StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Politica bugetara si politica fiscala. politici monetare : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Politica bugetara si politica fiscala. politici monetare



POLITICA BUGETARA SI POLITICA FISCALA. POLITICI MONETARE


Introducere

In ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, de functionare si dezvoltare de ansamblu a economiei, un loc deosebit de important ocupa politicile bugetara si fiscala. Cresterea cheltuielilor publice, consumul si investitiile, preocuparea statului de a controla si “ajusta” mersul economiei, de a evita socurile, de a reglementa economia in ansamblul ei etc., sunt conditionate, in mare masura, de bugetul de stat.





Obiectivele procesului de studiu

Dupa ce veti parcurge acest capitol o sa aveti asimilate urmatoarele concepte cheie:

politica macroeconomica;

politica bugetara;

echilibrul bugetar;

politica fiscala, rata marginala de impunere fiscala, pragul de presiune fiscala.


Bugetul de stat. Politica bugetara. Datoria publica


Politica bugetara defineste conceptia si actiunile statului privind veniturile bugetare, caile si mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinatii, care sa serveasca stabilitatii si dezvoltarii economice. Realizarea ei, in practica, presupune legi financiare, prin care se stabileste ansamblul resurselor si cheltuielilor, se autorizeaza folosirea veniturilor numai pentru obiectivele prevazute, au loc reglementari ale exercitiului financiar etc.

Politica bugetara se concretizeaza in bugetul de stat, care constituie mijlocul principal prin care se formeaza veniturile publice si se efectueaza cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, politica bugetara este insasi politica veniturilor si a 616j93g cheltuielilor bugetare.

Bugetul de stat se prezinta sub forma unei balante economice in care sunt prevazute si autorizare veniturile (sau incasarile) si cheltuielile anuale ale statului. El este un document de sinteza, un act autorizat prin vot de catre Parlament, ce reflecta marile categorii de resurse si sarcini ale statului, constituind forma principala de manifestare a politicii sale financiare.

Veniturile bugetare cuprind incasarile din impozite pe profit si impozite pe salarii, impozite asupra patrimoniului, pe venitul gospodariilor, pe avere, impozite asupra consumului – taxa pe valoarea adaugata (TVA, taxa asupra cifrei de afaceri etc.), precum si resurse nefiscale.

Cheltuielile bugetare cuprind: dotarile de stat, cheltuielile de functionare a puterii publice, investitii de capital – ce duc la marirea patrimoniului public -, cheltuieli destinate educatiei, culturii, stiintei, sanatatii, protectiei sociale, cheltuielile militare etc.

Bugetul de stat este o previziune, deoarece continutul lui este reprezentat prin ceea ce se anticipeaza, in perioada respectiva, atat la venituri, cat si la cheltuieli. Elaborarea lui presupune un anumit comportament al puterii publice, inseamna alegerea din mai multe variante, tinandu-se seama de functia de bunastare colectiva.

Executia bugetara, intr-o perioada sau alta, poate fi: a) echilibrata, atunci cand cheltuielile sunt egale cu veniturile prevazute; b) excedentara, cand veniturile realizate in perioada respectiva sunt mai mari decat cheltuielile si c) deficitara, in cazul in care cheltuielile depasesc veniturile sau incasarile bugetare realizate.

In legatura cu executia bugetara, in general, se considera ca echilibrul bugetar corespunde functionarii echilibrate a economiei nationale. In conceptie clasica, echilibrul bugetar era considerat “regula de aur” a gestiunii financiare publice; el constituia un criteriu de buna gestiune economica. In aceasta optica, dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar si daunator, deoarece risca sa antreneze un impozit deghizat sub forma de inflatie sau sa duca la marirea ulterioara a fiscalitatii (pentru a face fata platii datoriei).

Pornindu-se se la conceptia keynesista, s-a formulat opinia potrivit careia disciplina bugetului echilibrat este o doctrina desueta; se considera ca politica financiara a unui guvern trebuie sa fie judecata dupa rezultatele obtinute, dupa efectele pe care le are asupra economiei si nu dupa echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. In aceasta viziune, deficitul bugetar ar avea un efect de relansare asupra activitatii economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la acea de dezechilibru este insotita de distribuirea de putere de cumparare suplimentara care, la randu-I, antreneaza un consum suplimentar, ducand la marirea ritmului de dezvoltare. Se afirma ca deficitele bugetare nu sunt “imorale”, de indata ce ele reprezinta instrumente de politica prin care se poate promova prosperitatea.

De aceea, uneori, se spune ca echilibrul bugetar ar trebui sa se realizeze nu de la un an la altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de afaceri, in cadrul careia surplusurile din anii de prosperitate compenseaza deficitele din perioadele de scadere brusca. Nu trebuie, insa, desprinsa concluzia ca deficitele bugetare ar fi binevenite oricand si ca ar trebui tolerata succesiunea lor la nesfarsit; aceasta cu atat mai mult cu cat se ia in considerare si faptul ca perioada fiscala nu se identifica cu durata ciclului de afaceri. In plus, efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balantei de plati externe sau de cresterea preturilor, ori de catre ambele.

Statul poate sa actioneze asupra nivelului activitatii economice si fara sa dezechilibreze bugetul, fiind, astfel preferata starea de echilibru bugetar. Se stie ca in vederea acoperirii deficitului bugetar se recurge la imprumuturi sau la emisiune suplimentara de moneda, care poate sa antreneze dupa sine fenomene inflationiste.

Incepand din anii ¢60, se dezvolta conceptiile neoliberale, care critica deficitele bugetare persistente. Departe de a regulariza activitatea economica, asa cum prevedeau conceptiile keynesiene, ele au, de fapt, tendinta de a perturba mersul economiei, constituind surse de inflatie, de indatorare publica, in toate tarile. Tot mai mult se subliniaza, astazi, consecintele deficitelor bugetare chiar in tari capitaliste puternic dezvoltate. Restaurarea echilibrului bugetar a devenit, astfel, un obiect comun al aproape totalitatii tarilor industrializate.

Bugetul de stat este o realitate in economia oricarei tari, avand la baza politici bugetare, pe care le promoveaza un stat sau altul; el ocupa un loc de prim ordin in ansamblul mijloacelor de care dispune puterea publica pentru a actiona asupra economiei.

Politica bugetara pozitiva reprezinta acea conceptie si acele masuri si actiuni ale statului prin care incasarile si cheltuielile publice sunt orientate in directia cresterii economice, realizarii unui nivel de ocupare ridicat, diminuarii inflatiei si altor factori de dezechilibru. Aceasta se mai numeste si politica de relansare bugetara, ce se concretizeaza in efecte multiple ale cheltuielilor publice si impozitelor, cunoscute cumulativ, sub denumirea de multiplicator asupra cererii globale, productiei, venitului si consumului.

Se disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuiala publica; b) fiscal si c) bugetul echilibrat.

Multiplicatorul de cheltuiala publica presupune ca prin marirea cheltuielilor publice sa aiba loc stimularea activitatii economice, cresterea cererii globale, productiei si veniturilor, fara ca volumul impozitelor sa se modifice. In acest caz, are loc crearea sau marirea deficitului bugetar ce este finantat prin imprumuturi.

Multiplicatorul fiscal reflecta cresterea venitului si a productiei prin diminuarea prelevarilor (impozitelor) efectuate de catre stat, presupunand nemodificat totalul cheltuielilor. Cu alte cuvinte, perceperea de impozite mai reduse incurajeaza agentii economici in afaceri, adica in extinderea activitatii prin investitii, stimuland, astfel ocuparea fortei de munca, cresterea veniturilor si productiei.

Se considera, totusi, ca pentru depasirea starii de recesiune este mai eficace sa recurga la marirea cheltuielilor publice decat la diminuarea impozitelor; aceasta deoarece, in timp ce cheltuielile publice suplimentare se traduc direct printr-o marire a cererii, reducerea de impozite antreneaza mai intai o marire a veniturilor disponibile care pot sa nu fie integral cheltuite (si sa sporeasca cererea), intrucat o parte a acestora poate fi economisita.

Pana acum, am presupus ca, in cadrul politicii bugetare, statul poate sa recurga fie la cheltuieli, fie la incasari fiscale. In realitate, insa, au loc modificari simultane, in proportii diferite si in sensuri diferite, atat ale cheltuielilor, cat si ale incasarilor fiscale, astfel incat se produce un efect global, ca suma a celor doua efecte analizate separat.

Multiplicatorul bugetului echilibrat isi exercita influenta asupra nivelului productiei prin marirea in proportie egala si simultana atat a cheltuielilor, cat si a veniturilor statului. Cresterea echilibrata a bugetului conduce la o crestere a nivelului activitatii, egala cu cresterea bugetului.

Influenta bugetului asupra activitatii economice este in stransa legatura cu masa monetara, cu schimburile internationale.

Evidentierea rolului bugetului de stat nu poate face abstractie de faptul ca securitatea sociala a devenit unul din factorii principali de bunastare a oamenilor, in asigurarea careia statul intervine in mod direct prin finantarea cheltuielilor sociale sau prin preluarea asupra sa a unor functii care le amelioreaza bunastarea.

In legatura cu politica bugetara se afla si datoria publica. Aceasta inseamna imprumuturi interne sau externe contractate de catre stat, atunci cand tara respectiva se confrunta cu dificultati economice; depasirea acestora necesita investitii de capital, pe care statul le finanteaza recurgand la imprumuturi, deoarece, in conditiile date, nu dispune de alt mijloc care sa permita evolutia ascendenta a economiei. Intr-o acceptiune mai larga, datoria publica include deopotriva si datoria la vedere, ce rezulta din depunerile de lichiditati in casieriile publice si care este exigibila in orice moment de catre deponenti. Gradul de indatorare a unei tari se poate determina prin raportarea datoriei publice la produsul national brut; rezulta, astfel, datoria publica pe unitatea de PNB., care, in conditiile accentuarii cresterii economice se micsoreaza.



Structura datoriei publice impune disocierea in: datorie interna si datorie externa, ce raspund diferitelor necesitati, si, respectiv, indatorare interna si indatorare externa. Puterea publica acorda importanta datoriei interne, fiindca aceasta, de fapt, participa (prin emiterea de obligatiuni, de bonuri ale Trezoreriei, bonuri sau titluri ce se emit la ghiseele deschise subscrierilor etc.) la finantarea, in principiu, nonmonetara a deficitului bugetar. Indatorarea externa, spre deosebire de cea interna, poate sa nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci sa fie fructul deficitului comercial; ea are loc si in vederea intaririi rezervelor de schimb. Datoria externa a statului se contracteaza direct de catre Trezorerie, dupa regulile privind imprumuturile.

In Romania, aflata in procesul de    tranzitie la economia de piata, in baza reformei fiscale, bugetul de stat constituie mijlocul prin care se formeaza principalul fond de resurse banesti ale statului; el cuprinde bugetul administratiei centrale de stat si bugetele locale. Strategia de reforma economico-sociala se reflecta si in politica bugetara, prin care se urmareste consolidarea finantelor publice si stabilizarea economica. Veniturile bugetului de stat au drept surse principale veniturile fiscale, reprezentate prin impozite directe si impozite indirecte. Cele directe, in principal sunt: a) impozitele pe profit, ce se percep in cote progresive, in functie de masa profitului, la toate intreprinderile private sau de stat, favorizandu-se intreprinderile mici si mijlocii; b) impozitul pe salariile individuale, care a inlocuit impozitul pe fondul total de retribuire, taxa pe valoarea adaugata, accize, taxe vamale si alte impozite indirecte (taxa de timbru, majorari si penalizari etc.). Veniturile nefiscale provin, in principal, din: varsaminte de la institutiile publice si alte venituri. Cheltuielile bugetului de stat, in principal, sunt: a) cheltuieli pentru finantarea actiunilor social, culturale, cheltuieli pentru invatamant si cercetare, sanatate, cultura si arta, pentru activitatea sportiva; b) cheltuieli pentru autoritati publice: organele autoritatii legislative, ale autoritatii judecatoresti, ale autoritatii executive si pentru alt organe ale autoritatii publice; c) cheltuieli pentru apararea nationala; d) cheltuieli pentru ordinea publica; e) cheltuieli pentru finantarea unor obiective de investitii, ce decurg din politica de dezvoltare economica a statului – centrale nucleare – electrice, deschideri de campuri miniere, irigatii, combaterea eroziunii solului, combaterea poluarii mediului, cheltuieli privind constructiile de locuinte, activitatea in domeniul drumurilor, infrastructurii cailor ferate, administrarii aeroporturilor, cheltuieli pentru sustinerea unor programe de cercetare stiintifica fundamentala a navigatiei etc.; f) asigurarea fondurilor de protectie sociala (pensii, alocatii, burse, ajutoare etc.).


ACTIVITATEA 1:

Guvernul poate sa contracareze recesiunea economica prin politica bugetara, recurgand la :

a)     marirea cheltuielilor publice;

b)     cresterea impozitelor;

c)      reducerea impozitelor;

d)     sporirea fondurilor economisite.


Deficitul bugetar nu contrazice intotdeauna buna gestiune economica, deoarece:

a)     deficitele bugetare sunt binevenite oricand;

b)     eficienta politicii bugetare trebuie apreciata dupa rezultatele obtinute, in aplicarea acestuia;

c)      deficitul bugetar nu este oricand o dovada de esec al politicii guvernamentale;

d)     aprecierea activitatii bugetare trebuie corelata cu durata ciclului afacerilor.


Datoria publica are loc pentru:

a)     stimularea exportului;

b)     acoperirea deficitului bugetului de stat;

c)      functionarea administratiei publice;

d)     a sustine cheltuielile statului fara acoperire in venituri. 


Politici fiscale


Politica fiscala a statului reprezinta o anumita conceptie a acestuia, precum si un ansamblu de masuri si actiuni privind rolul impozitelor in sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea si modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a cresterii economice, felul in care este gandita eficacitatea fiscala in tara respectiva. Un sistem fiscal inseamna, totodata, un compromis intre necesitatea de randament a politicii fiscale (adica aceea de a face sa intre cat mai multi bani in casieriile publice), pe de o parte, si grija de a asigura echitate, de a proportiona contributia fiecaruia in raport cu capacitatea pe care o are, pe de alta parte.  Sistemul fiscal determina, in mare masura, veniturile statului, capacitatea acestuia de a finanta cheltuieli si de a-i proteja pe cei slabi.

Evidentierea continutului politicii fiscale presupune luarea in considerare a o serie de elemente teoretice si practice de o mare importanta.

In primul rand, elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex, ghidat de criteriul de eficienta. Aceasta in sensul ca, prin masurile si actiunile promovate, se urmareste reducerea fluctuatiilor, a instabilitatii economice, protejarea veniturilor consumatorilor si stimularea dezvoltarii. Impozitele, ca si alte forme de prelevari, modifica distribuirea initiala a veniturilor, influentand activitatea economica, investitiile si consumul.

In al doilea rand, exista o stransa legatura intre sistemul de impunere fiscala, impozite si venit. Impozitul constituie o functie crescatoare a venitului; la un sistem fiscal dat, impozitul se mareste o data cu veniturile, insa cresterea impozitului trebuie sa fie inferioara celei a veniturilor (sa fie subunitara); se maresc, totodata, incasarile fiscale si, deci, posibilitatile de finantare a cheltuielilor guvernamentale. Daca notam cu r rata e impunere fiscala, prin I impozitul si prin v venitul, se poate exprima relatia: I = f(r,v) si, deci I = r.v. Raportul dintre cresterea impozitelor si cresterea veniturilor reprezinta rata marginala de impunere fiscala ( l mg ). Astfel. Img= ; ea arata cu cat creste impozitul pe unitatea suplimentara de venit.

In al treilea rand, este importanta luarea in calcul a efectelor probabile atat ale reducerii, cat si ale majorarii impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci si pe termen lung. In cazul in care se recurge la fiintarea cresterii cheltuielilor publice prin marirea impozitelor, se diminueaza veniturile agentilor economici, dar se atenueaza si inflatia etc. Atunci cand se actioneaza in sensul reducerii impozitelor si deci, al micsorarii presiunii fiscale, se poate ajunge la deficit bugetar sau la accentuarea acestuia, care, dupa cum s-a mai spus, se finanteaza prin imprumuturi, care inseamna datorie publica si alte consecinte. Luarea in considerare a efectelor pe termen lung conduce la concluzia ca, desi nivelul mai ridicat al impozitelor mareste veniturile totale din impozite, totusi, reducerea impozitelor are ca efecte marirea veniturilor bugetare, deoarece, in masura in care stimuleaza investitiile, ea duce la largirea bazei asupra careia se aplica rata de impunere respectiva. Daca, spre exemplu, o reducere a impozitelor de 8% stimuleaza marirea cu 2% a venitului impozabil, reducerea impozitului “se plateste singura” in decurs de patru ani. Efectele probabile ale reducerii sau majorarii impozitelor trebuie comparate cu efectele probabile ale deficitelor bugetare.



In al patrulea rand, perceperea impozitelor se realizeaza sub doua forme: a) impozite directe, care se suporta nemijlocit de catre cei care le platesc, ca de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe sumele din vanzarea activelor societatilor comerciale cu capital de stat, impozitul pe dividende la societatile comerciale etc. si b) impozite directe, adica acelea care sunt cuprinse in preturi ale marfurilor incasate odata cu vanzarea acestora, insa suportate de catre consumatorii finali, la cumpararea marfurilor, ca, de exemplu, taxa pe valoarea adaugata, accize si impozit pe circulatie, taxe vamale etc.

In al cincilea rand, politica fiscala se caracterizeaza prin progresivitatea impozitelor. Aceasta vizeaza impozitele directe si presupune ca rata de impunere sa se mareasca pe masura ce venitul impozabil creste. Progresivitatea impozitelor constituie un instrument de redistribuire si de justitie fiscala si, in acelasi timp, un element cheie al sustinerii cererii, facand sa beneficieze de venituri suplimentare paturile sociale mai sarace, finantate prin prelevarile asupra veniturilor celor bogati. Rata de impunere nu poate fi, insa marita oricat de mult cu efecte pozitive; exista un prag de presiune fiscala sau o rata optima de presiune fiscala, dincolo de care orice impunere este vatamatoare economiei. Aceasta deoarece marirea ratei de impunere, de la un anumit punct, limiteaza stimularea agentilor economici, descurajeaza realizarea de investitii, ingusteaza bazele de impozitare; totodata, printr-o rata de impozitare ridicata peste o anumita limita, se pot antrena si actiuni de evaziune fiscala, ca si orientarea despre activitati ce beneficiaza de avantaje fiscale, fraude fiscale, diminuarea PNB. si desigur, scaderea incasarilor fiscale. Este posibil ca volumul incasarilor sa creasca, chiar prin reducerea ratei de impunere, insa aplicata la o masa mai mare a venitului impozabil.

In legatura cu impozitul, unele sisteme de gandire, considerand ca preocuparea statului de protectia sociala duce la incurajarea lenei, resping, in prezent, ideea potrivit careia impozitul ar fi un mijloc de conciliere a dezvoltarii economice cu justitia sociala; astfel, fiscalitatea incepe sa fie acuzata ca ii descurajeaza pe cei dinamici si indrazneti si, de aceea, ar trebui sa fie reduse impozitele si cotizatiile sociale, sa se diminueze interventia statului pentru ca piata sa poata descatusa energiile creatoare ale societatii.

In ansamblul politicii fiscale, se inscrie si impozitul negativ, care, in esenta, constituie cadrul conceptual de distribuire secundara a veniturilor prin transferuri. Potrivit acestui sistem, bogatii platesc impozite, care sunt distribuite sub forma de alocatii saracilor, asigurandu-li-se, acestora, un venit minim garantat. Uneori, se apreciaza ca acest sistem, respectand principiul “la venit egal, impozit egal”, transpune sub forma “la saracie, ajutor egal” ceea ce, practic, inseamna a accepta conceptia universala a saraciei, bazata pe necesitatea de a veni in ajutorul celor saraci.

In tara noastra tranzitia la economia de piata este organic legata de procesele financiare, de politica statului privind veniturile si cheltuielile bugetare. In Programul se reforma se arata ca, in acest proces, se are in vedere angajarea directa a instrumentelor financiare, de credit si monetare in conducerea activitatii economice. Prin cote de impunere diferentiate, se urmareste incurajarea dezvoltarii unor anumite activitati economice, infiintarea de intreprinderi mici si mijlocii, extinderea intreprinderilor private si mixte, incurajarea penetrarii de capital strain in economie, prin cote diferentiate pe ramuri, pentru a orienta investitiile spre sfera productiva si servicii utile; se urmareste, de asemenea, simplificarea relatiilor dintre bugetul de stat si intreprinderile de stat, care va stimula autonomia, initiativa, raspunderea si eficienta.


ACTIVITATEA 2:

Promovarea unor niveluri mai mici de impunere fiscala poate conduce la venituri bugetare mai mari atunci cand:

a)     statul nu recurge la imprumuturi;

b)     stimuleaza investitorii in extinderea activitatii economice;

c)      politica fiscala se desfasoara independent de politica monetara;

d)     asigura cresterea accentuata a veniturilor impozabile;

e)     are loc sporirea in ritm inflationist a salariilor.


Deficitul bugetar genereaza inflatie atunci cand:

a)     cresterea cheltuielilor guvernamentale atrage dupa sine descresterea cheltuielilor particulare;

b)     se mentine o rata a dobanzii ridicata, care franeaza relansarea;

c)      sporeste datoria externa a statului;

d)     are loc emisiunea suplimentara de moneda, fara acoperire in oferta de bunuri si servicii;

e)     creste ponderea produselor agricole in structura exporturilor.


Datoria publica constituie o alternativa mai buna in politica financiara deoarece:

a)     duce la reduceri fiscale si la comprimarea cheltuielilor publice;

b)     asigura finantarea, in principiu, nemonetara a deficitului bugetar;

c)      gradul de indatorare nu duce la distorsiuni in functionarea economiei;

d)     scuteste economia de impozitare excesiva, care ar duce la pierderea motivatiei de a munci mai bine.


Politica monetara si instrumentele ei. Politica banilor ieftini si politica banilor scumpi.


Una dintre cele mai vechi politici conjuncturale, politica monetara, poate fi definita ca ansamblu de actiuni exercitate de autoritatile monetare (Banca Nationala, Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

De fapt, ansamblul de reguli pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci si institutii financiare vizeaza atingerea unor obiective generale ale tarii, cum sunt: stabilitatea, restructurarea, expansiunea, deschiderea cu eficienta a economiei nationale spre exterior etc.



Motivatiile si scopurile politicii promovate de agentii bancari si de credit pot fi grupate in doua categorii. In primul rand, acestea constau in organizarea profesiunii bancare de asa maniera incat sa se asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masurile individuale ce ar periclita sistemul monetar si de credit. In al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si conditiile crearii ei sa contribuie la realizarea obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni banesti riscante. Deci, o politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (nu stabilitatea masei monetare) cu expansiunea economica.

Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizeaza prin reglarea cererii de moneda de schimb si de plata.

Dar, reglarea respectiva nu este un scop in sine. Printr-o asemenea masura se urmareste stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiunea economica etc.

Pe plan extern, politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla. Pe de o parte, politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati. Pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculativ. Bineinteles, se recurge la aceasta politica daca autoritatile monetare nationale nu au putere notabila de a evita astfel de presiuni.

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: manevrarea taxei scontului si a rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market), variatiile cotelor rezervelor obligatorii etc.

a) Banca Centrala joaca un rol important in crearea de moneda prin tehnica directa a rescontarii titlurilor de credit.


Scontarea consta in actul prin care o banca achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si inainte de scadenta, creante pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe inscrisul in cauza, din care se scade dobanda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achizitionarii creantei si scadenta ei (scont).


Taxa scontului (marimea relativa a scontului) depinde de mai multi factori, in primul rand, de raportul dintre cererea de scontare si posibilitatile bancilor comerciale de a veni in intampinarea solicitantilor. Marimea taxei scontului se afla sub influenta taxei rescontului.

Rescontarea reprezinta operatiunea de achizitionare, de catre banca de emisiune de la bancile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urma, operatiune efectuata la vedere si inainte de scadenta.

Valoarea acestor titluri este inregistrata in contul bancii prezentatoare, dar diminuata cu suma corespunzatoare taxei de rescont (legala) si duratei creditarii bancii comerciale.

Taxa rescontului este rata dobanzii pe care o calculeaza banca de emisiune in momentul rescontarii cambiilor si altor titluri de credit de catre bancile comerciale (titluri scontate de acestea din urma clientilor lor).

In functie de modul si sensul ratei de rescont (crescatoare sau descrescatoare), se modifica volumul creditului, ca si costul lui. De pilda, daca rata rescontului scade de la 4 la 3 procente, are loc incurajarea creditului si sporirea investitiilor. Invers, in situatia cand aceasta ar spori de la 4 la 5 procente. Ratele dobanzilor acordate sau incasate de bancile comerciale urmeaza dinamica ratei rescontului, ceea ce inseamna ca politica bancii de emisiune influenteaza costul creditului in ansamblul lui.

Taxele de scont (ca preturi ale operatiunilor de scontare) sunt, de regula, mai mari decat cele de rescont. Bancile comerciale sunt in permanenta atentie la taxa rescontului si se raporteaza la ea, stabilind taxe de scont mai mari. Aceasta mai ales ca Banca Centrala poate inchide “robinetul” rescontului in cazul unei utilizari excesive a lui. Banca bancilor se conduce dupa principiul conform caruia rescontarea este o favoare data bancilor comerciale si nu un drept al lor.

b) Achizitionarea si vinderea titlurilor de “open market” reprezinta un instrument de politica monetara folosit mai ales in S.U.A. Intrucat tranzactiile intre bancile comerciale genereaza fie un excedent, fie deficit global de lichiditati, Banca de emisiune intervine pentru a “reteza” excedentul respectiv pentru a ”completa” deficitul, dupa caz. In prima situatie, ea cedeaza pe piata monetara o fractiune din efectele publice (creante asupra Trezorerie) sau din cele private (creante asupra economiei); cumpararile pe care le efectueaza agentii economici diminueaza masa monetara. In cazul opus, banca de emisiune achizitioneaza pe piata o parte a efectelor publice sau private detinute de bancile comerciale, punand astfel in circulatie cantitati suplimentare de moneda.

Reglarea lichiditatii monetare in functie de nevoile sistemului economic, ca si evitarea variatiilor de ritmuri foarte mari si dezordonate in dinamica masei monetare poarta denumirea de politica “open market”. Simplu vorbind, aceasta politica inseamna ca, prin interventia sa, institutia de emisiune “deschide” piata care, in stadiul sau initial, functiona doar pe baza tranzactiilor intre bancile comerciale.

c) Practica cotelor obligatorii de rezerva s-a generalizat in aproape toate tarile industrializate. Variatia procentajelor rezervelor este foarte eficace, intrucat afecteaza imediat multiplicatorul creditului. Aceasta politica este utila mai ales in tarile unde predomina moneda scripturala.

Sa presupunem ca bancile comerciale au dus la expansiunea depozitelor bancare pana la potentarea acestora de 20 de ori, rata rezervelor obligatorii ajungand la 5%. Aflata in acest punct, Banca Nationala decide sporirea rezervelor obligatorii la 10%, masura fiind considerata una de restrictionare a creditului.

In consecinta, bancile comerciale vor fi obligate sa-si reduca drastic imprumuturile sau investitiile lor in titluri. Masa monetara se va diminua cu 50%, ea putand fi de 10 ori mai mare fata de rezervele obligatorii, comparativ cu 20 de ori in situatia anterioara deciziei Bancii Nationale.

Operatiunea respectiva da rezultate numai daca este adoptata si promovata prin surprindere. In context, bancile vor vinde obligatiuni, vor recupera unele imprumuturi fara sa acorde noi credite. Cu sumele achizitionate vor lichida conturile curente la cererea clientilor. Procesul continua pana cand depozitele vor ajunge sa fie doar de 10 ori mai mari decat rezervele bancare. Rezultatul unei asemenea masuri va fi mai intai cresterea ratei dobanzii, cu toate efectele ce decurg din politica banilor scumpi.

Din enumerarea efectelor directe si indirecte ale ridicarii ratei rezervelor obligatorii se poate desprinde concluzia ca aceasta masura trebuie folosita cu multa precautie.

d) Plafoanele de credit presupun stabilirea de limite maxime de credit pentru fiecare banca in parte de catre banca nationala. Utilizate pe larg in tara noastra dupa 1989, in prezent s-a renuntat la ele, fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

e) Rata de refinantare bancara

Prin rata de refinantare bancara, Banca centrala furnizeaza lichiditati societatilor bancare solicitante, in conformitate cu obiectivele de politica monetara si de credit. Refinantarea societatilor bancare este o operatiune de creditare pe termen scurt, de regula maxim 90 de zile.

f) Politica banilor ieftini

Daca echilibrul PNB. este realizat la un anume nivel care este insotit de somaj important si de folosirea incompleta a capacitatilor de productie, urmeaza sa se recurga la politica banilor ieftini. Aceasta consta in setul de masuri care sa faca creditul ieftin si usor obtenabil. Pentru sporirea ofertei de bani, bancile centrale vor intreprinde, intr-o combinatie adecvata, urmatoarele actiuni: cumpararea de hartii de valoare publice de la banci si populatie, cumparare efectuata pe piata deschisa; reducerea ratei legale de rezerva; reducerea taxei scontului.

Urmare a unor asemenea masuri, are loc sporirea rezervelor suplimentare ale sistemului bancilor comerciale. De indata ce rezervele obligatorii se constituie in baza a sporirii ofertei de bani se poate astepta ca oferta de bani sa creasca.

Sporirea ofertei de bani va duce la diminuarea ratei dobanzii, ceea ce va antrena cresterea investitiilor si ridicarea nivelului de echilibru al PNB. Marimea cu care sporeste acest indicator este in functie atat de volumul investitiilor, cat si de dimensiunea multiplicatorului investitiilor.

g) Politica banilor scumpi

Daca un anume nivel al PNB. genereaza inflatia prin cerere, se va promova politica banilor scumpi. Aceasta politica consta in reducerea posibilitatilor de a obtine credit si in cresterea costurilor lui. In acest scop, se intreprind, in diferite succesiuni, urmatoarele actiuni: vinderea de hartii de valoare de stat pe piata deschisa catre institutiile de depozit si catre populatie; ridicarea ratei legale de rezerva; ridicarea ratei dobanzii.

Ca urmare, bancile vor constata ca rezervele lor sunt prea mici pentru a satisface exigentele ratei legale de rezerva, adica operatiunile lor curente sunt prea mari in raport cu rezervele lor. In cel fel vor putea institutiile de depozit sa indeplineasca exigenta ratei legale de rezerva?

Raspunsul consta in aceea ca institutiile de depozit isi vor reduce afacerile lor curente, abtinandu-se de la acordarea unor noi imprumuturi. Ca urmare, oferta de bani se reduce, ceea ce antreneaza ridicarea ratei dobanzii. Cresterea ratei dobanzii conduce la restrangerea investitiilor si a cheltuielilor totale, limitandu-se inflatia prin cerere.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact