Obligatiunile

Obligatiunile

§1. Notiune si caracteristici

Obligatiunile sunt titluri negociabile, constand intr-o creanta pe termen mediu sau lung asupra unei societati, care confera titularilor de obligatiuni (obligatarii), drepturi de creanta egale, ce corespund valorii nominale a obligatiunilor

Pot emite obligatiuni, in conditiile legii romane, societatile comerciale pe actiuni , intreprinderile publice, institutiile publice, comunitatile locale. Obligatiunile emise de societatile comerciale sunt calificate de Regulamentul CNVM nr.5/2003 privind ofertele publice de valori mobiliare drept "obligatiuni corporatiste", termenul fiind utilizat pentru a adapta reglementarea la terminologia bursiera anglo-saxona unanim utilizata (corporate bonds).

In ce priveste societatile pe actiuni, emiterea de obligatiuni, drepturile si obligatiile obligatarilor si relatiile acestora cu societatea emitenta sunt reglementate in art. 167-176 LSC.

In cazul unei societati comerciale, emisiunea de obligatiuni (denumita si "imprumut obligatar") reprezinta un credit pe care il contracteaza societatea de la un numar nelimitat de investitori. Totusi, obligatiunea nu are la baza, invariabil, un contract de imprumut, ci si un schimb sau o dare in plata (cum ar conversia creantelor bugetare in obligatiuni).

Pentru societate, imprumutul obligatar prezinta unele avantaje incontestabile :

- imprumutul este contractat pe termen mediu sau lung, permitind societatii sa-si elaboreze un plan de afaceri si un buget defalcat pe mai multi ani, care sa acopere proiecte de mare anvergura ; in schimb, creditele bancare se acorda, de obicei, pe termene scurte, pentru investitii cu perioada de amortizare mica;

- conditiile de obtinere a finantarii pe aceasta cale sunt mai putin oneroase ca in cazul unui credit bancar;

spre deosebire de actiuni, care dau dreptul celor ce le detin de a participa la procesul decizional al societatii, obligatiunile nu confera acest drept;

- in mod obisnuit, imprumutul obligatar nu este purtator de garantii din partea societatii, ceea ce in cazul creditelor bancare se intimpla rar sau este exclus;

- emisiunea de obligatiuni, ca si cotarea actiunilor societatii pe o piata organizata reprezinta un mijloc important de reclama si de imbunatatire a imaginii societatii.

O emisiune de obligatiuni este un imprumut unic pe care societatea il primeste nu de la un imprumutator sau de la un sindicat de banci, ci de la un indefinit de imprumutatori, respectiv, obligatarii. Obligatiunea confera titularului sau drepturi de creanta certe asupra societatii, care contine atit obligatia de rambursare a capitalului, cit si obligatia de plata a dobinzii convenite. Societatea care se imprumuta in acest fel se deschide catre piata de capital, chiar daca nu este, inca, o societate listata, ceea ii confera o imagine deosebita pe piata. Iar obligatarii primesc in schimb obligatiuni, adica titluri de valoare negociabile, pe care le pot pastra pina la scadenta (denumita in acest domeniu "maturitate"), pentru a cistiga din dobinda, sau le pot vinde pie piata, pentru a cistiga din sporul de valoare sau pentru a-si procura rapid lichiditati.

In dreptul britanic conceptul de obligatiuni desemneaza atat obligatiunile emise de societatile comerciale (debt securities), cat si titlurile emise de stat si obligatiunile municipale (notes). In cazul obligatiunilor convertibile (convertible bonds), proprietarul acestora are dreptul de a le schimba cu alte valori mobiliare emise de entitatea emitenta a obligatiunilor, in conditiile prescrise cu ocazia lansarii respectivei emisiuni de obligatiuni. Unele obligatiuni sunt insotite de garantii (secured bonds), altele sunt negarantate, investitorii bazindu-se pe increderea de care se bucura pe piata emitentul (unsecured bonds sau debentures). Legislatia americana, precum si cea din Marea Britanie, reglementeaza in prezent o mare varietate de tipuri de obligatiuni emise de societatile comerciale. Astfel, se pot intilni: (i) obligatiunile de tipul mortgage backed securities, care sunt emise de societati (corporates) si garantate cu bunuri imobiliare proprietatea emitentului; (ii) obligatiuni de tipul debenture bonds, care sunt garantate numai cu bunul renume al societatii emitente; (iii) certificatele de depozit (certificate of deposit), care sunt titluri sub forma de obligatiuni pe termen scurt, emise de banci si tranzactionate pe piata secundara; (iv) obligatiuni de tipul collateral trust bond, care se emit de societati si sunt garantate cu actiuni sau cu alte valori mobiliare emise de o alta societate; (v) titluri comerciale (commercial papers), care sunt emise de societati sau de banci, sub forma unor imprumuturi pe termen scurt, negarantate si fara discont; (vi) obligatiunile de tipul equipment trust bonds, care sunt emise de unele societati si garantate cu bunuri proprietatea emitentului constand in material rulant ori mijloace de transport de valoare importanta, precum locomotive sau avioane

§2. Conditiile emiterii de obligatiuni

O societate pe actiuni poate emite obligatiuni la purtator sau nominative, in forma materiala sau in forma dematerializata, prin inscriere in cont.

Valoarea cumulata a emisiunilor de obligatiuni intr-un an fiscal nu poate depasi 75% din capitalul social varsat si existent. Odata atins acest plafon, o noua emsiune de obligatiuni este posibila doar daca se majoreaza capitalul social intr-un asemenea cuantum incit sa permita incadrarea in plafonul de 75%. Valoarea nominala a obligatiunilor nu poate fi mai mica de 25.000 lei, iar obligatiunile din aceeasi emisiune trebuie sa fie de o valoare egala si sa acorde posesorilor valori egale.

Emisiunea de obligatiuni prin oferta publica presupune un prospect de emisiune care trebuie sa contina elementele prevazute in art.168 LSC. O astfel de emisiune face ca societatea pe actiuni de tip inchis emitenta sa fie asimilata cu societatea cotata si atrage aplicabilitatea legislatiei pietei de capital. Desi, teoretic, orice societate pe actiuni poate emite obligatiuni, in fapt emisiunea de obligatiuni, care presupune o anumita notorietate pentru a fi derulata cu succes, este privilegiul societatilor cotate.

Drepturile obligatarilor

Obligatarii au dreptul de a se intruni in adunari generale ale obligatarilor, care se organizeaza si functioneaza dupa principiile adunarii generale ale actionarilor. De asemenea, obligatarii au dreptul la rambursarea la scadenta a titlurilor lor, cu dobinzile aferente, precum si la rambursare anticipata, prin tragerea la sorti, la o valoare superioara valorii nominale. De asemenea, obligatarii isi pot preschimba obligatiunile in actiuni, in conditiile stabilite prin prospectul de oferta publica. 

Titularii obligatiunilor, desi pot fi considerati, ca si actionarii, investitori in societate, nu se confunda cu actionarii. Obligatarii sunt simpli creditori ai societatii pentru suma inscrisa in obligatiune, cu dobinda aferenta, ei nefiind tinuti, asa cum sunt tinuti actionarii, sa suporte riscul pierderii investitiilor lor in cazul in care societatea inregistreaza pierderi. In cazul falimentului societatii, obligatarii sunt indreptatiti sa se inscrie la masa credala, ca orice alt creditor al societatii, in timp ce actionarii isi vor putea vedea recuperata investitia in actiuni sau o parte din aceasta doar daca dupa lichidare societatea mai beneficiaza de un surplus de active (creanta subordonata).

In cazul obligatiunilor obisnuite (ordinare), imprumutul obligatar nu afecteaza structura actionariatului si, in consecinta, nici compozitia adunarilor generale ale actionarilor ca in cazul unei majorari de capital.

Variante ale obligatiunilor obisnuite sunt obligatiunile indexate si obligatiunile participative. Aceste tipuri de obligatiuni confera drepturi specifice titularilor lor.

Obligatiunile indexate sunt obligatiuni la care se indexeaza fie rata dobanzii, fie suma de rambursat, fie ambele. Indexarea se face fie in functie de pretul unui produs, fie in functie de cifra de afaceri.

Obligatiunile participative se caracterizeaza prin aceea ca dobanda aferenta variaza o data cu profitul intreprinderii. Imprumuturile obligatare participative sunt finantari ale bancilor sau ale statului acordate intreprinderilor mici si mijlocii care se caracterizeaza prin faptul ca sunt acordate fie din fonduri publice de catre organisme specifice, fie din fonduri private de catre banci, cu interventia unor fonduri de garantare, iar banca imprumutatoare are ca principala garantie acoperirea data de un fond mutual de garantare, dar nu poate beneficia de garantii luate asupra imprumutului (nu are nici garantii reale si nici garantii personale). Banca este, practic, pe pozitia unui creditor subordonat. Dobanda fixa care insoteste imprumuturile participative poate fi majorata contractual, printr-o clauza de participare la beneficii.

In legislatia franceza cu privire la obligatiunile emise de societatile comerciale s-a impus principiul protectiei obligatarilor. Legea din 1966 impune conditii severe cu privire la emisiunea de obligatiuni, reglementind regimul de functionare a adunarii obligatarilor, consolidarea protectiei obligatarilor in cazul declararii starii de incetare de plati a societatii debitoare, precum si facilitarea emisiunilor de obligatiuni cand acestea sunt convertibile in actiuni. Spre deosebire de actiuni, actiunile pot fi emise nu numai de catre societatile pe actiuni, ci si de grupuri de interes economic, persoane juridice de drept public si chiar de catre asociatii fara scop lucrativ.

In dreptul anglo-saxon, protectia obligatarilor este asigurata pe temeiul institutiei specifice deptului anglo-saxon a trust - ului (care poate avea ca obiect si emiterea de obligatiuni; in acest caz, trust -ul contine o serie de prevederi esentiale, respectiv : identificarea partilor, scopul contractului, clauzele relative la emisiune, la valoarea imprumutului, la plata imprumutului si a dobanzilor aferente, la obligatiile de a face si a nu face asumate de societatea emitenta la obligatiile si raspunderile partii denumite trustee, precum si la renumerarea acesteia din urma). Trust- ul, in genere, cind are ca obiect emiterea de obligatiuni, este asemanator prospectului de emisiune din dreptul nostru.

§4.Obligatiuni convertibile in actiuni

Temeiul legal al conversiunii obligatiunilor in actiuni il constituie art. 176 alin. 3 LSC, potrivit caruia obligatiunile convertibile pot fi preschimbate in actiuni ale societatii emitente, in conditiile stabilite in prospectul de oferta publica. Totusi, legea nu reglementeaza de principiu procedura conversiei obligatiunilor in actiuni.

Din textul legal citat rezulta ca obligatiunile convertibile in actiuni trebuie sa fie emise in urma unei oferte publice.

Conversia obligatiunilor in actiuni este un atribut al adunarii generale a actionarilor. Aceasta are ca rezultat majorarea caitalului social al societatii cu valoarea obligatiunilor convertite.         

Variante ale obligatiunilor convertibile sunt obligatiunile cu bonuri de subscriptie la actiuni. Bonul de subscriptie la actiuni confera detinatorului dreptul de a subscrie la actiuni pe care le va emite societatea in viitor la un pret si in conditiile prevazute in contractul de emisie. In asemenea cazuri, actionarii societatii care a emis asemenea obligatiuni vor renunta in viitor la dreptul lor preferential de a subscrie la noile actiuni in favoarea creditorilor ce prezinta asemenea bonuri. Bonurile se emit o data cu obligatiunile ca anexa a acestora, dar vor putea fi negociate separat la bursa, ceea ce inseamna ca pot fi cotate.

Conversiunea la cerere a  obligatiunilor in actiuni duce in mod automat la majorarea capitalului social. Numai ca, fiind imposibil ca la fiecare conversiune sa se indeplineasca formalitatile greoaie de majorare a capitalului, in alte legislatii aceste formalitati au fost mult simplificate. Astfel, modificarea actului constitutiv se face o singura data pe an, oricate cereri de conversie ar fi intervenit in cursul acelui an, de catre consiliul de administratie

§5. Euro-obligatiuni si alte forme de obligatiuni ce circula pe piata internationala de capital

Directiva europeana privind prospectul nr. 89/298/1989, in articolul 3 (f), defineste euro-obligatiunile ca fiind "acele valori mobiliare transferabile care pot fi subscrise si distribuite de catre un sindicat, din cadrul caruia cel putin doi membri trebuie sa aiba sediul in state diferite, valori mobiliare ce pot fi oferite spre subscriere in unul sau mai multe state, altele decat statul pe teritoriul caruia se afla sediul social al emitentului si care pot fi achizitionate initial numai prin intermediul unei institutii de credit ori al unei alte institutii financiare".

Euro-obligatiunile sunt obligatiuni care sunt vandute prin intermediul unor sindicate bancare sau sindicate de case de brokeraj investitorilor internationali din afara tarii atat a emitentului, cat si a monedei in care sunt exprimate. Acestea sunt emise in forma "la purtator" iar dobanda aferenta lor este scutita de plata oricaror taxe.

Certificatele de depozit emise de banci de depozitare (Global Depository Receipts, GDR) sunt instrumente negociabile emise de o banca depozitara sau de investitii si reprezinta actiunile aflate in custodie la aceasta banca. Aceste actiuni sunt emise de o societate deschisa dintr-un alt stat decat cel in care se afla banca de investitii. Certificatele de depozit incorporeaza drepturile aferente valorilor mobiliare de baza, respectiv, actiunile sau obligatiunile. Certificatele de depozit faciliteaza tranzactiile si decontarea in exteriorul tarii de emisiune, minimizeaza costurile de tranzactionare si poate largi potentialul investitional al unei societati in afara granitelor tarii, indeosebi in randul investitorilor institutionali.

In functie de piata care le emite si careia i se adreseaza, certificatele pot fi :

- certificate de depozit de tip american (depository receipts in american - ADR) sunt emise de banci depozitare din SUA pentru piata investitorilor din SUA ;

- certificatele de depozit de tip european (european depository receipts - EDR) sunt emise de banci depozitare din oricare stat din Europa pentru piata investitorilor din tarile europene ;

- certificatele de depozit de tip global (global depository receipts - GDR) sunt emise de banci depozitare din oricare stat de pe orice continent pentru piata investitorilor din intreaga lume.

Certificatele de depozit nu sunt altceva decit obligatiuni convertibile in actiuni, la maturitate, posesorul certificatelor de eepozite poate decide sa participe sau nu la majorarea capiutalului social al emitentului, convertindu-si obligatiunea (o creanta contra societatii) in actiuni. Emiterea de GDR-uri, in special pe piata din Londra, reprezinta o modalitate indirecta de listare a unei societati la bursa, fara a mai fi nevoita sa treaca prin formalitatile complicate ale listarii obisnuite la bursa, caci odata vindute aceste GDR-uri, societatea debitoare este trecuta, practic, in rindul societatilor listate la bursa, mai ales ca, fiind convertibile, obligatiunile se transforma in actiuni dupa un numar de ani (de obicei 7) in care societatea debitoare a obligatiunilor a fist in centrul atentiei investitorilor, furnizindu-le permanent informatii.   

Certificatele de depozit sunt emise sau create atunci cand investitorii dintr-o tara decid sa investeasca in actiuni/obligatiuni emise de societati comerciale deschise din alte tari. Acestia isi contacteaza proprii brokeri care, prin oficiile internationale proprii sau ale brokerilor locali din tara in care se afla societatile emitente de actiuni si obligatiuni, cumpara un pachet din actiunile ordinare tranzactionate pe piata interna de capital si solicita ca actiunile respective sa fie expediate la societatea depozitara la care are cont banca custode a investitorului. Brokerul care initiaza tranzactia va converti moneda investitorului sau in moneda statului in care se afla societatea emitenta si va vira banii brokerului local in vederea cumpararii actiunilor respective. In ziua in care actiunile ajung in contul bancii custode, banca custode notifica primirea actiunilor bancii de decontare. Urmare a acestei notificari si in baza intelegerii dintre banca custode si banca depozitara emite un anumit numar de certificate de depozit care sunt expediate brokerului initiator, care la randul lui le va expedia investitorului.

Investitorii de portofoliu sunt tinuti de imperativul diversificarii valorilor mobiliare in care au investit, o modalitate importanta de indeplinire a acestei cerinte fiind investitiile pe plan international. O astfel de investitie este insa riscanta, din anumite puncte de vedere. Astfel de riscuri (decontari nesigure, conversiuni monetare costisitoare, servicii de custodie incerte, flux informational slab, practici de piata necunoscute, conventii de impozitare si politici interne privind investitiile confuze) pot fi, insa, evitate prin cumpararea certificatelor de depozit. Avantajele acestora sunt urmatoarele :

certificatele de depozit sunt tranzactionate in moneda tarii in care sunt emise, iar dobanzile (in cazul obligatiunilor) si, respectiv, dividendele (in cazul actiunilor) sunt calculate in aceeasi moneda;

certificatele de depozit, nefiind valori mobiliare straine, pentru ca se emit pe piata indigena, nu sunt supuse limitelor si restrictiilor cu privire la detinerile de valori mobiliare straine cu care se confrunta fondurile mutuale, fondurile de pensii si alti investitori institutionali in unele tari;

taxele aferente custodelui pentru pastrarea in siguranta a certificatelor de depozit sunt eliminate;

dividendele si alte interese banesti sunt convertite in moneda tarii de emisiune a certificatelor de depozit la cursuri avantajoase;

certificatele de depozit sunt la fel de lichide ca si valorile mobiliare care stau la baza lor, amandoua fiind la fel de fungibile.

Societatea emitenta beneficiaza, de asemenea, de unele avantaje evidente: largirea pietei pentru actiunile sale printr-o deschidere mai ampla si mai diversificata catre investitori pe piete straine, ceea ce poate mari sau stabiliza pretul actiunii; imbunatatirea imaginii asupra produselor, serviciilor sau instrumentelor financiare oferite de societate pe o piata in afara tarii de origine; asigurarea unui segment important de investitori in vederea atragerii de capital; posibilitatea ca angajatii filialelor sau reprezententelor din strainatate ale unei companii sa achizitioneze mai usor actiuni emise de societatea mama.

Ordonanta de urgenta 88/1997 privind privatizarea societatilor comerciale prevede printre alte metode de vanzare a actiunilor gestionate de institutia publica implicata si vanzarea de actiuni prin emiterea de certificate de depozit de catre bancile de investitii de capital internationale.

§6. Obligatiuni si titluri ipotecare

Obligatiunile ipotecare sunt valori mobiliare negociabile, emise de bancile sau de fondurile ipotecare care acorda credite ipotecare, valori mobiliare care incorporeaza o creanta garantata cu drepturile emitentului, derivand din pachetul de contracte de credit (si din contractele de ipoteca accesorii) in baza caruia s-au emis respectivele valori mobiliare, pentru a forma obiectul vanzarii pe piata secundara a creditului ipotecar si a asigura refinantarea activitatii emitentului.

Titlurile ipotecare sunt titluri de valoare garantate cu credite ipotecare emise de institutii specializate care colecteaza credite sau obligatiuni ipotecare de la banci si de la fondurile ipotecare.

Dupa cite se poate observa, obligatiunile ipotecare nu se confunda cu titlurile ipotecare. Daca obligatiunea ipotecara este emisa de catre banca sau institutia titulara a creditului ipotecar, titlul ipotecar este emis de institutia colectoare a creditelor sau obligatiunilor ipotecare, institutie care achizitioneaza aceste credite sau obligatiuni de la banci, in schimbul unor comisioane sau discount-uri. Titlurile ipotecare sunt o modalitate de "securitizare" ("titularizare") a creantelor, ele fiind create prin achizitionarea creditelor ipotecare acordate de institutiile de credit si emiterea in schimb a unor titluri de catre institutia achizitoare. Spre deosebire de emisiunea de obligatiuni, care nu reduce riscul de credit si nu creste solvabilitatea, institutiile de credit vor beneficia, in cazul in care isi cesioneaza creditele sau obligatiunile, de o crestere a lichiditatii si solvabilitatii, deoarece creditele sunt scoase din bilant. In acelasi timp, ele isi vor mentine relatia cu clientela deoarece ratele la credite vor fi incasate prin unitatile bancare si transferate apoi catre institutia colectoare, de la care vor incasa comisioane pentru serviciul de colectare a veniturilor. Riscul de neplata va fi suportat, totusi, de institutia colectoare (investitorul in achzitionarea creditelor de la banca). In anumite cazuri, institutia poate sa pastreze banca vinzatoare in calitate de co-debitor sau de debitor garant, alaturi de debitorul din cadrul creditului ipotecar.

Legislatia romaneasca permite organizarea activitatii de credit ipotecar atit bancilor, cit si institutiilor financiare specializate (denumite fonduri ipotecare, acestea avind si atributia de a "titulariza" creditele ipotecare si a le mobiliza pentru a putea fi tranzactionate pe piata ipotecara secundara).

Sistemul obligatiunilor ipotecare s-a dezvoltat in Europa in doua modalitati . In Polonia s-a creat in 1770, in zona Sileziei, un tip de cooperativa de credit ipotecar denumita Landschaften menit a finanta constructia de locuinte si dobindirea de proprietati imobiliare. In Franta s-a infiintat, in 1852, o institutie cunoscuta sub numele de Credit Foncier de France. Conceptul fundamental al modelul silezian il reprezinta garantia, ca premisa esentiala a creditului. Acest sistem genereaza instituitii specializate, a caror activitate principala este acordarea de credite pentru proprietati imobiliare, credite garantate cu ipoteca de prim rang. Fondurile necesare se asigura numai prin emiterea de obligatiuni ipotecare . Detinatorilor de obligatiuni ipotecare li se asigura drepturi preferentiale asupra garantiilor, in cazul incapacitatii de plata a emitentului. In sistemul de tip francez (adoptat si in Spania), obligatiunile ipotecare sunt emise de bancile comerciale

Piata ipotecara secundara este mecanismul dominant prin care sunt mobilizate fondurile necesare sectorului locuintelor in Statele Unite. La sfarsitul anuluii 1997 peste 52% din creditele rezidentiale acordate au fost titularizate. Fannie Mae si Freddie Mae, corporatii private cu un statut aparte, sunt cei mai mari emitenti de valori mobiliare ipotecare

Desi au avantajul unui flux de venituri constant pe termen lung, creditele ipotecare expun bancile unui risc crescut de lipsa de lichiditate. Acesta deriva din faptul ca institutiile de credit finanteaza investitii pe termen lung (credite ipotecare) cu resurse pe termen scurt (depozite bancare). Gestionarea deficitara a acestui risc de catre bancile ipotecare din SUA au dus la aparitia si agravarea crizei « sub-prime » din 2007-2008 care a provocat falimente in lant de banci, societati de asigurari si banci de investitii.

Pentru asigurarea unui flux constant financiar si de resurse financiare, este necesara o piata ipotecara secundara, care sa ofere bancilor posibilitatea de a-si vinde portofoliul de credite ipotecare, urmand ca din banii obtinuti sa acorde noi imprumuturi. Dezvoltarea unei piete secundare ipotecare asigura institutiilor de credit resurse financiare pe termen lung. Piata ipotecara presupune, insa, patru conditii, respectiv :

- standardizarea contractelor (creditele cesionate de banci trebuie sa fie omogene si sa contina clauze similare pentru a putea fi securitizate);

- emiterea de obligatiuni ipotecare aferente creditelor ipotecare acordate de catre fiecare banca in parte;

- existenta unor institutii specializate care sa colecteze fie creditele ipotecare, fie obligatiunile ipotecare;

- emiterea de catre aceste institutii specializate de titluri ipotecare.

Principalele instrumente ale pietei ipotecare secundare sunt valorile mobiliare ipotecare (mortgage-backed securities - MBS), respectiv, obligatiunile ipotecare si titlurile ipotecare. Acestea sunt instrumente garantate cu pachete de credite ipotecare (pools of mortgage).

Forma de vanzare directa a pietei secundare este modalitatea utilizata de banci pentru a titulariza portofoliile de credite existente. Tranzactia este tratata ca o vanzare de active de catre initiatorul creditelor (imprumutator). Institutiile de transfer cumpara ipoteci si vand valori mobiliare ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare).

Legislatia romana in domeniu nu reglementeaza raporturile juridice dintre emitent si detinatorii de astfel de instrumente si nu se preocupa de problema protejarii drepturilor de creanta dobandite de cei din urma, in temeiul obligatiunilor achizitionate. De asemenea, lipseste un sistem structurat de monitorizare si executare, in caz de nevoie, a garantiilor constituite in favoarea detinatorilor de obligatiuni. Mecanismul de constituire si transfer al ipotecilor in dreptul roman este greoi si suprastructurat, la care se adauga faptul ca sistemul de carte funciara in Romania este provizoriu si nefinalizat, provocind incertitudini in legatura cu inregistrarile. Acestea sunt inconveniente majore pentru crearea unei piete secundare eficiente pentru obligatiunile si titlurile ipotecare. Un stimulent al mobilizarii acestor creante in ideea crearii acestei piete secundare ar trebuie sa fie introducerea unor prioritati sau privilegii in favoarea acestor creante.

Daca o institutie emite in acest moment obligatiuni ipotecare si intra in faliment, detinatorul titlurilor isi va revendica drepturile la masa credala alaturi de ceilalti creditori, ceea ce reprezinta unul din motivele pentru care piata secundara pentru creditele ipotecare nu s-a constituit inca in Romania. Ridicarea la rangul de privilegiu a garantiei care insoteste obligatiunea ipotecara, punindu-l pe obligatar in postura de a-si recupera in mod prioritar plasamentul prin valorificarea creditelor ipotecare in baza carora s-a realiza emisiunea ar putea contribui la eliminarea acestui risc. Pe de alta parte, refinantarea bancilor prin obligatiuni ipotecare este limitata la 60% din valoarea portofoliului de credite. Acest procent creste la 75% in cazul in care se emit titluri ipotecare.