismul de directie al unui autovehicul s-a blocat si s-a produs un accident de circulatie care a avut ca urmare moarte unei persoane. Tot astfel, un accident mortal de circulatie a avut loc din cauza exploziei unei anvelope datorita unei fisuri preexistente – defect de fabricatie – care nu putea fi sesizata. Ceea ce, in ipoteza cazului fortuit, nu putea fi prevazut de faptuitor – spre deosebire de situatia in care, in mod obisnuit, o persoana actioneaza fara vinovatie – este interventia imprejurarii fortuite, a energiei straine, care a determinat producerea urmarii vatamatoare, iar nu insusi rezultatul produs. Desigur, si la cazul fortuit faptuitorul nu prevede rezultatul, dar, in aceasta ipoteza, neprevederea rezultatului este consecinta indirecta a faptului ca el nu poate sa prevada interventia imprejurarii ce constituie sursa urmarii vatamatoare; in cazul lipsei obisnuite a vinovatiei, dimpotriva, faptuitorul cunoaste toate imprejurarile in care se va desfasura actiunea sau inactiunea intreprinsa de el, insa, din cauza situatiei sale subiective, nu poate sa-si reprezinte producerea rezultatului vatamator.

In ipoteza cazului fortuit, imposibilitatea de prevedere are caracter obiectiv, in sensul ca, in conditii de fapt similare, nici o persoana, oricat de inteligenta sau perspicace ar fi, nu putea sa prevada imprejurarea care declansand energia straina se va inscrie in antecedenta cauzala a rezultatului; in situatia lipsei de vinovatie neprevederea rezultatului are caracter subiectiv, in sensul ca rezultatul pe care faptuitorul n-a putut sa-l prevada, pentru o alta persoana, mai bine inzestrata psihic, era previzibil.

– actiunea sau inactiunea care – datorita interventiei neasteptate a imprejurarii fortuite – a determinat producerea rezultatului neprevazut sa fie o fapta incriminata de legea penala. Daca, in raport cu rezultatul produs, fapta savarsita nu cade sub incidenta legii penale, problema incidentei unui caz fortuit nu se poate pune, caci, in lipsa caracterului penal al faptei, aplicarea prevederilor art. 29 C. P. ar fi lipsita de obiect.

Cazul fortuit intereseaza mai mult infractiunile savarsite din culpa. In cazul infractiunilor ce se comit cu intentie este indiferent daca faptuitorul a putut sau nu sa prevada rezultatul survenit – adica daca exista culpa sau caz fortuit – pentru ca, din moment ce nu exista intentie, fapta tot nu se pedepseste si, deci, culpa si cazul fortuit au acelasi efect.


D. IRESPONSABILITATEA (ART. 31 C. P.)


a) Notiune

Potrivit dispozitiilor art. 31 CP – „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele”.

Prin iresponsabilitate se intelege, asadar, starea de incapacitate psihica a unei persoane care intelectiv nu-si poate da seama de sensul, de valoarea sau urmarile actiunilor sau inactiunilor pe care le comite, iar volitiv, nu-si poate determina si dirija in mod normal vointa in raport cu propriile sale fapte.

Iresponsabilitatea inlatura caracterul penal al faptei savarsite, iar in absenta oricaruia din factorii sus-mentionati – intelectiv si volitiv – nu exista vinovatie.

Dar nu numai atat, o persoana lipsita de insusirile psihice fundamentale, necesare pentru a intelege semnificatia sociala a manifestarilor sale ilicite, nu-si va modela comportarea si nu va putea fi indreptata prin aplicarea si executarea unei pedepse.

Lipsa capacitatii psihice (iresponsabilitatea) se poate datora – asa cum se arata in art. 31 CP – „alienatiei mintale” sau „altor cauze”.

Prin „alienatie mintala”, in stiinta dreptului penal se intelege orice stare de alterare a facultatilor mintale, provenind dintr-o cauza patologica, o anormalitate fiziologica, o leziune organica sau orice cauza morbida. Intra in aceasta categorie anomalii care fac imposibila dezvoltarea facultatilor psihice (idiotenie, infantilism, debilitate mintala, cretinism etc.) sau maladii ale sistemului nervos (nebunie, oligofrenie, schizofrenie paranoida, nevroze, psihoze etc.). In categoria „altor cauze” pot fi incluse unele fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, lesin etc.) sau diferite tulburari psihice provocate prin diferite intoxicatii (stari de inconstienta provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate, preparate farmaceutice nocive etc.).

Starea de incapacitate psihica poate fi permanenta, incurabila sau trecatoare, dar nu sunt excluse nici situatiile in care perioada de iresponsabilitate alterneaza cu perioade de luciditate.

Orice persoana invinuita de savarsirea unei infractiuni este prezumata, pana la dovada contrarie, ca este responsabila. Cand insa exista indoieli cu privire la normalitatea starii psihice a inculpatului sau invinuitului, eventuala constatare a iresponsabilitatii si a cauzelor ei este o problema pe care organele judiciare nu o pot rezolva decat apeland la cunostintele unor medici specialisti. Acestia vor trebui sa constate daca, la data cand a savarsit fapta, invinuitul sau inculpatul a fost ori nu apt sa-si dea seama de fapta sa.

Iresponsabilitatea faptuitorului, odata constatata, inlatura – asa cum s-a aratat – caracterul penal al faptei savarsite si pe cale de consecinta, inlatura si raspunderea penala.

Cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei determinata de iresponsabilitatea faptuitorului, avand caracter personal, nu are efect asupra  celorlalti participanti.


b) Conditii

Pentru ca iresponsabilitatea sa inlature caracterul penal al faptei se cer indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

– sa existe o stare de incapacitate psihica, fie sub aspect intelectiv, fie sub aspect volitiv, fie sub ambele aceste aspecte. Aceasta inseamna ca faptuitorul fie nu si-a dat seama de actiunile sau inactiunile sale, de caracterul antisocial al acestora si de nocivitatea urmarilor lor, fie a fost lipsit, din punct de vedere psihic, de posibilitatea de a-si manifesta in mod liber si constient vointa, fie – in sfarsit – a fost lipsit atat de aptitudinea de a intelege, cat si de aceea de a fi stapan pe actiunile sau inactiunile sale;

– starea de incapacitate sa existe in momentul savarsirii faptei; aceasta conditie se considera indeplinita ori de cate ori faptuitorul s-a aflat in stare de incapacitate psihica pe intreaga durata a savarsirii actiunii sau inactiunii ce constituie elementul material al unei infractiuni. In cazul infractiunilor continue, continuate sau de obicei, adica al acelor infractiuni caracterizate, din punct de vedere obiectiv, printr-o prelungire atat a elementului material cat si a procesului de producere a rezultatului, daca iresponsabilitatea a existat pe o perioada mai scurta decat ansamblul activitatii infractionale – indiferent daca faptuitorului i-a lipsit capacitatea penala la inceputul, la sfarsitul ori la un moment dat, pe parcursul acestei activitati, faptuitorul va raspunde pentru infractiunea savarsita, dar numai in limitele actelor materiale sau ale actiunilor sau inactiunilor comise in perioada cat a fost responsabil.

Cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei nu opereaza atunci cand faptuitorul si-a provocat singur si a convenit sa i se provoace de altul o stare – temporara – de iresponsabilitate psihica, pentru a se afla in acea stare in momentul savarsirii infractiunii, planuita dinainte si a se putea prevala, in apararea sa, de efectele iresponsabilitatii. De exemplu, un paznic s-a lasat cu buna stiinta narcotizat de catre cei care urmau sa comita o spargere, pentru a nu putea fi acuzat de complicitate. Tot astfel, nu poate invoca efectele iresponsabilitatii – in cazul infractiunilor savarsite prin inactiune – cel care a omis sa-si indeplineasca o obligatie legala datorita unei stari temporare de incapacitate psihica survenita din culpa sa (o asistenta medicala ia un somnifer si nu se poate trezi la timp pentru a administra un medicament unei persoane grav bolnave care, din aceasta cauza, inceteaza din viata).

Cand starea de inconstienta intervine dupa comiterea infractiunii, fapta isi pastreaza caracterul penal, insa urmarirea sau judecata se suspenda pana la eventuala insanatosire a infractorului (art. 239, art. 262 pct. 2 lit. b, art. 303 C. P.P.); organul de cercetare penala poate totusi sa efectueze toate actele a caror indeplinire nu este impiedicata de situatia invinuitului sau inculpatului (art. 241 C.P.P.).

starea de incapacitate psihica sa fie datorata „alienatiei mintale” sau „altor cauze”. Intelesul acestor doua notiuni a fost explicat mai sus. In ambele cazuri este vorba de cauze anormale de incapacitate psihica. Precizarea este necesara pentru a distinge cazurile de iresponsabilitate propriu-zisa, vizata prin prevederile art. 31 CP, de unele situatii – minoritatea si eroarea de fapt – in care neputinta intelegerii caracterului faptelor savarsite si de a fi stapan pe ele se datoreaza unor stari oarecum normale, cum ar fi lipsa de maturitate psihica la o anumita varsta sau o deformare relativa, nepatologica a factorului intelectiv.

fapta savarsita sa fie prevazuta de legea penala. Daca fapta savarsita nu este dintre cele pe care legea penala le incrimineaza si le pedepseste, chestiunea responsabilitatii sau, dupa caz, a iresponsabilitatii faptuitorului este nerelevanta, pentru ca, fapta neavand caracter penal, problema inlaturarii acestuia nu se poate pune.


E. MINORITATEA (ART. 30 C. PEN.)


a) Notiune

Pe parcursul dezvoltarii psihofizice a persoanei exista, asadar, o perioada in care aceasta, neavand capacitatea psihica necesara pentru a intelege semnificatia sociala a faptelor sale si pentru a fi stapana pe ele, nu poate fi subiect activ al infractiunii; faptele savarsite de ea, chiar daca sunt prevazute de legea penala, nu au caracter penal si nu atrag raspunderea penala.

In art. 30 C.P., se prevede, in acest sens, ca „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care, la data comiterii acesteia, nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal”. Pe de alta parte, in completarea acestei dispozitii legale, in art. 113 alin. 1 si 2 C.P. se prevede ca „minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal”, iar „minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant”.

Cele doua texte sus-mentionate stabilesc, deci, in coroborarea lor, o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei savarsite de un minor care nu indeplineste conditiile cerute de lege pentru a raspunde penal. Minorii care, la data savarsirii faptei nu implinisera o anumita varsta sunt prezumati ca nu au aptitudinea psihica de a distinge intre bine si rau, intre ceea ce este permis si ceea ce este oprit si nici de a actiona in deplina cunostinta de cauza. Aceasta incapacitate psihica nu este de natura patologica, nu reprezinta o anormalitate, ci – in raport cu varsta minorului – este o insuficienta fireasca, normala si aflata, de altfel, intr-un proces de treptata respingere pe masura apropierii de varsta majoratului.

Faptele prevazute de legea penala, savarsite de minorii care nu raspund penal nu constituie infractiuni pentru ca – lipsind capacitatea de intelegere si vointa – nu sunt savarsite cu vinovatie, iar vinovatia constituie o trasatura esentiala a infractiunii. Impotriva minorului care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, dar care nu raspunde penal, se pot lua masuri de ocrotire.

Inlaturarea caracterului penal al faptei, in cazul minorilor care nu raspund penal, fiind legata de o stare personala, profita numai infractorului minor, nu si celorlalti participanti la savarsirea faptei.


b) Conditii

Pentru ca starea de minoritate sa inlature caracterul penal al faptei, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

1) sa fi comis o fapta prevazuta de legea penala. Nu are relevanta daca fapta a fost executata printr-o actiune sau inactiune, daca a fost realizata in forma consumata sau doar sub forma tentativei, daca minorul a savarsit acte de autorat, de instigare sau de complicitate. Important este ca fapta savarsita in mod concret sa aiba un corespondent legal in continutul uneia din faptele prevazute de Codul penal sau de o lege speciala;

2) fapta sa fie savarsita de un minor care nu indeplineste conditiile legale pentru a raspunde penal. Nu raspund penal, potrivit art. 113 alin. 1 si 2 C. P.:

minorii care nu au implinit varsta de 14 ani. In favoarea acestor minori exista o prezumtie absoluta de incapacitate penala, care nu poate fi combatuta in nici un fel; de aceea acesti minori nu vor raspunde niciodata pentru faptele lor, oricare ar fi acestea si conditiile in care le-au savarsit;

minorii care au depasit varsta de 14 ani, dar nu au implinit inca 16 ani, daca au savarsit fapta fara discernamant. Lipsa de discernamant este presupusa, insa aceasta prezumtie este relativa, putand fi combatuta prin dovada contrara. Asadar minorii intre 14 si 16 ani, fiind prezumati a fi actionat fara discernamant, nu raspund din punct de vedere penal; odata ce s-a dovedit ca au lucrat cu discernamant, raspunderea penala nu mai poate fi evitata.

Existenta discernamantului nu poate fi stabilita pe baza unor criterii apriorice si abstracte, ci numai in raport cu natura faptei savarsite, cu imprejurarile concrete in care aceasta s-a comis si cu datele ce caracterizeaza persoana minorului.

3) minorul sa nu indeplineasca conditiile legale pentru a raspunde penal in momentul savarsirii faptei. In cazul infractiunilor continue si de obicei data savarsirii faptei este data incetarii actiunii sau inactiunii. In consecinta se impun urmatoarele diferentieri:

– daca o parte din actiunea constitutiva a infractiunii continue ori de obicei sau unele din actiunile sau inactiunile componente ale faptei continuate au fost comise inainte de implinirea varstei de 14 ani, iar altele intre 14-16 ani, minorul nu va raspunde penal daca si dupa ce a implinit 14 ani a actionat tot fara discernamant; dimpotriva, el va raspunde penal – insa numai pentru ce a comis dupa implinirea varstei de 14 ani – in cazul in care s-ar face dovada ca in aceasta ultima perioada a activitatii sale el a actionat cu discernamant;

– daca o parte din actiunea sau inactiunea constitutiva a infractiunii continue sau de obicei ori unele din actiunile/inactiunile componente ale faptei continuate au fost comise intre 14 si 16 ani, iar celelalte intre 16 si 18 ani, minorul va raspunde numai pentru ceea ce a comis dupa implinirea varstei de 16 ani, in cazul in care pentru perioada anterioara nu s-a facut dovada discernamantului.

In cazul infractiunilor progresive, daca activitatea proprie infractiunii de baza s-a comis mai inainte ca minorul sa fi dobandit capacitatea penala, dar rezultatul s-a produs dupa ce minorul a devenit responsabil, nu va exista infractiune si raspundere penala.


F. BETIA INVOLUNTARA COMPLETA (ART. 31 C. P.)


a) Notiune

Potrivit art. 31 alin.1 C. P. „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau alte substante”.

Art. 31 alin. 2 C. P. prevede ca „starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu inlatura caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agravanta”.

Asadar, rezulta din dispozitiile legale sus-mentionate, ca starea de betie poate constitui, in anumite imprejurari, o cauza de excludere a caracterului penal al faptei, iar in altele o cauza de atenuare sau de agravare a pedepsei.

Betia este o stare psiho-fizica anormala in care se gaseste o persoana, datorita efectelor pe care le au asupra organismului, anumite substante alcoolice sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau. Cea mai frecventa forma de betie este betia alcoolica sau intoxicatia etilica. Se cunoaste insa betia rece, produsa prin consumul de stupefiante (opiu, morfina, heroina etc.).


b) Felurile betiei

Pentru determinarea cat mai exacta a influentei pe care starea de betie o poate avea asupra raspunderii penale, in stiinta dreptului penal se face distinctie intre mai multe feluri de betie, in raport cu diferite criterii:

In raport cu gradul sau de intensitate, betia poate fi completa sau incompleta.

Betia este completa atunci cand procesul de intoxicare cu alcool sau alte substante este atat de avansat incat a dus la „cvasiparalizarea energiei fizice si la totala intunecare a facultatilor psihice a persoanei, aceasta nemaifiind stapana pe miscarile ei fizice si neavand capacitatea de a intelege si a voi”.

Betia este incompleta atunci cand procesul de intoxicare cu alcool sau alte substante a produs o stare de excitabilitate si impulsivitate pe care persoana in cauza nu o prezinta in mod normal, dublata de o slabire a capacitatii de autocontrol si autodirijare a conduitei sale.

Betia incompleta incepe cu o faza de excitare usoara care nu are caracterul unei tulburari psihice de natura sa afecteze capacitatea de a intelege si de a voi si, de aceea, nu intereseaza din punct de vedere a incidentei legii penale. De asemenea, betia completa sfarseste cu o faza letargica care, nici ea, nu prezinta interes, deoarece in aceasta faza nu se pot concepe manifestari active din partea celui cazut in letargie.



In raport cu pozitia persoanei fata de provocarea starii de betie, betia poate fi  involuntara (accidentala, fortuita) sau voluntara.

Betia este accidentala atunci cand s-a produs datorita unei intamplari, fara voia persoanei care a ajuns in aceasta stare (un muncitor venit de curand intr-o fabrica de spirt, a inspirat fara sa-si dea seama, vapori de alcool si s-a imbatat; un bolnav caruia i s-a administrat la intervale scurte de timp un medicament ce contine un ebriant, a ajuns in stare de betie; o persoana a consumat o bautura in care i se pusese, in gluma, fara ca ea sa stie, o substanta stupefianta si a ajuns in stare de ebrietate).

Betia este voluntara atunci cel care a consumat bauturi sau substante ebriante a cunoscut efectul acestora si a voit sa consume cantitatea respectiva, indiferent daca a voit sau nu sa se imbete; deci ceea ce trebuie sa fie voluntar este cauza, iar nu efectul – starea de betie – care poate fi datorat unei simple culpe.

Betia voluntara este, la randul ei, simpla, cand persoana n-a avut intentia de a se imbata ori preordinata, cand faptuitorul a luat mai dinainte hotararea de a comite o infractiune si s-a imbatat intr-adins, fie pentru a capata curaj, fie pentru a invoca starea de betie in favoarea sa. De asemenea, betia voluntara mai poate fi ocazionala, atunci cand o persoana care consuma in mod obisnuit bauturi alcoolice, s-a imbatat in mod intamplator, la o petrecere, intr-o reuniune in familie etc., ori cronica, atunci cand reprezinta o stare cvasipermanenta a persoanelor care au patima betiei.

In oricare din formele sale, betia are influenta asupra facultatilor psihofizice ale persoanei si, implicit, asupra aptitudinilor sale de a-si da seama de faptele savarsite si de a fi stapana pe ele. De aceea starea de betie nu poate ramane fara repercusiuni asupra raspunderii penale. Din acest punct de vedere, legea reglementeaza urmatoarele situatii:

1) Betia completa, daca este accidentala, constituie o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei comise in aceasta stare. Este normal sa fie asa pentru ca, subiectiv, faptuitorul nu are constiinta celor savarsite si nu i se poate imputa nici culpa de a se fi imbatat, iar obiectiv, fapta sa, desi vatamatoare, nu prezinta pericol social, deoarece nu exprima o pozitie sociala fata de exigentele legii penale.

Fiind o stare cu caracter personal, cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei nu foloseste participantilor care nu s-au aflat intr-o asemenea stare. Daca starea de betie a fost provocata dinadins de o alta persoana – pentru ca sub stapanirea ei sa se comita o infractiune – aceasta va raspunde penal in conditiile participatiei improprii (art. 44 C. P).

2) Betia completa, daca este voluntara, nu inlatura caracterul penal al faptei, dar poate constitui, dupa caz, fie o circumstanta atenuanta, cand este intamplatoare, fara vreo legatura preconceputa cu fapta savarsita, fie o circumstanta agravanta, cand este preconceputa in sensul celor aratate mai sus.

Desigur ca in legatura cu betia voluntara completa, se poate pune urmatoarea intrebare: de ce, in asemenea caz, exista totusi infractiune si raspundere penala, atata vreme cat betia, fiind completa, faptuitorului i-a lipsit capacitatea de intelegere si vointa? Raspunsul este urmatorul: daca betia involuntara a fost ocazionala, faptuitorul raspunde pentru ca, incepand sa bea si avansand in bautura, a stiut sau, in orice caz, a putut sa stie ca ajungerea in completa stare de ebrietate inseamna pierderea controlului asupra faptelor sale si posibilitatea savarsirii unor infractiuni. Daca betia voluntara a fost preordinata, exista raspundere penala pentru ca, din moment ce faptuitorul si-a putut aduce aminte de ceea ce planuise inainte de a se imbata, inseamna ca el a mai pastrat o farama de constiinta si vointa si ca baza subiectiva a raspunderii penale nu a fost redusa total, pana la completa ei disparitie.

Betia incompleta si voluntara – de care Codul Penal nu se ocupa in mod expres – poate constitui, dupa caz, ca si betia voluntara completa, o circumstanta atenuanta sau o circumstanta agravanta, insa ambele cu caracter judiciar, nu legal.

Este de precizat ca betia completa – fie accidentala, fie voluntara – nu se identifica cu betia letargica, comatoasa, pentru ca, in aceasta stare, toate functiile nervoase, cu mici exceptii, sunt abolite, subiectul ramanand insensibil la orice excitatie exterioara, reflexele si orice alta miscare sau contractare musculara sunt desfiintate; ori, in asemenea stare, savarsirea oricarei fapte prevazute de legea penala, este, practic, imposibila.


c) Conditiile betiei care inlatura caracterul penal al faptei

Pentru ca betia sa inlature caracterul penal al faptei savarsite este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii:

– faptuitorul sa se fi gasit, in momentul savarsirii faptei, in stare de betie, datorita alcoolului sau altor substante. Daca activitatea de savarsire s-a prelungit in timp – avem in vedere, in special, infractiunile continue, de obicei sau continuate – dar starea de betie a existat numai intr-o parte a acestui interval, fapta savarsita isi pastreaza caracterul penal; cu atat mai mult, cauza de inlaturare a caracterului penal nu va opera atunci cand starea de betie a existat anterior savarsirii faptei ori dupa ce activitatea infractionala a luat sfarsit;

starea de betie trebuie sa fie accidentala. Aceasta inseamna – asa cum s-a aratat mai sus – ca betia s-a produs independent de orice amestec al vointei faptuitorului in producerea acestei stari; faptuitorul nu numai ca nu a vrut sa se imbete, dar nici macar nu a banuit ca ar fi posibil sa ajunga in asemenea stare;

– starea de betie trebuie sa fie completa Numai o persoana aflata in stare de betie completa nu poate fi stapana pe miscarile sale fizice si este lipsita de capacitatea de a intelege si a voi; astfel, daca betia este incompleta, poate exista doar o limitare, o diminuare, nu o abolire a capacitatii sale psihice de cunoastere sau vointa, caz in care, existand vinovatie, nu poate fi vorba de inlaturarea caracterului penal al faptei;

– fapta savarsita sa fie dintre cele prevazute de legea penala. O fapta care nu este prevazuta in legea penala nu are, in mod evident, caracter penal si, ca atare, in ceea ce o priveste, nu se poate pune problema inlaturarii caracterului sau penal.

G. EROAREA DE FAPT (ART. 33 C. P.)


a) Notiune

Eroarea reprezinta necunoasterea sau cunoasterea gresita, de catre cel care savarseste o fapta prevazuta de legea penala, in momentul comiterii acesteia, fie a unei stari, situatii sau imprejurari, esentiala pentru corecta caracterizare a acelei fapte, fie a unei dispozitii legale.

Eroarea are o influenta directa asupra factorului intelectiv al vinovatiei si indirecta asupra celui volitiv. In cadrul explicatiilor privitoare la vinovatie s-a aratat ca factorul intelectiv al acesteia consta in prevederea sau neprevederea – dar unita cu posibilitatea de prevedere – a rezultatului firesc al actiunii sau inactiunii prevazute de legea penala, precum si in cunoasterea tuturor acelor stari, situatii sau imprejurari ce atribuie actiunii sau inactiunii caracter penal ori o anumita gravitate. Atunci cand o persoana nu a conceput deloc sau a conceput gresit finalitatea fireasca a activitatii sale voite, sau nu a cunoscut ori a cunoscut gresit unele date ale realitatii, esentiale pentru corecta caracterizare juridica a faptei savarsite, inseamna ca factorul intelectiv este profund afectat pentru ca realitatea era alta decat cea avuta in vedere de acea persoana cand a conceput si executat actiunea sau inactiunea respectiva. Dar factorul intelectiv fiind deformat, uneori pana la limitele inexistentei, este limpede ca a avut loc o deformare si a factorului volitiv, pentru ca vointa s-a conformat constiintei si pentru ca, daca n-ar fi fost afectat de eroare, este posibil ca si manifestarea de vointa ar fi luat alt curs.

Eroarea nu trebuie confundata cu indoiala, deoarece, in caz de indoiala nu exista o cunoastere gresita a realitatii, ci o cunoastere nesigura, ceea ce inseamna ca, actionand in aceste conditii, faptuitorul a acceptat eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos al actiunii sau inactiunii sale. Tot astfel, nu poate fi considerata eroare incapacitatea sau neglijenta profesionala care a determinat ignoranta ce a dus la o greseala de calcul sau la aplicarea gresita a unui procedeu stiintific in exercitarea unei profesii sau meserii, pentru ca, in asemenea cazuri, faptuitorul avea obligatia legala de a cunoaste realitatea.

De asemenea, eroarea nu trebuie confundata cu asa-numita fapta putativa. In cazul erorii, faptuitorul, necunoscand unele stari, situatii sau imprejurari, de care depinde caracterul penal al faptei, nu-si da seama ca incalca legea penala, pe cand, in cazul faptei putative, dimpotriva, faptuitorul este convins, datorita unor reprezentari gresite, ca savarseste o infractiune, dar, in realitate, el nu incalca legea penala. In aceasta din urma situatie, fapta comisa nu va avea caracter penal, dar nu datorita erorii, ci pentru ca, in mod obiectiv, lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii (de exemplu, unicul fiu al unei persoane, aflata in spital, sustrage din locuinta acesteia o suma de bani, fiind convins ca savarseste un furt, fara sa stie ca tatal sau decedase cu putin timp inainte si ca devenise, prin succesiune, proprietarul valorilor sustrase).

Actionand asupra vinovatiei – pe care uneori o exclude, iar alteori o modifica in dimensiunile sale – eroarea poate constitui, in anumite conditii, o cauza de inlaturare fie a caracterului penal al faptei, fie a unei circumstante cu caracter agravant.


b) Felurile erorii

In stiinta dreptului penal se face distinctie intre mai multe feluri de eroare, in raport cu diferite criterii. Aceste modalitati ale erorii trebuie cunoscute, pentru ca fiecareia in parte ii corespund efecte juridice deosebite.

1) In raport cu obiectul sau, eroarea poate fi de drept sau de fapt.

Eroarea de drept exista atunci cand se refera la o norma juridica, in sensul ca faptuitorul fie nu cunoaste deloc existenta acelei norme, fie o cunoaste gresit, indiferent daca greseala vizeaza sensul sau continutul ori intinderea sau aplicarea normei;

Eroarea de fapt exista atunci cand sunt necunoscute sau cunoscute gresit unele stari, situatii sau imprejurari, in care s-a efectuat o anumita actiune sau inactiune si care, potrivit legii, reprezinta fie un element constitutiv al infractiunii, fie o circumstanta agravanta.

2) In raport cu efectele sale juridice, eroarea de fapt – cea de drept neputand intra in discutie – poate fi principala si secundara.

Eroarea de drept este principala atunci cand vizeaza un element de care depinde insasi caracterizarea faptei ca infractiune. In asemenea caz, daca sunt indeplinite si celelalte conditii prevazute de lege, eroarea are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite. De exemplu, cel care, calatorind cu trenul, a luat la coborare, din greseala, valiza altei persoane, identica cu a sa, nu a savarsit un furt, pentru ca nu si-a dat seama ca bunul este luat „din posesia sau detentia altuia”, asa cum cere art.249 C.P. Tot astfel, nu comite infractiunea de furt cel care, la cererea unei persoane pe care o crede proprietara unui autoturism, pune in miscare autovehiculul si il conduce pe drumul public.

Eroarea de fapt este secundara cand se refera nu la un element constitutiv al infractiunii, ci la o stare, situatie sau imprejurare care constituie o circumstanta agravanta. In acest caz, fapta savarsita isi pastreaza caracterul penal, dar va fi retinuta in configuratia ei tipica, nu calificata, prin inlaturarea acelei circumstante agravante. De exemplu, o persoana distruge un bun al alteia, fara sa stie ca acel bun are o valoare istorica deosebita; in acest caz va exista o infractiune de distrugere, dar agravanta, prevazuta de art. 263 alin. 2 C. P. nu va opera.


c) Conditiile erorii de fapt

Conditiile si efectele erorii de fapt se deosebesc, in parte, dupa cum eroarea este principala sau secundara si dupa cum fapta prevazuta de legea penala se comite cu intentie sau din culpa.

Conditiile erorii principale. In cazul faptelor incriminate numai atunci cand sunt savarsite cu intentie, potrivit art. 33 alin. 1 C. P., „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul, in momentul savarsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau imprejurari, de care depinde caracterul penal al faptei”.

Pentru ca eroarea de fapt sa produca efectele aratate, este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii:

1) fapta savarsita sa fie prevazuta de legea penala. Daca fapta nu intruneste elementele cerute de lege spre a putea fi considerata infractiune, problema daca ea a fost sau nu savarsita cu vinovatie nu prezinta interes si, ca atare, nici existenta erorii de fapt nu este relevanta;

2) faptuitorul sa nu fi cunoscut existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei sau, cu alte cuvinte, care reprezinta un element constitutiv al infractiunii. In literatura juridica s-a aratat ca prin „stare” se intelege felul in care se prezinta, sub diferite aspecte, o entitate oarecare, cum ar fi o persoana sau un bun. Prin „situatie” se intelege pozitia pe care o persoana, un lucru, o institutie sau o alta entitate o are in cadrul relatiilor sociale sau a realitatilor obiective. Prin „imprejurare” se intelege o realitate externa care raportata la fapta comisa, o particularizeaza in concret.

In cazul infractiunilor complexe, eroarea asupra unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde existenta infractiunii absorbante, exclude caracterizarea juridica a faptei ca infractiune complexa, dar nu are influenta asupra infractiunii absorbite (de exemplu, necunoasterea de catre faptuitor a calitatii subiectului pasiv –aceea de functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat – face ca, in cazul proferarii unor cuvinte jignitoare la adresa acestuia, sa nu poata fi retinuta infractiunea de ultraj, ci numai aceea de insulta).

3) eroarea asupra existentei unei stari, situatii sau imprejurari ce reprezinta un element constitutiv al infractiunii sa fi existat in momentul savarsirii faptei. In cazul infractiunilor continue, de obicei sau continuate, eroarea de fapt trebuie sa existe si sa dureze pe tot parcursul activitatii infractionale.

Daca la un moment dat eroarea inceteaza, in sensul ca faptuitorul dobandeste o reprezentare corecta asupra tuturor starilor, situatiilor si imprejurarilor de care depinde caracterul penal al faptei, activitatea infractionala savarsita ulterior acestui moment este susceptibila de a constitui o infractiune continua, de obicei sau continuata, in cazul in care sunt realizate toate conditiile cerute de lege pentru existenta acelei infractiuni. In cazul infractiunilor al caror rezultat se produce dupa un oarecare timp de la savarsirea actiunii sau inactiunii, eroarea existenta in momentul comiterii acesteia exclude caracterul penal al faptei chiar daca ulterior – pana la producerea rezultatului – faptuitorul a dobandit, sub toate aspectele ce intereseaza continutului infractiunii, o reprezentare corecta.

Cand toate conditiile enumerate mai sus sunt indeplinite, eroarea principala inlatura – asa cum s-a aratat – caracterul penal al faptei pentru care legea cere, ca forma de vinovatie, intentia, deoarece nu poate fi vorba de intentie atata timp cat, datorita necunoasterii unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde existenta infractiunii, faptuitorul n-a prevazut caracterul socialmente periculos al faptei savarsite si rezultatul acesteia.

In cazul faptelor incriminate si atunci cand sunt savarsite din culpa, potrivit art. 33 alin. 3 C. P., eroarea de fapt constituie o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei savarsite numai daca se stabileste ca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii ce reprezinta un element al infractiunii „nu este ea insasi rezultatul culpei”.

Aceasta inseamna ca pentru inlaturarea caracterului penal, in cazul faptelor incriminate si atunci cand sunt savarsite din culpa, este necesara:

– indeplinirea tuturor conditiilor enumerate mai sus, prevazute in art. 33 alin. 1 C. P;

– indeplinirea unei conditii suplimentare si anume aceea ca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii ce constituie un element al infractiunii sa nu provina din propria culpa a faptuitorului.

In cazul in care eroarea se datoreaza chiar faptuitorului care, din neatentie, graba, usurinta etc., n-a cunoscut starea, situatia sau imprejurarea respectiva, aceasta eroare lasa sa subziste culpa in savarsirea faptei si – cum fapta constituie infractiune si atunci cand este savarsita din culpa – nu poate fi vorba de inlaturarea caracterului penal (de exemplu, o persoana care credea, din eroare, ca a scos toate cartusele din incarcatorul unei arme, desi mai ramasese unul, verificand functionarea armei, a ranit mortal o persoana; in acest caz, fapta va constitui infractiunea de ucidere din culpa). Acestea sunt, de altfel, situatiile cele mai frecvente. Cel mai adesea eroarea isi are sursa chiar in culpa faptuitorului care, daca ar fi fost mai atent, ar fi putut sa o evite. De aceea in mod obisnuit, in cazul faptelor care se pot caracteriza, sub aspect subiectiv si prin culpa, eroarea de fapt nu exclude existenta infractiunii. Acest efect se produce numai in cazurile rare in care eroarea nu poate fi imputata, cu titlu de culpa, faptuitorului (de exemplu, un medic efectueaza o transfuzie de sange, care, fara ca el sa poata sti, era infestat cu virusul HIV, iar pacientul contacteaza aceasta boala si, dupa catva timp, inceteaza din viata).


Conditiile erorii secundare. Potrivit art.33 alin. 2 C. P., „nu poate constitui o circumstanta agravanta imprejurarea pe care autorul nu a cunoscut-o in momentul savarsirii infractiunii”.

Conditiile erorii secundare – ale carei efecte sunt reglementate prin acest text – sunt identice cu cele ale erorii principale, cu singura deosebire ca starea, situatia sau imprejurarea necunoscuta sau cunoscuta gresit de faptuitor trebuie sa fie nu un element constitutiv al infractiunii, ci o circumstanta agravanta, in sens larg (adica sa fie un element circumstantial – in continutul calificat al infractiunii sau o circumstanta agravanta legala, potrivit art. 89 C. P.).

Aceasta inseamna ca, in cazul faptelor incriminate numai atunci cand sunt savarsite cu intentie, pentru ca sa existe o eroare secundara, in sensul art. 33 alin. 2 C. P., este necesar ca: fapta concreta, imputabila subiectului, sa fie prevazuta de legea penala; subiectul sa nu fi cunoscut sau sa fi cunoscut in mod deformat o stare, situatie sau imprejurare ce constituie o circumstanta agravanta, in sensul larg aratat mai sus; aceasta ignoranta sau eroare sa fi existat in momentul savarsirii faptei. Daca aceste conditii sunt indeplinite, in sarcina faptuitorului se va retine, desigur, infractiunea intentionata pe care a comis-o, dar nu si elementul circumstantial din continutul calificat al infractiunii sau circumstanta agravanta ce consta in acea stare, situatie sau imprejurare pe care el a cunoscut-o in mod gresit. De exemplu, o persoana si-a insusit, in timpul unei calatorii cu trenul, un geamantan al altui calator, fara a sti ca in interiorul acestuia se afla si buletinul de identitate al pagubasului. Conform art. 33 alin.2 C. P., faptuitorul va fi condamnat pentru furt calificat, prevazut in art. 250 alin. 2 lit. b C. P., dar fara a se face aplicarea acestui alineat, care se refera la sanctionarea furtului comis asupra unui act care serveste pentru legitimare. Un alt exemplu, o persoana si-a asociat, la savarsirea infractiunii, un participant despre care era convins ca a depasit varsta de 18 ani, dar in realitate era minor; in acest caz, in sarcina autorului condamnat pentru infractiunea respectiva nu se va retine si circumstanta agravanta prevazuta in art. 89 lit. c, C. P.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact