StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Unitatea de infractiune : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Unitatea de infractiune



UNITATEA DE INFRACTIUNE

Felurile unitatii de infractiune

Unitatea de infractiune este de doua feluri: naturala si legala.

Unitatea naturala rezulta din unitatea actiunii sau inactiunii ce constituie elementul material al infractiunii. In cazul acestei categorii de unitate, actiunea sau inactiunea constitutiva este in mod natural unica si unitara – chiar daca este alcatuita dintr-o succesiune de acte – iar unitatii materiale a faptei ii corespunde, pe plan juridic, unitatea infractiunii (de exemplu, luarea unor bunuri din posesia altuia, cu scopul insusirii pe nedrept, reprezinta o actiune in mod firesc unica, iar infractiunea de furt constituie o unitate naturala de infractiuni).

Spre deosebire de unitatea naturala, cea legala este o creatie a legiuitorului care, calauzit de unele consideratii de politica penala si folosind procedeul absorbtiei, a construit continutul unor infractiuni prin inglobarea in acelasi continut a unor acte sau actiuni distincte ori a unor rezultate multiple care – in lipsa unei dispozitii legale exprese – ar constitui elemente ale mai multor infractiuni. Unitatea legala nu reprezinta, ca in cazul celei naturale, o consacrare pe plan juridic a unei unitati de fapt ci, dimpotriva, are drept corespondent fa 353h79d ptic o multitudine de acte si activitati. Concordanta dintre unitatea juridica si unitatea de fapt – absoluta in cazul unitatilor naturale de infractiune – nu mai exista in cazul formelor de unitate legala (de exemplu, continutul infractiunii de talharie – unitate legala – a fost creat de legiuitor prin absorbtia a doua actiuni distincte care, altfel, ar fi constituit elementul material al unor infractiuni de sine statatoare: furt si lovire sau vatamare corporala). Unitatea legala poate fi creata fie printr-o norma de incriminare (de exemplu, art. 252 C. P.), fie printr-o dispozitie cuprinsa in Partea generala a Codului Penal (art. 55 alin. 2 C. P.).



A. UNITATEA NATURALA DE INFRACTIUNE


a) Notiune

Exista unitate naturala de infractiune ori de cate ori activitatea unei persoane formata dintr-un act sau mai multe acte, este apreciata, ca urmare a starii de fapt ori in mod natural, ca o activitate unica prin care s-a realizat continutul unei singure infractiuni.

Unitatea naturala de infractiune este alcatuita, in principiu, dintr-o singura actiune sau inactiune ce produce un singur rezultat periculos si are la baza o unica forma de vinovatie prevazuta de lege.


b) Tipuri ale unitatii naturale de infractiune

In cadrul unitatii naturale de infractiuni se pot distinge trei tipuri sau forme de unitate infractionala, in functie de natura actiunii sau inactiunii ce formeaza elementul material al infractiunii si anume: infractiunea simpla, infractiunea continua si infractiunea deviata.

– Infractiunea simpla Este o forma a unitatii naturale de infractiune intalnita frecvent in legislatia penala si consta, sub aspect obiectiv, intr-o actiune (inactiune) care nu trebuie sa dureze in timp, pentru realizarea continutului infractiunii respective.

Prin prisma elementului material, infractiunea simpla se particularizeaza prin faptul ca acesta este format dintr-o singura actiune sau inactiune.

Astfel, se apreciaza a fi infractiuni simple: lovirea, omorul, furtul, falsul, bigamia etc. Cele mai multe infractiuni sunt susceptibile de a fi comise in forma simpla.

De mentionat ca unicitatea actiunii specifice infractiunii simple nu presupune, in mod necesar, si unicitatea actului material. Actiunea, desi in mod obligatoriu unica, se poate realiza printr-un act sau mai multe acte; dar ceea ce intereseaza este ca, in ansamblul lor, aceste acte sa constituie o singura fapta.

Actele materiale ce alcatuiesc actiunea unica pot fi eterogene (exemplu, pentru a comite un furt faptuitorul se apropie de victima, introduce mana in buzunarul hainei acesteia, ii scoate portofelul, fuge de el), dar si omogene, care se succed de indata (exemplu, o persoana patrunde intr-un magazin, sustrage, in cadrul unei activitati neintrerupte, mai multe bunuri de la doua raioane).

Uneori este posibil ca actiunea ce constituie elementul material al unei infractiuni simple sa fie prevazuta, in textul de incriminare, sub forma unor modalitati alternative, asa cum este cazul infractiunii de marturie mincinoasa (art. 335 C. P.) care se poate comite fie prin a face afirmatii mincinoase, fie prin omisiune de a releva fapte sau imprejurari cunoscute. Intr-o asemenea situatie, daca cu aceeasi ocazie autorul realizeaza elementul material al infractiunii in ambele sale modalitati, infractiunea ramane unica, si, totodata, simpla. Ceea ce justifica aceasta solutie este, pe de o parte, echivalenta sub raport penal a celor doua variante alternative, iar, pe de alta parte, constatarea ca, in cazul in care, s-ar fi mentinut in cadrul unei singure variante, dar s-ar fi repetat actiunea, autorul ar fi savarsit, o singura infractiune.

Datorita specificului sau, rezultatul socialmente periculos la infractiunea simpla este, de regula, unic.

Exista insa si unele infractiuni simple la care, potrivit normelor de incriminare, rezultatul se poate infatisa in modalitati alternative, ca de pilda, in cazul infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor generale (art. 317 C. P.) la care rezultatul poate sa constea, fie intr-o paguba a patrimoniului unei autoritati sau persoane juridice, fie intr-o tulburare insemnata a bunului mers al acesteia. Intr-o asemenea situatie, daca prin aceeasi actiune s-au produs ambele rezultate prevazute alternativ de lege, unitatea infractiunii – care continua sa fie simpla – nu este afectata.

Din cele ce au precedat, rezulta, ca o particularitate la infractiunea simpla, faptul ca momentul consumarii coincide cu cel al epuizarii. De aceea, in practica judiciara nu sunt dificultati in ceea ce priveste aplicarea legii penale in timp, momentul curgerii termenului de prescriptie a raspunderii penale, ori aplicarea actelor de clementa.

– Infractiunea continua Este o forma a unitatii naturale de infractiune, ce se caracterizeaza prin aceea ca elementul sau material, constand intr-o actiune sau inactiune, se prelungeste (continua, dureaza) in timp, in mod natural dupa momentul consumarii pana la incetarea activitatii infractionale, care se poate datora interventiei faptuitorului, altor persoane, ori organelor competente.

Din definitie rezulta ca la infractiunile continue, elementul material consta, intotdeauna, intr-o actiune sau inactiune, care, in raport, cu natura sa intrinseca, este susceptibila de a se prelungi in timp, in mod natural si dupa producerea rezultatului, adica dupa ce infractiunea a ajuns la momentul consumativ.

In doctrina penala s-a exprimat opinia potrivit careia elementul material al infractiunii continue are ca specific faptul ca el se realizeaza printr-o dubla atitudine a faptuitorului; una comisiva care declanseaza starea infractionala (de pilda, lipsirea de libertate a unei persoane in mod ilegal, intrarea in posesie fara drept a unei arme etc.) si alta omisiva, prin care se lasa ca starea infractionala sa dureze fara a o opri. Prin urmare, fapta ce constituie elementul material al infractiunii continue dureaza pana cand un act contrar celui initial stopeaza definitiv starea infractionala.

Prin urmare, aceasta forma de unitate infractionala, desi nedefinita in Partea generala a Codului Penal, se desprinde din dispozitiile Partii speciale a codului sau din alte norme de incriminare. Exemple de infractiuni continue: furtul de curent electric (art. 249 C. P.), purtarea, fara drept, de decoratii, uniforme sau semne distinctive (art. 325 C.P.), abandonul familial (art. 228 C. P.), nerespectarea regimului armelor si munitiilor (art. 406 alin.1 C. P.), dezertarea (art. 486 C. P.), evadarea (art. 349 C. P.) etc.

De remarcat este faptul ca actiunea sau inactiunea ce constituie elementul material al infractiunii continue trebuie sa-si pastreze unitatea pe tot parcursul desfasurarii ei.

Din modul cum se realizeaza activitatea materiala in cazul infractiunilor continue, se observa ca aceasta se poate prezenta fie sub forma unei activitati infractionale care continua fara a interveni vreo intrerupere pe toata durata ei, fie sub forma unei activitati care, pe parcursul infaptuirii sale, sufera o serie de intreruperi, de pauze firesti, determinate de natura activitatii desfasurate.

Pornind de la aceasta realitate, in doctrina penala s-a facut distinctia intre infractiunile continue permanente si infractiunile continue succesive.

Infractiunile continue permanente se caracterizeaza printr-o activitate continua, care nu cunoaste momente de discontinuitate, de intrerupere. Exemple de infractiuni continue permanente: detinerea in mod ilegal de arme si munitii (art. 406 C. P.), dezertarea (art. 486 C. P.), evadarea (art. 349 C. P.) etc.

Infractiunile continue succesive au ca particularitate faptul ca, in desfasurarea activitatii infractionale, intervin unele intreruperi, determinate de natura acesteia, dar fara sa transforme unitatea de infractiune. In sfera acestei categorii se includ infractiunile: purtarea fara drept de decoratii, uniforme sau semne distinctive (art. 325 C. P.), purtarea fara drept de arme (art. 406 C. P.) etc. La aceste infractiuni, in activitatea infractionala apar unele intreruperi determinate de specificul si natura actului de executare a infractiunii. De pilda, la infractiunea de port nelegal de decoratii sau semne distinctive, prelungirea activitatii infractionale nu se realizeaza automat, ci prin interventia faptuitorului care trebuie sa imbrace din nou uniforma sau haina cu decoratia ilicit purtata.

Din cele ce au precedat, rezulta ca infractiunea continua are ca specific prelungirea elementului material peste momentul consumarii pana la un moment denumit al epuizarii faptei.

Prin urmare, la infractiunea continua distingem, pe de o parte, momentul consumarii care se infaptuieste o data cu realizarea continutului infractiunii, iar, pe de alta parte, momentul epuizarii care coincide cu incetarea activitatii infractionale. De exemplu infractiunea de nerespectare a regimului armelor si munitiilor, savarsita prin modalitatea – detinere fara drept de arme si munitii – se consuma in momentul in care faptuitorul a intrat, fara drept, in posesia armei (munitiilor) si se epuizeaza odata cu incetarea activitatii infractionale care se poate datora faptuitorului (acesta preda arma), interventiei organelor competente (arma este ridicata de organele de politie) ori s-a pronuntat o hotarare de condamnare pentru activitatea infractionala desfasurata pana in acel moment.

Stabilirea celor doua momente prezinta o deosebita relevanta in tragerea la raspunderea penala a faptuitorului. Cu cat timpul scurs de la consumare pana la epuizare este mai lung, cu atat pericolul social concret al faptei este mai mare.

In functie de momentul incetarii activitatii infractionale se determina legea penala aplicabila in sanctionarea faptuitorului. Daca intre momentul consumarii si cel al epuizarii infractiunii continue intervine o noua lege penala, nu sunt incidente dispozitiile art. 6 C. P., legea penala in vigoare la data incetarii activitatii infractionale va fi aplicabila in pedepsirea faptuitorului.

De asemenea, in cazul in care in momentul consumarii infractiunii subiectul activ al acesteia era minor, insa la data incetarii activitatii infractionale el a devenit major, acesta va fi sanctionat dupa regulile majorului.

– Infractiunea deviata. Este acea forma a unitatii naturale de infractiune in care fapta penala se savarseste fie prin devierea actiunii de la obiectul sau persoana impotriva careia fusese indreptata, la un alt obiect sau la o alta persoana din cauza greselii faptuitorului, fie prin indreptarea actiunii asupra altei persoane ori asupra altui obiect decat acela proiectat a fi vatamat sau periclitat, din cauza erorii in care s-a aflat faptuitorul.

Din aceasta definitie rezulta ca actiunea deviata se poate comite in doua moduri: prin devierea activitatii infractionale datorita defectuozitatii sau gresitei manipulari a instrumentelor sau din cauza erorii in care se afla faptuitorul, cu privire la obiectul sau persoana asupra carora urma sa actioneze.

Astfel exista infractiune deviata de omor in varianta in care faptuitorul s-a pregatit si actionat in vederea uciderii unei anumite persoane, dar din cauza unor greseli ale infractorului pe parcursul activitatii infractionale s-a produs moartea unei alte persoane.



De asemenea, va fi infractiune deviata de furt in cazul in care infractorul, vrand sa sustraga un bun al unei persoane, sustrage bunul altei persoane, datorita erorii in care s-a aflat cu privire la acel bun.

Rezultatul infractiunii deviate este unul singur, si anume vatamarea reala produsa.

Atat in caz de eroare asupra persoanei, cat si in caz de deviere a actiunii, exista o unitate de infractiune, deoarece legea nu ocroteste viata sau integritatea corporala a unei anumite persoane, ci viata si integritatea in general, ca valori sociale, indiferent de titularul lor concret.

B. UNITATEA LEGALA DE INFRACTIUNE


a) Notiune

Exista unitate legala de infractiune atunci cand doua sau mai multe actiuni ori inactiuni sau doua sau mai multe urmari socialmente periculoase, care ar putea constitui, fiecare in parte, elementul material ori rezultatul unei infractiuni distincte, sunt reunite, prin vointa legiuitorului, in continutul unei singure infractiuni, care dobandeste astfel un caracter complex.


b) Tipuri ale unitatii legale de infractiune

In cadrul unitatii legale de infractiune se pot distinge patru tipuri (forme) de unitate infractionala si anume: infractiunea continuata, infractiunea complexa, infractiunea de obicei si infractiunea progresiva.

– Infractiunea continuata

Codul penal defineste acest tip de unitate infractionala in art. 55 alin. 2, in care se arata ca „infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in realizarea aceleiasi rezolutii, actiuni sau inactiuni care prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni”.

Ceea ce caracterizeaza infractiunea continuata este, prin urmare, existenta unei pluralitati de fapte care, prezentand fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni, ar putea constitui tot atatea infractiuni autonome, insa acestea impreuna alcatuiesc, prin vointa legiuitorului, datorita unui element subiectiv comun, aflat la baza tuturor, o singura infractiune, o forma specifica de unitate infractionala.

Trasaturile caracteristice ale infractiunii continuate rezulta, fara echivoc, din analiza conditiilor de existenta ale acesteia.

Conditiile infractiunii continuate Pentru ca o infractiune sa fie considerata continuata, trebuie sa se constate intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

– o prima conditie o constituie unitatea de rezolutie infractionala. Aceasta cerinta legala reprezinta liantul, de ordin subiectiv, care uneste actiunile sau inactiunile savarsite intr-o unitate infractionala, facand ca ele sa-si piarda statutul de infractiuni independente si, totodata constituie criteriul de deosebire a infractiunii continuate de concursul de infractiuni.

Prin „rezolutie” se intelege, asadar, elementul subiectiv al infractiunii intentionate cu ambii sai factori: volitiv si intelectiv; dar acestia au un specific, in cazul infractiunii continuate, fata de infractiunea simpla. Sub aspectul factorului intelectiv, rezolutia unica ce caracterizeaza infractiunea continuata consta in reprezentarea in ansamblu a activitatii infractionale, inclusiv a realizarii ei prin actiuni sau inactiuni repetate si a rezultatului sau global, iar, sub aspectul factorului volitiv, ea consta in vointa de a savarsi treptat actiunile sau inactiunile componente ale acelei activitati, ce trebuie apreciate in unitatea sa.

In activitatea practica, pentru stabilirea unitatii de rezolutie infractionala, organele judiciare vor tine seama de unitatea obiectului material asupra caruia s-a actionat, de locul comiterii actelor, de partea vatamata prin activitatea infractionala, de identificarea mijloacelor ori modului de savarsire a actiunilor, precum si unitatea de scop sau mobil, de timpul scurs intre actiunile componente ale activitatii infractionale etc.

De asemenea, ele trebuie sa verifice daca nu a intervenit vreo cauza care sa determine pe faptuitor sa renunte la rezolutia initiala si sa adopte o noua rezolutie infractionala. O astfel de cauza o constituie, de pilda, punerea sub urmarire penala a faptuitorului asa incat comiterea unor noi actiuni sau inactiuni dupa aceasta interventie a organelor judiciare presupun o noua rezolutie si constituie, in raport cu cele savarsite anterior, un concurs omogen de infractiuni si nu o infractiune unica.

– a doua conditie o formeaza unitatea de persoana. Aceasta deriva din insasi natura infractiunii continuate fiindca ideea de a se continua o activitate infractionala compusa din actiuni repetate, savarsite succesiv, presupune identitatea faptuitorului, a subiectului intregii activitati.

Singularul „o persoana” folosit de legiuitor  in art. 55 alin. 2 C. P. implica si pluralul „persoane”, ceea ce denota ca infractiunea continuata este susceptibila de a fi savarsita in participatie penala si chiar in oricare din formele acesteia.

– a treia conditie: pluralitatea de acte sa fie savarsite la diferite intervale de timp. Actiunile (inactiunile) ce alcatuiesc infractiunea continuata trebuie sa se savarseasca la diferite intervale de timp. Este stiut ca legea penala nu precizeaza cat de mari trebuie sa fie intervalele care se intercaleaza intre actiunile ce se repeta; de aceea ii revine sarcina instantei de judecata, ca din felul cum s-au desfasurat actiunile si din toate probele administrate in cauza, sa stabileasca faptul ca actiunile distantate in timp, cu intervale mai mici sau mai mari, constituie ori nu o infractiune continuata.

Pentru existenta acestei conditii, in mod logic intervalele de timp intre actele similare comise, trebuie sa nu fie nici prea mari dar nici prea mici. Intervalele prea mari de timp sunt de natura sa duca la concluzia inexistentei infractiunii continuate si la adoptarea solutiei concursului de infractiuni, intrucat, asemenea distante intre actiunile identice savarsite nu mai pot sustine rezolutia infractionala unica.

Cand intervalele de timp sunt foarte mici, ori pluralitatea de acte similare este savarsita in aceeasi imprejurare, nu avem infractiune continuata, ci o infractiune simpla. De pilda, daca o persoana care a patruns intr-un apartament sustrage mai multe bunuri din incaperi diferite, la intervale mici de timp, suntem in prezenta unei infractiuni simple.

– o ultima conditie este cea privitoare la unitatea de continut al infractiunii: textul art. 55 alin. 2 C. P. subordoneaza existenta infractiunii continuate conditiei ca actiunile (inactiunile) componente sa prezinte, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni.

Aceasta presupune ca actiunile-inactiunile sa fie omogene din punct de vedere juridic, sa vatame acelasi obiect social juridic. De exemplu, este indeplinita aceasta conditie in cazul in care faptuitorul, gestionar, in baza aceleiasi rezolutii infractionale, a sustras in mai multe randuri bunuri dintre cele pe care le gestiona. Fiecare actiune in parte realizeaza continutul infractiunii de delapidare, vatama acelasi obiect social juridic.

Pentru constatarea conditiei la care ne referim este necesar sa se examineze ceea ce faptuitorul a realizat efectiv, iar nu ceea ce si-a propus initial sa infaptuiasca, deoarece in ipoteza in care a proiectat comiterea unei pluralitati de actiuni-inactiuni omogene din punct de vedere juridic, dar in timpul savarsirii lor, in cuprinsul uneia dintre acestea s-au adaugat elemente susceptibile sa schimbe tipul infractiunii, in ceea ce priveste acea actiune-inactiune, aplicarea art. 55 alin. 2 C. P. nu este posibila. De exemplu, daca faptuitorul a luat hotararea de a comite mai multe actiuni de furt din patrimoniul aceleiasi persoane insa dupa ce a comis doua dintre acestea, cu ocazia savarsirii celei de-a treia, fiind surprins de victima, a folosit violenta pentru a-si asigura scaparea, in sarcina sa urmeaza a se retine un concurs de infractiuni – furt, continuat si talharie – iar nu o singura infractiune continuata de furt intrucat modificarea uneia din actiunile proiectate, pe parcursul savarsirii ei, a determinat, pe langa schimbarea rezolutiei, si o bresa in omogenitatea juridica, facand ca una dintre actiunile savarsite sa nu mai prezinte elementele aceleiasi infractiuni.

In cazul infractiunilor cu continuturi alternative, infractiunea continuata se realizeaza chiar daca actiunile se manifesta sub modalitati diferite prevazute de lege. Aceasta deoarece infractiunea continuata impune conditia ca actiunile sa realizeze continutul aceleiasi infractiuni si nu sa se manifeste sub o singura modalitate de savarsire a faptei.

De asemenea, unitatea infractionala (forma continuata) exista si in situatia in care unele actiuni savarsite au ajuns la forma consumarii, iar altele in forma tentativei incriminate de lege.

Stabilirea datei cand se considera savarsita infractiunea continuata (epuizarea infractiunii continuate).

Asa cum rezulta din cele ce au precedat, infractiunea continuata este o forma atipica a infractiunii, intrucat actiunile sau inactiunile ce formeaza elementul material al acesteia sunt omogene din punct de vedere juridic, se repeta la intervale de timp diferite in baza aceleiasi rezolutii infractionale, ceea ce face ca activitatea infractionala, in ansamblul sau, sa se intinda si dincolo de momentul consumarii, sa ia sfarsit odata cu incetarea definitiva a acesteia.

Prin urmare, la infractiunea continuata distingem, pe de o parte, un moment al consumarii, iar pe de alta parte un moment al epuizarii. Momentul consumarii infractiunii continuate coincide cu momentul in care toate conditiile cerute in cazul acestui tip de infractiune sunt intrunite. Practic, acest moment se realizeaza odata cu efectuarea celei de-a doua actiuni (inactiuni) din componenta infractiunii continuate.

Datorita particularitatilor infractiunii continuate, in mod logic, se determina problema determinarii datei savarsirii acesteia. Pentru a se evita opinii diferite in literatura juridica ori solutii controversate in practica judiciara, Codul Penal, in art. 139 alin. 3, a stabilit ca data a savarsirii infractiunii continuate aceea a comiterii ultimei actiuni (inactiuni) din componenta sa, in raport cu care se produc consecintele juridice privitoare la tragerea la raspundere penala a faptuitorului.

De aceea stabilirea momentului final al executarii infractiunii continuate, a datei cand se considera savarsita aceasta infractiune prezinta un interes practic deosebit in ceea ce priveste aplicarea legii penale in timp si spatiu, a dispozitiilor actelor de clementa (amnistie, gratiere), a celor referitoare la prescriptia raspunderii penale, precum si in legatura cu stabilirea raspunderii penale pentru fapta comisa in mod continuat dar inceputa in timpul minoritatii si epuizata in perioada in care faptuitorul a devenit major.

Astfel, in cazul in care infractiunea continuata a inceput cand in vigoare era o lege penala, dar a incetat (s-a epuizat) cand in vigoare este o noua lege penala, se va aplica aceasta din urma, chiar daca este mai aspra pentru faptuitor, deoarece infractiunea se considera savarsita sub imperiul sau. Deci, cu toate ca unele actiuni (inactiuni) s-au comis sub puterea legii vechi, nu este aplicabil principiul legii mai favorabile, intrucat acest caz nu se incadreaza in situatiile tranzitorii reglementate de art. 6 C. P.

In situatia cand unele actiuni (inactiuni) sau numai o actiune (inactiune) se comite dupa aparitia actului de amnistie sau gratiere, acesta nu se aplica infractiunii continuate, intrucat nu se considera savarsita ulterior acestui act.



Infractiunea continuata este, fara indoiala, susceptibila sa fie comisa si de un infractor minor. In varianta in care actiunile (inactiunile) s-au savarsit in perioada cat faptuitorul a fost minor, se va aplica regimul sanctionator specific infractorilor minori. Daca insa o parte din actiuni (inactiuni) s-au efectuat dupa implinirea varstei majoratului, faptuitorul va raspunde potrivit regimului de sanctionare a infractorilor majori, pentru ca infractiunea s-a epuizat cand el a capatat aceasta noua conditie juridica. Imprejurarea ca unele actiuni au fost savarsite in perioada minoritatii poate fi apreciata de instanta ca o circumstanta atenuanta judiciara.

Codul penal prevede in art. 139 alin. 3 ca prescriptia raspunderii penale curge de la data savarsirii infractiunii, dar tot in acest text de lege se arata ca in cazul infractiunii continuate termenul se socoteste de la data savarsirii ultimei actiuni sau inactiuni.

In legatura cu locul savarsirii infractiunii continuate se impun unele precizari. Infractiunea continuata se considera savarsita pe teritoriul Romaniei ori de cate ori toate actiunile sau inactiunile din componenta sa si rezultatele acestora au avut loc pe teritoriul tarii noastre, in sensul art. 10 alin. 2 C. P., sau pe o nava sau aeronava romana, precum si atunci cand pe acest teritoriu sau pe o nava ori aeronava romana aflata in strainatate, s-a comis chiar si numai una dintre actiunile (inactiunile) respective ori s-a produs rezultatul acesteia (criteriul ubicuitatii). Locul savarsirii infractiunii continuate pe teritoriul tarii noastre prezinta importanta in vederea stabilirii competentei teritoriale a organelor judiciare, potrivit art. 30 alin. ultim C. P. P.

Infractiuni care nu pot fi savarsite in forma continuata. Orice infractiune intentionata poate fi comisa in forma continuata daca este susceptibila de repetabilitate.

Din categoria infractiunilor intentionate sunt unele care, datorita specificului activitatii incriminate de lege, nu pot fi compatibile cu conditiile de existenta ale infractiunii continuate, ca de exemplu: infractiunea de omor, de atentat care pune in pericol securitatea nationala (art. 281 C. P. cand atentatul este savarsit contra vietii), determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art. 182 C. P.), nedenuntarea unor infractiuni (art. 338 C. P.) etc.

Pedeapsa pentru infractiunea continuata. Potrivit dispozitiilor din art. 55 C. P, in acest caz se aplica pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita, la care se poate adauga un spor pana la maximul special, iar cand acest maxim nu este indestulator se poate aplica un spor fara ca pedeapsa sa poata depasi maximul general. Art. 56 precizeaza, in plus, ca daca cel condamnat definitiv pentru o infractiune continuata sau complexa este judecat ulterior si pentru alte actiuni sau inactiuni care intra in continutul aceleiasi infractiuni, tinandu-se seama de infractiunea savarsita in intregul ei, se stabileste o pedeapsa corespunzatoare, care nu poate fi mai mica decat cea pronuntata anterior.

– Infractiunea complexa

Codul penal consacra in art. 55 alin. 3 conceptul infractiunii complexe elaborat de doctrina penala. Potrivit acestui text, „infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element constitutiv sau ca element circumstantial agravant, o actiune sau inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala”.

De aici rezulta ca infractiunea complexa se caracterizeaza prin aceea ca, in continutul sau sunt absorbite, prin vointa legiuitorului, una sau mai multe fapte distincte, care prezinta fiecare in parte, elementele unei infractiuni, dar care, ca efect al absorbtiei, isi pierd caracterul de fapte penale autonome, devenind fie un element constitutiv in continutul de baza al infractiunii complexe, fie un element circumstantial al continutului agravant al acesteia.

Asadar, in continutul unic al infractiunii complexe se gasesc comprimate continuturile a doua sau mai multe infractiuni. Spre exemplu, infractiunea de talharie, forma tip, reglementata de art. 252 alin. 1 C. P., in care se prevede: „Furtul savarsit prin intrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei in stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de intrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru inlaturarea  urmelor infractiunii, ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea, se pedepseste…” In continutul acestei infractiuni, dupa cum se observa, sunt reunite, intr-o unitate infractionala, continuturile infractiunilor de furt (art. 249 C. P.), de lovire sau alte violente (art. 185 C. P.), de vatamare corporala (art. 186 C. P.) si de amenintare (art. 210 C.P.).

De asemenea, in continutul infractiunii de atentat care pune in pericol securitatea nationala prevazuta de art. 281 C. P., sunt incluse continuturile infractiunilor de vatamare corporala (art. 185-187 C. P.) si de omor (art. 178 C. P.); in continutul infractiunii de ultraj, forma tip (art. 323 alin 1 C. P.) este inclus continutul infractiunii de amenintare (art. 210 C. P.), iar in continutul agravant al aceleiasi infractiuni (art. 323 alin 2 C. P.) sunt cuprinse continuturile infractiunilor de lovire sau alte violente (art. 185 C.P.) si vatamare corporala (art. 186 C. P.).

Crearea infractiunii unice complexe de catre legiuitor este expresia unor cerinte de politica penala si de tehnica legislativa. Contopirea mai multor fapte cu semnificatie penala distincta intr-o infractiune unica asigura o caracterizare mai precisa a activitatii infractionale a faptuitorului in raport cu gradul de pericol social si, in consecinta, o ocrotire mai sigura a valorilor sociale fundamentale ale societatii.

Formele infractiunii complexe. In raport cu rolul pe care fapta absorbita il poate avea in continutul infractiunii complexe, aceasta este susceptibila de a imbraca una din urmatoarele doua forme: infractiunea complexa – forma de baza sau tip a faptei incriminate, si infractiunea complexa – forma calificata sau agravata a faptei incriminate.

Infractiunea complexa – forma tip sau de baza – se caracterizeaza prin aceea ca in structura continutului sau intra, ca element constitutiv, o actiune sau inactiune ce constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala.

Aceasta forma de actiune este constituita fie dintr-o fapta prevazuta distinct in legea penala, dar care comisa in anumite conditii creeaza continutul unei infractiuni de sine statatoare, cu caracter complex, fie prin reunirea a doua sau mai multe fapte prevazute separat de legea penala, care datorita legaturii intre acestea isi pierd autonomia infractionala si formeaza, prin vointa legiuitorului, o infractiune aparte prevazuta intr-o norma penala separata.

Elementul material specific primei modalitati de constituire a infractiunii complexe forma tip este alcatuita dintr-o singura actiune sau inactiune, ce constituie ea insasi o infractiune, dar careia, de data aceasta, legea ii adauga unele conditii suplimentare ce fac ca fapta, in ansamblu, sa dobandeasca o alta calitate si o alta incadrare juridica. De exemplu, elementul material al infractiunii complexe de atentat care pune in pericol securitatea nationala – art. 281 C. P. – este alcatuit dintr-o actiune specifica, dupa caz, infractiunea de omor sau de vatamare corporala, careia insa legiuitorul i-a adaugat cerinta de a fi savarsita impotriva unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat sau publica, in imprejurari ce pun in pericol securitatea nationala.

Tot astfel, elementul material al infractiunii de purtare abuziva – art. 322 alin. 1 C. P. consta in intrebuintarea de expresii jignitoare fata de o persoana, adica intr-o insulta, la care legiuitorul a adaugat cerinta ca faptuitorul sa fie un functionar aflat in exercitiul atributiunilor de serviciu.

In cadrul celei de-a doua modalitati de constituire a infractiunii complexe forma tip, elementul material este alcatuit din doua sau mai multe actiuni, care, desi specific unor infractiuni distincte, se absorb, pierzandu-si autonomia infractionala, in continutul unei alte infractiuni, constituind astfel elementul material unic al acesteia din urma. De exemplu, in cazul infractiunii de talharie – art. 252 alin 1 C. P. – elementul material este constituit prin absorbtia actiunilor constitutive ale infractiunii de furt, pe de o parte, si ale infractiunilor de lovire sau de amenintare, pe de alta parte.

Ceea ce este caracteristic infractiunii complexe forma tip este faptul ca, eliminand ipotetic infractiunea absorbita (in cazul primei modalitati) sau una din actiunile absorbite (in cazul celei de-a doua modalitati), dispare insasi infractiunea complexa. Astfel, daca din infractiunea de purtare abuziva vom elimina insulta, nu va mai ramane nici o infractiune; daca din infractiunea de talharie, vom inlatura fie furtul, fie violenta sau amenintarea, nu vom mai avea o infractiune complexa – talharia, – ci o infractiune simpla, adica fie o lovire sau o amenintare, fie un furt.

Infractiunea complexa, forma calificata sau agravata a faptei incriminate – exista atunci cand in continutul unei infractiuni complexe intra ca circumstanta agravanta o actiune sau o inactiune incriminata ca infractiune de sine statatoare. De exemplu: in continutul infractiunii de lipsire de libertate in mod ilegal, in forma calificata, prevazuta de art. 201 alin. 2 lit. e C. P., intra, printre altele, ca circumstanta agravanta, pretinderea, in schimbul eliberarii, a unui folos material, fapta care, privita de sine statator, constituie infractiunea de santaj prevazuta de art. 211 C. P.

In cazul infractiunii complexe ca forma agravanta, elementul material consta intr-o actiune sau inactiune specifica formei tipice a unei infractiuni simple, in al carei continut se absoarbe, cu semnificatia unei circumstante agravante, o fapta prevazuta de legea penala ca infractiune de sine statatoare, facand ca intreaga activitate infractionala sa se caracterizeze ca o infractiune complexa.

Daca, in cazul infractiunii complexe ca forma agravanta a acesteia, s-ar elimina actiunea absorbita, ceea ce ar urma sa dispara va fi numai caracterul agravat al infractiunii tip, nu si infractiunea de baza insasi.

Rezultatul infractiunii complexe, indiferent de forma acesteia, consta in producerea a doua urmari specifice valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei respective.

De exemplu, in cazul infractiunii complexe de purtare abuziva prevazuta de art. 322 alin. 2 C. P., rezultatul consta, pe de o parte, in crearea unei stari de pericol pentru normala desfasurare a activitatii unei unitati publice, iar, pe de alta parte, in vatamarea concreta produsa integritatii corporale sau sanatatii victimei.



De remarcat ca existenta a doua rezultate nu distruge unitatea infractiunii complexe, deoarece ele sunt produsul a doua actiuni sau inactiuni care s-au contopit, prin absorbtie, in continutul unei fapte penale unice.

Infractiunile complexe sunt, de regula, infractiuni intentionate. Existenta intentiei nu inseamna, intotdeauna, si unitate de rezolutie.

Infractiunile complexe, in variantele lor agravate, au, in marea lor majoritate, ca forma de vinovatie praeterintentia (exemplu, art. 253 alin. 2 C. P., art. 217 alin. 3 C. P.).

Obiectul juridic. Specificul laturii obiective a infractiunii complexe se rasfrange si asupra obiectului juridic al acestei infractiuni, in sensul ca acesta, in marea majoritate a cazurilor, este multiplu (complex), fiind format din doua valori si relatii sociale de natura diferita sau chiar de aceeasi natura. De exemplu, in cazul infractiunii de talharie se vatama valoarea sociala si relatia sociala privind patrimoniul persoanei cat si integritatea corporala sau libertatea morala a persoanei fizice. Dintre cele doua valori si relatii sociale una este principala iar alta secundara; cea principala este apreciata ca atare nu datorita importantei sale, ci pozitiei in procesul de savarsire a faptei, ea reprezentand finalitatea urmarita de faptuitor.

Valoarea sociala principala hotaraste incadrarea infractiunii complexe intr-o anumita grupa de infractiuni. In cazul infractiunii de talharie, valoarea principala o constituie patrimoniul persoanei fizice, sau juridice fapt ce determina includerea acestei infractiuni in grupa celor contra patrimoniului.

De remarcat ca sunt si situatii in care nici obiectul juridic special nu difera, ca de pilda, in cazul infractiunii praeterintentionate, in care amplificarea rezultatului nu-l deplaseaza in sfera altor valori si relatii sociale, decat celor carora li se aduce atingere prin actiunea de baza. De exemplu, in cazul infractiunii de vatamare corporala grava (art. 187 alin. 1 C. P.) – forma praeterintentionata a infractiunii de vatamare corporala (art. 186 C. P.) – obiectul juridic, cel generic si special, este acelasi atat pentru infractiunea absorbita cat si pentru infractiunea complexa absorbanta, si anume relatiile sociale care privesc ocrotirea persoanei, in genere (obiect juridic generic), si ocrotirea integritatii corporale si a sanatatii in special (obiect juridic special).

Subiectii infractiunii complexe. Infractiunea complexa este susceptibila, in principiu, de a fi comisa de o persoana sau in participatie penala in oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

Exista coautorat la o infractiune complexa daca doi sau mai multi faptuitori executa nemijlocit toate actiunile ce formeaza elementul material al acelei infractiuni, dar si in varianta in care unul executa, numai o actiune sau o parte din actiune, iar ceilalti o alta actiune dar care luate impreuna constituie elementul material al infractiunii respective in intregul sau. In acest sens in practica judiciara s-a decis ca „daca unul dintre inculpati a amenintat victima, iar celalalt a deposedat-o de bunul sau, amandoi inculpatii sunt coautori ai infractiunii de talharie”; intr-adevar, desi fiecare inculpat a desfasurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amandoi au cooperat in mod nemijlocit la comiterea infractiunii prevazute de art. 252 C. P., atata timp cat ambii participanti si-au dat seama ca actele savarsite de ei se suprapun si impreuna realizeaza rezultatul specific infractiunii de talharie.

La infractiunea complexa, de regula, distingem un subiect pasiv principal si un subiect pasiv secundar. De exemplu, la atentatul care pune in pericol securitatea nationala (art. 281 C. P.), subiect pasiv principal este statul, iar subiect pasiv secundar este persoana care indeplineste o functie importanta de stat sau publica impotriva careia a fost indreptata actiunea faptuitorului.

– Infractiunea progresiva

Codul penal, in partea generala, nu cuprinde nici o dispozitie privitoare la acest tip de unitate infractionala. In partea speciala a codului sunt prevazute mai multe infractiuni progresive, asa incat din analiza continutului lor se poate ajunge, pe calea generalizarii elementelor comune, la o definitie corespunzatoare.

Infractiunea progresiva este definita ca fiind acea infractiune a carei latura obiectiva, dupa ce a atins momentul consumativ corespunzator unei anumite infractiuni, se amplifica succesiv, fara interventia faptuitorului, fie prin agravarea urmarii produse, fie prin producerea de noi urmari vatamatoare, corespunzatoare unei infractiuni mai grave (de exemplu infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte – art.188 C. P.)

Elementul material al infractiunii progresive este identic cu acela al infractiunii de baza, constand in actiunea sau inactiunea constitutiva a acesteia.

De mentionat ca amplificarea rezultatului constituie caracteristica esentiala a infractiunii progresive. Pentru ca amplificarea rezultatului sa dea nastere infractiunii progresive este necesar, pe de o parte, ca posibilitatea amplificarii urmarilor sa rezulte din cuprinsul textului de incriminare si, pe de alta parte, ca rezultatul amplificat sa atribuie faptei care l-a produs o incadrare juridica deosebita, mai grea decat aceea pe care i-o conferea rezultatul initial.

Producerea rezultatului amplificat poate sa urmeze imediat ori, dupa o perioada relativ scurta de la savarsirea actiunii sau inactiunii, dar el poate surveni si mai tarziu, uneori chiar dupa trecerea unui mare interval de timp de la comiterea infractiunii de baza.

In cazul infractiunilor progresive, atunci cand data executarii de catre faptuitor a actelor materiale ce caracterizeaza latura obiectiva nu coincide cu data producerii definitive a rezultatului, s-a pus problema de a sti in raport cu care dintre cele doua momente (al executarii actiunii, inactiunii sau al producerii definitive a urmarii socialmente periculoase) devin incidente dispozitiile legii penale, in sanctionarea faptuitorului.

Astfel, daca dupa savarsirea actelor de executare, dar inainte de producerea rezultatului a intervenit o lege mai nefavorabila inculpatului, potrivit art. 6 C. P. nu se va aplica legea penala noua, deoarece infractiunea a fost comisa, in acceptiunea de activitate infractionala, sub incidenta legii vechi, care ii este mai favorabila.

Daca actiunea sau inactiunea ce caracterizeaza infractiunea de baza s-a savarsit in timpul minoritatii, dar rezultatul mai grav, propriu infractiunii progresive s-a produs dupa ce faptuitorul a implinit varsta de 18 ani, raspunderea penala a acestuia se va face potrivit regulilor de sanctionare a infractorului minor.

In cazul in care activitatea fizica de savarsire a infractiunii s-a terminat inainte de intervenirea amnistiei sau de acordarea gratierii, iar rezultatul amplificat s-a produs ulterior, faptuitorul va beneficia, dupa caz, de amnistie sau de gratiere.

In privinta termenului de prescriptie a raspunderii penale la o infractiune progresiva, in doctrina penala mai noua s-au conturat doua puncte de vedere: primul care sustine ca acesta poate fi calculat de la data cand a luat sfarsit activitatea fizica, iar nu din momentul in care procesul de amplificare a rezultatului s-a incheiat, iar cel de-al doilea promoveaza ideea ca inceperea prescriptiei raspunderii penale va fi aceea a comiterii actiunii si a producerii rezultatului provizoriu considerat, chiar daca a trecut o perioada de timp pana la producerea lui.

Forma de vinovatie a infractiunii progresive poate fi intentia, culpa sau praeterintentia. Incadrarea juridica a faptei va fi data, insa, in raport cu rezultatul produs, in toate cazurile cand incadrarea este conditionata de producerea unui anumit rezultat.

– Infractiunea de obicei

Codul penal nu defineste infractiunea de obicei, dar in partea sa speciala, cat si in alte legi cu dispozitii penale sunt suficiente norme de incriminare a unei asemenea forme a unitatii legale de infractiune.

Pornindu-se de la elementele comune ce pot fi desprinse din aceste incriminari, in doctrina penala infractiunea de obicei a fost definita ca fiind acea infractiune ce se savarseste prin repetarea faptei incriminate de un numar suficient  de mare pentru ca, prin aceasta repetare, sa rezulte ca faptuitorul desfasoara activitatea infractionala respectiva de obicei, din obisnuinta sau ca indeletnicire.

Din definitie rezulta ca elementul material al infractiunii de obicei consta intr-o actiune-inactiune interzisa de lege, care trebuie sa intruneasca, in mod cumulativ, urmatoarele conditii: sa fie alcatuita din mai multe acte materiale; aceste acte materiale, considerate de sine statator, sa nu aiba caracter penal propriu; in fine, actele materiale sa fie savarsite in mod repetat in conditii din care sa rezulte ca reprezinta un obicei ori constituie o indeletnicire.

Repetarea actelor materiale este, neindoielnic o caracterizare generala a tuturor infractiunilor de obicei, dar prin simpla repetare a actului material nu se realizeaza nici obisnuinta, nici indeletnicirea cerute explicit ori implicit prin normele de incriminare, deoarece acestea presupun o mai mare frecventa si coeziune a actelor materiale ce alcatuiesc actiunea tipica. Cat priveste numarul de acte necesare pentru constituirea infractiunii, legea nu face nici o precizare si nici nu ar fi fost posibil pentru ca notiunile de savarsire „in mod repetat” sau „ca indeletnicire” prezinta, de la caz la caz, un specific, o particularitate, care exclude o rezolvare apriorica. De altfel, nici obisnuinta, nici indeletnicirea nu rezulta numai din numarul actelor, ci si in modul in care ele s-au succedat in timp, adica din intervalele ce le separa, care nu trebuie sa fie prea lungi, precum si caracterul mai mult sau mai putin sistematic al repetarilor.

Cerinta repetarii actelor, in conditii de obisnuinta sau indeletnicire, rezulta intotdeauna din continutul legal al infractiunii. Cel mai adesea este exprimata prin anumiti termeni care definesc actiunea (de exemplu, art. 240 alin. 2 C. P. incrimineaza „organizarea sau ingaduirea in mod obisnuit a jocurilor de noroc”) ori rezulta din examinarea intregului continut al incriminarii (de exemplu, prostitutia – art. 234 C. P.).

Odata ce actele materiale s-au repetat suficient si in conditii de natura sa exprime obisnuinta sau indeletnicirea, infractiunea de obicei se consuma.

Daca dupa atingerea momentului consumativ, autorul continua a savarsi acte de acelasi fel, asemenea acte, indiferent de numarul lor, se integreaza in continutul aceleiasi infractiuni, care se va epuiza atunci cand faptuitorul va comite ultimul act material similar celor care l-au precedat.

Activitatii specifice infractiunii de obicei i se poate pune capat fie in mod voit, de catre autor, fie in mod silit, de catre organele juridice.

Aplicarea legii penale in sanctionarea faptuitorului ce a comis o infractiune de obicei, se va face, ca si la infractiunea continua ori cea continuata, tinandu-se seama de momentul epuizarii, dar cu anumite diferentieri determinate de faptul ca actele materiale ce compun infractiunea de obicei nu au un caracter penal propriu.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact