StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Trasaturile esentiale ale infractiunii : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Trasaturile esentiale ale infractiunii



TRASATURILE ESENTIALE ALE INFRACTIUNII

A. PERICOLUL SOCIAL


a) Notiunea de pericol social

Importanta periculozitatii sociale, ca principala trasatura distinctiva a infractiunii, este data de imprejurarea ca numai datorita existentei si interventiei ei negative, fapta umana pe care o marcheaza dobandeste aptitudinea de a tulbura viata sociala, lezand sau punand in pericol ansamblul de valori spirituale, morale, juridice si materiale etc., care o constituie si ii asigura o normala desfasurare.



Prin pericolul social al unor acte de conduita intelegem particularitatea acestora de a aduce atingere sau a periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate. Pericolul social constituie, astfel, o trasatura esentiala si comuna tuturor faptelor prin care se incalca ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este decat consacrarea legala a existentei unui grad mai ridicat de pericol social pentru val 757e43h orile ocrotite pe cale penala.

Pericolul social al unei fapte prevazute de legea penala rezulta din atingerea pe care a adus-o sau, in mod obiectiv, poate sa o aduca unei valori sociale pe care legea penala o apara.

Periculozitatea sociala a infractiunii rezida, prin urmare, atat in raul pe care fiecare infractiune concreta il produce intr-un caz determinat (uciderea unei persoane), cat si in perspectiva ca in conditii – materiale si subiective – similare, faptele de acelasi tip sa se repete, sa devina un fenomen.

Caracterul social al pericolului rezulta din imprejurarea ca el vizeaza valori si randuieli sociale, ca faptele care il creeaza tulbura desfasurarea normala a relatiilor statornice intre membrii societatii, ca provoaca nemultumire, teama si ingrijorare pentru ceea ce s-a savarsit si s-ar mai putea comite, prin incalcarea legii penale, in cadrul colectivitatii.

Valorile sociale, a caror vatamare sau periclitare atribuie relevanta penala faptelor prin care li s-a adus atingere, sunt enumerate in art.1 din Codul penal si anume: Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept.


b) Elementele pericolului social

In art. 18 C. P., se arata ca, in intelesul legii penale, fapta care prezinta pericol social este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate in art. 1 C.P. si pentru sanctionarea acesteia este necesara aplicarea unei pedepse.

Din aceasta definitie rezulta ca, pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolul social trebuie sa indeplineasca doua cerinte, care ar putea fi sintetizate dupa cum urmeaza:

– Pericolul social trebuie sa fie generat de savarsirea unei fapte. In dreptul nostru penal se considera, ca purtatoare de pericol social este fapta, nu faptuitorul, deoarece fapta, ca fenomen este susceptibila de a periclita conditiile vietii materiale a societatii si nu persoana care, tot atat de bine ar putea sa nu incalce legea penala; pericolul social se reflecta asupra persoanei numai prin faptele ei.

Fapta, in sensul art. 17 si 18 C. P., este un act de conduita al omului, avand o existenta materiala, obiectiva. Notiunea de „fapta”, in semnificatia ce i se da de legea penala, se reduce, in esenta, la doua elemente de ordin exclusiv material obiectiv si anume: o activitate fizica, ce se poate infatisa sub forma unei actiuni sau inactiuni, si un rezultat socialmente periculos.

Actiunea este o forma de manifestare concretizata in acte, gesturi, cuvinte etc. prin care faptuitorul, indiferent ca se foloseste de propria sa energie sau de o energie straina, face sa se produca o schimbare in lumea exterioara.

Inactiunea consta intr-un comportament pasiv, in omisiunea faptuitorului de a indeplini o obligatie legala si a face astfel ca in lumea exterioara sa survina o schimbare datorita actionarii unei energii care trebuie anihilata prin interventia acestuia.

Rezultatul este o urmare socialmente periculoasa, constand intr-o vatamare sau o stare periculoasa, creata – pentru valorile sociale ocrotite de legea penala – prin actiunea sau inactiunea faptuitorului.

Pericolul social sa fie de o asemenea gravitate incat pentru combaterea faptei care l-a generat sa fie necesara aplicarea unei pedepse. Nu numai dreptul penal prevede si sanctioneaza fapte neconvenabile, interzise prin reglementari juridice; toate aceste fapte care, fara a apartine ilicitului penal, nesocotesc totusi reguli de drept, prezinta pericol social. Nici faptele generatoare de prejudiciu, pe care Codul civil, in art. 998 si 999 le denumeste „delicte” si „cvasidelicte”, nici abaterile disciplinare si contraventiile nu sunt lipsite de pericol social. Numai ca, intre pericolul social al acestora si pericolul social al unei infractiuni este o diferenta de grad.

Aceasta deosebire, sub aspectul gradului de pericol social, intre diversele incalcari de lege, impune, in vederea combaterii acestora, tratamente juridice diferentiate, fiind evident ca, pentru prevenirea si sanctionarea unor fapte apartinand ilicitului civil, disciplinar sau administrativ, este nevoie de alte mijloace decat cele necesare pentru combaterea ilicitului penal. In sfera ilicitului extrapenal sunt suficiente simple sanctiuni reparatorii pentru „delictele” si „extradelictele” civile, sanctiuni disciplinare pentru abaterile disciplinare sau sanctiuni contraventionale pentru abaterile administrative. In cazul infractiunilor insa pericolul social sporit reclama aplicarea unei pedepse. Situata pe treapta cea mai inalta a periculozitatii sociale, fapta pe care legea penala o considera infractiune atrage, in mod necesar, pentru autorul ei, o sanctiune pe masura – o pedeapsa – adica cea mai grea dintre sanctiunile prevazute de lege.

c) Felurile pericolului social

In stiinta dreptului penal, in practica legislativa si structura normelor penale de incriminare, se face o distinctie intre pericolul social generic (abstract) al unei anumite infractiuni in continutul ei formal-normativ (viol, furt, omor etc.) si pericolul social concret (specific) pe care l-ar putea prezenta fapta savarsita in continutul ei real.

1) Pericolul social generic sau abstract caracterizeaza toate faptele ce apartin unui anumit tip particular de infractiune (omor, delapidare, viol etc.) si este evaluat de legiuitor „in abstracto”, prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispozitie in momentul incriminarii sau atunci cand se pune problema modificarii legii penale (importanta valorii sociale ocrotite prin textul incriminator si intinderea vatamarii ce i se poate aduce, natura urmarilor, calitatea faptuitorului, frecventa faptelor de acelasi fel si imprejurarile in care ele pot fi comise etc.). In primul caz, rezultatul acestei evaluari generice se poate materializa in caracterizarea faptelor de acelasi tip ca infractiune si, totodata, in alegerea speciei de pedepse ca socotita adecvata pentru combaterea lor si in fixarea limitelor legale ale pedepsei alese. In cazul al doilea, cand evaluarea gradului de pericol social abstract are loc ulterior incriminarii, rezultatul acestei operatii se poate materializa prin modificarea pedepsei, fie prin schimbarea speciei (de exemplu, se inlocuieste inchisoarea cu amenda), fie prin modificarea cuantumului pedepsei, care poate fi marit sau redus).

2) Pericolul social specific sau concret caracterizeaza o fapta – apartinand unui tip particular de infractiune – efectiv savarsita (de pilda, uciderea unei persoane determinate, delapidarea unei anumite sume de bani, vatamarea corporala comisa asupra unei persoane) si este evaluat „in concreto” de organele de urmarire penala si de instantele de judecata, in raport cu unele elemente si date, de asemenea, concrete, cum ar fi: urmarea efectiv survenita ori care s-ar fi putut produce, imprejurarile comiterii actiunii sau inactiunii, mobilul determinat si scopul urmarit de faptuitor etc. Datorita varietatii nesfarsite a acestor elemente si date concrete, pericolul social concret variaza – chiar in cadrul aceluiasi tip particular de infractiune – de la o fapta la alta. Cunoasterea lui este obligatorie pentru organele judiciare – care sunt tinute a depune toate diligentele spre a-l evalua corect, deoarece, pe de o parte, daca se va constata ca actiunea sau inactiunea savarsita nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, nu ne mai aflam in sfera ilicitului penal, fapta respectiva neconstituind o infractiune, si pentru ca, pe de alta parte, potrivit art. 87 CP, gradul de pericol social concret al faptei savarsite constituie unul din criteriile de individualizare juridica a pedepsei aplicabile faptuitorului.


d) Fapta care nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni

Necesitatea institutiei. Prevederea in legea penala a unei fapte ca infractiune este rezultatul stabilirii de catre legiuitor a pericolului social abstract al acelei fapte si, totodata, a necesitatii sanctionarii ei penale.

La evaluarea acestui pericol social legiuitorul a tinut seama de criteriile generale ce au stat la baza determinarii in mod generic a acestuia, iar constatarea lui presupune ca, in concret, sa-si vadeasca existenta pentru ca numai in aceasta imprejurare face necesara incriminarea si pedepsirea faptei respective.

Concept. Potrivit art. 19 C. P., „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca prin atingerea minima adusa uneia dintre valorile aparate de lege si prin continutul sau concret, fiind in mod vadit lipsita de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni”.

Textul sus-citat stabileste organelor de urmarire penala si instantelor de judecata obligatia de a verifica – prin folosirea unor criterii enumerate in art.19, alin. 2 C. P. – daca fapta supusa cercetarii ori supusa jurisdictiei lor prezinta sau nu gradul de pericol social necesar pentru caracterizarea acesteia ca infractiune. In varianta in care, in urma unei astfel de verificari ar reiesi ca pericolul social concret al acestei fapte se situeaza sub plafonul de gravitate necesar pentru existenta unei infractiuni, organul de urmarire penala, sau, respectiv, instanta de judecata ar trebuie sa constate inexistenta unei infractiuni, adica a unei fapte fara caracter penal.

Din cele ce au precedat, trebuie sa retinem ca organele judiciare nu au, formal, atributul de a decide asupra incriminarii sau dezincriminarii faptei, pentru ca acesta ramane atributul exclusiv al legiuitorului, ci numai de a constata, pe baza legii, daca fapta concreta prezinta pericolul social al unei infractiuni, procedand in caz contrar la aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ, aceasta intrucat legiuitorul este in imposibilitatea de a stabili el insusi problema existentei, in situatiile concrete, a gradului de pericol social minim necesar pentru existenta infractiunii.

Conditii. Pentru ca o fapta care, desi prevazuta de legea penala, sa nu prezinte totusi gradul de pericol social al unei infractiuni, este necesar, potrivit prevederilor art. 19 C.P., ca ea sa fie lipsita in mod vadit de importanta, datorita atingerii minime adusa uneia din valorile sociale ocrotite de lege si continutului ei concret.

Lipsa de importanta trebuie sa fie vadita, adica atat de neindoielnica incat sa fie inutila orice apreciere ce ar putea conduce la o constatare contrara.

Absenta unei importante semnificative trebuie dedusa conform aceluiasi text, mai intai prin caracterul neinsemnat al atingerii aduse valorii sociale ocrotita prin dispozitia legala incriminatoare, ceea ce, in ultima analiza inseamna un rezultat (o vatamare sau o stare de pericol) modic din punct de vedere cantitativ. In al doilea rand, lipsa de importanta a faptei poate fi relevata de continutul ei concret – adica din ansamblul datelor, starilor, situatiilor si imprejurarile concrete specifice faptei comise – pe care organul judiciar care efectueaza urmarirea trebuie, de asemenea, sa-l ia in considerare.



In concluzie, o fapta poate fi considerata ca lipsita in mod vadit de importanta atunci cand, datorita urmarii neinsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale impotriva careia a fost indreptata (o vatamare neimportanta, o slaba rezonanta sociala) si modului cum s-au realizat in fapt elementele ei constitutive, apare in mod vadit, adica evident pentru oricine, deci, in mod obiectiv, ca este lipsita de semnificatie juridica penala. Prezinta o astfel de caracteristica, spre exemplu, unele furturi marunte din magazine, anumite fapte de neglijenta in serviciu care au produs pagube reduse, falsificarea unor inscrisuri care pot produce consecinte juridice mai putin semnificative etc.

Criteriile de apreciere a gradului de pericol social. Pentru a se evita arbitrariul si subiectivismul in evaluarea gradului de pericol social, art. 19 alin. 2 C.P. enumera criteriile de care trebuie sa se foloseasca organele judiciare atunci cand sunt puse in situatia de a efectua asemenea evaluari.


Aceste criterii sunt:

1) modul si mijloacele de savarsire a faptei. In cadrul acestui criteriu este necesar sa se aiba in vedere, printre altele: modul cum a fost pregatita fapta, savarsirea actiunii pe ascuns sau pe fata, savarsirea unui singur act ilicit ori a mai multor acte infractionale. Un pericol social accentuat ar mai putea fi relevat si de utilizarea de catre infractor a unor instrumente (arme, substante otravitoare) ori mijloace (incendii, explozii) apte prin natura lor sa produca urmari grave;

2) scopul urmarit de faptuitor. Uneori, prin savarsirea faptei se urmaresc scopuri dusmanoase, egoiste sau josnice (de exemplu, comiterea sau acoperirea altei infractiuni). Alteori, faptuitorul poate comite fapte pentru satisfacerea unei nevoi imperioase (de exemplu, procurarea unui medicament care ii este absolut necesar). Este evident ca pericolul faptei va fi mai mare in primul caz decat in cel de-al doilea;

3) imprejurarile in care fapta a fost comisa. Este vorba de un ansamblu de date, stari sau situatii care laolalta au creat ambianta – de o anumita semnificatie specifica sub raportul gradului de pericol social – in care a avut loc savarsirea faptei. In cadrul acestui criteriu ar putea fi luate in considerare: timpul si locul comiterii; precautiile luate de faptuitor pentru a zadarnici descoperirea faptei si a impiedica identificarea sa; neluarea de catre organele in drept, a unor masuri ce ar fi putut impiedica, practic, savarsirea infractiunii;

4) urmarea produsa ori care s-ar fi putut produce. Textul are in vedere urmarile concrete, indiferent de natura lor – patrimoniala, organizatorica, morala, politica – pe care fapta savarsita le-a produs efectiv, fie era susceptibila sa le produca, daca anumite imprejurari, independente de faptuitor, nu ar fi impiedicat survenirea lor. In cadrul infractiunilor indreptate impotriva patrimoniului, valoarea mica a prejudiciului cauzat poate constitui, daca nu este asociata unor imprejurari cu caracter agresiv, un indiciu semnificativ al unei periculozitati sociale reduse;

5) persoana si conduita faptuitorului. In legatura cu persoana faptuitorului, mentionam ca aceasta trebuie apreciata nu numai sub aspect psiho-fizic, ci si social, adica luandu-se in considerare atat trasaturile de caracter si temperamentul sau, starea sa de sanatate fizica si mentala, cat si masura integrarii sale sociale. Varsta inaintata, lipsa experientei de viata cat si nivelul sau scazut de cultura ar putea releva, eventual, un grad de pericol social mai putin ridicat. Cat priveste conduita faptuitorului, este de observat ca pentru evaluarea gradului de pericol social, intereseaza atat comportarea sa dinaintea savarsirii faptei, cat si conduita sa de dupa comiterea acesteia.

Sanctiunea aplicabila. In cazul faptelor prevazute in prezentul articol, procurorul sau instanta aplica una din urmatoarele sanctiuni cu caracter administrativ:

mustrarea;

mustrarea cu avertisment;

amenda de la 1 000 000 (100) la 25 000 000 (2 500) lei


B. VINOVATIA


a) Notiuni introductive

Infractiunea – ca act de conduita umana – comporta nu numai o latura exterioara, obiectiva, cu exprimare perceptibila sub aspect material-fizic, dar si o latura interioara, subiectiva, alcatuita din fenomenele si procesele psihice care preced, pun in miscare si insotesc actul de conduita antisocial, imprimandu-i orientarea antisociala.

Cu alte cuvinte, pentru ca o fapta sa constituie infractiune, sa atraga aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea sa apartina faptuitorului, ci trebuie sa-i fie imputabila. Fapta poate fi imputabila celui ce-a savarsit-o numai cand reprezinta expresia constiintei si vointei sale, adica atunci cand a comis-o cu vinovatie.

Potrivit art. 20 alin. 1 C.P., vinovatia exista „atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie, din culpa sau cu intentie depasita”.

Vinovatia implica, asadar, actiunea a doi factori inerenti vietii psihice a persoanei: pe de o parte, constiinta sau factorul intelectual, iar pe de alta parte, vointa sau factorul volitiv.


b) Factorii vinovatiei

1) Vointa sau factorul volitiv. Vointa (factorul volitiv) reprezinta facultatea psihica prin care individul isi mobilizeaza si orienteaza constient energiile fizice, mentale si disponibilitatile afective in vederea trecerii la actiune si sustinerii acesteia, potrivit scopului urmarit.

Pentru ca actul de conduita al unei persoane sa-i fie atribuit, sa-i apartina, sa-i fie imputabil, se cere sa fie savarsit cu vointa. In cazul in care fapta nu este voita de persoana care a comis-o, pentru ca nu a actionat in mod liber, ci ca urmare a unei energii straine, careia nu i-a putut rezista, acea fapta nu poate sa-i fie imputabila decat fizic, nu si psihic faptuitorului, ceea ce exclude vinovatia.

Pentru existenta vinovatiei nu este suficient sa existe vointa de a savarsi fapta, ci mai este necesar ca aceasta vointa sa fie liber determinata, adica persoana sa aiba capacitatea psiho-fizica de a se autodetermina si de a fi stapana pe actele sale. Vointa in savarsirea faptei persoanei fizice este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii, nu numai atunci cand ea se prezinta sub forma actiunii, ci si cand apare sub forma inactiunii. In aceasta din urma situatie, conduita omisiva trebuie sa fie rezultatul vointei de a efectua actul contrar legii, fie ignorand obligatia legala, fie nefacand tot ce trebuie pentru cunoasterea caracterului ilicit al actului comis ca sa duca la respectarea legii (de exemplu, vointa de a pastra un bun de valoare gasit si a nu-l preda in termenul prevazut de lege autoritatilor ori celui ce l-a pierdut).

In mod obisnuit, oamenii dispun de capacitatea psihica de a se autodetermina si de a fi stapani pe faptele lor, motiv pentru care vointa de a savarsi actul socialmente periculos este prezumata pana la proba contrarie.

2) constiinta sau factorul intelectual. Factorul intelectual sau aptitudinea de intelegere presupune reprezentarea deplina a continutului, sensului si finalitatilor urmarite sau acceptate prin savarsirea faptei, precum si prevederea intregii desfasurari cauzale a acesteia. In constiinta apare mai intai ideea de a savarsi fapta si apoi reprezentarea urmarilor sale. Tot aici se delibereaza asupra savarsirii faptei si asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotarari daca fapta asupra careia s-a putut delibera, urmeaza a fi savarsita.

Dupa terminarea procesului decizional se trece de la manifestarea de constiinta la manifestarea de vointa care consta in concentrarea energiei in vederea realizarii actului de conduita.

Din cele exprimate mai sus rezulta, neindoielnic, ca cei doi factori se influenteaza si se presupun unul pe celalalt. Manifestarea de vointa presupune manifestarea faptei, a urmarilor si a procesului cauzal de determinare a acestor urmari. Este cu putinta ca desfasurarea procesului volitiv sa influenteze, la randul sau, asupra reprezentarii faptei si a consecintelor acesteia, chiar pana la revenirea asupra deciziei anterioare.


c) Definitia vinovatiei

Legea penala nu consacra o norma prin care sa defineasca vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii, insa reglementeaza in art. 20 C.P. formele vinovatiei, proprii faptelor incriminate care, in continutul acestora, formeaza elementul subiectiv al infractiunii.

De aceea, sarcina definitiei vinovatiei a revenit dreptului penal.

In doctrina penala mai recenta s-a definit vinovatia ca fiind „atitudinea psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptelor si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari”.

d) Formele vinovatiei in dreptul penal

In stiinta dreptului penal si in legislatia penala se face distinctia intre doua forme principale de vinovatie: intentia si culpa, la care se adauga, pentru unele infractiuni, o forma mixta, denumita intentie depasita sau praeterintentie. Aceste forme de vinovatie insotesc savarsirea faptei; astfel, vor exista fapte comise cu intentie si fapte savarsite din culpa, iar uneori, ca element subiectiv in continutul anumitor infractiuni, cele doua forme principale pot aparea reunite.



Stabilirea cu exactitate a formelor de vinovatie, in cazul faptelor incriminate de lege, atat cu intentie, cat si din culpa, prezinta o deosebita importanta pentru justa incadrare juridica a faptei si pentru stabilirea raspunderii penale a faptuitorului in raport cu vointa sa.


e) Intentia si modalitatile sale

Potrivit dispozitiilor art. 20 pct. 1 C. P., „Fapta este savarsita cu intentie, cand faptuitorul:

prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;

prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui”.

Din aceste reglementari rezulta ca vinovatia sub forma intentiei se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui sau, fara a urmari rezultatul, accepta producerea lui.

In functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos, intentia se prezinta sub doua modalitati desemnate de legea penala:

intentia directa – cand subiectul urmareste producerea rezultatului;

intentia indirecta – cand subiectul accepta posibilitatea producerii lui.

Intentia directa. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui prin comiterea acesteia. Aceasta „prevedere” trebuie sa fie reala, efectiva.

La infractiunile a caror latura obiectiva se caracterizeaza si prin anumite trasaturi referitoare la timpul, locul sau modul savarsirii faptei, „prevederea” trebuie sa cuprinda si aceste trasaturi.

Pentru a raspunde de continutul calificat al unei infractiuni, in „prevederea” faptuitorului trebuie sa se cuprinda si formele agravante, in caz contrar, este tinut sa raspunda numai pentru infractiunea in forma simpla.

Intentia directa, in afara de „prevederea” cu continutul aratat, se mai caracterizeaza si printr-o anumita atitudine fata de rezultatul prevazut. Persoana care actioneaza cu aceasta modalitate a intentiei urmareste producerea rezultatului, ceea ce implica si cunoasterea legaturii de cauzalitate intre actiune si rezultatul generat de ea.

Intentia indirecta. Este a doua modalitate a intentiei si ii este caracteristic faptul ca autorul, desi prevede rezultatul faptei, nu-l urmareste, ci numai accepta posibilitatea producerii lui.

Intentia indirecta se mai caracterizeaza si prin faptul ca este conditionata si de un anumit tip de actiune sau inactiune susceptibila prin natura sa ori prin modul de savarsire de a da nastere la cel putin doua rezultate: unul – care poate sa nu fie socialmente periculos si urmarit de faptuitor, iar altul – care este socialmente periculos si nu este urmarit, dar este acceptat de faptuitorul care se pregateste sa savarseasca fapta chiar cu riscul producerii si a acestui rezultat posibil.

In practica judiciara s-a decis ca fapta inculpatului de a aplica victimei, aflata in avansata stare de ebrietate, o puternica lovitura de pumnal, care a proiectat-o in bazinul cu ape reziduale, caderea fiind auzita de inculpat, precum si de a fi parasit-o in aceste conditii fara a incerca sa o salveze, evidentiaza pe plan subiectiv, acceptarea producerii decesului victimei, iar sub aspectul incadrarii juridice, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de omor.

Intr-o alta cauza s-a apreciat ca „lovirea unei persoane si lasarea ei in nesimtire, iarna, pe ger, in timp de noapte, intr-un loc de munte prapastios si impiedicarea unei alte persoane de a-i acorda ajutor, reflecta intentia indirecta a faptuitorului de a ucide.

Din aceste situatii faptice, solutionate de instantele de judecata, rezulta ca faptuitorul a prevazut si urmarit vatamarea integritatii corporale a victimei, dar, totodata, a prevazut ca in conditiile concrete se poate produce si un rezultat socialmente periculos mai grav (moartea), pe care nu l-a urmarit, insa l-a acceptat.

Alte modalitati ale intentiei. In doctrina penala sunt cunoscute si alte modalitati ale intentiei, a caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de vinovatie si, in consecinta, a periculozitatii infractorului.

Se face distinctie intre urmatoarele modalitati ale intentiei:

Intentie simpla si intentie calificata. Intentia este simpla cand faptuitorul prevede si urmareste producerea rezultatului (intentie directa obisnuita), iar calificata atunci cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului in vederea realizarii unui scop prevazut in norma de incriminare (de exemplu, omorul savarsit „pentru a ascunde savarsirea unei talharii”, art. 179 lit. h. C. P.);

Intentia initiala si intentia supravenita. Exista intentie initiala cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la inceput, de la efectuarea primului act de executare a actiunii incriminate. Exista, dimpotriva, intentie supravenita in cazul in care reprezentarea urmarii socialmente periculoase a aparut ulterior unei hotarari initiale si determina hotararea ulterioara de a-l produce (de exemplu, faptuitorul sechestreaza o persoana de sex feminin si, dupa o perioada de timp, ia hotararea de a comite fapta de viol);

Intentia spontana si intentia premeditata. Cea dintai (spontana) se caracterizeaza prin aceea ca executarea actiunii incriminate are loc imediat dupa luarea hotararii de a o savarsi. Celei de-a doua (premeditata) ii este caracteristica existenta unui interval de timp intre luarea hotararii infractionale si punerea ei in aplicare, interval in care faptuitorul a chibzuit asupra momentului, modului, mijloacelor de realizare, efectuand si unele acte de pregatire;

Intentia unica si intentia complexa. Exista intentie unica in ipoteza in care faptuitorul a hotarat sa savarseasca o singura fapta, iar, in varianta in care acesta a hotarat sa savarseasca mai multe fapte sau a urmarit sa produca mai multe rezultate socialmente periculoase, suntem in prezenta intentiei complexe.


f) Culpa si modalitatile acesteia

Potrivit art. 20 pct. 2 C. P. o fapta este considerata ca fiind comisa din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Prin urmare, culpa in penal se infatiseaza in modalitatea usurintei ori in modalitatea neglijentei.

Culpa cu prevedere sau usurinta. Exista atunci cand infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, nu a acceptat acest rezultat, dar a sperat, in mod usuratic, ca el nu se va produce.

Asadar, pentru a decide ca o fapta a fost comisa din culpa sau cu premeditare, va trebui sa se constate ca sunt intrunite cumulativ urmatoarele conditii:

faptuitorul a prevazut posibilitatea survenirii unui rezultat socialmente periculos, ca urmare a activitatii desfasurate, rezultat pe care nu l-a urmarit si nici acceptat;

faptuitorul sa fi socotit fara temei ca rezultatul nu se va produce.

Prin prisma primei conditii – prevederea rezultatului – aceasta modalitate se aseamana cu intentia, mai ales cu intentia indirecta, dar trebuie sa facem sublinierea ca in ipoteza intentiei indirecte gradul de posibilitate este mai mare decat in varianta usurintei, intrucat faptuitorul nu ia nici o masura si nici nu se sprijina pe nici o imprejurare care sa constituie un obstacol in producerea rezultatului, in timp ce in cazul culpei cu prevedere, faptuitorul se bazeaza pe un minim de date ce exista in mod real, de natura sa previna aparitia urmarii.

In ceea ce priveste a doua conditie a culpei cu prevedere, si anume speranta faptuitorului ca rezultatul nu se va produce, trebuie sa se constate ca faptuitorul, in preintampinarea rezultatului, s-a bazat pe anumite temeiuri sau imprejurari in care isi desfasura activitatea si care, in conceptia sa, ar trebui sa impiedice producerea rezultatului.



Imprejurarile sau temeiurile pe care se bazeaza faptuitorul pot fi de natura obiectiva sau subiectiva.

Culpa simpla sau fara prevedere (neglijenta). Exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Ceea ce caracterizeaza culpa simpla este neprevederea de catre faptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, in conditiile in care el avea datoria de a proceda cu toata atentia si vigilenta pentru a prevedea acest rezultat si, totodata, avea posibilitatea sa-l prevada in conditiile concrete in care a comis fapta.

Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple, trebuie sa se constate existenta cumulativa a urmatoarelor conditii:

faptuitorul sa nu fi prevazut rezultatul actiunii sau inactiunii sale;

faptuitorul sa fi avut obligatia si posibilitatea de prevedere.

Constatarea culpei simple (neglijenta) presupune, deci, o analiza dubla. In primul rand trebuie sa se verifice ca faptuitorul nu a prevazut consecintele pe care le va produce actiunea sa, iar in al doilea rand sa se stabileasca daca persoana a avut posibilitatea concreta de a-si reprezenta asemenea consecinte.

Neprevederea rezultatului socialmente periculos se poate dovedi numai prin analiza tuturor factorilor obiectivi si subiectivi ce au legatura cu fapta.

In privinta celei de-a doua conditii, este necesar sa se probeze daca persoana avea obligatia si posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale.

Obligatia de prevedere a rezultatului faptei este strans legata de obligatia generala pe care o avea faptuitorul de a cunoaste si a respecta indatoririle de serviciu, daca este functionar si fapta se comite in legatura cu serviciul ori alte activitati. Obligatia prevederii rezulta din norme juridice, din norme tehnice si tehnologice, din natura serviciului, a functiei sau a profesiei, precum si din practica generala a diverselor activitati desfasurate.

Trebuie sa precizam ca obligatia prevederii rezultatului are un caracter general si obiectiv. Ea exista numai in masura in care se constata ca, de pilda, acea indatorire de serviciu revenea sau intra in sfera de atributii sau in competenta functionarului invinuit.

Posibilitatea de prevedere este al doilea element definitoriu al culpei simple. Ea constituie un criteriu subiectiv in determinarea culpei si se verifica in raport cu cel care a savarsit actiunea, cu fiecare individ in parte, in functie de pregatirea si experienta sa in activitatea practica.

Nu se poate raporta posibilitatea de prevedere la un etalon general, abstract, la un „individ mediu”, pentru ca s-ar transforma conditia subiectiva a posibilitatii de prevedere deosebita de la un individ la altul, in functie de varsta, instruire, pregatire profesionala, experienta de munca, gradul de inteligenta etc., intr-o categorie obiectiva, conceptie straina a dreptului nostru penal. Acest punct de vedere este promovat in mod constant si de practica judiciara.

Daca fata de imprejurarile concrete se constata ca persoana nu a avut posibilitatea de a prevedea rezultatul, aceasta nu va raspunde penal, intrucat impunerea raspunderii in acest caz ar echivala cu imputabilitatea obiectiva.

Alte modalitati ale culpei. In afara modalitatilor normative examinate mai sus, in teoria dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei ce pot duce la o mai corecta caracterizare a vinovatiei si la individualizarea pedepsei.

Astfel, in raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face distinctie intre: imprudenta sau nesocotinta (comportarea nechibzuita) si nebagarea de seama (neatentia), neglijenta (comportarea fara grija necesara), nepriceperea (lipsa cunostintelor si deprinderilor necesare efectuarii activitatii), neindemanarea (lipsa aptitudinilor cerute pentru efectuarea unei activitati) etc.

In functie de natura comportarii in cadrul careia s-a manifestat culpa, se face distinctie intre culpa „in agendo” si culpa „in omitendo”, dupa cum aceasta s-a manifestat in cadrul unei actiuni sau a unei inactiuni; intre culpa directa si culpa indirecta, dupa cum se refera la actiunea savarsita de infractor sau la cea savarsita de o alta persoana.

g) Praeterintentia (intentia depasita)

Praeterintentia este o forma mixta de vinovatie, presupunand situatia in care o persoana, savarsind cu intentie, deci cu prevedere, o fapta penala, produce, din culpa, un rezultat mai grav, pe care nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-l prevada, si care conduce la consumarea unei infractiuni mai grave, implicand cumularea celor doua fapte intr-o structura complexa.

Ceea ce caracterizeaza activitatea infractionala in cazul intentiei depasite este imprejurarea ca, urmarind producerea unui anumit rezultat, faptuitorul savarseste o fapta ce constituie elementul material al unei infractiuni, dar produce un rezultat mai grav sau in plus, particularizeaza o infractiune mai grava sau o varianta agravanta a aceleiasi infractiuni. De pilda, se va retine intentia depasita, in cazul in care faptuitorul urmareste vatamarea integritatii corporale a unei persoane, insa, in urma aplicarii unor lovituri cu pumnul, victima cade, se loveste de carosabil si decedeaza. In practica judiciara exista asemenea cazuri in care instantele retin infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.

In Codul Penal infractiunile praeterintentionate sunt catalogate, de principiu, ca forme agravate ale unei infractiuni tip. De aceea, totdeauna gasim in continutul infractiunii savarsite cu intentie depasita, pe de-o parte, forma tip a aceleiasi infractiuni (primum delictum), care este incriminata numai daca se savarseste cu intentie, iar, pe de alta parte, un rezultat mai grav decat cel cerut de norma, in cazul formei tip, si care caracterizeaza infractiunea ca fiind mai grava sau o varianta agravanta a aceleiasi infractiuni (majus delictum), insa atitudinea faptuitorului fata de acest rezultat mai grav este specifica culpei.

Identificarea infractiunilor descrise de legea penala, ce se comit cu intentie depasita, se poate face cu usurinta deoarece legiuitorul foloseste unele expresii pentru a evidentia acest lucru, ca de exemplu: „daca fapta a avut ca urmare moartea victimei ori a produs anumite consecinte etc.”

Pentru ca organele judiciare sa poata stabili concret si in mod corect daca un anumit rezultat sau urmare prevazuta de legea penala s-a datorat activitatii unei persoane fizice, care a actionat cu intentie depasita, consideram necesar sa se procedeze la o analiza a factorului intelectual, care, in mod logic, trebuie sa parcurga doua faze.

In prima faza, organul competent trebuie sa probeze ca infractorul a savarsit cu intentie „primum delictum”, adica sa rezulte din materialitatea actelor comise ca autorul a prevazut, urmarit ori acceptat un anumit rezultat si nu altul mai grav, care s-a produs in realitate.

Dupa stabilirea savarsirii cu intentie a faptului initial, se trece la a doua faza, in care se impune ca organul judiciar sa constate ca, fata de rezultatul mai grav (majus delictum), faptuitorul a avut o anumita reprezentare a acestuia, insa nu l-a acceptat ori nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-l prevada.

Din cele ce preced, observam ca organele judiciare, in concret, trebuie sa stabileasca, pe de o parte, intentia in raport cu fapta intentionata si culpa fata de rezultatul mai grav. De altfel, practica judiciara este consecventa in acest sens.


C. PREVEDEREA FAPTEI IN LEGEA PENALA


Trasatura obligativitatii prevederii faptei penale intr-o dispozitie legala cu caracter incriminator, se considera indeplinita din momentul intrarii in vigoare a normei juridico-penale, care prevede si sanctioneaza acea fapta.

O fapta savarsita cu vinovatie, oricat de periculoasa ar fi pentru societate nu constituie infractiune decat daca este prevazuta de legea penala. Aceasta constatare se desprinde din prevederile art. 2 si 17 C.P., care atribuie prevederii faptei in legea penala atributul de trasatura esentiala a infractiunii.

O fapta se considera a fi prevazuta de legea penala atunci cand o norma legala stabileste in ce conditii o anumita actiune sau inactiune – socialmente periculoasa si comisa cu vinovatie – este susceptibila de a fi caracterizata ca infractiune si deci a atrage raspunderea penala. O fapta este prevazuta de legea penala atunci cand incriminarea ei s-a facut in Codul Penal (partea speciala) sau printr-o lege penala speciala. Exista si cazuri in care determinarea unor elemente din continutul faptei prevazute de legea penala se face cu ajutorul unor norme cuprinse in acte legislative fara caracter penal.

Desi prevederea faptei in legea penala constituie o consacrare legala a unui pericol social – in prealabil existent –, suficient de intens pentru ca faptei respective sa i se atribuie caracter penal, ea este totusi o trasatura esentiala autonoma a infractiunii, alaturi de celelalte doua (pericolul social si vinovatia).

Aceasta trasatura esentiala priveste, in egala masura, datorita raportarii textelor de incriminare la prevederile partii generale a Codului penal, atat faptele pe care legea penala le pedepseste ca infractiune consumata ori ca tentativa, cat si participarea la comiterea acestora, in calitate de autor, instigator sau complice.

La baza trasaturii esentiale de care ne ocupam aici, sta principiul legalitatii incriminarii, inscris in art.2 C. P., potrivit caruia numai „legea penala prevede care fapte constituie infractiuni”. Cu toate acestea, dispozitiile art. 2 C . P. nu fac inutile prevederile art. 17 C. P., referitoare la cerinta ca fapta ce constituie infractiune sa fie prevazuta de legea penala si nici invers, deoarece sferele lor de cuprindere nu se suprapun. Principiul legalitatii se refera la o fapta in complexul ei, deci caracterizata prin toate trasaturile sale esentiale (pericolul social, vinovatia si incriminarea), pe cand cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea penala are in vedere numai materialitatea faptei, celelalte doua trasaturi esentiale (pericolul social si vinovatia) fiind stipulate distinct. Este vorba, cu alte cuvinte, de un raport de la intreg la parte. Oricum, dispozitiile art 17 C. P., enumerand trasaturile esentiale pe care trebuie sa le prezinte orice infractiune, contribuie la realizarea principiului legalitatii incriminarii.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact