StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Sistemul de gospodarire a economiei contemporane : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Sistemul de gospodarire a economiei contemporane



Sistemul de gospodarire a economiei contemporane



Piata moderna. Tipuri de piata

Totalitatea relatiilor generate de actele de vanzare-cumparare in conexiunea lor cu spatiul si timpul in care se desfasoara formeaza piata. In cadrul pietei unui bun se intalnesc dorintele consumatorilor exprimate prin “cerere” si acelea ale producatorilor exprimate prin “oferta”. Din aceasta confruntare se naste, in conditiile de definitie, un pret si un nivel al tranzactiilor (cantitati) pentru bunurile considerate, aceasta pereche de variabile caracterizand echilibrul de piata.




Pe piata se verifica concordanta sau neconcordanta intre nivelul, structura, calitatea productiei (oferta) si nivelul, structura si calitatea consumului (cererea). Informatiile oferite de piata sunt extrem de pretioase pentru agentii economici care pot astfel actiona in directia realizarii echilibrului dintre cererea si oferta de bunuri si servicii.

Pentru a dobandi tabloul complet al unei piete trebuie sa o caracterizam cel putin prin prisma urmatoarelor aspecte: obiectul tranzactiilor; volumul schimburilor (menit sa ne dea masura potentialului, capacitatii pietei respective); structura pietei (pe care o evidentiem relevand modul de organizare a componentelor pietei, reteaua de desfacere si negociere, investitiile aferente); aria geografica sau gradul de extindere spatiala a pietei.

I. Prin prisma criteriului obiectul tranzactiei distingem in principal doua mari categorii de piata: A) piata bunurilor si a serviciilor; B) piata factorilor de productie. La randul ei, piata factorilor de productie cuprinde: piata muncii, piata resurselor naturale, piata pamantului propriu-zisa, piata capitalului in sens restrans, piata monetara, piata financiara, piata valutara, piata informatiei.

A)    Piata bunurilor si serviciilor are cea mai larga arie de raspandire si de interes din partea consumatorilor. Ea se compune din piata bunurilor de consum curent (paine, carne, lapte), a celor de folosinta indelungata (frigidere, autoturisme), precum si din piata serviciilor. Este momentul sa precizam ca bunurile amintite sunt lucruri palpabile care satisfac cerinte ale vietii individului, facandu-i viata mai plina, mai bogata. Serviciile, in schimb, sunt utilitati nepalpabile care satisfac nevoile fie adresandu-se direct persoanei (prestatia dentistului, a chirurgului, a frizerului, a crainicului TV etc.), fie contribuind la organizarea productiei ca in cazul serviciilor comerciale, bancare, de transport, asigurari, comunicatii etc.

B)     Piata factorilor de productie

Piata muncii este o componenta importanta a economiei de piata. Ea este o piata speciala deoarece obiectul tranzactiilor pe acest tip de piata este special, este forta de munca. Si, pentru ca munca nu se comporta ca orice alta marfa, in teoria economica piata muncii trebuie privita ca  „locul” unde se intalnesc cererea si oferta de munca in vederea realizarii unei activitati ,dar si ca un proces de determinare a retributiei celui care urmeaza sa o indeplineasca. Mai general, cuprinde ansamblul relatiilor dintre cererea si oferta de resurse de munca in functie de oscilatiile salariului pe baza carora are loc procesul de ocupare a populatiei active in marimea, structura si calitatea corespunzatoare exigentelor.

Cunoscand complexitatea factorului de productie ”pamant”, corespunzator structurii lui ,desprindem doua tipuri de piata: piata resurselor naturale si piata pamantului propriu-zisa (terenuri).

Piata resurselor naturale (a petrolului si gazelor naturale, de pilda) a devenit cu mult timp in urma o piata de interes general, mondial.

Piata terenurilor a fost dintotdeauna in atentia agentilor economici, pamantul vanzandu-se si cumparandu-se la cele mai diverse preturi (800 $ pentru un metru patrat in Tokio sau 400 $ in anumite cartiere ale Bucurestiului etc.)

Piata de capital este in stransa legatura cu bursa de valori, dar nu se confunda cu ea. In sens larg, piata capitalurilor cuprinde ansamblul relatiilor ce apar in procesul trecerii capitalului real dintr-o forma in alta pe fluxul proceselor tehnologice si economice in care este implicat (capitalul banesc trece in forma marfa si apoi din nou in forma bani). In aceasta acceptiune piata capitalurilor este identica cu piata factorilor de productie. In sens restrans, piata capitalurilor este piata creditelor acordate pe termen lung, piata investitiilor.

Potrivit formelor pe care le imbraca capitalul, cristalizate la tema despre factorii de productie, distingem si alte tipuri de piata: piata monetara, piata valutara, piata financiara.

Piata monetara sau a banilor este o forma speciala a pietei deoarece in cadrul ei nu se practica forma clasica de vanzare-cumparare de bunuri ci se fac operatiuni in domeniul creditului. Operatiunile pe aceasta piata se infaptuiesc de catre Banca de emisiune dintr-o tara si de catre bancile comerciale sub forma creditelor acordate pe termen scurt (pana la un an) societatilor comerciale. Piata monetara este o piata de tip special datorita obiectului tranzactiilor (moneda sub toate formele ei) pe de o parte si mecanismelor de confruntare intre solicitantii si ofertantii de moneda in functie de rata dobanzii, pe de alta parte. Pretul tranzactiei cu moneda (rata dobanzii) difera in functie de termenul scadentei, durata de acordare a creditului, gradul de risc asumat de creditor, sumele tranzactionate etc. In cadrul ei se poate vorbi de „piata interbancara”, piata monetara specifica rezervata institutiilor specializate de credit si caracterizata prin durata scurta a relatiilor de schimb (de la o zi la 1-3 luni).

Piata financiara cuprinde ansamblul operatiunilor de emitere si apoi de vanzare si cumparare a hartiilor de valoare. Operatiile legate de infiintarea unor noi societati sau suplimentarea capitalului lor social, precum si cele legate de lansarea unor imprumuturi de stat caracterizeaza piata financiara primara. Operatiunile de negociere la bursa a actiunilor si obligatiunilor existente, (ce dubleaza capitalul real existent in afacere) alcatuiesc piata financiara secundara.

Prin notiunea de piata financiara se impune sa intelegem cadrul (locul) de intalnire intre nevoile de resurse banesti ale intreprinzatorilor (deficitari de astfel de resurse) si disponibilitatile banesti ale populatiei sau ale altor agenti economici (excedentari la astfel de resurse). Intreprinzatorii isi procura resursele necesare emitand hartii de valoare (actiuni, obligatiuni, titluri de proprietate etc.), mobilizand astfel resursele banesti ale agentilor economici (gospodarii casnice, firme, stat, etc.) care le vor cumpara.

Piata valutara trebuie inteleasa ca un sistem de relatii care se formeaza intre banci sau case de schimb si clientii lor, prin care se efectueaza vanzarile si cumpararile de valute necesare in procesul schimburilor economice cu strainatatea sau in scopul initierii de actiuni speculative. Distingem o piata valutara nationala si una internationala. In Romania ea se compune din „piata valutara bancara” rezervata operatiunilor valutare desfasurate de persoane juridice si din „piata caselor de schimb valutar”, rezervata operatiunilor valutare desfasurate de persoane fizice.

Piata informatiei este piata rezultatelor cercetarii stiintifice (vanzarea-cumpararea de brevete si inventii, de documentatii stiintifice), piata serviciilor manageriale, de marketing, a tuturor serviciilor tehnice, stiintifice, juridice etc. prestate pe baze comerciale.

II. Modul de organizare a componentelor pietei reprezinta un alt aspect important care ajuta la conturarea tipului de piata. Prin prisma criteriului „numarul vanzatorilor si cumparatorilor pe o piata” putem construi urmatorul tablou al tipurilor de piata:


Tabelul 4.1.1

OFERTA  

CERERE

Numar mare

Numar mic

Unicitate

Numar mare

Concurenta perfecta

Oligopol

Monopol pur

Numar mic

Oligopson

Oligopol bilateral

Monopol limitat

Unicitate

Monopson

Monopson limitat

Monopol bilateral


In cazul pietei cu concurenta perfecta agentul economic izolat determina cantitatile produse fara a putea actiona asupra preturilor. Uneori se face o deosebire intre ipotezele referitoare la « perfectiunea » concurentei si cele referitoare la « puritatea » ei . Concurenta se va numi « pura » atunci cand se verifica simultan urmatoarele trei ipoteze.

1. Ipoteza “atomicitatii” sustine ca un foarte mare numar de agenti economici identici participa la oferta si la cererea unui produs, fiecare dintre ei avand o dimensiune neglijabila in raport cu marimea pietei.

2. Produsele oferite sunt, de regula, omogene, prezentand caracteristici absolut identice. Pe o astfel de piata nu exista publicitate, nu exista diferentiere a produselor (pana si zambetele diferitelor vanzatoare sunt identice).

3. Agentii economici pot intra liberi pe piata, lipsind barierele juridice sau institutionale care sa se opuna intrarii noilor producatori ,concurenti in producerea bunului considerat.

Concurenta se va numi « perfecta » atunci cand vor fi realizate simultan urmatoarele doua conditii :

1. Transparenta pietei presupune ca vanzatorii si cumparatorii sunt informati in aceeasi masura asupra calitatii, cantitatii, naturii si pretului produsului.

2. Factorii de productie (munca si capital) sunt mobili, indreptandu-se catre domeniile unde profitul este mai mare. Intreprinderile parasesc pietele unde sufera pierderi, orientandu-se catre activitati care le aduc profituri. Muncitorii sunt atrasi de firmele care le dau salarii mai mari etc.

Indeplinirea simultana a celor cinci conditii caracterizeaza fara echivoc concurenta pura si perfecta (Anglia la sfarsitul sec. al XIX-lea s-a apropiat cel mai mult de concurenta perfecta).

Daca una din cele cinci conditii nu este satisfacuta vorbim de concurenta impura sau imperfecta, dupa caz. Astfel, aparitia la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea a unor agenti economici mari si foarte mari in aproape toate ramurile si care produc o parte tot mai insemnata din productia unei ramuri duce la aparitia altor varietati structurale de piata precum: oligopolul, monopolul, concurenta monopolista.

Piata de monopol, de pilda, este acea forma de piata in care un bun dat este pus in circulatie de un singur agent economic sau cumparat de catre unul singur (monopson). Definitia britanica a monopolului vizeaza o situatie in care o firma controleaza cel putin 25% din productia unei industrii. Monopolul poate fi definit ca fiind oferta din partea unei singure persoane sau firme. Gradul de monopol de care dispune o intreprindere depinde de posibilitatea mai mare sau mai mica de substituire a produsului sau, in raport cu produsele altor intreprinderi care satisfac nevoi similare. Monopol exista numai acolo unde produsul oferit nu are substituenti apropiati iar furnizorul, din anumite motive, este in stare sa impiedice alte firme sa-l produca. O situatie de monopol poate sa apara in urmatoarele moduri :

oferta personala a unui specialist sau individ talentat (violonistii de concert, coaforii, creatorii de moda etc.);

oferta sub drept de licenta sau drept de autor, editor (inventatorilor, autorilor, compozitorilor li se ofera forta legala de a beneficia de fructul muncii lor pentru o perioada de timp);

monopolurile naturale pot aparea pe doua cai: a) controlul resurselor naturale (mine de carbune, puturi petroliere, zacaminte minerale) genereaza, de regula, monopolul statului; b) controlul mijloacelor de capital costisitoare care din motive sociale nu sunt potrivite a fi multiplicate (nu e economic sa introducem apa in casa prin mai multe instalatii numai de dragul competitiei in industrie sau sa construim a doua linie de cale ferata intre doua orase daca prima e adecvata) naste de regula monopolul regiilor autonome (apa, canal, transport feroviar, telecomunicatii);

monopolul prin economii de scara sau productie de masa. Daca o intreprindere cu productie de masa domina o intreaga industrie e dificil pentru concurenti sa intre in acea industrie si sa fie la fel de eficienti ca si firma deja existenta.

Argumente interesante in favoarea monopolului au fost prezentate de economistul austriac Joseph Schumpeter, stabilit din 1932 la Harvard, recunoscut ca teoretician novator si ca istoric al gandirii economice. In cartea sa Capitalism, socialism si democratie  isi sintetizeaza propriile dileme asupra sanselor supravietuirii capitalismului prin diminuarea spiritului intreprinzator si a inovatiei. Schumpeter sustine ca monopolul este mai potrivit decat concurenta pentru a genera inovatii. Aceste mari modificari tehnice se traduc, in acelasi timp, prin aparitia unor noi bunuri si a unor noi metode de productie, care permit, in cele din urma, scaderea pretului. A inova reprezinta, desigur, un risc care nu va fi asumat decat daca exista siguranta unor profituri pe timp indelungat. Fara inovatie nu poate exista o scadere a preturilor si deci nici o crestere a puterii de cumparare, a nivelului de trai. In aceasta perspectiva dinamica nu exista antinomie intre monopol si concurenta, fiind in cauza mai mult abuzurile monopolului decat situatia insasi de monopol. Intrebarea al carei raspuns este greu de gasit este : „de unde incepe abuzul monopolului ?”. 

Monopolul poate fi temporar cand o intreprindere pune in vanzare un produs nou, (calculatoare, filme cu developare instantanee etc.). El dureaza pana la raspandirea inovatiei. Monopolul de care dispune o intreprindere pe o piata data poate fi amenintat de deschiderea spre comertul international, de ameliorarea serviciilor retelei de transporturi, eventuala schimbare a reglementarilor de protejare a pozitiilor dobandite si deci generatoare de „nonconcurenta” (in Franta, de exemplu, cazul farmaciilor, al taxiurilor, al debitelor de tutun). Monopolul poate fi „de marca” si nu „de produs”. Majoritatea produselor industriilor moderne este diferentiata si identificata de o marca. Pana la criza din 29-33, interventia statului in procesul de formare a preturilor a avut un caracter sporadic. Evenimentele exceptionale (crize economice, razboaiele mondiale) dar si extinderea tipului de piata monopolist a impus supravegherea si interventia statului in viata economica ( in special in procesul de formare a preturilor) cu scopul de a-i proteja pe consumatori.

Piata de oligopol este tipul de piata in care firme mari produc si comercializeaza acelasi bun. Oligopolul ar putea fi definit ca fiind „competitia intre putini”. Noii veniti in ramura au dificultati serioase in a se alatura oligopolistilor din cauza costului mare al capitalului implicat in ramuri ca petrol, ciment, detergent s.a. Fiecare din firmele de tip oligopolist produce o parte semnificativa din productia totala a industriei si poate influenta pretul prin a produce mai mult sau mai putin.

Utilizarea cat mai completa a factorilor de productie pe o piata oligopolista este serios afectata. (Organizatia tarilor exportatoare de petrol, OPEC, este poate cel mai semnificativ exemplu). Ca furnizor de materie prima vitala economiilor dezvoltate, aceste tari isi aleg firmele beneficiare si au grija sa nu ofenseze un client important (SUA, de exemplu).

O caracteristica de baza a pietei de tip oligopolist este aceea ca firmele se asociaza pentru a-si pastra pozitia, stabilind intelegeri mutuale cu privire la productie, pret si aranjamente de marketing. Rezultatul este reducerea competitiei, excluderea intrarii in ramura a altor firme, impartirea completa a pietei si asigurarea in final a unor nivele de profit substantiale. Este foarte probabil ca in aceste aranjamente sa se strecoare abuzuri. Asa se explica numeroasele legi anti-trust si anti-cartel promulgate de guvernele tarilor dezvoltate. O situatie tipica de oligopol apare in industria britanica a detergentilor in care doua firme detin 94% din piata iar cea de-a treia firma restul de 6%. Fiind in numar atat de mic e aproape de la sine inteleasa existenta intre ele a unui aranjament menit sa le procure profituri mari in defavoarea consumatorilor. De obicei, se considera ca exista oligopol atunci cand dominatia este infaptuita de trei pana la zece grupuri. Dincolo de zece grupuri dominante se vorbeste despre concurenta monopolista.

Duopolul este un caz special al oligopolului cand doua firme care produc acelasi bun stabilesc impreuna pretul si cantitatea menite sa le aduca castig maxim.

Principalele tipuri de situatii oligopoliste sunt cartelul si trustul.

Cartelul desemneaza un acord intre producatorii care-si conserva independenta de productie, dar se inteleg intre ei de o maniera perfecta in ceea ce priveste nivelul pretului si impartirea pietei.

Trustul este o aglomerare a capitalurilor grupate sub aceeasi conducere. E vorba deci de rezultatul unei operatiuni de fuziune intre firme a caror conducere comuna este asigurata de o societate “holding”, numita uneori societate de portofoliu sau de participatii. Nu exista opozitie intre trusturi si carteluri, adesea trusturile facand parte din carteluri.

Prima coloana din tabel prezinta situatiile simetrice cu un numar mare de ofertanti, de producatori: daca exista un singur cumparator, este vorba de monopson ; daca exista un numar restrans de cumparatori se va vorbi de oligopson (cu cazul particular al duopsonului caracterizat de doi cumparatori). Se va vorbi despre monopol bilateral atunci cand exista unicitate, in acelasi timp, in domeniul ofertei si al cererii si oligopol bilateral pentru cazul intermediar al diagonalei tabelului. In sfarsit, monopolul se va numi restrans in cazul in care, pentru un singur ofertant va exista un numar mic de solicitanti si vom avea un monopson restrans in cazul simetric.

Atat monopolurile cat si oligopolurile au drept tel maximizarea profitului global. Tendinta de maximizare este cu atat mai puternica cu cat produsele sunt mai putin diferentiate. Cei ce produc bunuri net diferite vor adopta o strategie individuala. Pentru cei ale caror bunuri sunt apropiate unele de altele, in schimb, (cazul materiilor prime obtinute din petrol, al cerealelor, al cafelei etc.) va fi mai rentabil sa se gandeasca la o strategie comuna. In ultima vreme firmele au renuntat in mod oficial sau tacit, la razboiul preturilor, considerat prea riscant si au cautat alte cai. Pe piata automobilului, de exemplu, pretul de vanzare nu este decat un argument, printre multe altele, principalele accente in publicitate punandu-se dupa caz, pe confort, posibilitate de manuire, viteza, intretinere ieftina, consumul de carburant, capacitatea portbagajului etc. Toate elementele insirate mai sus sunt tot atatea elemente de diferentiere a produsului si de concurenta „in afara pretului”. S-a constatat ca nu exista nici o legatura intre numarul producatorilor si diferentierea bunurilor. Un exemplu in care oligopolul tinde sa ofere o alegere mai putin diversificata decat monopolul este cel al programelor de radio si de televiziune. Daca publicul potential s-ar imparti in doua parti inegale (90% din telespectatori doresc program de divertisment si 10% program de muzica), monopolul care dispune de doua posturi de televiziune ar prezenta pe un post varietati iar pe celalalt ar difuza muzica. Oligopolul (intelegerea intre doua posturi autonome) va difuza pe ambele canale varietati deoarece e mai rentabil sa obtina ca audienta jumatate din 90% si nu jumatate din 10 % din totalul telespectatorilor. Astfel, monopolul furnizeaza un produs satisfacator in acelasi timp pentru majoritate si pentru minoritate, in timp ce oligopolul va da un produs uniform, care ignora dorintele minoritatii.



Concurenta monopolista

Teoria concurentei monopoliste elaborata de E. Chamberlin (1899-1967) se bazeaza pe ideea conform careia concurenta si monopolul sunt legate in mod inextricabil. Pe piata de concurenta monopolista multe firme fabrica produse aproape identice, micile diferente putand fi reale sau imaginare.

Daca pe piata de concurenta perfecta produsele erau omogene, pe cea de concurenta monopolista produsul nu este omogen ci diferentiat prin „nume de marca”, in produse diferite care nu pot fi substituente perfecte pentru altul (asemanare cu piata de monopol). Elasticitatea cererii pentru marci diferite este redusa, adica cererea reactioneaza mai putin la modificarile de pret, deoarece unii cumparatori sunt convinsi ca o anumita marca este mai buna si merita bani in plus, sunt fideli unei marci anume si prefera, la pret egal, produsele care poarta acea marca.

O a doua diferenta fata de conditia monopolului si o asemanare cu situatia de concurenta o reprezinta numarul si puterea mica producatorilor. Deciziile fiecaruia dintre ei sunt fara consecinte asupra situatiei individuale a concurentilor, chiar daca, in cele din urma, reactiile tuturor concurentilor nu sunt lipsite de urmari asupra situatiei si profitului unuia dintre ei.

Ne reamintim ca in cazul concurentei perfecte producatorul era un pur „acceptant de pret” in timp ce monopolistul avea mai multa libertate deoarece determina simultan pretul si cantitatea marfii produse. Concurenta monopolista reliefeaza importanta concurentei prin produse. La limita, producatorul poate, intr-o prima etapa, sa aleaga, sa defineasca produsul pe care intentioneaza sa-l vanda. Intr-o etapa ulterioara, dupa ce si-a diferentiat suficient produsul si si-a creat, in acelasi timp, produsul si clientela, producatorul isi va alege simultan pretul si cantitatea produsului din marca al carui monopol (provizoriu) il detine.

O alta caracteristica a competitiei monopoliste este cheltuiala masiva pentru publicitate. Daca publicitatea informativa explica cu claritate disponibilitatea produsului, utilizarile si avantajele lui, pretul, calitatea si termenele de vanzare, economisind astfel timpul cumparatorului, celalalt tip de publicitate, cea persuasiva, foloseste tehnici subtile de a convinge si chiar de a insela publicul ca sa cumpere produsul respectiv.

Diversificarea se pare ca este regula nu numai pentru produse ci si in cazul activitatilor pe pietele de tip monopolist, oligopolist, de competitie monopolista. Cateva exemple sunt expresive. I.T.T. (International Telegraph and Telephone) are activitati in domeniul instalatiilor telefonice si electronice, in industria hoteliera (Sheraton), in inchiriere de masini (Avis), in distribuirea de produse congelate. G.E. (General Electric) are cifra de afaceri repartizata intre constructii navale, materiale feroviare si electromecanice, intreprinderi electrice, constructii si lucrari publice, inginerie, telecomunicatii, birotica, acumulatori, cabluri, izolatori.

III. Economic vorbind, piata este si un concept cu grad de extensie spatiala. Astfel deosebim piata locala (a Clujului, ), piata regionala (targuri zonale), piata nationala, piata catorva tari (Piata Comuna), piata mondiala.

IV. Marimea volumului schimburilor pe o piata conduce la o alta clasificare a pietelor. Daca apreciem, de pilda, potentialul unei piete prin prisma numarului cumparatorilor va rezulta o clasificare a pietelor in functie de marimea lor (altul este volumul vanzarilor pe o piata cu 3 milioane de locuitori decat pe piata unei insule cu numai cateva zeci de mii de cumparatori).



Tipuri speciale de piata. Bursa de marfuri. Bursa de valori


Bursa de marfuri


Numele de bursa provine de la numele familiei unui negustor din Tarile de Jos, Van den Börse, care locuia la Bruges. Pe frontispiciul casei acestuia erau incrustate in piatra cateva pungi cu bani, in limba franceza « les bourses » (punga cu bani pentru maruntisul cumparaturilor zilnice). Deosebim urmatoarele tipuri principale de burse : de marfuri, de valori si burse pentru operatiuni ajutatoare comertului international (asigurari, navlosiri).

Conditia esentiala pentru ca un produs sa poata fi comercializat la bursa de marfuri este sa fie produs fungibil. Caracteristicile unui produs fungibil sunt urmatoarele: standardizarea sub aspectul calitatii, marfa sa fie depozitabila deci neperisabila, aceasta sa fie produsa si comercializata in conditiile liberei concurente si volumul tranzactiilor sa fie mare. Standardizarea presupune ca produsele sa fie omogene. Petrolul, desi intruneste calitatile unui produs fungibil nu se comercializeaza in mod curent la bursa deoarece nu este produs si vandut in conditii de concurenta. Exista bursa petrolului la Rotterdam prin intermediul careia se tranzactioneaza o cantitate mica de petrol, cel extras din Marea Nordului. Tarile cartelului OPEC fixeaza pentru tarile membre cantitatile ce trebuie extrase si pretul la care trebuie sa se vanda petrolul pe piata internationala.

Printre produsele ce se comercializeaza la bursa de marfuri amintim: cereale (grau, porumb, ovaz, orez etc.), cafea, cacao, copra (miezul uscat al nucii de cocos care datorita uleiurilor volatile pe care le contine este folosit la fabricarea margarinei si sapunurilor), faina de peste (din ansoa), zahar, cauciuc, uleiuri vegetale (ulei de soia si de rapita), lana, blanuri, lingouri de aur si argint.



Caracteristicile burselor de marfuri

Bursele de marfuri concentreaza intr-un spatiu restrans si legal operatiunile comerciale. Acestea sunt piete caracteristice pe care se tranzactioneaza, in general, materii prime. Ele au un rol important in stabilirea preturilor acestora pe piata internationala. Pretul se stabileste in mod liber si public prin sistemul licitatiei.

Produsele negociate la bursa de marfuri sunt produse fungibile ale caror caracteristici le-am prezentat mai sus.

La bursa de marfuri vanzatorul nu trebuie sa-si etaleze marfa ci sa prezinte doar documentul prin care face dovada ca este posesorul ei. Cumparatorul nu e obligat sa vada marfa pentru ca din documentatie (contractul tip de vanzare – cumparare) afla totul despre produsul respectiv.

Bursa de marfuri ajuta la repartizarea mai echilibrata a riscurilor prin uniformizarea practicilor comerciale si printr-o mai buna informare a celor interesati. Daca la inceputuri toate riscurile si le asuma producatorul, cu timpul, prin intermediul bursei, ele se impart cu negustorul, transportatorul etc. Bursa garanteaza indeplinirea prevederilor contractuale, chiar in conditiile in care una din parti intra in faliment.

Operatiunile la bursele de marfuri se efectueaza in doua moduri: „la disponibil” si „la termen”. Pietele pe care se negociaza bunuri pentru livrare imediata se mai numesc si piete cu livrare „la vedere” deoarece bunurile se gasesc expuse si pot fi livrate imediat ce plata este facuta. Acest lucru este valabil pentru ceai, lana bruta, aur si diamante. Pietele cu livrare „la termen”, sau pietele terminale, sunt pietele unde bunurile care se vand nu sunt inca disponibile dar vor deveni in viitor (nu sunt recoltate, sunt depozitate etc.). Un contract cu livrare la termen este in esenta sa o tranzactie intre doua parti care doresc sa-si asigure protectia impotriva unor riscuri opuse: una temandu-se de cresterea pretului, cealalta de scaderea lui.

Preturile la care sunt cerute si oferite loturile de marfuri se numesc cotatii la bursa. Modificarile de pret se dau in puncte.

Operatiunile la bursa de marfuri se desfasoara dinamic datorita existentei contractelor tip de vanzare-cumparare.

Cumparatorul comunica brokerului doar cateva date( cantitatea, termenul la care doreste marfa si pretul pe care e dispus sa-l plateasca) si contractul de vanzare-cumparare este incheiat ! Deci, prin intermediul bursei de marfuri se precizeaza cu exactitate calitatea si cantitatea marfii comercializate.

Intreaga activitate a bursei de marfuri este coordonata pe baza statutului de functionare a fiecarei burse. Acesta defineste: obiectul de comercializare al bursei, unitatea de masura in tranzactii, modalitatea si termenele de cotare, lichidarea operatiunilor, obligatiile financiare pentru participanti, modul de arbitrare in caz de litigiu, conditiile standard ale contractului, regulile economice, administrative si de conduita etica ale membrilor.

Principalele burse de marfuri in domeniul comertului cu materii prime se considera a fi urmatoarele:

Pentru metale: bursa din Londra – London Metal Exchange - in cadrul careia se tranzactioneaza cupru rafinat (bare si catozi), cositor, plumb, zinc, argint, aluminiu si nichel; bursa din New York – Comodites Exchange – in cadrul careia se tranzactioneaza cupru, plumb, zinc, argint, mercur; bursa din Penang – Malaiezia in cadrul careia se tranzactioneaza cositor.

Pentru cereale: bursa din Chicago – unde coteaza graul, porumbul si ovazul; bursa din Bangkok renumita pentru tranzactiile de orez.

Pentru zahar: bursa la termen din Londra – unde se tranzactioneaza atat zahar brut cat si rafinat; bursa de zahar rafinat din Paris; bursa de zahar si cafea din New York – New York Coffee and Sugar Exchange.

Pentru cafea : bursa din New York, in cadrul careia sunt tranzactionate 12 sortimente de cafea provenind din 7 mari tari producatoare si exportatoare; bursa din Santos (Brazilia).

La bursele de marfuri contemporane se practica si metode de negociere speciale precum: vanzarea la licitatie, comertul in cerc, disputa, negocierile private, sau metoda expozitiilor practicata pe piata speciala a diamantelor.

Vanzarea la licitatie presupune ca produsul trebuie sa fie prezentat in mostre pentru ca cumparatorii sa poata stabili un pret corect. Se practica la produse ca ceai si lana (la lana un contract echivaleaza cu 21 de baloti de lana curata care cantaresc 2500 Kg.) Agentii cumparatori stau pe scaune, dispuse in cercuri concentrice,iar cultivatorii de ceai (din India si Sri Lanka) si producatorii de lana (din Australia, Noua Zeelanda, Argentina etc.) urca pe tribuna spre a-si licita loturile.

Comertul in cerc este o metoda de negociere folosita pentru metale, zahar, cafea (in trecut se trasa un cerc alb pe podea pentru a-i desparti pe vanzatori de cumparatori). La Metal Exchange vanzatorii stau pe 40 de locuri (cerc de banci curbate) ,in fiecare zi la ora 12 ,pentru prima din cele trei sesiuni zilnice. Negocierile sunt permise timp de numai 5 minute pentru fiecare metal, anuntandu-se de catre secretarul bursei: „Staniu, domnilor, staniu”. Dupa 5 minute anuntul va fi „Cupru, domnilor, cupru” s.a.m.d.

Disputa este metoda folosita cand numarul celor autorizati sa negocieze este limitat. Este cazul lingourilor de aur si argint cand o jumatate de duzina de agenti de schimb stau in jurul unei mese mici si pornesc disputa intre ei, pana cand este acceptat un pret ferm. Bursa aurului la Londra nu se afla in sediul central al bursei, ci la Banca Rothschild unde de doua ori pe zi, la orele 10,30 si 15,00 (ora Londrei ) reprezentantii a cinci mari banci londoneze se intalnesc in „camera de fixing a aurului” pentru a stabili pretul metalului din ziua respectiva. Acesta se determina pe baza comenzilor de cumparare sau vanzare facute fiecareia din cele cinci banci de catre clientii acestora. Acest pret este comunicat in cel mai scurt timp posibil in toata lumea.

Negocierile private se incheie in birourile firmelor insemnand discutarea privata a pretului care trebuie platit.

O piata speciala este piata diamantelor pe care se practica o metoda de negociere originala. 85% din cantitatea de diamante naturale si industriale se tranzactioneaza prin intermediul bursei din Londra: Central Selling Organisation. Diamantele industriale se negociaza zilnic. Pentru diamantele naturale se organizeaza 10 expozitii anuale. Cumparatorii vin sa-si vizioneze marfa (pregatita in saculeti ce contin pietre pretioase de toate dimensiunile si calitatile), neputand alege din continutul saculetului numai ceea ce le convine. Ei sunt obligati sa-l cumpere in intregime. Doar pentru piesele mari se negociaza pret individual. Cand unele categorii de pietre (peste 2000) sunt in exces fata de cerere, bursa din Londra le tine in rezerva si nu le ofera la vanzare decat in cantitatile in care vor fi absorbite. In acest fel se intretine stabilitatea pietei diamantelor.


B. Bursa de valori


Pentru ca o bursa de valori sa se poata infiinta si apoi sa poata functiona este nevoie de indeplinirea catorva conditii: existenta unui numar mare de societati pe actiuni, dispersarea actiunilor la un numar mare de posesori si reglementarea stricta a activitatii tranzactionale prin statutul bursei (limitarea numarului de participanti, stabilirea unui cod de conduita pentru intermediari, precizarea modului de desfasurare a sedintelor de bursa etc.).

Principalele tipuri de hartii de valoare ce se tranzactioneaza la bursa sunt actiunile si obligatiunile. Actiunile pot fi obisnuite sau preferentiale. Diferenta intre aceste tipuri de hartii de valoare consta in gradul diferit de risc pe care si-l asuma cumparatorii lor. Daca dispunem, de exemplu, de 1000 $ putem cumpara 10 obligatiuni ale firmei General Motors a 100 $ bucata. Aceasta inseamna ca am creditat firma pe un numar limitat de ani (3,5,7 etc.) , interval dupa care aceasta se obliga sa rascumpere valoarea obligatiunilor la valoarea nominala. Deci dupa 7 ani, de exemplu, firma General Motors va plati 1000 $. In tot acest timp ea va plati si un cupon fix pe obligatiune (7 %, de exemplu, adica 70 $ pe an). Daca destinatia celor 1000 $ va fi cumpararea de actiuni inseamna ca vom credita firma pe un numar nelimitat de ani si vom incasa un dividend fix (daca actiunile sunt preferentiale) sau unul variabil in functie de rezultatele activitatii firmei General Motors (daca actiunile sunt obisnuite). Instrumentele financiare (obligatiuni, actiuni) s-au modernizat in ultimii ani fiind obligate sa tina pasul cu rata inflatiei (au aparut obligatiuni cu dobanda variabila, cu cupon „0” sau capitalizat etc.).

Rolul burselor se concretizeaza cel putin in urmatoarele doua trasaturi:

faciliteaza procesul de acumulare de fonduri necesare finantarii activitatii economice dand posibilitatea firmelor sa-si procure fonduri fara a-si pierde autonomia (ca si in cazul unui imprumut de la o banca).

dirijeaza fluxul fondurilor disponibile spre diferite proiecte de investitii, de regula, inspre ramurile rentabile

Mecanismele si regulile de functionare a burselor s-au conturat in decursul evolutiei lor, de obicei, in urma unor scandaluri pe piata bursiera.    

1. Obligatia de a prezenta cu regularitate un set de informatii cu privire la situatia economico-financiara (bilanturi si profituri) precum si datoria de a justifica modul in care au fost contabilizate rezultatele financiare, s-a instituit ca regula cu ocazia crizei financiare din 1929-33. O serie de firme au profitat de situatie codificandu-si bilanturile in care facusera calculele in functie de valoarea nominala a actiunilor si nu de cea reala, mult afectata de criza. Aceste firme au fost excluse din bursa.

2. Principiul Erie impune anuntarea din timp a unei noi emisiuni de actiuni. Se evita astfel situatia creata pe piata bursiera intre doi speculatori celebri, Cornelius Vanderbilt si Daniel Drew, in legatura cu achizitionarea pachetului majoritar al firmei Erie. Primul dintre ei anuntase public intentia de a achizitiona firma Erie. Daniel Drew, managerul firmei Erie, a hotarat impreuna cu consiliul de administratie emiterea unui pachet substantial de actiuni. L-au achizitionat si apoi l-au putut vinde pe piata mult peste valoarea actiunilor datorita faptului ca exista cerere anuntata de Vanderbilt. Acesta din urma a fost obligat sa inghita un pachet mai mare de actiuni la un pret piperat inregistrand astfel o pierdere substantiala.

3. Regula Ivar Kreuger vorbeste despre necesitatea controlului garantiilor, impiedicand astfel prezentarea de garantii fictive sau a acelorasi garantii de mai multe ori. Ivar Kreuger a fost magnatul chibriturilor suedeze, care in timpul primului razboi mondial a creditat unele din statele beligerante in schimbul unor garantii in bonuri de tezaur. In perioada interbelica ,cand imperiul lui a inceput sa se clatine , a incercat contractarea mai multor credite pe care le-a garantat cu bonurile de tezaur. Numai la moartea lui (s-a sinucis din cauza falimentului) s-a constatat ca garantase cu aceleasi documente mai multe imprumuturi.

4. Masurile pentru reducerea posibilitatilor de santaj s-au luat dupa ce un avocat siret din Chicago a excrocat conducerile mai multor companii. El cumpara un pachet de actiuni al unei firme la care prinsese de veste ca managerii ei au luat masuri ce contraveneau intereselor actionarilor. Sub amenintarea ca aduce la cunostinta actionariatului aceasta neregula, din dorinta de a nu-i irita pe actionari, ofiterii companiei acceptau sa-i rascumpere pachetul de actiuni la pretul propus de Clarence Vener. Beneficiile lui au fost in cativa ani de cateva milioane de dolari.



5. Controlul activitatii bursei a devenit o conditie sine qua non a existentei ei. De aceea, a devenit de competenta guvernelor crearea unor organisme cu atributiuni in controlul activitatii bursei. In S.U.A. insusi presedintele numeste cele cinci persoane membre ale acestui organism. In acest fel se spera ca seisme de genul crizei din 1929-33 sa nu se mai repete.

Importanta si seriozitatea unei burse se apreciaza dupa calitatile membrilor ei. Vom exemplifica cu cerintele impuse de bursele din Paris si New York celor ce doresc sa devina membri.

Pentru a fi cotata la bursa din Paris o firma trebuie sa indeplineasca niste conditii bine stabilite:

sa puna 25 % din capitalul ei sub forma de actiuni la dispozitia publicului;

sa fi obtinut beneficii si sa fi varsat dividende in 3 ani anteriori admiterii la bursa;

sa se angajeze ca va publica cu regularitate rezultatele activitatii si va furniza orice informatie susceptibila de a influenta viata intreprinderii;

sa aiba o capitalizare bursiera de cel putin 150 de milioane de franci.

Capitalizarea bursiera este suma valorilor tuturor societatilor cotate la bursa (numarul actiunilor unei firme inmultit cu valoarea actiunilor la bursa) dand o imagine asupra valorii pietei respective. Ierarhia principalelor burse prin prisma indicatorului „capitalizare bursiera” este urmatoarea: bursa din New-York cu 4232 miliarde de dolari, bursa din Tokio cu 3592 miliarde, bursa din Londra cu 1143 miliarde, cea din Paris cu 452 miliarde si cea din Frankfurt cu 499 miliarde dolari.

Pretentiile bursei americane fata de membri ei sunt si mai greu de indeplinit:

sa fi avut in cursul ultimilor 3 ani beneficii de cel putin 6,5 milioane dolari S.U.A.;

firmele sa aiba un activ total de 18 milioane dolari S.U.A.;

firmele trebuie sa fi plasat prin oferta publica 1,1 milioane de actiuni, in valoare totala de 9 milioane dolari S.U.A.;

din acest plasament, cel putin 2000 de actionari trebuie sa posede, fiecare, cate un pachet de 100 de actiuni.


Exemple recente de nerespectare a acestor conditii au adus prejudicii burselor respective. La bursa din Paris, de exemplu, au fost admise la cotare actiunile Euro-Disney si Eurotunnel care nu trecusera de pragul celor trei ani regulamentari, cu beneficii raportate inainte de a intra la bursa. Actionarii au platit scump aceasta carenta, cumparand titlurile numai in functie de anticiparea rezultatelor efectuata de initiatorii proiectelor. Actiunile Eurotunnel, propuse la 35 de franci bucata in 1987, nu mai valorau decat 16 franci in februarie 1995, cu toate ca linia pe sub Canalul Manecii functiona deja. Actiunile Euro-Disney, vandute in 1989 la 72 de franci, se schimbau la 12 franci dupa 6 ani.

Evolutia diferitelor piete bursiere, adica variatiile lor in sus sau in jos se masoara cu ajutorul indicilor bursieri . Valoarea unui indice bursier se calculeaza raportand suma cursurilor actiunilor componente la un „divizor”, stabilit in mod complex. Titlurile de valoare ce intra in componenta indicilor sunt selectate de editorii ziarelor (Wall Street Journal, Financial Times…) dintre companiile ce se bucura de o crestere sustinuta a activitatii economice, a performantelor si care starnesc interesul investitorilor. Vom trece in revista cativa dintre indicatorii principalelor burse de valori.

La bursa din New York se opereaza cu indicele Dow-Jones (Charles Henry Dow si Edward Jones au creat in 1884 primul indice al bursei publicat in Customer's Afternoon Letter, stramosul lui Wall Street Journal). Initial indicele a fost compus din 11 valori, astazi luandu-se in calcul 30 de valori. La inceputul secolului indicele nu depasea 100 de puncte, astazi el intrecand valoarea de 4000 de puncte. S-a si nuantat, specializandu-se pe domenii: indicele Dow-Jones al valorilor de transport (20 de titluri) al valorii serviciilor (15 titluri). Alti indici bursieri care masoara fluctuatiile marii burse new-yorkeze, alaturi de Dow-Jones, sunt Standard and Poor's 500, NYSE, NASDAQ etc.

La bursa din Tokio indicele bursier este Nikkei (de la numele cotidianului Nihon Keizai in care se publica). Se calculeaza pe baza a 225 de valori. Un indice nou la bursa din Tokio este si TOPIX.

La Londra cotidianul britanic Financial Times publica indicatorul bursier FT 30 (sau Footsie) sau FT 100.

Pe piata bursiera germana, la Frankfurt, indicele este DAX (Deutsche Aktienindex).

Indicele bursei din Paris se calculeaza pentru 40 de valori si se numeste CAC 40(Cotation assistée en continu).

La bursa bucuresteana indicele se numeste BET (Bucharest Exchange Trading) si se calculeaza pe baza a 10 valori. S-a convenit ca cele 10 actiuni luate in calcul sa reprezinte cel putin 60% din capitalizarea intregii piete bursiere. In anul 2002 cele 10 firme care cotau la bursa din Bucuresti si se luau in calculul indicelui BET erau urmatoarele: Oltchim (26,13%), Terapia Cluj-Napoca (14,84%), Alro Slatina (13,69%), Dacia Automobile Pitesti (10,69%), Azomures (10,61%), Antibiotice Iasi (7,58%), Artic Gaesti (6,58%) Policolor (6%), Compa Sibiu (2,39%), Santierul Naval Constanta (1,48%).

Piata moderna este mult mai complexa decat piata in trecut.                  

O caracteristica a pietei moderne contemporane este si interventia statului in procesul de formare a preturilor si de stabilire a cantitatilor de bunuri oferite si cerute. Statul intervine prin multiple cai concrete, ca de exemplu: impozite, subventii, masuri de politica monetara, instrumente de politica externa, crearea pietei de stat pentru anumite produse etc.

Deci, o piata moderna se bazeaza pe mecanismele sale interioare legate de pret, cerere si oferta, pe de o parte si pe influenta externa, materializata in interventia statului, pe de alta parte.

Intr-o economie de piata, cele trei probleme fundamentale ale oricarui sistem economic sunt rezolvate cu ajutorul instrumentului “piata”.

Schema de mai jos este semnificativa in acest sens.


Fig. 4.1. Mecanismul pietei


Se observa in aceasta figura fluxul circular al economiei de piata. Votul banesc al gospodariilor interactioneaza pe piata bunurilor cu oferta firmelor, stabilindu-se astfel ce  anume se produce. Mai departe, cererea de factori de productie a firmelor se confrunta pe piata cu oferta de munca si alte intrari, pentru a determina salariul, renta si dobanda; veniturile influenteaza astfel destinatia bunurilor ( pentru cine  sunt produse aceste bunuri). Concurenta care se manifesta intre firme in ceea ce priveste cumpararea factorilor de productie si vanzarea bunurilor la un pret cat mai mic determina modul in care se realizeaza productia ( cum  se produce).

Gospodariile casnice, firmele de afaceri si statul, sunt principalii agenti economici pe o piata, de aceea se impune tratarea fiecaruia in parte.



Agentii economici pe piata

Gospodariile casnice si rolul lor in economia contemporana


Si in societatile moderne familia, menajul, adica gospodaria casnica, reprezinta cea mai mica unitate organizatorica a economiei.

Gospodaria casnica ca unitate economica are o functie dubla. In primul rand, are rolul determinant in reproductia fortei de munca, fiind in acest fel una din principalele resurse ale productiei, una din principalele intrari (input) in sistem. In al doilea rand, gospodaria casnica este organul economic al consumului final. Nivelul consumului in gospodaria casnica depinde de venitul acesteia. La un nivel dat al veniturilor si al preturilor gospodariile casnice nu pot satisface toate nevoile familiei. Ele sunt puse in situatia de a alege din produsele si serviciile existente pe piata si reusesc acest lucru cu ajutorul unei scari a preferintelor, cu alte cuvinte datorita unei ierarhizari a nevoilor ce urmeaza a fi satisfacute. Asupra preferintelor, a sensibilitatii fata de anumite produse influenteaza cel putin urmatorii doi factori: a) marimea venitului; b) pozitia sociala a familiei.

Studiile statistice reliefeaza existenta unor tendinte cu privire la impartirea veniturilor pentru alimente, imbracaminte, produse de folosinta indelungata, articole de lux. Familiile cu venituri mici cheltuie cu preponderenta pentru alimente si chirii. Odata cu cresterea venitului se constata o deplasare a cheltuielilor spre imbracaminte, produse de folosinta indelungata, articole de lux. Reactia gospodariilor casnice la schimbarile de preturi care induc o modificare in marimea reala a venitului lor este cu atat mai evidenta cu cat venitul pe membru de familie este mai mic. O astfel de gospodarie poate subzista numai daca este judicios planificata.

S-a constatat ca familiile cu un nivel de cultura mai scazut nu au rezultate satisfacatoare in gospodarirea veniturilor. Dar exista si alte motive care conduc si familii cu un nivel mai ridicat al educatiei si al veniturilor la acelasi rezultat. De aceea se pledeaza tot mai frecvent pentru introducerea in scoli a unei discipline privind gospodarirea rationala a venitului familiei.

O problema importanta se refera la proportia in care venitul gospodariei casnice este dirijat intre consum si economisire.

Structura partii din venitul familiei destinata consumului poate fi reliefata apeland la urmatoarele criterii: natura nevoilor satisfacute, aparitia in timp a cheltuielilor si natura lor.

Dupa natura nevoilor satisfacute avem: 1) cheltuieli destinate bunurilor care satisfac nevoi primare (hrana, imbracaminte, locuinta, sanatate) si 2) cheltuieli destinate bunurilor care satisfac nevoi secundare (instructie, sport, calatorii, arta). O legitate generala care se poate formula referitor la relatia intre marimea venitului si structura cheltuielilor dupa natura nevoilor satisfacute este urmatoarea: odata cu cresterea veniturilor creste cererea pentru bunuri secundare si scade cea pentru bunuri primare (scadere relativa).

Dupa criteriul aparitiei in timp a cheltuielilor distingem: 1) cheltuieli pentru bunuri care se consuma tot timpul (paine, lapte, carne, etc.) si 2) cheltuieli pentru bunuri discrete care se procura la intervale mai mari de timp (mobila, automobil, frigider, televizor color). La bunurile din aceasta ultima categorie actioneaza uzura fizica si morala intocmai ca si la mijloacele de productie. In categoria bunurilor de mare valoare si de folosinta indelungata un loc aparte ocupa locuintele.

Dupa natura cheltuielilor deosebim: 1) cheltuieli fixe (chirie, lumina, gaz, plata ratelor, cheltuieli pentru alimente, transport, etc.) si 2) cheltuieli liber disponibile.

Economiile reprezinta o latura foarte importanta a utilizarii veniturilor unei gospodarii casnice.

Motivele pentru care familiile economisesc ar putea fi sistematizate astfel: 1) economisire prealabila in vederea procurarii unui bun de folosinta indelungata (acestea au de regula valoare mare); 2) siguranta in caz de boala sau alte cheltuieli neprevazute; 3) nevoi de tranzactie (deoarece intrarile si iesirile de bani din gospodaria casnica nu se sincronizeaza este nevoie de o rezerva in numerar; 4) specula (situatia in care se profita in urma cresterii valorii investitiei in bunuri ca: tablouri, case, terenuri, etc.).

Economiile au rolul determinant in constituirea averii familiilor.

Averea gospodariilor casnice exista sub trei forme principale: 1) averea financiara (numerar, depuneri in banci, hartii de valoare); 2) averea imobila (locuinte, case de odihna, pamant); 3) averea mobila (metale pretioase, obiecte de arta, bunuri de lunga durata, rezerve de bunuri de consum, mijloace de productie, etc.).

Averea familiei este rodul acumularilor facute de generatiile anterioare. Transmiterea averii de la o generatie la alta se face sub doua forme principale: 1) transmiterea de venit si 2) mostenire. In primul caz parintii sau bunicii traiesc, dar copiii, nepotii beneficiaza deja de anumite venituri. O forma specifica a transmiterii de venit este transmiterea de “capital uman”. Acest transfer catre copii, catre generatia tanara, poate insemna inlesnirea accesului la diferite forme de invatamant, cultura, educatie, parintii fiind cei care decid raportul dintre transferul de obiecte si de „capital uman”. De regula, daca transferul de „capital uman” este mai mare atunci transferul de obiecte este mai mic.

O forma specifica a transferului intre generatii este si „transferul de timp”. Acesta poate fi pozitiv sau negativ. Vorbim de un transfer pozitiv cand generatiile mai in varsta transfera timpul lor liber de odihna in timp de munca, avand grija de nepoti, facand menajul familiilor tinere. Generatia tanara profita de acest transfer avand mai mult timp pentru a castiga bani sau pentru a-i economisi. Transferul de timp negativ apare cand generatiile tinere trebuie sa-si sacrifice o parte din timpul lor ingrijind parintii bolnavi sau ajutandu-i pe cei cu pensii mici.

Despre mostenire vorbim atunci cand transferul de venituri are loc dupa moartea parintilor, bunicilor, etc.

Gospodaria casnica poate fi in acelasi timp o unitate de productie. Timpul ramas dupa efectuarea sarcinilor serviciului de baza poate fi util folosit in gospodarie. Gospodaria casnica poate deveni in unele situatii temelia “economiei de umbra” (efectuarea de munci care se sustrag impozitarii fiind in acest cadru mai greu de controlat).



Firmele in sistemul de gospodarire a unei economii moderne


Intr-o economie de piata productia este organizata in firme. In literatura economica franceza unitatile economice sunt denumite cu termenul de „intreprindere” (“l’entreprise”), ceea ce demonstreaza ca acest termen nu este propriu numai economiei socialiste si ca atare nu trebuie respins, el exista alaturi de cel de „firma”.

Managerul este persoana care organizeaza productia, introduce noi idei de produse sau procese, ia decizii in afaceri si este direct raspunzator de succes sau de esec. El poate fi proprietar al firmei sau angajat in calitate de manager.

O firma de afaceri este o unitate economica in cautarea profitului. Principala functie a unei astfel de alcatuiri este cea antreprenoriala - functia de intreprinzator. Intr-o economie de piata firma este in centrul procesului economic. In urma informatiilor pe care le poseda cu privire la piata, firma decide: ce produce si in ce cantitate, cum isi diversifica produsele si productia, cum se restrange sau cum se extinde, cat personal angajeaza si cum il salarizeaza, pe ce piete patrunde, etc.

Principala caracteristica a vietii firmei intr-o economie viabila este dinamismul (viata unei firme este in medie de 6 ani).

Firmele pot fi clasificate prin intermediul a numeroase criterii: sfera de activitate, cifra de afaceri, capitalul detinut, extensia teritoriala, numarul de personal utilizat, forma de proprietate, etc. Prin prisma fiecaruia din aceste criterii rezulta o clasificare distincta a firmelor.

Cu toata explozia de factura tipologica a formelor de proprietate in epoca moderna am evidentia, in principal, proprietatea privata si cea colectiva. Corespunzator lor deosebim: 1) firme private, 2) firme de stat sau publice si 3) firme mixte.

Dupa numarul subiectilor proprietari firmele se pot grupa in: 1) firme individuale, 2) firme asociative (cooperatiste) si 3) corporatii.

Firma individuala

Cel mai des intalnit tip de firma este firma individuala, deci cu proprietar unic. Acest tip potenteaza inclinatia antreprenoriala a celor care doresc sa se afirme in lumea afacerilor. Deschiderea unei astfel de firme presupune inregistrarea ei legala, care vizeaza inainte de toate reglementarea impunerii si secundar analiza statistica. In tarile cu economie de piata restrictiile privind infiintarea firmelor individuale sunt foarte putine si ele privesc doar aparitia lor in domenii de mare interes public (alimentar, invatamant, sanatate, industria de razboi, etc.).

Principalele avantaje ale acestui tip de firma sunt urmatoarele:

1) controlul integral al proprietarului asupra firmei;

2) complicatii legale minime, deoarece deciziile sunt luate de o singura persoana - proprietarul;

3) impunerea acestui gen de firme este mica pentru ca si veniturile realizate sunt, de regula, mici.


Astfel, din cele 17 milioane firme inregistrate in SUA la sfarsitul anilor ’80, 13 milioane erau firme particulare din care 10 milioane realizau mai putin de 50.000 $/an. Firma individuala clasica este bacania “Mama si Tata” (“Ma & Pa”) in care proprietarul, avand un magazin mic, munceste aproximativ 60 ore/saptamana facand afaceri intr-o zi pana la cuantumul a 500 $. El obtine astfel un castig minim pentru efortul depus, cel putin egal cu castigul pe care l-ar obtine lucrand pentru oricine altcineva, cu un risc si un efort mai mic.



Desi numarul firmelor de acest tip este de ordinul milioanelor, prin intermediul lor se realizeaza doar 35 % din comertul detailist, restul revenind supermarket-urilor.

Dezavantajele firmelor individuale pot fi sistematizate astfel:

1) o astfel de firma trebuie sa se bazeze in exclusivitate pe capitalul proprietarului, posibilitatile de atragere a noi surse de capital limitandu-se la imprumuturile bancare acordate de obicei in termeni de imprumut ipotecar. Nici un alt intreprinzator nu este interesat sa-si aduca partea de capital atata timp cat nu poate exercita controlul asupra utilizarii ei;

2) raspunderea nelimitata a proprietarului firmei pentru activitatea ei economica se refera la consecintele situatiei in care firma a acumulat datorii si nu poate face fata platilor. In acest caz proprietarul raspunde nu numai cu capitalul investit, ci si cu intreaga lui avere (de cele mai multe ori in practica se eludeaza cerintele principiului raspunderii nelimitate prin trecerea posesiunilor pe numele membrilor familiei).

Firma asociativa - parteneriatul

Asociatia este o forma de existenta a firmelor in care proprietatea apartine unui numar determinat de asociati. Asocierea se face in scopul reunirii capitalurilor si experientei in domeniile in care aceasta se cere.

Avantajele acestui tip de firma se pot rezuma astfel:

1) accesul la un capital mai mare, capital care reuneste de fapt capitalurile partenerilor de afaceri;

2) marimea impunerii se incadreaza intre limite acceptabile pentru parteneri.

Dezavantajele le putem sistematiza dupa cum urmeaza:

1) dificultatea luarii deciziilor care rezida din necesitatea dobandirii consensului partenerilor in problemele vizand viata firmei;

2) in stransa legatura cu neajunsul de mai sus se impune sa evidentiem ca acordurile de parteneriat presupun manevre legale complicate pentru a cumpara sau vinde unele parti (Un parteneriat poate fi dizolvat oricand una din parti gaseste ca angajamentul existent e nesatisfacator si doreste sa se retraga. Legea parteneriatelor face insa imposibil pentru vechii parteneri sa-si vanda partile lor unei noi parti fara consimtamantul tuturor partenerilor. Daca acest acord nu este obtinut ,parteneriatul va trebui dizolvat);

3) raspunderea nelimitata pentru obligatiile companiei (al carei inteles l-am explicat la firma individuala).

Parteneriatele sunt schemele de organizare a afacerilor cu popularitatea cea mai scazuta. In SUA anilor ’80 din cele 17 milioane de firme inregistrate doar 1,5 milioane erau parteneriate, aportul lor in totalul vanzarilor fiind de numai 4 %.

Corporatia – societatea pe actiuni

Corporatia este forma de existenta a unitatii economice cu cea mai mare extensie in lumea contemporana. Statutul ei legal este substantial diferit de cel al tipurilor precedente.

Corporatia este denumita si societate pe actiuni dupa instrumentul specific de constituire a capitalului – actiunea (hartie avand valoarea nominala inscrisa pe ea si care permite incasarea unui dividend).

Corporatia este proprietatea actionarilor. Acestia, indiferent de categoria socio-profesionala din care fac parte, posedand actiuni, detin dreptul de proprietate asupra unei parti din valoarea societatii respective.

Avantajele firmei corporate:

1) corporatia este o “persoana juridica” (in aceasta calitate ea poate cumpara si vinde bunuri si servicii, poate imprumuta bani si, nu in ultimul rand, poate produce bunuri si servicii incheind contracte in care se constituie ca parte). Poate fi actionata in judecata si poate actiona in judecata in propriul nume fara a se cere acordul miilor de detinatori de actiuni, al proprietarilor. Corporatia se bucura de “succesiune perpetuata”, schimbarea proprietarilor prin intermediul vanzarii actiunilor sau prin mostenire neimpietand asupra integritatii corporatiei;

2) corporatia este un dispozitiv aproape perfect pentru atragerea capitalului privat, pentru constituirea marilor capitaluri imperios cerute de realitatile productiei contemporane (in posesia acestui capital substantial corporatia poate profita de serviciile unor unitati de cercetare de marime corespunzatoare, precum si de un know-how managerial, cu toate avantajele ce decurg din aceasta);

3) raspunderea limitata este secretul principal al viabilitatii acestei forme de existenta a firmei (datorita acestei prevederi investitorul este responsabil numai pana la cuantumul sumei investite in actiuni. Raspunderea limitata este de aceea si cheia de patrundere a capitalurilor straine in zone cu legislatie diferita);

4) conducerea relativ facila a operatiilor in cadrul corporatiei se datoreaza separarii functiei de proprietate (indeplinita de actionari) de functia de conducere (indeplinita de managerii angajati).

Pentru a lua decizii in privinta investitiilor, fixarea salariilor, cumpararea sau vanzarea de actiuni, aprovizionarea bugetelor, etc. este nevoie de un vot majoritar. Dar, cum de regula, coactionarii sunt foarte numerosi pentru a se intalni pentru fiecare decizie, ei aleg un consiliu de administratie, care are presedinte, vicepresedinti, etc. si care-i reprezinta pe actionari in intalnirile anuale intocmai cum un electorat democratic actioneaza in numele alegatorilor. In consiliul de administratie intra, de regula, un grup de actionari, dar si membri care nu sunt actionari, persoane care cunosc situatia si deseori se bucura de un prestigiu unanim recunoscut (politicieni, bancheri, savanti etc.). In practica se afirma ca aceste consilii de administratie actioneaza “ca o stampila” pentru a aproba decizii luate deja de „ofiterii companiei”, managerii, aceasta atata vreme cat managementul se bucura de increderea consiliului de administratie. Deci, se poate vorbi de „o clasa” de importanta din ce in ce mai mare, aceea a managerilor profesionisti, pe care John Kenneth Galbraith a numit-o “tehnostructura”. Aceasta clasa este formata din absolventi ai inaltelor scoli de afaceri (Harvard, Standford in SUA, etc.) care au facut un antrenament special in probleme de decizii de management. Ei sunt asaltati, in SUA oferindu-li-se salarii de 60-70 mii $/an si chiar mai mult pentru primii ani de activitate. Aceasta i-a facut pe americani sa-l aprobe pe Calvin Coolige care afirma ca: “Afacerea Americii e afacerea”.

5) corporatia este forma de organizare a firmei de afaceri care asigura cea mai mare stabilitate in lupta cu vicisitudinile vietii economice.

Dezavantajele firmei corporate:

1) dubla impunere este principalul dezavantaj al corporatiei. Avand calitatea de persoana juridica firmei i se impune, in primul rand, profitul realizat de ea. In SUA, de exemplu, la venituri anuale declarate mai mari de 100.000 $, taxa de impunere este de 34 % din profit; in alte zone si tari ea poate urca pana la 40 –50 %. Profitul ramas dupa aceasta prima taxare se imparte la suma actiunilor emise. Cuantumul valoric astfel obtinut este dividendul. Acesta este profitul actionarilor, o forma de venit pentru ei si ca atare subiect de impunere. In SUA asupra acestui venit individual se poate percepe o taxa de aproximativ 28 %, rata totala a taxelor federale asupra venitului unei corporatii putandu-se ridica astfel la 48 %;

2) conflictele de interese intre management si actionari, constituie o frana in bunul mers al activitatii firmei. Ambele parti sunt interesate in maximizarea profitului firmelor, in marirea dividendului. In doua situatii importante pot aparea insa divergente de interese, deseori rezolvate in favoarea managementului. Una din aceste situatii se contureaza atunci cand managerii voteaza in favoarea lor pentru salarii mari, creante, pensii mari de retragere, toate pe cheltuiala actionarilor. Un al doilea conflict poate aparea in situatia in care prin decizia care se ia firma se va dizolva, se va vinde sau va continua sa lucreze cu pierderi. Este firesc ca managementul sa nu voteze cu placere pierderea propriilor slujbe.

Pentru ca „marimea mare” aduce succes si succesul aduce mai mult succes, deci, cu alte cuvinte, conform unor studii statistice, rata profitului creste odata cu marimea firmei, companiile care joaca rolul dominant in economia de astazi sunt corporatiile gigant ori multinationale. Cele mai mari companii nu sunt numai giganti industriali precum G.M., I.B.M. si EXXON, ci si companii de servicii (Citycorp Bank), companii de asigurari (AETNA), comercianti cu amanuntul precum “SEARS”, companii de utilitati precum ATDT.



Tipuri de firme in tara noastra


Conform legislatiei actuale in tara noastra intalnim urmatoarele tipuri de intreprinderi:

- dupa forma de proprietate: intreprinderi particulare, de stat si mixte;

- dupa forma de organizare: intreprinderi individuale, asociatii si societati pe actiuni.

Regia Autonoma (R.A.) este acea forma de intreprindere cu personalitate juridica care are ca obiect de activitate exploatarea si valorificarea in scopul obtinerii de profit a unor bunuri aflate in proprietatea statului. Ea functioneaza in ramurile strategice ale economiei nationale – industria de armament, energetica, exploatarea resurselor naturale, telecomunicatii, transporturi feroviare etc.

In conformitate cu Legile nr. 15 si nr. 31 din 1990 Societatile comerciale (S.C.) sunt intreprinderi care au personalitate juridica si sunt organizate sub urmatoarele forme:

1) societati comerciale de persoane si

2) societati comerciale de capitaluri.

Societatea comerciala de persoane poate fi la randul ei:

a) in nume colectiv (S.N.C), cand asociatii raspund nelimitat si solidar in legatura cu patrimoniul intreprinderii;

b) in comandita simpla, cand asociatii se impart in doua categorii: comanditatii (raspund nelimitat si solidar pentru obligatiile firmei) si comanditarii (raspund de patrimoniul societatii numai pana la limita marimii aportului lor la formarea capitalului social).

Societatea comerciala de capitaluri se imparte la randul ei in:

a) societate comerciala in comandita pe actiuni (cu doua categorii de societari: comanditati si comanditari);

b) societate comerciala pe actiuni. Ea este cea mai raspandita forma de societate, actionarii putand fi persoane fizice sau juridice. Patrimoniul societatii pe actiuni se formeaza prin aportul actionarilor care cumpara pachetul de actiuni la infiintarea societatii (membrii fondatori) sau pachetele de actiuni care se lanseaza ulterior.

Frecvent intalnita este Societatea cu raspundere limitata (S.R.L.). Aceasta integreaza in functionarea sa elemente imprumutate atat de la societatea comerciala de persoane cat si de la cea de capitaluri. Capitalul social al unei S.R.L. este divizat in parti sociale netransmisibile (vezi societatile comerciale de persoane), iar asociatii sai, in numar limitat, raspund pentru patrimoniul firmei numai in limita aportului lor la capitalul de pornire (vezi societatile comerciale de capital).



Statul ca agent economic


Caracteristica economiilor contemporane dezvoltate este tipul mixt de economie in care alaturi de “mana invizibila” (concurenta) actioneaza “mana vizibila” (politica economica).

In principal, statul are in proprietate urmatoarele sectoare: forte armate, companii de telefoane, exploatarea spatiului cosmic, cercetare stiintifica.

Functiile specifice guvernului in domeniul economic le putem grupa in 3 mari capitole:

1) promovarea eficientei economice;

2) intronarea echitatii in viata economica;

3) realizarea stabilitatii economice.

1) Activitatile specifice guvernului de promovare a eficientei economice sunt urmatoarele:

a) Guvernele sunt agenti economici activi in lupta impotriva monopolurilor, extrema competitorului imperfect. Cand puterea economica a monopolului devine suficient de mare, el va decide singur pretul, fixandu-l mult peste cheltuieli. Acest pret de monopol va determina scaderea cantitatii de produse pe care o vor cumpara consumatorii. Preturile mari de monopol inseamna profituri mari de monopol din care o buna parte se pot transforma in reclame inselatoare sau pot fi folosite pentru cumpararea influentei legiuitorilor. De aceea, incepand din 1890 (Congresul american adopta celebra lege antitrust purtand numele senatorului care a initiat-o – Sherman Act. Il viza direct pe John D. Rockefeller), guvernele au impus atat legi de neincredere, cat si reglementari economice vizand activitatea monopolurilor in scopul imbunatatirii functionarii sistemului de piata pe care domina concurenta imperfecta;

b) Alte nereusite ale pietei in cazul carora trebuie sa intervina guvernul pentru a restabili eficienta sunt cele legate de poluare. Reglementarile guvernului opereaza cu grade diferite de eficacitate pentru a controla elemente secundare ca: poluarea apei si a aerului, alimente si medicamente neverificate, pierderi hazardate de materiale radioactive etc.;

c) Un alt domeniu in care guvernele trebuie sa-si dovedeasca eficienta este constructia de bunuri publice, adica acele activitati economice care aduc beneficii mici sau mari comunitatii, dar a caror constructie si intretinere nu este rentabila pentru intreprinzatorii particulari. Asigurarea apararii nationale, a ordinii interne, construirea retelei de autostrazi, subventionarea cercetarii stiintifice fundamentale si a sanatatii publice sunt doar cateva exemple de domenii in care intervine statul pentru a le spori eficienta. Un exemplu tipic de bun public intretinut de guvern este farul, care salveaza vase si vieti. Cei ce intretin farul nu reusesc sa adune taxe sub forma penalizarilor pretinse vaselor care-i folosesc serviciile deoarece nu costa mai mult sa avertizeze o suta de vase sau numai unul singur ca se apropie de stanci. De aceea constructia si intretinerea unui far nu va interesa nici un intreprinzator particular. Dar pentru a construi si apoi pentru a intretine bunurile publice guvernele au nevoie de resurse, de fonduri. Sursa acestora sunt taxele pe venituri percepute la toate nivelurile. Trebuie accentuat caracterul obligatoriu al taxelor. Legatura intre cheltuieli si consum, care exista in cadrul bunurilor de consum individual, nu e valabila si in cazul taxelor pentru bunuri publice (cumperi un jerseu de lana numai daca vrei, dar trebuie sa-ti platesti partea de taxe pentru finantarea apararii, cercetarii spatiului, educatiei publice chiar daca nu te intereseaza deloc aceste activitati). Trasatura principala a majoritatii bunurilor publice consta in aceea ca ele sunt indivizibile (vezi: serviciul de canalizare, serviciul bolilor epidemice etc.) si nimeni nu poate fi exclus din sfera lor de utilitate. Societatea este cea care apare ca beneficiar al acestora, iar institutiile bugetare sunt cele care ofera aceste bunuri si servicii publice.

Caracteristic institutiilor bugetare este faptul ca in schimbul serviciilor oferite ele nu primesc nimic. In absenta veniturilor, cheltuielile lor se suporta din bugetul statului.


2) Statul si promovarea echitatii in viata economica.


Chiar daca sistemul de piata ar functiona in conditii de competitivitate perfecta multi nu l-ar considera ideal deoarece bunurile se obtin dupa “voturile in bani” si nu dupa nevoi (pisica bogatului primeste laptele care s-ar cuveni unui copil sarac). Deci si cel mai eficient sistem de piata poate genera inegalitati. Daca insa o tara cheltuieste mai mult pe hrana animalelor de interior decat pe educatia universitara a saracilor avem de a face cu un defect de distribuire a veniturilor si nu cu o carenta a pietii. Inegalitatile in distribuirea veniturilor pot fi inacceptabile din punct de vedere politic sau etic. De aceea o natiune nu trebuie sa accepte rezultatul pietelor competitive ca fiind predeterminat si de neschimbat. Printre instrumentele pe care le poate folosi guvernul pentru a corecta inegalitatea distribuirii veniturilor amintim: taxarea progresiva, platile de transfer, subventionarea consumului grupurilor cu venituri mici.

Taxarea progresiva presupune taxe mai mari pentru bogati decat pentru saraci dar, deoarece taxele scazute nu-i pot ajuta pe cei care nu au venituri deloc, se practica platile de transfer. Acestea sunt plati facute catre indivizi de la care nu se primesc in schimb servicii: batrani, orfani, handicapati. Ajutorul de somaj intra si el in aceasta categorie a platilor de transfer. Subventionarea de catre guvern a categoriilor cu venituri mici se face sub forma timbrelor alimentare, ingrijirii medicale gratuite, acordarii de spatii de locuit la pret scazut.


3) Rolul statului in promovarea stabilitatii economice.


Instrumentele de care uzeaza guvernele pentru a se achita de acest rol sunt politica fiscala si politica monetara. Politica fiscala a statului consta in puterea de a taxa veniturile si a folosi apoi acesti bani pentru bunuri publice. Prin politica monetara statul introduce reglementari asupra activitatii bancilor, a sistemului financiar supraveghind oferta de bani, rata dobanzii, conditiile de creditare.

Prin politica fiscala si cea monetara guvernele pot influenta rata de crestere a produsului national si nivelul sau, gradul de ocupare a fortei de munca, nivelul preturilor intr-o economie. Examinand roadele politicii monetare si fiscale din tarile industriale dezvoltate dupa cel de-al doilea razboi mondial (cele doua cresteri majore ale pretului petrolului, recoltele slabe, lipsurile anumitor produse, criza sistemului financiar international) s-a ajuns la concluzia ca nici o tara nu a reusit sa realizeze pe o perioada mai indelungata initiativa libera, inflatia scazuta si angajarea completa a fortei de munca. De aceea, politicile fiscale si monetare trebuie tot timpul actualizate pentru a se realiza, cel putin pe intervale mai scurte, stabilitatea economica. SUA sunt considerate a avea “economie mixta” deoarece:

- piata determina majoritatea preturilor individuale si a cantitatii produselor;

- guvernul conduce economia in ansamblu prin reglementari fiscale si monetare.

Ambele jumatati, piata si guvernul, sunt esentiale pentru functionarea unei economii sanatoase. Fara unul din aceste elemente, “e ca si cum ai incerca sa aplauzi cu o singura mana” spune P.A. Samuelson.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact