StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept constitutional
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Populatia



POPULATIA

l. Notiunea de populatie

Statul este o grupare umana institutionalizata.

Viata sociala cunoaste numeroase si variate grupari de indivizi. De aceea, intrebarea ce se pune este: care este legatura care uneste pe indivizii unei colectivitati atat de strans incat gruparea lor sa dea nastere statului ?



Se considera in general ca, in stadiul actual cil evolutiei umanitatii, suportul statului este natiunea, prin natiune intelegandu-se un ansamblu de asezari omenesti, intre locuitorii carora exista o legatura de solidaritate cu un caracter particular, pentru definirea caruia doua teorii isi disputa suprematia.

Dupa o prima parere, ceea ce leaga pe membrii unei natiuni sunt un numar de factori materiali, cum sunt mai ales comunitateaxie origine, de limba, de rasa, de obiceiuri, faptul de a locui o unitate geografica marginita prin granite naturale etc.

Fara indoiala, aceste elemente de ordin material creeaza o puternica solidaritate intre indivizi, dar ele nu sunt suficiente nici fiecare in parte, niei toate laolalta, pentru a da nastere unei natiuni. „Sunt in Elvetia, - spune profesorul M, Duverger, - trei rase, patru limbi, doua religii dar o singura natiune'1..

Tocmai pentru acest motiv o a doua teorie vede temelia solidaritatii nationale intr-un numar de factori spirituali, printre care se numara in special comunitatea de traditii, de amintiri, de suferinte, de aspiratii si, mai ales, ceea ce Henri Hauser numea „un voulpir vivre collectif' (o vointa de a -trai impreuna).

Aceasta vointa de a trai impreuna, de a sluji la altarul acelorasi traditii, ca si comunitatea aspiratiilor si constiinta acelorasi interese constituie adevarata temelie a legaturii nationale, care poate exista chiar daca originea, limba, obiceiurile, rasa si religia unei grupari umane sunt diferite. Acesta este motivul pentru care se spune ca o natiune este un suflet, un principiu spiritual. In acest sens larg se vorbeste despre „natiunea britanica', desi pe teritoriul Marii Britanii traiesc populatii alogene, ca galii, scotienii etc., sau de „'natiunea franceza', desi pe teritoriul Frantei traiesc si alte etnii decat cea franceza, cum este populatia germana din Alsacia sau cea basca din sud-vest.

Acestea fiind sensurile in care este utilizata notiunea de „natiune', ramane sa stabilim daca punctul de vedere dupa care populatia unui stat trebuie sa apartina intotdeauna aceleiasi natiuni este sau nu intemeiat

Raspunsul Ia aceasta intrebare nu poate fi decat negativ.

Intr-adevar, istoria cunoaste state care au cuprins in granitele lor un numar oarecare, mai mare sau mai mic, de nationalitati, fara ca acestea sa fi fost animate de acea vointa de a trai impreuna, despre care am vorbit mai sus. Acesta a fost, bunaoara, cazul Imperiului Britanic, care constituia un adevarat mozaic de natiuni sau, inainte de 1918, al vechiului imperiu austro-ungar. Fosta U.R.S.S. a inglobat pe teritoriul ei pana recent 120 de nationalitati.

Tinand seama de aceasta realitate, nu se poate spune ca unul din elementele statului este natiunea, ci tot ceea ce se poate retine este ca la baza statului se gaseste intotdeauna o colectivitate umana, aceasta colectivitate netrebuind in mod necesar sa fie unita printr-o legatura nationalitara.

Daca, intr-o conceptie, notiunea de „natiune' este definita (de exemplu, de E. Renan sau H. Hauser) prin factorii moral-spirituali care-i stau la baza1, notiunea de „nationalitate' nu poate fi separata in nici un caz de anumite elemente materiale, cum sunt: comunitatea de limba, de origine, de caracter, de obiceiuri etc.2. Asa fiind, prin principiul autodeterminarii nationalitatilor se intelege acea regula internationala, potrivit careia orice comunitate umana legata printr-o identitate de aspiratii si interese, de limba, obiceiuri, caracter si traditii are dreptul de a se elibera din opresiunea unui guvern strain si de a se organiza intr-un stat propriu, cu conditia ca, pe aceasta cale, sa nu se ajunga la formarea unui mozaic de state neviab'ile, lipsite de conditiile economice, geografice (cum ar fi lipsa unor granite comune cu alte state), strategice etc., necesare pentru o existenta independenta3.

Principiul nationalitatilor astfel conceput si-a facut mai intai drum in relatiile internationale sub impulsul ideilor politice ale lui Napoleon al III-lea. De aceea, s-a si spus ca pe vremea acestuia „principiul nationalitatilor era la putere'4. Ca urmare a actiunilor lui politice, principiul nationalitatilor si-a gasit intruchipare in solutia adoptata la Congresul de la Paris din 1856 in chestiunea unirii celor doua principate romane. El a stat si la baza infaptuirii unitatii Italiei si Germaniei, in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea si la inceputul secolului al XX-lea rolul international al principiului nationalitatilor s-a estompat. Abia spre sfarsitul primului razboi mondial (1918), principiul nationalitatilor s-a reafirmat in campul relatiilor internationale, dar de aceasta data cu o vigoare sporita. Atunci, prin declaratiile lui, presedintele Woodrow Wilson al S.U. A. a preconizat ca viitoarea asezare internationala postbelica sa aiba la baza ideea ca fiecare popor are „dreptul de a-si alege suveranitatea sub care este chemat sa traiasca'5.

intemeindu-se pe principiul nationalitatilor, mai intai Basarabia, in martie 1918, prin hotararea Sfatului Tarii, si-a manifestat vointa de unire a ei cu Romania. Apoi, in noiembrie 555d32f 1918, Bucovina hotaraste si ea unirea cu vechea tara. in sfarsit, la l decembrie 1918, la Alba-Iulia - cetatea unde cu trei secole inainte, Mihai Viteazu realizase prima unire - natiunea romana din Transilvania, Cn'sana, Maramures si Banat a hotarat, in aclamatiile fara sfarsit ale unei multimi entuziaste de 100.000 de persoane, unirea la statul roman. Reprezentanta nationala a tuturor romanilor din Transilvania, Crisana, Maramures si Banat, Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia a indeplinit mandatul ce i s-a incredintat: acela de a exprima vointa alegatorilor de a se uni cu statul roman. Mandatul Marii Adunari Nationale de la Alba-Iulia rezulta limpede din insusi textul actului pr.in care a fost convocata, in care se arata: ..Ne-am trezit din somnul de moarte si vrem sa traim alaturi de celelalte natiuni ale lumii, liberi si independenti, in numele dreptatii eterne si a principiului liberei dispozitii a natiunilor, principiu consacrat acum prin evolutia istoriei, natiunea romana din Ungaria si Transilvania are sa-si spuna cuvantul sau hotarator asupra sortii sale si acest cuvant va fi respectat in lumea intreaga'. Adoptate pe baza acestui mandat, hotararile de la Alba-Iulia au marcat desavarsirea procesului de formare a statului national roman.

Vorbind despre formarea in 1918-1919 a noilor state pe ruinele imperiului habsburgie, D.Gusti spunea: Jn aeest an s-a dat sentinta definitiva in uriasul proces istorie dintre stat si natiune, care - deschis de decenii - s-a judecat in decursul razboiului mondial. Asistam la inscrierea unui insemnat capitol in istorie: la o inmormantare si la o inviere. Statul vechi, vesnic agresiv si cuceritor, bazat inlauntru si inafara,pe simpla putere brutala a murit, iar statul nou intemeiat pe o idee, pe ideea nationala si democratica, i-a luat locul'1.

Astfel, prin hotararile de unire din 1918 ale Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crisanei, Maramuresului si Banatului, ideea statului national. adica a statului format pe baza principiului nationalitatilor, a triumfat in cazul poporului roman.

Plecand de la realitatea incontestabila ca Unirea din 1918 s-a infaptuit prin libera manifestare de vointa a majoritatii covarsitoare a locuitorilor teritoriului tarii, exprimata in temeiul principiului nationalitatilor, atat constitutiile noastre din 1923 si 1938, cat si actuala din 1991, au subliniat ca Romania este un stat national.

Ideea de stat national nu exclude existenta pe teritoriul lui a unor minoritati etnice, adica a unor populatii de alta nationalitate decat cea care s-a constituit intr-un stat propriu in temeiul principiului nationalitatilor, intrucat reprezinta un procent redus fata de majoritatea populatiei alcatuitoare de stat. minoritatile nu se pot prevala, potrivit normelor ce guverneaza raporturile internationale, de un drept de autodeterminare.

Normele dreptului international contemporan asigura o protectie speciala minoritatilor nationale. In aceasta ordine de idei. trebuie citate: Declaratia universala a drepturilor omului, adoptata de O.N.U. in 1948, Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptat de catre Adunarea Generala a O.N.U. la 19 decembrie 1966. Pactul eu privire la drepturile civile si politice, adoptat de aceeasi Adunare la 16 decembrie 1966. Actul final al Conferintei, pentru securitate si cooperare in Europa incheiat la Helsinki in 1975. documentele finale adoptate in acelasi cadru la Belgrad (1970). Madrid (1981). Viena (1988-1989), Copenhaga (1990), Paris (1990). Moscova (1991) si Praga (1992). La Conferinta la nivel inalt pentru securitate si cooperare in Europa, tinuta la Helsinki in iunie 1992, s-a hotarat constituirea unui inalt Comisariat al Minoritatilor Nationale. Alte documente in aceeasi materie sunt: Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. din februarie 1993 asupra drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale sau etnice, religioase si lingvistice; Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum si protocoalele aditionale nr.1.4.6. 7.9 si 10; Recomandarile nr.1201 si 1203 din februarie 1993 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei; Declaratia de la Viena a Conferintei la nivel inalt a sefilor de state si guverne ale statelor membre-ale Consiliului Europei din octombrie 1993 etc..

Mergand pe linia traditiilor poporului roman de buna intelegere cu locuitorii de alta nationalitate de pe teritoriul tarii noastre si de sincer respect fata de valorile lor culturale si istorice, ca si a recentelor reglementari internationale. Constitutia romana din 1991 a prevazut in art.6 ca: „Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale. lingvistice si religioase'.

2. Cetatenia

A, Notiunea de cetatenie

Notiunea de cetatenie arc un dublu sens.

In primul rand, ea este utilizata pentru a desemna o institutie juridica, in sensul de ansamblu de norme intre care exista o anumita conexiune.

Considerata din acest punct de vedere, cetatenia apare si ea ca o institutie, o data ce realitatea ne arata ca exista un numar de norme ce reglementeaza raporturi sociale grupate in jurul necesitatii de a se asigura plenitudinea drepturilor si obligatiilor prevazute de Constitutie si legi acelor persoane care, prin sentimentele si interesele lor, sunt strans legate de destinele statului nostru.

Dar intr-un alt sens, categoria de „cetatenie' poate fi si este utilizata nu pentru a desemna un ansamblu de norme conexe ca urmare a faptului ca au un obiect specific comun, ci pentru a caracteriza conditia juridica ce se creeaza prin normele dreptului nostru acelor persoane care au calitatea de „cetatean'. Daca cetatenia, considerata ca institutie, constituie o categorie legata de dreptul obiectiv, in cel de-al doilea sens, ea se axe'aza pe ideea de subiect de drept, a carui pozitie juridica, in cadrul unor anumite raporturi sociale, o caracterizeaza. In acest sens, se vorbeste de „cetatenia' unei persoane, <le ..dobandirea si pierderea cetateniei' etc. Prin urmare, considerand cetatenia din punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situatie juridica (un statut), termen prin care se desemneaza un complex de drepturi subiective si obligatii ale unei persoane, unite intre ele printr-o conexitate specifica. In acest ultim sens, cetatenia poate fi definita ca fiind situatia juridica rezultand din apartenenta unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizata prin faptul ca aceasta are plenitudinea drepturilor si obligatiilor prevazute de constitutie si legi, inclusiv drepturile politice, obligatia de fidelitate fata de patrie si cea de aparare a ei.

O definitie diferita de cea data mai sus pleaca de la ideea ca cetatenia este un raport juridic intfe o persoana si colectivitatea de oameni care constituie societatea, colectivitate reprezentata in cadrul acestui raport prin stat.

Cetatenia nu poate fi caracterizata ca „un raport juridic' sau un contract, cum o definea juristul german Laband, intrucat ea se margineste sa defineasca drepturile si obligatiile unuia dintre subiecte in cadrul unui complex de raporturi si anume cele ale cetateanului, fara sa caracterizeze insa si pozitia statului fata de cetatean. Cetatenia nu poate fi caracterizata ca un raport juridic si pentru ca in realitate ea defineste pozitia unei persoane nu numai in cadrul unui singur raport juridic, ci intr-un complex de raporturi juridice.

B. Drepturi $ i obligatii specifice conditiei de cetatean al Romaniei

Situatia de apartenenta a unei persoane fizice fata de un anumit stat se concretizeaza intr-un numar de drepturi si obligatii pe care Ie are cetateanul, dar numai cetateanul fata de statul sau.

a) Drepturi pe care le au numai cetatenii romani

- Dreptul de a alege si de a fi alesi in organele reprezentative ale statului (art.34 si 35 ale Constitutiei din 1991; art.7 al legii nr.68/1991 pentru alegerea Camerei Deputatilor si Senatului; art.2-4 din legea privind alegerile locale nr.70 din 28 noiembrie 1991), precum si de a participa cu votul lor la referendumuri. De asemenea, numai ei pot participa la alegerile pentru functiile de presedinte al Republicii si de primari, precum si sa fie alesi in aceste functii (art.35 al Constitutiei si art.10 din legea nr.69/1991 pentru alegerea Presedintelui Romaniei).

- Dreptul de a locui pe teritoriul Romaniei si de a-si stahili liber domiciliul
sau resedinta in orice localitate din tara.

Potrivit art.20 din legea nr.25/1969 privind regimul strainilor, numai strainului i se putea rit'ica sau limita de catre Ministerul de Interne dreptul de sedere in Romania, daea a inealcat legea romana sau prin atitudinea ori comportarea sa a adus prejudicii intereselor statului roman. Aceasta dispozitie legala a fost modificata prin art.!9(2) al Constitutiei din 1991. care a prevazut ca expulzarea se hotaraste de justitie. In orice caz, cetateanul roman, chiar daca a savarsit o infractiune grava impotriva intereselor statului nostru, nu poate fi expulzat.

- Numai cetatenii romani pot fi angajati in unele functii.

Art.l al legii cetateniei nr.21/1991 a stabilit regula ca numai cetatenii romani pot fi admisi in functiile civile si eele militare. Este evident insa ea, intr-o perioada in care statul roman are nevoie sa atraga tehnologie si capital strain, o asemenea prevedere legala era prea severa. De aeeea, ea a fost ahrogata partial prin art.!6.

- Dobandirea cetateniei prin stabilirea filiatiei

Daca legea nr.21/1991 prevede in mod expres ca infierea este o modalitate de dobandire a cetateniei romane, in schimb ea nu reglementeaza decat pentru ipoteza copilului gasit problema efectelor in materie de cetatenie a stabilirii filiatiei prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca. In aceasta situatie, se pune problema: care sunt efectele unei asemenea stabiliri in materie de cetatenie in celelalte cazuri ? Sa presupunem ca o cetateana straina domiciliata in Romania sau in strainatate da nastere unui copil in afara casatoriei. Conform legii 'nr.21/1991, acest copil nu va dobandi cetatenia romana, intrucat nu poate dovedi ca unul dintre parintii lui a fost cetatean roman in momentul nasterii. Daca insa ulterior, filiatia acestui copil va fi stabilita prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca ca apartinand unui cetatean roman, va dobandi el oare cetatenia romana ?

Raspunsul la aceasta intrebare nu poate decat afirmativ o data ce legea nr.21/1991 a asezat la baza ei principiul, potrivit caruia cetatenia romana se dobandeste prin nastere daca cel putin unul dintre parinti are aceasta cetatenie. Or, recunoasterea si hotararea judecatoreasca nu fac altceva decat sa stabileasca care sunt adevaratii parinti ai copilului si, prin urmare, prin aplicarea regulii, potrivit careia cetatenia se dobandeste prin filiatie, este logic sa se traga concluzia ca, in cazurile mentionate, copilul respectiv va avea cetatenia romana.

De altfel, in sprijinul solutiei la care ne-am oprit poate fi invocat si faptul ca, potrivit art.30 din !ege, stabilirea filiatiei copilului gasit determina, daca sunt intrunite conditiile legii, schimbarea cetateniei acestuia.

- Dobandirea cetateniei romane prin efectul schimbarii cetateniei parintilor

Potrivit art.10 din legea citata, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani, nascut din parinti straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana o data cu parintii sai.

In ipoteza pe care o examinam ne gasim in prezenta unei modalitati de dobandire de drept a cetateniei romane, caci copilul dobandeste aceasta calitate luandu-se in considerare exclusiv legatura de sange dintre el si cel incetatenit, fara sa fie nevoie ca numele sau sa figureze in cererea de incetatenire ori in actul prin care parintele sau a dobandit noua cetatenie.

Potrivit legii, in ipoteza reglementata de art.10, copilul dobandeste cetatenia romana pe aceeasi data ca si parintele sau.

Daca numai unul dintre parinti dobandeste cetatenia romana, cetatenia copilului se va stabili dupa aceleasi reguli ca si in cazul in care numai unul dintre adoptatori este cetatean roman, tribunalul competent sa hotarasca fiind cel de la domiciliul minorului.

b) Dobandirea cetateniei romane ca efect al unui act juridic individual emis

de catre organul de stat competent

Dupa 22 decembrie 1989, doua acte normative importante au fost adoptate in scopul de a facilita redobandirea cetateniei romane. Este vorba de de ere te le-legi nr. 7/1989 si 137/1990. Astazi ele sunt abrogate prin noua lege a cetateniei, dar isi pastreaza importanta, avand in vedere principiul ca sunt si raman cetateni romani persoanele care au dobandit aceasta calitate conform legislatiei anterioare.

Conform decretelor-legi nr.7/1989 si 137/1990, fostii cetateni romani au putut redobandi cetatenia romana in doua moduri:


- Prin efectul repatrierii, pe baza unei cereri aprobate de Ministerul Afacerilor Externe, in colaborare cu organele desemnate de lege pentru problemele de evidenta a strainilor.

Cererile avand acest obiect au putut fi depuse fie la misiunile diplomatice si oficiile consulare romane, fie direct fa Ministerul Afacerilor Externe. Aceasta modalitate de dobandire a cetateniei romane a fost aplicabila fostilor cetateni romani care si-au pierdut cetatenia romana fie inainte de 22 decembrie 1989, fie dupa aceasta data.

- O a doua modalitate a fost aplicata numai fostilor cetateni romani care si-au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989.

Pentru aceasta categorie de fosti cetateni romani, decretul-legc nr.137/1990 prevedea ca ei pot sa-si redobandeasca cetatenia romana chiar daca au o alta cetatenie si nu-si stabilesc domiciliul in Romania, adica chiar daca nu se repatriaza, cu conditia'de a fi facut o cerere'in acest sens, pe baza unei declaratii autentificate fie la reprezentantele diplomatice sau oficiile consulare romane din strainatate, fie la notariatul de stat al municipiului Bucuresti.

Acest decret-lege nu stabilea organul competent sa aprobe o asemenea vcerere. Cum insa decretul-lege nr.7/1989 prevedea pentru ipoteza redobandirii cetateniei romane prin repatriere necesitatea aprobarii cererii de catre Ministerul Afacerilor Externe in colaborare cu organele de evidenta a strainilor, se poate presupune ca aceeasi aprobare s-a cerut si in cazul redobandirii cetateniei romane cu pastrarea domiciliului in strainatate, precum si a cetateniei straine.

Reglementarile din cele doua decrete-legi citate au ridicat o problema discutabila ca urmare a faptului ca, spre deosebire de cei care si-au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989 si nu si-au stabilit domiciliul in Romania, despre care decretul-lege nr.137/1990 prevedea ca isi pot pastra cetatenia straina, in cazul categoriei fostilor cetateni romani care redobandeau cetatenia romana prin efectul repatrierii, o asemenea prevedere lipsea, in aceasta situatie, se punea problema daca aceasta ultima categorie de fosti cetateni romani isi putea pastra si cetatenia straina.

intrucat se aplica numai unor categorii a cetatenilor romani si anume celor care au pierdut cetatenia1 romana inainte de 22 decembrie 1989 si, in acelasi timp, nu-si stabileau domiciliul in Romania, decretul-lege nr.137/1990 a instituit o exceptie. Exceptiile sunt insa de stricta interpretare. De aceea, exceptia prevazuta de decretul-legc nr.137/1990 nu poate fi extinsa la toti fostii cetateni romani, a caror situatie era reglementata de decretul-lege nr.7 si pentru care posibilitatea de a pastra cetatenia straina nu era prevazuta. Nu este • mai putin adevarat ca acest ultim dccret-lege nu conditiona redobandirea cetateniei decat de actul de repatriere, iar nu de o prealabila renuntare la cetatenia straina, ceea ce s-ar fi putut interpreta in sensul ca nici redobandirea cetateniei prin repatriere nu excludea posibilitatea pastrarii de catre noul cetatean roman a cetateniei straine.

Noua lege a cetateniei, reglementand in ansamblul ei aceasta materie, consacra doua modalitati de dobandire a cetateniei ca efect al unui act juridic individual emis nominal celui interesat de catre organul administrativ de stat competent:

-   prin repatriere si

-   prin acordare Ia cerere.

In realitate insa deosebirea intre cele doua modalitati nu consta in faptul ca prima nu ar presupune o cerere a celui interesat, in timp ee a doua ar fi conditionata de o asemenea cerere, asa cum suge-reaza subtitlurile de sub literele C si D ale capitolului II al legi'. Aceasta pentru ca. dupa cum rezulta din alin,I al art.8, si redobandirea eetateniei romane prin repatriere este conditionata de cererea celui interesat, caci acest alineat precizeaza categoric: „daca isi exprima dorinta in acest sens'. Astfel fiind, deosebirea intre cele doua modalitati reglementate de' lege nu este cea sugerata de textul ei, ci este determinata de faptul ca prima este rezervata persoanelor care au avut in trecut calitatea de cetateni romani si, de aceea, are loc in cadrul unei proceduri simplificate, in timp ce a doua este aplicabila celor care nu au avut niciodata cetatenia romana si, ea urmare, este subordonata unor conditii suplimentare. Tocmai pentru ca a doua modalitate este aplicabila persoanelor care in trecut n-au avut calitatea de cetateni, in cele ce urmeaza ea va fi tratata sub denumirea traditionala in dreptul nostru: cea de incetatenire.

- Incetatenirea este procedeul prin care cetatenia romana poate fi acordata, la cerere, unui cetatean strain sau unei persoane fara cetatenie, care nu au avut nicicand in trecut calitatea de cetateni romani.

Cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care nu au avut nicicand cetatenia romana, trebuie, pentru a o dobandi, sa indeplineasca un numar de conditii:

-   solicitantul sa se fi nascut in Romania si sa domieilicze la data cererii
pe teritoriul ei, iar daca este nascut in alta tara. sa domicilieze pe teritoriul Romaniei de cel putin 5 ani sau, atunci cand este casatorit cu un cetatean roman, de cel putin 3 ani. Prin teritoriul Romaniei trebuie sa se inteleaga teritoriul ei actual. Prin urmare, daca o persoana s-a nascut intre 30 august 1940 si 23 august 1944 pe teritoriul Ardealului de Nord atribuit Ungariei prin Dictatul de la Viena. El va trebui socotit, in lumina legii nr.21/1991, ca nascut pe teritoriul Romaniei;

-   sa dovedeasca prin comportamentul si atitudinea sa atasament fata de statul si poporul roman;

-   sa fi implinit varsta de 18 ani;

-   sa aiba asigurate mijloace legale de existenta;

-   sa fi avut o buna comportare si sa nu fi fost condamnat in tara sau in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;


- sa cunoasca limba romana in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala.

Termenele de domiciliere pe teritoriul Romaniei cerute de lege pot fi reduse in cazuri bine justificate.

Dar nu numai conditiile cerute pentru ineetatenire sunt altele si mai numeroase decat cele prevazute pentru redobandirea cetateniei prin repatriere. ci si procedura ce trebuie urmata este mai complicata. Aceasta pentru ca legea a considerat necesara o verificare atenta daca so vrea ca cetatenia romana sa nu fie acordata oricarui strain care o solicita, ci numai aceluia care este socotit demn de a primi acest statut si nu va fi o povara financiara pentru statul roman sau un element marginalizat al societatii. Plecand de la aceasta idee de baza, legea nr.21/1991 a prevazut in principiu ca acordarea cetateniei romane prin ineetatenire, adica prin ceea ee legea numeste dobandirea cetateniei „prin acordare la cerere', are loc pe caleainei hotarari a Guvernului publicata in „Monitorul Oficial',

Pentru a se ajunge la aceasta hotarare guvernamentala trebuie insa indeplinita o procedura, care presupune mai multe faze:

- in primul rand,, este necesar ca cel interesat sa adreseze o cerere in acest scop Comisiei pentru constatarea conditiilor de acordare a cetateniei, formata pe langa Ministerul Justitiei din 5  magistrati  de  la Tribunalul Municipiului Bucurersti, desemnati pe 4 ani de presedintele acestei instante;

- a doua faza consta in publicarea in extras in ..Monitorul Oficial' a cererii de acordare a cetateniei;

- o data efectuata aceasta procedura, dupa trecerea a 30 de zile.

Comisia va examina cererea si isi va inainta raportul Ministerului de Justitie;

- pe baza propunerii ministerului mentionat. Guvernul adopta hotararea pentru acordarea cetateniei;

- in sfarsit, persoana careia i s-a acordat cetatenia trebuie sa depuna in termen de 6 luni juramantul de credinta prevazut de lege.

Aceasta ultima obligatie revine si celor care au dobandit cetatenia prin repatriere.

Cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii juramantului de credinta.

- Dobandirea cetateniei prin repatriere

Aceasta modalitate de dobandire a cetateniei este conditionata de indeplinirea de catre solicitantul care a pierdut cetatenia romana a dovezii ca a avut in trecut aceasta cetatenie, de faptul material al repatrierii, adica al stabilirii domiciliului sau pe teritoriul Romaniei si, in sfarsit, de o manifestare de vointa adresata Ministerului de Justitie, din care sa rezulte ca doreste sa redobandeasca cetatenia romana. Pe baza acestei cereri, la propunerea Ministerului Justitiei, Guvernul, prin hotarare care se publica in ..Monitorul Oficial', aproba acordarea cetateniei prin repatriere.

In legatura cu acest mod de dobandire a cetateniei romane, legea mai prevede ca parintii, care se repatriaza, hotarasc daca copiii lor. minori isi vor pastra vechea cetatenie sau vor dobandi, o data cu ei, pe cea romana. In cazul in care parintii nu cad de acord, sarcina de a decide, in functie de interesele minorului, revine tribunalului de la domiciliul acestuia. In cazul copilului care a implinit varsta de 14 ani este necesar consimtamantul lui.

Potrivit legii, redobandirea cetateniei de catre unul din soti nu influenteaza cetatenia celuilalt sot, chiar daca si acesta a avut in trecut cetatenia romana.

In legatura cu aceasta modalitate de dobandire a cetateniei, trebuie observat ca dccrctul-lege nr.137/1990 a tos t reprodus de legea cetateniei astazi in vigoare. Ca atare, fostii cetateni romani care inainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetatenia romana din diferite motive, o pot redobandi si in prezent la cerere pe baza unei declaratii autentificate in conditiile precizate in mentionatul decret, chiar daca au alta cetatenie si nu-si stabilesc domiciliul in Romania. Ca si decretul-lege nr.l 37/1990. art.37din noua lege a cetateniei nu arata care este organul competent sa aprobe aceasta cerere. Cum insa, in sistemul acestei legi, organul competent sa hotarasca asupra cererilor de dobandire a cetateniei prin repatriere este Guvernul, concluzia va trebui sa fie ca, cu atat mai mult, acelasi organ, iar nu Ministerul Afacerilor Externe va fi chemat sa aprobe si redobandirea cetateniei atunci cand ea nu este conditionata de repatriere.

E. Pierderea cetateniei romane

Ca si modalitatile de dobandire a cetateniei romane, cele prin care aceasta se pierde pot fi clasificate in doua categorii principale: modalitati care duc la pierderea de drept a cetateniei si modalitati de pierdere pe baza unui act juridic individual emis de organul de stat competent.

a) Pierderea de drept a cetateniei

in timp ce dobandirea de drept a cetateniei este modalitatea cu cea mai frecventa aplicatie practica, pierderea de drept a cetateniei are un caracter exceptional. Ea poate sa se produca in urmatoarele cazuri:

- Adoptia copilului de catre un cetatean strain

Potrivit legii nr.21/1991, copilul minor, adoptat de un cetatean strain, pierde cetatenia romana daca adoptatorii sau, dupa caz. adoptatorul, solicita aceasta in mod expres, iar adoptatul este considerat, in temeiul legii straine, ca a dobandit cetatenia adoptatorilor, in conformitate cu art.i3 al ordonantei de urgenta nr.25/1997, cetatenii straini pot adopta numai copii aflati in evidenta Comitetului Roman pentru Adoptii, cu exceptia cazului in care adoptatorii sunt rude pana la gradul al patrulea inclusiv eu unul din parintii copilului sau a adoptiei persoanei care a dobandit capacitatea deplina de exercitiu, de catre persoana sau familia care a crescut-o. Pe baza hotararii judecatoresti de incuviintare a infierii ramasa definitiva. Comitetul Roman pentru Adoptii va elibera un certificat, prin care se va atesta ca adoptia este conforma cu normele prevazute in Conventia incheiata la Haga la 29 mai 1993.

- Stabilirea filiatiei copilului gasit fata de ambii parinti straini sau fata de un cetatean strain, in acest ultim caz, daca celalalt parinte ramane necunoscut

Acest mod de pierdere a cetateniei romane nu opereaza decat in privinta copilului care nu a implinit 18 ani, dat fiind principiul general al legii ca, o data major, copilul decide singur asupra cetateniei sale.

In ipoteza examinata in acest loc, copilul pierde cetatenia romana pe data stabilirii filiatiei lui.

- Cazuri de pierdere a cetateniei romane de catre copil in wrna schimbarii cetateniei parintilor

Principiul legii nr.21/1991 inscris in art.28 este ca pierderea cetateniei romane prin aprobarea renuntarii nu are efect asupra cetateniei sotului sau copiilor minori. Cu toate acestea, copilul minor pierde cetatenia romana ca urmare a renuntarii parintilor la aceasta cetatenie daca ambii parinti obtin aprobarea la renuntare din partea Guvernului Romaniei, pe baza propunerii Ministerului Justitiei, iar copilul minor se afla impreuna cu ei in strainatate ori paraseste impreuna cu ei tara. in acest caz, copilul pierde cetatenia romana o data cu parintii sai sau, daca acestia au pierdut-o la date diferite, in momentul pierderii de catre ultimul.

Copilul minor care, pentru a domicilia in strainatate, paraseste tara dupa ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana, pierde aceasta cetatenie pe data plecarii sale din tara.

Solutiile vor aceleasi atunci cand numai unul din parinti este in viata sau cunoscut.

in toate aceste cazuri, copilul care a implinit varsta de 14 ani va fi necesar sa-si dea consimtamantul.

b) Pierderea cetateniei pe baza uniti act juridic individual emis de organul de stat competent

- Aprobarea prin hotararea Guvernului d renuntarii la cetatenia romana
. La baza reglementarii acestei modalitati de pierdere a cetateniei

romane de catre legea nr.21/1991 se gaseste principiul, potrivit caruia nimeni nu poate renunta pur si simplu la cetatenia sa pentru a ramane fara nici o cetatenie. Acest principiu reflecta preocuparea de a descuraja acele elemente antisociale care ar dori ca, pe calea renuntarii la orice cetatenie, sa ramana scutiti de diferitele obligatii ce revin numai cetatenilor, cum este in special serviciul militar. De aceea, cetatenia romana nu poate fi pierduta prin renuntare decat cu aprobarea Guvernului Romaniei, o simpla declaratie nefiind suficienta in acest scop.

Daca este aprobata prin hotarare a Guvernului renuntarea la cetatenie are ca efect pierderea cetateniei romane pe data publicarii acestei hotarari in „Monitorul Oficial'.

Cererea de renuntare Ia cetatenia romana a unei persoane poate fi aprobata pentru motive temeinice daca aceasta a implinit varsta de 18 ani. cu conditia sa nu fie invinuita sau inculpata intr-o eauza penala, sa nu aiba de executat o pedeapsa penala si sa nu fie urmarita pentru debite fata de stat. persoane fizice sau juridice din tara. In cazul in care solicitantul are asemenea debite, cererea lui poate fi totusi aprobata daca le achita intre timp sau prezinta garantii serioase pentru achitarea lor.

- Retragerea cetateniei romane

Art.25 al legii nr.21/1991 stabileste ca aceasta modalitate de pierdere a cetateniei romane este de competenta Guvernului la propunerea Ministerului Justitiei si se indeplineste cu respectarea aceleiasi proceduri ca si incetatenirea.

Ceea ce caracterizeaza retragerea cetateniei romane hotarate de Guvern este faptul ca ea se face cu titlu de sanctiune si se pronunta din oficiu, spre deosebire de aprobarea renuntarii la cetatenie, data de acelasi organ, care nu are caracter de sanctiune si presupune o cerere in acest sens din partea celui interesat adresata Comisiei speciale de magistrati instituita pe langa Ministerul Justitiei.

intrucat constituie o sanctiune, retragerea cetateniei este o masura eu caracter strict personal, de natura sa produca efecte numai eu privire Ia persoana vinovata de savarsirea uneia dintre faptele prevazute de lege. De aceea, sotul si copiii persoanei sanctionate vor continua sa-si pastreze cetatenia romana.

Legea nr.21/1991 prevede ca cetatenia romana poate fi retrasa aceluia care:

-  aflat in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama interesele statului roman sau ii lezeaza prestigiul;

-  aflat in afara granitelor Romaniei, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care Romania a rupt relatiile diplomatice sau este in stare de razboi;

- a obtinut cetatenia romana in mod fraudulos.

Primele doua ipoteze mentionate mai sus se caracterizeaza prin faptul ca permit aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei romane numai unor persoane care locuiesc in strainatate, pe cand situatia la care se refera ultima ipoteza duce la aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei independent de locul de domiciliere sau de resedinta a persoanei vizate si, prin urmare, poate fi indreptata si impotriva unor cetateni romani aflati pe teritoriul tarii noastre.

In cazul aplicarii sanctiunii retragerii cetateniei romane, aceasta se pierde pe data publicarii hotararii Guvernului in „Monitorul Oficial'.

Desi aceasta dispozitie a legii nr.21/1991 nu face nici o distinctie, ea nu va putea fi aplicabila in ipoteza retragerii cetateniei dobandite in mod fraudulos.


Intr-adevar, numai 'dintr-o greseala, legea nr,21/1991 vorbeste de „retragerea' eetateniei dobandite in mod fraudulos, caei o asemenea dobandire este pur si simplu nula. Ea nu trebuie retrasa, ci declarata nula si, ca atare, considerata ea nu a produ? niciodata vreun efect juridic.

Retragerea cetateniei, asa cum a fost consacrata de legea nr.21/1991, a suferit o importanta modificare prin art,5(2) al Constitutiei. Potrivit acestui articol, cetatenia romana nu poate fi retrasa acelora care au dobandit-o prin nastere. Intrarea in vigoare a acestei dispozitii constitutionale lasa nerezolvate doua probleme juridice:

- cei nascuti cetateni romani, care au pierdut la un moment dat aceasta cetatenie, dar au redobandit-o prin repatriere, poseda in mod evident astazi cetatenia romana pe baza unui act juridic posterior nasterii. In aceasta situatie, eei repatriati vor trebui sau nu sa fie socotiti cetateni romani prin nastere ?

- intrucat adoptia asimileaza din toate punctele de vedere pe cel adoptat cu copilul nascut din casatorie, strainul care a dobandit cetatenia romana prin adoptie va trebui considerat oare nascut cetatean roman si, prin urmare, aparat de Constitutie impotriva unei eventuale retrageri a cetateniei ?

Cu ocazia discutarii in parlament a legii nr.21/1991 s-a pus problema daca dispozitiile ei privitoare la retragerea cetateniei celor aflati in strainatate sunt sau nu conforme cu art.5(2) al Declaratiei universale a drepturilor omului, care prevede ca „nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa'.

Pentru a se putea raspunde Ja aceasta intrebare trebuie sa se plece de la constatarea ca ceea ce a justificat institutia retragerii cetateniei celui aflat in strainatate este faptul ca acesta, chiar daca a savarsit o infractiune grava contra statului roman, nu poate fi constrans, afara de cazul cand este extradat, sa se infatiseze pentru a fi judecat de. instantele penale romane, iar daca a fost condamnat in lipsa, sa execute pedeapsa, ceea ce face ca singura sanctiune disponibila impotriva lui sa fie retragerea cetateniei. Ca atare, retragerea cetateniei are caracterul unei sanctiuni penale, intocmai ca pedeapsa complimentara, prevazuta de art.64 al codului penal, a interzicerii unor drepturi specifice conditiei de cetatean roman si anume a dreptului de a alege si de a fi ales in organele reprezentative nationale sau locale si in functii elective de stat sau obstesti, precum si a dreptului de a ocupa o functie implicand.exercitiul autoritatii de stat. Dar daca retragerea cetateniei are caracterul unei sanctiuni penale, consecinta este ca, pentru a nu fi arbitrara, ea trebuie reglementata in conditiile prevazute in aceasta materie de Declaratia universala a drepturilor omului si de codurile penal si de procedura penala ale tarii noastre. In aceasta privinta, trebuie avut in vedere in special art.7 al Declaratiei universale, potrivit caruia: „Toti oaYnenii sunt egali in fata legii si au dreptul tara deosebire la o protectie egala a legii', precum si art.8. care prevede ca orice persoana are dreptul de a se adresa in mod efectiv instantelor judiciare competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce ii sunt recunoscute prin Constitutie si legi. Pe de alta parte, dreptul de aparare este garantat invinuitului sau inculpatului si de art.6 al codului roman de procedura penala si de art.24 al Constitutiei din 1991. in lumina principiului egalitatii oamenilor in fata justitiei si a legii, este limpede ca, daca cetateanului care se afla pe teritoriul tarii, drepturile politice si dreptul de a ocupa functii implicand exercitiul autoritatii de stat nu-i pot fi retra'se decat in cazul savarsirii unei infractiuni pentru care pedeapsa principala este inchisoarea de cel putin 2 ani (art.64 al codului penal), precum si prin aplicarea procedurii legale de catre instantele judecatoresti, nici cetateanului roman aflat in strainatate, chiar daca nu a dobandit cetatenia prin nastere, nu i se poate aplica, schimbandu-i doar numele, o pedeapsa cu acelasi continut decat daca fapta sa constituie o infractiune imputabila si cetatenilor romani aflatori pe teritoriul statului nostru si in conditiile respectarii procedurii judiciare. De aceea, o procedura de retragere a cetateniei romane prin hotararea Guvernului, chiar daca se prevede necesitatea indeplinirii unei proceduri, care include si propuneri din partea unei comisii formata din magistrati, dar desfasurata in conditii care nu asigura dreptul de aparare al invinuitului, nu poate fi socotita conforma postulatelor statului de drept. Prin urmare, pentru a nu fi arbitrara, legea nr.21/1991 ar trebui sa fie modificata in sensul ca celor care au dobandit cetatenia romana in alt mod decat prin nastere urmeaza sa li se aplice, daca au fost condamnati in lipsa de instantele judecatoresti romaae pentru infractiunile specificate de art.64 al codului penal, pedeapsa complimentara a retragerii cetateniei romane pana la intoarcerea lor in tara, cand, de drept, aceasta pedeapsa se va comuta in pedeapsa complimentara a pierderii drepturilor politice si de a ocupa anufnite functii.



F. Efectele casatoriei in materie de cetatenie

In aceasta privinta legea nr.21/1991 stabileste expres ca incheierea, declararea nulitatii sau desfacerea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produc nici un efect asupra cetateniei sotilor (art.3).

In tara noastra, atat legea cetateniei din 1924, cat si cea din 1939 porneau de la principiul ca straina putea deveni cetateana romana prin simplul fapt al casatoriei ei cu un cetatean roman, in schimb, un strain casatorit cu o cetateana romana nu dobandea ipso facto cetatenia romana, ci trebuia sa fie incetatenit fie printr-un jurnal al Consiliului de Ministri, cum prevedea Constitutia din 1923, fie prin lege, cum stabilea Constitutia din 1938. Astfel, cetatenii romani de sex masculin erau pusi intr-o situatie privilegiata, intrucat sotia lor putea dobandi imediat cetatenia romana, in timp ce cetatenele romane erau lipsite de aceasta posibilitate in ceea ce priveste pe sotii lor, daca acestia aveau o cetatenie straina.


Nevoind sa taca sa renasca aceasta discriminare intre barbat si femeie si urmarind sa impiedice eludarea legii prin casatorii fictive incheiate numai in scopul de a se atribui unor straine cetatenia romana, legea nr.21/1991 a prevazut ca cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se pierde prin casatorie. Astfel, o persoana de cetatenie straina care se casatoreste cu o persoana avand cetatenia romana, nu poate dobandi aceasta din urma cetatenie decat printr-o hotarare a Guvernului. Pe de alta parte, o persoana avand cetatenia romana care se casatoreste cu o persoana de cetatenie straina, fie ea de sex masculin sau feminin, nu poate pierde prin acest simlpu fapt cetatenia romana, ci, pentru ca acest efect sa se produca, este necesara o cerere de renuntare la cetatenie aprobata de Guvern.

Aplicand in mod consecvent principiul, potrivit caruia casatoria nu produce efecte in materie de cetatenie, concluzia logica este ca nici schimbarea cetateniei unuia dintre soti nu are consecinte asupra cetateniei romane a celuilalt sot. Pe de alta parte, plecand de la ideea ca, o data ce a fost dobandita, cetatenia romana devine un statut definitiv al persoanei, legea a prevazut ca declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei nu lipsesc de calitatea de cetatean roman pe sotul care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei.

G. Dovada cetateniei

Conform art.22 din legea nr.21/1991, dovada cetateniei se face cu buletinul de identitate sau cu pasaportul.

Cetatenia copilului pana la varsta de 14 ani se dovedeste cu certificatul sau de nastere, insotit de buletinul de identitate sau pasaportul oricaruia dintre parinti. Daca copilul pana la 14 ani este inscris in buletinul de identitate sau in pasaportul unuia dintre parinti, pentru dovedirea cetateniei lui nu mai este necesar certificatul de nastere, in sfarsit, ori de cate ori dovada cetateniei copilului pana la varsta de 14 ani nu se poate face pe caile aratate, aceasta calitate va putea fi dovedita cu certificatul eliberat de organele de evidenta a populatiei.

Pana la varsta de 14 ani, copiii gasiti isi dovedesc cetatenia prin certificatul de nastere.

Pentru cazuri exceptionale, cum ar fi pierderea pasaportului, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Romaniei in strainatate sunt in drept sa elibereze dovezi de cetatenie pentru cetatenii romani aflati in strainatate.

H. Cetatenia de onoare

Acest titlu se poate acorda unor cetateni „straini pentru serviciile deosebite aduse tarii si natiunii romane.

Acordarea titlului de cetatean de onoare al Romaniei este de competenta Parlamentului, care hotaraste la propunerea Guvernului.

Fiind un titlu onorific, asa cum arata si denumirea ei, cetatenia de onoare, o data acordata, nu are nici un efect asupra statutului juridic al cetateanului strain. El ramane cetatean al statului caruia i-a apartinut inainte de acordarea cetateniei de onoare si nu Urmeaza sa fie considerat ca avand o dubla cetatenie. Prin urmare, el nu dobandeste nici unul din drepturile specifice conditiei de cetatean roman.

/. Persoane jara cetatenie

in temeiul legii nr.21/1991, nimeni nu dobandeste cetatenia romana prin simplul fapt al domicilierii pe teritoriul statului nostru chiar daca nu are alta cetatenie, in aceste conditii, in tara noastra exista o categorie de persoane fara cetatenie, in care sunt inclusi toti cei lipsiti de o cetatenie straina, care locuiesc pe acest teritoriu, dar n-au dobandit inca cetatenia romana.

Aceste persoane fara cetatenie se mai numesc ,;apoliti' (de la cuvantul grecesc a = privativ si polis = cetate), „Heimatlos' (derivat din cuvintele germane: Heimai ~ patrie si los = fara), precum si „apatrizi' (format din privativul a si cuvantul latin patria).

Situatia unei persoane de a nu avea nici o cetatenie poate fi consecinta unor imprejurari diverse.

Astfel, este posibil ca unei persoane sa i se fi retras cetatenia de un stat fara ca ea sa dobandeasca cetatenia altui stat. Acelasi este cazul cetateanului strain caruia i s-a aprobat renuntarea Ja cetatenie, dar nu a obtinut cetatenia romana.

Neavand calitatea de cetateni romani aceste persoane se bucura de toate drepturile garantate de Constitutia si legile tarii noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice conditiei de cetatean roman. De asemenea, cu exceptia obligatiilor legate direct de calitatea de cetatean roman, ele au si toate indatoririle cetatenilor Romaniei.

J. Dubla cetatenie

Faptul ca diferitele state nu-si coordoneaza reglementarile legislative ig materie de dobandire si pierdere a cetateniei, ca sf preocuparea de a evita producerea unor situatii in care copiii nascuti dintr-un cetatean al lor ar ramane apatrizi, poate duce la consecinta ca o persoana este recunoscuta in acelasi timp de doua state diferite drept cetatean al lor.

Un caz de dubla cetatenie ar fi, de exemplu, cel al copilului care se naste pe teritoriul unui stat a carui legislatie aplica principiul „dreptului solului', dar parintii sai sunt cetateni ai unui stat care consacra principiul „dreptului sangelui'.

Va fi de asemenea vorba de o dubla cetatenie atunci cand, potrivit legislatiei unui stat, femeia nu-si pierde cetatenia prin casatorie, in timp ce legislatia statului sotului prevede ca femeia dobandeste prin casatorie cetatenia acestuia.


Dupa cum s-a aratat mai sus, art.37, al.I din decretul nr.137/1991 a permis dubla cetatenie pentru fostii ceta'teni romani care. inainte de 22 decembrie 1989, au pierdut-o din diferite motive.

in practica pot interveni numeroase alte cazuri de dubla cetatenie.

Uneori dubla cetatenie este rezultatul unei politici voite. Acesta a fost cazul Germaniei si Japoniei inainte de al doilea razboi mondial. Procedand in spiritul unei politici imperialiste» legislatiile acestor tari au prevazut ca cetatenii lor nu urmau sa-si piarda cetatenia chiar daca dobandeau cetatenia altui stat.

 3. Drepturile fundamentale ale cetatenilor

A. Notiunea de drepturi fundamentale

Prin notiunea de drepturi fundamentale cetatenesti se desemneaza acele drepturi ale cetatenilor care, fiind esentiale pentru existenta fizica si integritatea psihica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului, sunt garantate de insasi Constitutia.

Drepturile fundamentale ale cetatenilor nu trebuie concepute ca o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective, intocmai ca orice drepturi subiective, ele sunt puteri garantate de lege vointei subiectului activ al raportului juridic, in temeiul carora acesta este in masura, in vederea valorificarii unui interes personal direct, sa desfasoare o conduita determinata sau sa pretinda subiectului pasiv al raportului o anumita comportare care, la nevoie, poate fi impusa acestuia cu sprijinul fortei de constrangere a statului.

O asemenea conceptie asupra drepturilor fundamentale cetatenesti se indeparteaza de ideea sustinuta de scoala dreptului natural, potrivit careia aceasta categorie juridica ar cuprinde un numar de drepturi innascute, de o natura speciala, pe care cetateanul le dobandeste in afara de orice reglementare legala, prin insasi calitatea lui de om si care, ca atare, sunt anterioare, superioare si opozabile statului. Pe aceasta linie de gandire, scoala dreptului natural considera ca pot exista anumite drepturi indisolubil legate de persoana umana, aceleasi in toate timpurile, indiferent de stadiul de dezvoltare a societatii. Aceasta conceptie este insa depasita astazi. Realitatea arata ca reglementarea drepturilor considerate fundamentale variaza de la tara la tara si de la un moment istoric la altul, iar catalogul lor se largeste pe masura progresului ideilor democratice, dupa ce secole de-a randul, in antichitate si evul mediu, au fost nu numai nesocotite, ci pur si simplu ignorate.

O alta teorie acreditata in literatura juridica recunoaste ca drepturile fundamentale ale cetatenilor nu pot fi caracterizate ca fiind innascute, o data ce idcca contractului social este abandonata, si afirma ca ele isi au fundamentul in faptul ca omul este singura fiinta libera si responsabila, iar natura lor specifica este consecinta imprejurarii ca ele limiteaza puterile statului, fara sa-i impuna acestuia efectuarea unor prestatii in folosul cetatenilor.

in legatura cu aceasta teorie, trebuie sa se sublinieze insa ca, in lumina reglementarilor intervenite atat pe plan international, cat si in legislatia interna a celor mai multe state, astazi nu se mai poate spune ca o caracteristica a tuturor drepturilor fundamentale cetatenesti o constituie faptul ca ele nu impun statului efectuarea unor prestatii pozitive in folosul indivizilor. Consacrarea unor drepturi fundamentale cetatenesti ca: dreptul Ia invatatura, dreptul la asistenta sociala etc. arata ca o asemenea teorie este perimata.

Dupa cum se vede, intr-o perspectiva stiintifica realista, drepturile fundamentale ale cetatenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective prin natura lor. Ele nu difera insa de alte drepturi subiective nici prin obiectul lor. intr-adevar, prin specificul raporturilor sociale in cadrul carora apar, unele drepturi fundamentale cetatenesti aii acelasi obiect ca si drepturile subiective nascute in cadrul raporturilor de drept al muncii (de exemplu: dreptul la muncai dreptul la asigurare pentru caz de boala etc.). Alte drepturi fundamentale cetatenesti au un obiect specific identic cu cel al drepturilor subiective ce apar in cadrul raporturilor juridice civile (de exemplu: dreptul de proprietate privata), sau in materie de procedura penala (de exemplu: dreptul de aparare) etc. Exista si drepturi fundamentale cetatenesti ce apar in cadrul unor raporturi de drept administrativ (cum ar fi dreptul celui vatamat intr-un drept al sau printr-un act administrativ sau prin nerezolvarea in termen legal a unei cereri de a obtine, in conditiile prevazute de-lege, recunoasterea dreptului sau, anularea actului si repararea pagubei). Astfel fiind, este limpede ca drepturile fundamentale cetatenesti nu pot fi deosebite de celelalte drepturi subiective nici prin natura, nici prin obiectul lor specific.

Facand aceasta constatare nu inseamna ca se neaga utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetatenesti, intr-adevar, desi nu au un specific propriu nici din punctul de vedere al naturii juridice, nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetatenilor isi justifica pe deplin existenta ca o categorie distincta de celelalte drepturi prin importanta economica, sociala si politica pe care o au. Constituind samburele reglementarii legale a tuturor celorlalte drepturi subiective, ele apar ca adevarati astri, in jurul carora graviteaza ca simpli sateliti toate celelalte drepturi subiective. Prin aceasta, drepturile fundamentale ale cetatenilor devin temelia juridica a ansamblului drepturilor cetatenesti. Tocmai pentru ca au aceasta pozitie deosebit de importanta in cadrul drepturilor subiective considerate in totalitatea lor, drepturile fundamentale sunt inscrise in insusi textul Constitutiei, care le investeste cu garantii juridice speciale. Dat fiind ca normele constitutionale se gasesc in fruntea ierarhiei pe care o constituie celelalte norme juridice, acestea trebuind sa li.se conformeze, consecinta este ca si drepturile fundamentale, intrucat sunt prevazute si garantate de insasi Constitutia, se ridica prin valoarea lor juridica asupra tuturor celorlalte drepturi subiective, eare-si trag din ele esenta continutului lor. Trebuie sa se observe de asemenea ca astazi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetatenilor, spre deosebire de alte drepturi, isi gasesc ocrotire si in o serie de documente internationale, cum sunt in special Declaratia universala a drepturilor omului si cele doua pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generala a O.N.U.1

Reglementand drepturile fundamentale. Constitutia Romaniei din 1991 le cuprinde sub titlul „Drepturile si libertatile fundamentale', fara sa adauge ca este vorba de drepturi si libertati fundamentale ale cetatenilor. Aceasta pentru ca exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale reglementate sub acest titlu nu este conditionata de calitatea de cetatean roman. Astfel, din moment ce strainul aflator pe teritoriul tarii noastre este angajat, el se va bucura, bunaoara, de garantia constitutionala, potrivit careia salariatii au dreptul la protectia sociala a muneii. Indiferent daca este salariatsau nu, strainul aflat pe teritoriul Romaniei, se va bucura de dreptul la viata si la integritatea fizica sau psihica, de libertatea individuala, de siguranta personala, de libertatea constiintei etc. in aceasta privinta, art.l8(l) al Constitutiei noastre din 1991 prevede: „Cetatenii straini sau apatrizii eare locuiesein Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si de alte legi'. -Bineinteles insa ca strainii si apatrizii aflatori pe teritoriul Romaniei nu se bucura de acele drepturi si libertati prevazute de Constitutie si de legi, care, prin insagi natura lor, sunt indisolubil legate de calitatea de cetatean al tarii noastre. In schimb, cetatenii straini si apatrizii se bucura de un drept specific conditiei lor: dreptul la azil, in cazul in eare, ea urmare a persecutiilor la care sunt supusi in tarile lor de origine pentru activitatile lor politice democratice sau umanitare, se refugiaza pe teritoriul statului nostru. Acest drept consta in faptul ca cetatenii straini sau apatrizii sunt asimilati cu cetatenii romani din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extradati. Consacrand dreptul la azil, Constitutia din 1991 prevede ca el se acorda si se retrage in conditiile legii, cu respectarea tratatelor si a conventiilor internationale, la care Romania este parte. Conform principalelor documente internationale adoptate in materia dreptului la azil. acesta nu se extinde la persoanele urmarite justificat pentru savarsirea unor infractiuni de drept comun sau pentru actiuni contra scopurilor si principiilor O.N.U. (art.14,2 din Declaratia universala a drepturilor omului), nici la cazurile in care exista temneiuri suficiente pentru a considera ca cel care solicita azilul a savarsit o crima contra pacii, o crima de razboi sau o crima contra umanitatii (art.1,2) din Conventia asupra azilului teritorial).

B. Clasificarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor

in literatura juridica au fost propuse mai multe clasificari ale drepturilor fundamentale cetatenesti. Unele dintre aceste clasificari sunt oglindite chiar in texte constitutionale1 sau in dispozitiile unor documente internationale2.

in prezenta acestor variate incercari de clasificare a drepturilor fundamentale cetatenesti, se impune sa subliniem ca. pentru a se ajunge la o rezolvare cu adevarat stiintifica a problemei, este necesar sa se procedeze prin aplicarea unui criteriu care sa fie in acelasi timp unitar si substantial. Cu alte cuvinte, o clasificare nu poate avea pretentia de a fi stiintifica daca, in cadrul ei, distinctia intre'grupelc de fenomene analizate se face pentru unele din ele pornindu-se de la un anumit aspect al lor. iar pentru altele, pe o baza diferita, Pe de alta parte, clasificarea fenomenelor in cadrul unei tratari de ansamblu trebuie sa se intemeieze pe luarea in considerare a unor aspecte fundamentale ale acestora, intrucat numai astfel se va putea ajunge la cunoasterea esentei insasi a materiei studiate.

Plecand de la aceasta idee, o prima constatare ce se impune este ca scopul urmarit de constitutiile moderne prin reglementarea drepturilor si libertatilor fundamentale este stabilirea unor garantii cat mai eficace pentru apararea persoanei umane insasi- si a vietii ei private, pentru dezvoltarea materiala si culturala a cetatenilor si pentru participarea lor la viata politica.

in functie de aceasta constatare, va fi firesc ca o prima categorie creata in sanul drepturilor fundamentale cetatenesti sa cuprinda acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane si a vietii ei private fata de orice ingerinta ilegala din afara. Din aceasta categorie fac parte, bunaoara, dreptul la viata si la integritatea fizica si psihica, inviolabilitatea domiciliului si a resedintei, secretul corespondentei si a celorlalte mijloace de comunicare etc.

O caracteristica a drepturilor fundamentale din aceasta prima categorie o constituie faptul ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, in cadrul caruia alti cetateni sa fie implicati printr-o atitudine participativa. Astfel, de exemplu, cetateanul se va bucura de dreptul la viata prin simplul fapt ca s-a nascut, tara ca, pentru a exercita acest drept, sa fie nevoie de concursul altor cetateni. Tocmai pentru ca este asa, drepturile fundamentale din aceasta categorie pot fi grupate sub denumirea de „libertati individuale'.

Alte drepturi fundamentale au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor si de aceea pot fi pe drept cuvant cuprinse sub denumirea de „drepturi social-economice'. Acesta este cazul dreptului la munca, la asistenta sociala a salariatilor, a dreptului de proprietate privata etc. Dreptul la invatatura face si el parte din categoria drepturilor social-economice. Fara indoiala, el urmareste in primul rand ridicarea nivelului intelectual si cultural al cetateanului. Dar el are si un bine conturat aspect economic, in masura in care calificarea profesionala obtinuta prin exercitarea lui asigura cetateanului o situatie materiala mai buna.

Unele drepturi fundamentale au ca obiect exclusiv asigurarea participarii cetatenilor la conducerea statului, cum este dreptul de a alege si de a fi ales in organele r-e prezent a tive nationale sau locale, de a vota in cadrul referendumurilor etc. Tocmai pentru ca urmaresc sa asigure participarea cetatenilor la conducerea statului, aceste drepturi formeaza o categorie aparte de drepturile social-economice si de libertatile individuale, careia i s-a dat denumirea de „drepturi politice'.

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizeaza prin faptul ca pot fi exercitate de cetateni, la alegerea lor, atat in vederea asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale, cat si in scopul participarii la conducerea de stat. Un astfel de drept fundamental este, bunaoara, libertatea de asociere, care poate fi exercitata fie in scopuri politice, cum este cazul partidelor politice, fie in vederea dezvoltarii materiale sau culturale a cetatenilor, cum este cazul cooperativelor, al asociatiilor comerciale, culturale si stiintifice etc. in aceeasi categorie se grupeaza: libertatea intrunirilor, a mitingurilor, a demonstratiilor de strada, a cuvantului si a presei etc. Tinand seama de caracterul complex al obiectului lor, aceste drepturi ar putea fi pe drept cuvant cuprinse sub denumirea de „drepturi social-politice'.

Toate aceste drepturi social-politice implica posibilitatea garantata indivizilor in limitele stabilite de lege de a actiona fara constrangere in raporturile lor cu alti cetateni. Pe de alta parte, ceea ce caracterizeaza unele din aceste drepturi este faptul ca cetateanul nu le poate exercita de unul singur, asa cum este cazul drepturilor pe care le-am grupat in categoria „libertatilor individuale', ci numai in concurs cu alti cetateni, care-si exercita astfel propriul lor drept fundamental. Astfel, bunaoara, pentru exercitarea dreptului de asociere este necesara participarea activa a mai multor persoane, o simpla atitudine de neimplicare a acestora nefiind suficienta. Tocmai pentru ca au aceste caracteristici, drepturile din aceasta categorie sunt denumite adeseori si ..libertati publice'.

Trebuie sa se observe insa ca astazi, in Franta, unde, in facultatile de drept se fac cursuri avand ca obiect ..Libertatile publice', aceasta sintagma este utilizata intr-un sens foarte larg, care cuprinde si asa-zisele „libertati individuale', in acest sens, prin „libertati publice' sunt desemnate ..situatiile juridice legale si reglementare in care individul isi vede recunoscut dreptul de a actiona fara constrangere in cadrul limitelor fixate de dreptul pozitiv in vigoare si eventual determinate, sub controlul judecatorului, de autoritatea politieneasca insarcinata sa mentina ordinea publica. Acest drept este ocrotit prin o actiune in justitie, in mod esential prin infaptuirea controlului legalitatii'1.

Titlul II al Constitutiei din 1991 arc urmatoarea formulare: „Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale', intrucat aceasta Constitutie utilizeaza notiunea de „libertati', fara sa precizeze daca este vorba de libertati individuale sau publice, ea va trebui inteleasa ea incluzand ambele aceste doua categorii de libertati.

Egalitatea in drepturi trebuie privita ca o categorie distincta de drepturile fundamentale cetatenesti examinate pana acum, intrucat nu are, ca acestea, un obiect specific, objectul ei constituindu-I toate drepturile garantate de Constitutie si- de legi, a caror aplicare in conditii identice pentru toti cetatenii o asigura. Astfel, egalitatea in drepturi nu este altceva decat garantia ca cetatenii vor putea sa-si exercite toate drepturile prevazute de Constitutie, de legi si alte acte normative fara distinctie de nationalitate, rasa, religie, grad de cultura sau profesiune.

Unele clasificari mai vechi ale drepturilor fundamentale cetatenesti iau ca punct de plecare Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789. Cum aceasta Declaratie nu vorbea nimic despre „drepturile politice', se pare ca, in conceptia autorilor acesteia, ele nu erau socotite drepturi, ci modalitati de exercitare a unei functii sociale. De aceea,majoritatea scrierilor politice inspirate de Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 nu au analizat „drepturile politice' in capitolul privitor la „drepturile individuale', ci fie in legatura cu problema suveranitatii nationale2, fie cu alegerea parlamentului3. Astfel, in aceste incercari de sistematizare a drepturilor fundamentale cetatenesti nu se face referire la drepturile politice, desi tara indoiala aceste drepturi constituie mijloace esentiale pentru afirmarea personalitatii umane. Limitandu-se astfel sfera drepturilor fundamentale, se procedeaza apoi la clasificarea „drepturilor individuale' (din care se exclud „drepturile politice') in diferite categorii. Dupa o parere, „drepturile individuale' ar urma sa fie grupate in doua categorii: „egalitatea civila' si  „libertatea individuala'. Dupa o alta parere, diferitele libertati enumerate de Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789 ar putea fi reduse la trei: egalitatea, libertatea si proprietatea2.

Aceste diferite clasificari nu pot fi socotite satisfacatoare o data ce lasa in afara sferei lor de cuprindere drepturile social-economice, ca dreptul la munca, la odihna, la protectia sociala a muncii etc., a caror importanta nu poate fi contestata.

Pe de alta parte, in masura in care continua traditia Declaratiei franceze a drepturilor omului si cetateanului din 1789, lasand drepturile politice in afara notiunii de „drepturi individuale', clasificarile amintite nu pot fi socotite actuale.

La sesiunea a XXI-a a Adunarii Generale a O.N.U. din 1966, cu ocazia adoptarii celor doua proiecte de pacte ale drepturilor omului, primul privitor la „drepturile economice, sociale si culturale', iar al doilea privitor la „drepturile civile si politice' s-a tinut seama de unele critici ce s-au adus clasificarilor traditionale si, drept urmare, drepturile social-economice si cele politice au fost cuprinse in notiunea de „drepturi ale omului'. Totusi, clasificarea care sta la baza acestor pacte nu poate fi socotita pe deplin satisfacatoare. Nu numai ca egalitatea nu este incadrata intr-o categorie aparte de celelalte drepturi, dar nu se tine seama de faptul ca unele drepturi considerate sociale sau culturale au §i o latura economica, dupa cum exercitarea unor drepturi economice poate facilita accesul la cultura. De asemenea, unele drepturi; considerate „civile' de Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, cum este, bunaoara, dreptul de asociere, pot avea si o latura politica.

C. Libertatile individuale

- Dreptul Ia viata, precum si la integritatea fizica si psihica

Acest drept implica in primul rand interzicerea oricarei atingeri contrare legii venite din partea unor terti la viata fizica si psihica a oricarei persoane. Asemenea atingeri pot fi: omorul, ranirea, violentele fizice, tortura, sechestrarea, violul, amenintarea etc. A doua consecinta a recunoasterii acestui drept este interzicerea aplicarii torturii fizice sau morale si a oricarei pedepse sau tratamente inumane ori degradante de catre autoritatile de stat, precum si a pedepsei cu moartea.

Aplicarea in practica a dreptului la viata si la integritatea fizica si psihica nu este posibila fara unele limitari impuse fie de necesitatea apararii ordinei publice, fie de considerente de ordin sanitar. Astfel, pe baza legii, instantele judecatoresti pot obliga o parte din proces sa se supuna la anumite expertize sau examinari care presupun o interventie pe .corpul eelui vizat, organele politienesti pot recurge la alcooltcst etc. De asemenea, o lege care ar prescrie vaccinarea obligatorie ca masura preventiva impotriva raspandirii unor boli sau tratamente obligatorii pentru toxicomani sau alcoolici nu ar putea fi socotita neconstitutionala.

O problema foarte discutata si discutabila este aeeea de a sti cand incepe sa fie operant si cand inceteaza dreptul la viata si la integritatea fizica.

Daca se pleaca de la. adagiul latin: infans conceplus pro jam natus habetur si de la conceptiile bisericii romano-catolice, atunci intreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui sa fie admise decat in cazuri extreme (de exemplu, atunci cand viata mamei ar fi in pericol).

De asemenea, daca dreptul la integritatea fizica ar fi interpretat in mod absolut, interventiile chirurgicale ar fi imposibile atunci cand bolnavul, in stare de inconstienta, nu-si poate da consimtamantul.

In sfarsit, daca s-ar considera ca dreptul fiecaruia la integritate fizica se prelungeste si dupa moarte, preluarea autoritara in scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi ilegala, ca si utilizarea pentru disectii a cadavrelor.

Un corolar al dreptului la viata si la integritatea fizica sau psihica este dreptul persoanei, prevazut de art.26 al Constitutiei Romaniei din 1991, de a dispune de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri. In stransa legatura cu aceasta prevedere, Constitutia stabileste ca familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti, precum si pe egalitatea acestora (art.44). Constitutia adauga ca conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila.

Pentru ocrotirea integritatii psihice a persoanelor impotriva unor imixtiuni din afara facute in special ca urmare a dezvoltarii tehnicii moderne, un drept nou a fost consacrat: dreptul la viata intim?, familiala si privata (art.26,1). Desi, Constitutia a libelat aceasta prevedere sub forma unei obligatii a statului, stabilind ca „autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata', ceea ce ea a urmarit in realitate a fost sa creeze un drept fundamental al persoanei opozabil nu numai autoritatilor publice, ci si simplilor particulari.

- Dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum si de libera circulatie atat in tara, cat si in strainatate

Potrivit art.25 al Constitutiei, fiecarui cetatean ii este asigurat dreptul de a-si stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate din tara, precum si de a emigra si de a reveni pe teritoriul ei. Constitutia mai prevede ca „Dreptul la libera circulatie, in tara si strainatate, este garantat. Legea stabileste conditiile exercitarii acestui drept'.

Desi Constitutia garanteaza libertatea de circulatie atat in tara, cat si in strainatate, este evident ca aceasta garantie este operanta numai pentru teritoriul Romaniei, caci statul roman nu este in masura sa impiedice restrangerea de catre un stat strain a dreptului de circulatie pe propriul teritoriu, in aceste conditii, tot ceea ce statul roman poate garanta cetatenilor sai este dreptul la obtinerea unui pasaport.

in ceea ce priveste reglementarea prin lege a conditiilor de exercitare a dreptului de circulatie, ea variaza in functie de modalitatile in-eare deplasarea se efectueaza. Astfel, vom avea norme pentru circulatia rutiera, pentru transporturile pe cai ferate, aeriene, navale etc., fiecare cu specificul lor.

- Siguranta

Englezii numesc acest drept „habeas corpus' si inteleg prin aceasta sintagma garantia data de Constitutie fiecarui cetatean, potrivit careia, o data arestat sau retinut, va fi deferit tara intarziere unui juriu, chemat, sa pronunte fie punerea in libertate a invinuitului, fie mentinerea lui in stare de detentie.

Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 a ridicat „siguranta' la rangul unui drept fundamental de valoare universala. In articolul , Declaratia a prevazut „Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, detinut, decat in cazurile determinate de lege si potrivit formelor prevazute de

Plecand de la definitia Declaratiei drepturilor omului si cetateanului din 1789, astazi prin „siguranta' ca drept fundamental se intelege garantia data de Constitutie cetatenilor si tuturor persoanelor aflatoare pe teritoriul statului impotriva oricaror forme abuzive de represiune si, in special, impotriva oricaror masuri arbitrare ale organelor de stat avand ca obiect privarea lor de libertate prin arestare sau detentie.

„Siguranta' este consacrata de Constitutia Romaniei din 1991 in art.23. care prevede:

..(1) Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.

(2)   Perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute.de lege.

(3)  Retinerea nu poate depasi 24 de orc.

(4)  Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru
o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitatii mandatului, arestatul se poate
plange judecatorului, care este obligat sa se pronunte prin hotarare motivata.
Prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de judecata.

(5)  Celui retinut sau arestat i se aduc la cunostinta, in limba pe care
o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt
termen; invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales
sau numit din oficiu,

(6)   Eliberarea celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele
acestor masuri au disparut.

(7)   Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune.

(8)   Pana   la  ramanerea   definitiva   a   hotararii  judecatoresti   de
condamnare, persoana este considerata nevinovata.

(9) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile
si in temeiul legii.

inteleasa astfel, „siguranta' presupune asezarea la baza sistemului de drept a catorva principii esentiale si anume:

- Principiul legalitatii incriminarilor si pedepselor. Menit sa impiedice organele judiciare sau executive ale statului de a recurge la acte de represiune arbitrare, acest principiu a fost consacrat in art.23(9) al Constitutiei din 1991, citat mai sus.

- Principiul independentei justitiei, pe care-1 vom analiza intr-un capitol ulterior.

- Garantarea dreptului de aparare. Consacrand acest drept, Constitutia din 1991 precizeaza (art.24,2): „in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu'.

- Interdictia infiintarii de jurisdictii de exceptie, in aceasta privinta, art.125 al Constitutiei din 1991 prevede: „Este interzisa infiintarea de instante extraordinare.

- Principiul neretroactivitatii, definit dupa cum urmeaza de art,15(2) al Constitutiei noastre: „Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile.

Neretroactivitatea legilor este un principiu, a carui consacrare constitutionala este esentiala pentru siguranta indivizilor. Aceasta pentru ca desfasurarea normala a activitatii lor ar fi primejduita daca actele si faptele lor, considerate legale in momentul savarsirii, ar putea fi declarate ulterior ilegale si, in consecinta, sanctionate penal sau declarate nevalabile si lipsite de efecte juridice.

Constitutia nu prevede decat o singura exceptie de la acest principiu: legea penala mai favorabila. Formularea in aceasta privinta a art.]5(2) al Constitutiei nu apare suficient de circumstantiata insa ca urmare a faptului ca normala desfasurare a vietii sociale face sa fie necesare si alte exceptii de la neretroactivitatea legilor decat cea prevazuta de Constitutie.

Intr-adevar, o categoric de legi, carora doctrina juridica le recunoaste in generai un efect retroactiv, este cea a legilor interpretative. Legile interpretative se,caracterizeaza prin faptul ca nu stabilesc reguli juridice noi, ci se marginesc sa precizeze sau sa lamureasca intelesul obscur sau indoielnic al unor legi anterioare, intrucat legea interpretativa face un singur corp cu legea interpretata, se considera in general ca ea produce efecte juridice din momentul in care aceasta ultima lege a intrat in vigoare.

De asemenea, o categorie de legi, carora li se recunoaste un caracter retroactiv, sunt legile de competenta si cele de procedura, intrucat se presupune ca legea noua de procedura sau de competenta cuprinde dispozitii de organizare si functionare mai bine adaptate necesitatilor sociale decat legea veche, legea noua se aplica de indata chiar proceselor puse in curgere inainte de intrarea ei in vigoare. Aceasta exceptie este o consecinta si a faptului ca dificultati de ordin practic s-ar putea ivi daca organelor judiciare create sau restructurate de legea noua li s-ar contesta dreptul de a solutiona litigiile puse irr curgere inainte de momentul crearii sau restructurarii lor. Aplicarea principiului ne retroactivi t a ti i legilor in aceste cazuri ar duce Ia consecinta ca un timp mai mult sau mai putin indelungat ar fi necesar sa se asigure functionarea de organe paralele pentru indeplinirea aceleiasi functii etatice, ceea ce ar reprezenta o risipa de forte de munca si cheltuieli inutile.

In materie civila se admite indeobste ca legea noua nu poate aduce atingere valabilitatii actelor juridice legal incheiate inainte de intrarea ei in vigoare, nici nu poate atasa faptelor materiale juridice deja consumate in acel moment alte efecte juridice decat cele prevazute de legea veche.

Daca legea noua nu poate aduce atingerea valabilitatii actelor juridice deja incheiate si situatiilor contractuale, in schimb ea poate sa influenteze efectele juridice viitoare ale situatiilor necontractuale intervenite anterior intrarii ei in vigoare. Numai dispozitiile de ordine publica ale legii noi se vor putea aplica efectelor viitoare ale situatiilor contractuale nascute sub imperiul legii vechi, caci, in acest caz, interesul general prevaleaza.

- Inviolabilitatea domiciliului si a resedintei

Acect drept fundamental asigura indivizilor posibilitatea de a-si folosi nestingheriti locuinta, astfel incat nimeni sa nu poata patrunde in domiciliul sau resedinta lor fara ca ei sa consimta la aceasta.

Art.27(2) al Constitutiei noastre din 1991 prevede ca de la aceasta regula se poate deroga prin lege in urmatoarele situatii:

-   pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti;

-   pentru inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane;

-   pentru apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice;

-   pentru prevenirea unei epidemii sau a raspandirii ei.

in punctele 3 si 4 ale aceluiasi articol, Constitutia adauga ca perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat, adica de judecator sau procuror (v. art.133) si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege. Constitutia precizeaza totodata ca perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.

- Secretul corespondentei si al celorlalte mijloace de comunicare

Prin secretul corespondentei se intelege dreptul individului de a comunica in scris (inclusiv prin telegrame) cu alte persoane, fara ca aceste comunicari sa poata fi deschise de un tert sau de organele statului.

Avand in vedere locul tot mai important al telefoniei si radioului pentru stabilirea legaturilor intre diferitele persoane, Constitutia din 1991 a garantat si secretul convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare, ceea ce implica interzicerea interceptarii oricaror comunicari de acest fel atat de catre persoanele particulare, cat si de catre organele de stat.

Dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991 se pune intrebarea de a sti daca dispozitia art.98 al codului de procedura penala, potrivit careia garantia secretului corespondentei nu opereaza in cazul in care este necesar sa se faca o exceptie in interesul urmaririi penale, mai este sau nu aplicabila, intrucat atunci cand Constitutia a voit sa faca o exceptie de la una din inviolabilitatile prevazute de ea, a consacrat-o in mod expres, ca in art.27, pe calea aplicarii argumentului a contrario,' s-ar putea eventual sustine ca dispozitia mentionata mai sus a codului de procedura penala a fost abrogata de art.28 al Constitutiei. O asemenea concluzie ar fi insa prea severa in lumina art.17 al-Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, care interzice numai imixtiunile arbitrare sau ilegale in corespondenta indivizilor. De altfel, ea n-a fost insusita de legea nr.51/1992.

- Libertatea constiintei si libertatea religioasa

Aceasta libertate confera fiecarei persoane dreptul de a avea orice opinie sau credinta, ca si cel de a nu avea vreo credinta, persoana respectiva neputand fi constransa sa faca un act potrivnic convingerilor sale.

Libertatea religioasa este una din formele libertatii de constiinta. Ea inseamna garantia data de Constitutie persoanelor de a nu putea fi constranse sa impartaseasca o credinta pe care nu o au sau alta decat cea pe care o au.

Cu privire la libertatea constiintei, art.29 al Constitutiei prevede:

(1)   Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor
religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa
adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor
sale.

(2)   Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in
spirit de toleranta si de respect reciproc.

(6) Parintii adoptivi sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine'.

- Dreptul Ia informatie

Pentru ca o persoana sa-si poata forma o opinie cu privire (a problemele atat de complexe ale lumii moderne este necesar sa i se asigure accesul Ia biblioteci, arhive, documente oficiale etc.. De aceea, dreptul persoanei, prevazut de art.31 al Constitutiei, de a avea acces la orice informatie de interes public este strans legat de libertatea constiinte}.




intrucat art.26 al Constitutiei ocroteste viata intima, familiala si privata, articolul ei 27 a limitat sfera lui de aplicatie la informatiile de interes public.

D. Drepturi social-economice

- Dreptul la munca

Prin dreptul la munca se intelege garantia constitutionala, in temeiul careia fiecarui cetatean i se asigura posibilitatea de a-si alege liber profesia si locul de munca, precum si de a desfasura, potrivit pregatirii si capacitatii sale, in conditii corespunzatoare de securitate si igiena, o activitate in domeniul economic, administrativ, social sau cultural remunerata echitabil.

Dupa cum se vede, dreptul la munca se infatiseaza sub mai multe aspecte.

in primul rand, el garanteaza libertatea muncii, adica dreptul fiecaruia de a-si alege liber profesia si locul de munca, excluzand munca fortata. Conform art.39 al Constitutiei, nu constituie insa munca fortata:

-   serviciul cu caracter militar sau activitatile desfasurate in locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu presteaza serviciul militar obligatoriu din motive religioase;

-   munca unei persoane condamnate, prestata in conditii normale, in perioada de detentie sau de libertate conditionata;

-   prestatiile impuse de situatia creata de calamitati ori de alt pericol, precum si cele care fac parte din obligatiile civile normale stabilite de lege.

in legatura cu partea finala a acestui articol al Constitutiei, trebuie sa se observe ca ea este atat de larg formulata, incat se poate spune ca se lasa legiuitorului ordinar o libertate aproape deplina in reglementarea exceptiilor de la principiul interzicerii muncii fortate.

in al doilea rand, dreptul la munca presupune obligatia pentru stat si organele sale de a lua masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai adecvat (art.43), adica locuri de munca remunerate corespunzator conditiilor economice generale ale tarii (art.38,2 din Constitutie).

in al treilea rand, dreptul la munca implica obligatia pentru stat si organele sale de a legifera si de a aplica masuri de protectie sociala a muncii, cum sunt cele privitoare la securitatea si igiena desfasurarii ei, la regimul de munca al femeilor si al tinerilor, la repausul saptamanal, la concediul de odihna platit, la stabilirea de conditii speciale de efectuare pentru muncile grele, la dreptul la pensie, la concediul de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatile sanitare de stat, la ajutorul de somaj si la orice alte forme de asistenta sociala, prevazute de lege.

in sfarsit, ca. urmare a rolului deosebit de important ce revine sindicatelor in lumea moderna in directia promovarii intereselor profesionale ale salariatilor in raporturile lor cu agentii economici, dreptul la munca se concretizeaza si in libertatea de a recurge la negocieri colective in vederea stabilirii conditiilor de munca si, drept urmare, in consacrarea constitutionala a caracterului obligatoriu al conventiilor colective (art.38,3).

Acest caracter al conventiilor colective de munca se oglindeste de asemenea in art.15 al legii nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, precum si in art.13 al legii nr.13/1991 pentru solutionarea conflictelor colective de munca. Ultimul articol prevede ca: „In cazul in care in urma dezbaterilor se ajunge la un acord cu privire la solutionarea conflictului colectiv de munca, acesta este obligatoriu pe intreaga durata stabilita si pentru toate partile intre care a avut loc conflictul de munca'.

- Dreptul la ocrotirea sanatatii

Independent de calitatea de angajat a unei persoane, Constitutia garanteaza fiecaruia dreptul la ocrotirea sanatatii (art.33). In acest scop, statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si sanatatii publice, pentru organizarea prin lege a asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente, maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale, precum si a altor masuri de protectie a sanatatii fizice si mintale a persoanei.

- Dreptul la greva

Greva, adica incetarea concertata a muncii, hotarata de colectivitatea salariatilor, este o masura de presiune economica temporara utilizata in scopul imbunatatirii conditiilor de munca a acestora1.

Arma redutabila de lupta impotriva patronatului, greva apare ca un ultim remediu la indemana salariatilor in vederea apararii intereselor lor profesionale si economice. Succesul ei depinde de acordul prealabil al muncitorilor de a inceta lucrul de-a lungul unei anumite perioade de timp si totodata de posibilitatile lor materiale de a o continua.

Art.40 al Constitutiei din 1991 recunoaste dreptul la greva, dar prevede totodata ca legea stabileste conditiile si limitele exercitarii acestui drept, ca si garantiile necesare asigurarii serviciilor esentiale ale societatii,

in spiritul art.40 al Constitutiei, doua categorii principale de limitari pot fi aduse exercitarii dreptului la greva.


O prima categorie de asemenea limitari rezulta din insusi scopul urmarit prin organizarea grevelor. Avand in vedere ca finalitatea grevelor este imbunatatirea conditiilor de munca ale salariatilor, consecinta este ca ele trebuie sa aiba un caracter profesional. Plecand de la aceasta idee, art.40(l) al •Constitutiei a prevazut ca salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si sociale, dispozitie care conduce la concluzia ca, in spiritul acestui articol, grevele facute in scop politic sunt interzise.

Numai ca, in practica, de multe ori grevele au atat un caracter profesional, economic si social, cat si o dimensiune politica. Acesta este cazul ori de cate ori pe langa imbunatatirile solicitate de la patroni, obiectivul unei greve va fi de a constrange pe guvernanti sa ia anumite masuri de competenta lor.

O a doua categorie de limitari ale dreptului la greva sunt determinate de considerente legate de necesitatea mentinerii ordinii publice. Tinand seama de acest imperativ al desfasurarii normale a vietii sociale, art.40(2) al Constitutiei prevede ca legea stabileste conditiile si limitele exercitarii dreptului la greva, precum si garantiile necesare exercitarii serviciilor esentiale pentru societate, in prezent, aceste conditii sunt stabilite de Legea nr.15 din 11 februarie 1991 pentru solutionarea conflictelor colective de munca.

- Dreptul de proprietate privata

Ca urmare a unei lipse de sistematizare, proprietatea face obiectul de reglementare atat al titlului II, capitolul II. al Constitutiei noastre din 1991 (art.41), cat si al titlului ei IV (art.135). Pe de alta parte, reglementarile Constitutiei din 1991 in aceasta materie nu sunt intotdeauna destul de precise.

Din confruntarea articolelor citate ale noii Constitutii rezulta ca, in spiritul lor, proprietatea este, in sistemul nostru de drept, de doua feluri: publica si privata.

in sensul art.!35(3 si 5) al Constitutiei, proprietatea publica se caracterizeaza prin faptul ca apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale si este inalienabila. Aceasta definitie exclude din categoria proprietatii publice bunurile apartinand domeniului privat al statului, a caror gestiune este supusa, cel putin in principiu, regulilor dreptului privat, astfel incat pot fi, tot in principiu, instrainate in conditiile codului civil.

In legatura cu distinctia mentionata a Constitutiei, este necesar sa se observe ca, desi in dreptul administrativ se face o delimitare intre domeniul public si cel privat1 ale statului, acest mod de a proceda nu duce la consecinta ca regimul dreptului civil este integral si fara exceptii aplicabil asa-numitului domeniu privat al statului. Aceasta pentru simplul motiv ca functionarii de stat, care administreaza bunurile apartinand domeniului privat al statului nu actioneaza pe riscul lor, ci angajeaza responsabilitatea colectivitatii pe care o reprezinta si isi desfasoara activitatea in vederea asigurarii bunului mers al unor* servicii publice, iar nu a satisfacerii unor interese personale. Ca urmare, dreptul pozitiv supune adeseori participarea in circuitul civil a bunurilor apartinand domeniului privat al statului unor reguli care constituie particularisme in raport cu cele ale codului civil (de exemplu, vanzarea prin licitatie publica a unor bunuri apartinand domeniului privat al statului).

Trebuie sa se sublinieze de asemenea ca punctul 5 al art.135 al Constitutiei apare inca de pe acum prea categoric formulat. Acest punct prevede: „Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii, ele pot fi date in administrarea regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate sau inchiriate'. Se pune insa intrebarea daca aceasta dispozitie constitutionala nu va putea fi in viitorul apropiat o piedica in evolutia spre privatizare a economiei nationale, care presupune trecerea unor bunuri, care astazi sunt proprietate publica, in proprietatea particularilor. In orice caz, desfasurarea normala a vietii economice impune ca, la un moment dat. anumite bunuri, care formeaza obiectul proprietatii publice, sa fie instrainate in conditiile stabilite de lege (de exemplu, vanzarea la licitatie publica a unor utilaje uzate etc.). O asemenea lege ar risca insa sa fie considerata neconforma Constitutiei, o data ce aceasta admite cel mult inchirierea sau concesionarea bunurilor din proprietatea publica.

Faptui ca insasi Constitutia face o bine definita distinctie intre proprietatea publica si cea privata duce la concluzia ca dispozitia ei, potrivit careia dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului sunt garantate (art.41) se refera exclusiv la dreptul de proprietate privata al persoanelor fizice sau juridice altele decat statul sau unitatile administra tiv-teritoriale. Aceasta interpretare este fireasca, intrucat reglementarea citata figureaza in capitolul privitor la ..drepturile si libertatile fundamentale', care. evident, nu pot apartine decat indivizilor. Pe de alta parte, nu se poate pune problema instituirii unor garantii de stat impotriva statului insusi.

In legatura cu art.41 al Constitutiei se poate spune, prin urmare, ca garantiile instituite de el opereaza numai in cazul dreptului de proprietate al persoanelor fizice si al eelor juridice altele decat statul si unitatile administra tiv-teritoriale. Desi punctul l al articolului citatvorbcste de ..dreptul de proprietate' in general, in realitate insa celelalte prevederi ale acestui articol se refera exclusiv la dreptul de proprietate privata.

Cu privire la proprietatea privata, art.!35(6) al Constitutiei prevede ca ea este inviolabila. Aceasta inseamna ca, o data dobandit in mod legal, un bun face parte definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioara putand cel mult sa modifice conditiile in care aeesta isi exercita dreptul, dar nu sa-i afecteze insasi substanta. Avand in vedere ca. potrivit art.!5(2) al Constitutiei din 1991, legea dispune numai pentru viitor, consecinta este ca legea noua nu va putea modifica insusi continutul dreptului de proprietate deja dobandit conform legii vechi. Astfel, tot ceea ce va putea'face legea noua este de a stabili conditii schimbate si limite pentru exercitarea acestui drept, in acest sens trebuie interpretat art.41(l) al Constitutiei, potrivit caruia: „Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege'. De exemplu, in momentul in care X a cumparat un teren intravilan, dispozitiile legale in vigoare permiteau construirea in cartierul rspectiv a unor cladiri cu un singur nivel. Ulterior intervine o dispozitie legala noua care nu admite in zona respectiva decat constructii ce trei nivele. Aceasta dispozitie noua nu aduce atingere insusi dreptului de proprietate dobandit de X, care ramane in continuare proprietar al terenului. Numai conditiile de exercitare a acestui drept au fost limitate, ceea ce nu contravine principiului inviolabilitatii proprietatii private, ci apare doar ca o reglementare destinata sa asigure o utilizare a ei mai conforma cu interesele generale.

insasi Constitutia stabileste anumite limite atat continutului, cat si exercitiului dreptului de proprietate privata.

In legatura cu continutul acestui drept. Constitutia enumera o serie de bunuri care nu pot forma obiectul lui. Conform art.135(4), aceste bunuri sunt: bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valoriticabil si acelea care pot fi folosite in interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite prin lege, despre care Constitutia prevede ca fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

in ceea ce priveste exercitiul dreptului de proprietate privata, el este supus, potrivit Constitutiei. Ia doua limitari principale.

in primul rand. Constitutia prevede ca, pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare. cu obligatia de a despagubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritatii.

In al doilea rand, Constitutia stabileste ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, ca si a obiceiului, revin proprietarului.

Potrivit Constitutiei, doua garantii principale sunt menite sa ocroteasca dreptul la proprietatea privata:

a) Nici o expropriere, adica nici un act de trecere fortata a unui bun din
proprietatea unei persoane determinate in proprietatea statului, nu este admisa
decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita conform legii, cu o dreapta
si prealabila despagubire.

Dupa cura se vede, spre deosebire de. Constitutia din 1866, care enumera limitativ cazurile de utilitate publica si de Constitutia din 1923 care prevedea ca, in afara de cazurile specificate de ea, alte cazuri de utilitate publica vor trebui stabilite prin legi votate cu o majoritate de doua treimi, Constitutia din 1991 se margineste sa prevada ca precizarea cauzelor de utilitate publica se va face, prin lege, ceea ce constituie o garantie mai putin conturata in raport cu cele instituite prin constitutiile din 1866 si 1923. Ulterior, aceasta lege a si fost adoptata. Este vorba de legea nr.33/1994.

b) Averea dobandita licit nu poate fi confiscata, iar caracterul licit al
dobandirii se prezuma.

intrucat, conform Constitutiei, numai averea dobandita ilicit poate fi supusa confiscarii, consecinta este ca, in prezent, o asemenea sanctiune nu este aplicabila decat ca masura de siguranta, conform art.118, pct.b al codului penal, in aceasta privinta, insasi Constitutia prevede ca, in conditiile legii, pot fi confiscate bunurile destinate, fqlosite sau rezultate din infractiuni ori contraventii. Formularea Constitutiei este insa defectuoasa, caci, de fapt, nu este vorba de bunuri destinate ori folosite din infractiuni, ci de bunuri care au servit sau care au fost destinate sa serveasca la savarsirea unor infractiuni, precum si, - asa cum prevede art.118 al codului penal, - de lucruri produse prin fapte prevazute de legea penala, de lucruri dobandite prin savarsirea infractiunii daca nu sunt restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia sau de lucruri detinute in contra dispozitiilor legale1.

- Dreptul de mostenire

Dreptul de mostenire este un corolar al dreptului de proprietate privata. Acest din urma drept nu ar putea constitui un Stimulent pe deplin eficient al activitatii productive a indivizilor daca bunurile care formeaza obiectul lui n-ar putea fi transmise succesorilor celui care le-a dobandit. De aceea, art.42 al Constitutiei garanteaza dreptul la mostenire.

- Dreptul la invatatura

Ca si dreptul la munca, dreptul la invatatura se infatiseaza sub mai multe aspecte.

in primul rand, el asigura fiecarui cetatean posibilitatea de a-si alege asezamantul scolar sau profesional la care intelege sa se instruiasca.

In al doilea rand, acest drept da cetatenilor posibilitatea de a invata pe altii, ceea ce inseamna ca, in spiritul lui, invatamantul nu este un monopol de stat. in aceasta privinta, art.32(5) al Constitutiei este foarte explicit, atunci cand prevede ca: „Institutiile de invatamant, inclusiv cele particulare, se infiinteaza si isi desfasoara activitatea in conditiile legii'.

in sfarsit, dreptul la invatatura implica obligatia pentru stat de a organizainva ta mantulgeneral obligatoriu,invatamantul liceal si cel profesional, invatamantul superior si alte forme de instructie si de perfectionare.

Dreptul la invatatura asigura cetateanului libertatea de a se instrui sau nu, numai atunci cand este vorba de invatamantul liceal, profesional sau superior, in schimb, potrivit art.32(l) al Constitutiei, invatamantul general este obligatoriu.

in ceea ce priveste conditiile in care se desfasoara invatamantul, Constitutia stabileste principiul ca: „invatamantul de toate gradele se desfasoara in limba romana'.

De la acest principiu, Constitutia face doua exceptii:

in primul rand, ea admite ca, in conditiile legii, invatamantul se poate desfasura si intr-o limba de circulatie internationala.

in al doilea rand, Constitutia garanteaza dreptul minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si de a se instrui in aceasta limba, urmand ca modalitatile de exercitare a acestui drept sa fie stabilite de lege.

Conform Constitutiei, invatamantul de toate gradele poate fi de stat sau particular.

in timp ce pentru invatamantul particular, Constitutia s-a marginit sa prevada ca el se organizeaza si se desfasoara in conditiile legii, pentru invatamantul de stat, ea a consacrat doua reguli care-i sunt specifice.

O prima regula este ca invatamantul de stat este gratuit, potrivit legii, ceea ce inseamna ca, in cadrul acestei forme de invatamant nu pot fi percepute nici taxe de frecventa, nici taxe de examene. Dar invatamantul de stat poate fi mai gratuit pentru unii decat pentru altii ca urmare a sistemului de acordare a burselor, care nu cuprinde totalitatea elevilor sau a studentilor, ci numai pe cei merituosi si mai putin instariti.

O a doua regula prevede ca, in scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege. in aceasta regula, notiunea de scoala cuprinde numai invatamantul general si preuniversitar. traditia dezvoltata in aceasta privinta in tara noastra necunoscand obligatia de a se organiza in.institutiile de nivel superior, fara nici o distinctie, forme de invatamant religios.

O ultima regula aplicabila numai invatamantului de stat garanteaza autonomia universitara, adica dreptul pentru fiecare institutie de invatamant superior de a-si alege propria conducere, de a-si stabili singura programele de invatainant si de a decide independent asupra modului de utilizare a mijloacelor ei financiare. Este evident ca aceasta regula nu se refera Ia invatamantul particular, pentru care autonomia este de Ia sine inteleasa.

- Dreptul celui vatamat intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, de a obtine recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei (art40 al Constitutiei)

Drepturile social-economice se caracterizeaza prin faptul ca au ca obiect asigurarea dezvoltarii materiale, morale sau culturale a cetatenilor. Cum drepturile subiective sunt puteri garantate de lege in vederea promovarii unui interes personal direct, care are pentru titularul dreptului o valoare fie materiala, fie morala, in mod firesc dreptul analizat in acest loc va trebui incadrat in categoria drepturilor social-economicc.

Constitutia din 1991 subordoneaza exercitarea dreptului prevazut in articolul ei 48 urmatoarelor conditii;

a)   In primul rand, este necesar sa se faca dovada vatamarii unui drept subiectiv. Prin urmare, vatamarea unui simplu interes nu va fi suficienta pentru ca garantia constitutionala sa devina operanta.

b)   In al doilea rand, vatamarea dreptului subiectiv trebuie sa fi fost cauzata de o autoritate publica. Tinand seama de art.80 al Constitutiei, precum si de faptul ca aceasta include in titlul „Autoritatile publice' atat Parlamentul, cat si pe Presedintele Republicii, Guvernul, administratia publica locala, instantele judecatoresti si ministerul public, concluzia ce se impune este ca dispozitiile  art.48  su-nt aplicabile  in  cazul vatamarilor  aduse  drepturilor subiective ale persoanelor de oricare dintre organele statului.

c)       in al treilea rand, vatamarea dreptului subiectiv sa se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, intrucat art.48 al Constitutiei admite ca acte administrative pot emite nu numai autoritatile administrative, ci si alte organe de stat, este evident ca, in masura in care organele de conducere ale camerelor Parlamentului sau un organ judecatoresc ar emite un asemenea act (de exemplu, numirea sau demiterea unui functionar in cadrul aparatului lor administrativ), garantia constitutionala instituita in acesta privinta devine operanta. Trebuie observat insa ca, spre deosebire de Constitutia din 1923, potrivit careia contenciosul administrativ era de competenta puterii judecatoresti, Constitutia din 1991 abatandu-se de la o traditie glorioasa a dreptului nostru (v. Monumentala lucrare a profesorului C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ. Bucuresti, 1936), a lasat o deplina libertate ca, prin lege organica, sa se stabileasca daca litigiile declansate pe baza articolului ci 48 urmeaza a fi solutionate de instantele judecatoresti sau sa fie date in competenta unor tribunale administrative, intrucat insa art.21 al Constitutiei asigura oricarei persoane accesul liber la justitie pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime, organul de stat caruia cel vatamat intr-un drept al sau i se poate adresa confornvart.48 citat, va trebui sa intruneasca toate caracteristicile unui organ jurisdictional si, in special, sa se bucure de independenta in solutionarea litigiilor si sa urmeze o procedura apropiata de cea judiciara. Totodata, pentru ca principiul accesului liber la justitie sa fie respectat, va fi necesar ca hotararile acestui organ sa poata fi atacate cu, recurs in fata unei instante judecatoresti propriu-zise.

- Liberul acces Ia justitie

Un drept soci a l-econom ic, destinat sa faca posibila promovarea unor interese fie materiale, fie morale ale indivizilor, este liberul acces la justitie.

Cu privire la acest drept, art.21 al Constitutiei prevede;  -

„(1) orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept'.

Liberul acces la justitie nu este reglementat de Constitutia noastra in capitolul II al titlului ei II, capitol intitulat ..Drepturile si libertatile fundamentale', ci in capitolul I al aceluiasi titlu ca un principiu comun atat pentru drepturile, cat si pentru indatoririle fundamentale. Totusi, liberul acces la justitie trebuie considerat un adevarat drept fundamental, caci el se analizeaza ca o facultate de vointa garantata persoanei de insasi Constitutia, facultate careia ii corespunde obligatia pentru stat de a desfasura o activitate jurisdictionala. Asa fiind, ar fi fost firesc ca reglementarea liberului acces la justitie sa se faca de Constitutie in cadrul capitolului privitor la drepturile si libertatile fundamentale, iar nu in alta parte, si anume alaturi de celelalte drepturi soci a l-politice, o data ce el poate servi individului atat pentru promovarea intereselor materiale sau culturale, cat si in cadrul participarii la conducerea de stat

Sursa de inspiratie a reglementarilor continute de art.21 al Constitutiei noastre o constituie art.8 al Declaratiei universale a drepturilor omului care prevede:

„Orice persoana are dreptul sa se adreseze in mod efectiv instantelor judiciare competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale care ii sunt recunoscute prin Constitutie sau prin lege'.

Aceasta dispozitie principiala a fost dezvoltata in urmatorii termeni de pactul international cu privire la drepturile omului, ratificat de Romania la data de 20 noiembrie 1974:

 „Statele parti la prezentul Pact se angajeaza:

a)    sa garanteze ca orice persoana ale carei drepturi sau libertati recunoscute in prezentul Pact au fost violate va dispune de posibilitatea unei plangeri efective, chiar atunci cand incalcarea a fost comisa de persoane actionand in exercitiul functiilor lor oficiale;

b)    sa garanteze ca autoritatea competenta, judiciara, administrativ-legislativa sau orice alta autoritate competenta potrivit legislatiei statului, va hotari asupra drepturilor persoanei care formuleaza plangerea si sa ofere posibilitati de recurs jurisdictional;

c)          sa garanteze ca autoritatile competente vor da urmare oricarei plangeri care a fost recunoscuta ca justificata.

Comparand dispozitiile documentelor internationale cu art.21 al Constitutiei noastre se poate constata ca, in timp ce primele garanteaza liberul acces la justitie numai in vederea valorificarii drepturilor subiective, ultimul il consacra si atunci cand se urmareste valorificarea unor interese legitime.

Cu alte cuvinte, art. al Constitutiei asigura liberului acces la justitie o sfera de aplicatie mai larga decat cea prevazuta de cele doua documente internationale mentionate.

Aceasta sfera este mai larga si daca art.21 al Constitutiei este raportat Ia articolul ei 48(1), potrivit caruia o conditie pentru ca actul administrativ al autoritatii publice sa poata fi anulat sau paguba sa fie reparata este sa se dovedeasca vatamarea unui drept.

Fata de aceste .reglementari divergente si tinand seama de faptul ca, in cadrul procesului civil, actiunile in justitie sunt puse la dispozitia celor interesati, ca regula generala, pentru a cere instantelor judecatoresti sa ocroteasca drepturile /or, obligand pe cei care le-au incalcat sa le respecte sau sa le recunoasca, intrebarea ce se pune este: in conditiile actuale ale legislatiei noastre, este oare posibil ca dispozitia art.21 al Constitutiei, potrivit careia ori de cate ori se invoca un interes legitim, liberul acces la justitie este garantat, sa fie aplicata cu consecventa ?

Pentru a raspunde la acesta intrebare, trebuie sa plecam de la constatarea ca dreptul nostru cunoaste unele cazuri cand interesele personale sunt ocrotite de lege pe calea unei actiuni Injustitie puse la dispozitia partilor. Astfel de exemplu, potrivit codului familiei, atat adoptatul, cat si parintii lui firesti, institutiile de ocrotire, autoritatea tutelara si orice organe ale administratiei publice, dispun de o actiune in justitie pentru a cere desfacerea infierii, daca aceasta desfacere este in interesul infiatului. Dupa cum rezulta din insusi textul acestui articol, pe calea prevazuta de el nu se valorifica un drept, ci un interes. Pentru a da inca un exemplu, ne vom referi la asa-numitele actiuni populare, cum sunt cele prevazute de art.12 al legii nr.68/1992 sau de art.ll(2) si art.36 din legea nr.69/1992, care recunosc oricarui cetatean, chia daca el nu dovedeste un interes personal direct, dreptul de a introduce contestatii in justitie impotriva candidaturilor depuse la alegerile pentru Camera deputatilor si Senat sau pentru functia de Presedinte al Republicii.

Dupa cum se poate constata din aceste exemple, in dreptul nostru, pentru ca un simplu interes sa poata fi valorificat in justitie, este necesar ca o prevedere legala expresa sa-1 protejeze prin crearea unei actiuni specifice in fata instantelor judecatoresti, in aceasta privinta, V.M.Ciobanu a aratat ca: „Prima dintre conditiile de exercitiu ale actiunii este aceea de a afirma existenta unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat. Reamintim ca actiunea poate avea ca obiect nu protejarea unui drept, ci a unui interes legitim care nu se poate realiza decat pe calea justitiei. In aceste cazuri legea ingaduie in mod expres celui interesat sa recurga la actiune.

In lumina precizarilor facute mai sus, concluzia ce se impune este ca, atunci cand Constitutia, in art.21, a prevazut ca se garanteaza persoanelor accesul liber la justitie pentru apararea intereselor lor legitime, a recurs la o formulare prea larga, caci, in realitate, cel vatamat intr-un interes al sau legitim nu are intotdeauna deschisa calea unei actiuni in justitie, ci numai in cazurile in care legea instituie in mod expres o asemenea cale.

Tocmai pentru ca este asa, Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecatoreasca (art.2, alin.l) a prevazut: „Instantele judecatoresti infaptuiesc justitia in scopul apararii si realizarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, precum si a celorlalte drepturi si interese legitime deduse judecatii', formulare in care specificarea „deduse judecatii' urmareste sa sublinieze ca nu toate interesele legitime sunt protejate printr-o actiune injustitie, ci numai cele pentru care legea cuprinde o prevedere expresa in acest sens.

O prelungire a liberului acces la justitie este dreptul persoanei de a 11 judecata echitabil, garantat de art.6 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor.omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma la 4 noiembrie 1950. Acest articol prevede la punctul l ca „orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa'.

Constitutia noastra din 1991 nu include in textul sau un articol cu un continut identic eu cel al art.6 din Conventia citata. Nu este mai putin adevarat ca dreptul la un proces echitabil este consacrat de aceasta Constitutie pe cale indirecta, prin faptul ca, in capitolul VI al titlului III. intitulat „Autoritatea judecatoreasca', ea organizeaza justitia pe baza principiului independentei ei, interzice infiintarea de instante extraordinare, prevede ca sedintele de judecata sunt publice etc.

Dreptul partii la o judecata echitabila arc ca obiect stabilirea unor garantii cat mai eficiente ca procedura de solutionare a litigiilor va duce la aplicarea impartiala a legii. Dar aceasta nu inseamna ea judecatorul este obligat sa verifice daca legea este echitabila, adica conforma spiritului de justitie dominant la un moment dat intr-o colectivitate. El va trebui sa aplice legea chiar daca are sentimentul ca ea este inechitabila.

E. Drepturi politice

Dat fiind ca sfera notiunii de „drepturi politice' se limiteaza la acele drepturi fundamentale care au ca obiect exclusiv participarea cetatenilor la conducerea statului, in aceasta categorie urmeaza sa fie grupate urmatoarele drepturi:

-  dreptul de a alege reprezentanti in Parlament;

-  dreptul de a alege pe Presedintele Republicii;

-  dreptul de a vota in cadrul rcferendumurilor;

-  dreptul de a initia, impreuna cu numarul de cetateni cu drept de vot prevazut de art.73 al Constitutiei si in conditiile acolo stabilite, adoptarea. modificarea sau abrogarea unei legi ordinare sau organice;

-  dreptul de a initia, impreuna cu numarul de cetateni eu drept de vot prevazut de art.146 al Constitutiei si in conditiile acolo stabilite, revizuirea Constitutiei;


-   dreptul de a alege reprezentanti in consiliile locale si judetene;

-   dreptul de a alege primari in comune si orase;

-   dreptul de a fi ales deputat sau senator, presedinte al republicii, membru in consiliile locale sau primar in comune si orase.

Cum cele mai multe dintre aceste drepturi se exercita prin intermediul alegerilor, adeseori ele sunt desemnate printr-un singur termen: drepturile electorale ale cetatenilor.

Intrucat reglementarea legala a conditiilor in care cetatenii isi exercita drepturile electorale, ca si modul de organizare a alegerilor, au aspecte deosebit de complexe si sunt strans legate de insasi structura si functionarea organelor alese, cercetarea amanuntita a acestei reglementari va face obiectul unui paragraf special.

F. Drepturi social-politice

- Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor, precum si a creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare

Acest drept fundamentat este un corolar al libertatii de gandire, de opinie si de credinta religioasa.

Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor si a credintelor religioase nu poate fi totusi confundata cu libertatea constiintei.

intr-adevar, in timp ce libertatea de gandire, de opinii sau libertatea religioasa au ca obiect un proces ce intervine in forul intern al fiecarui individ, a carui desfasurare nestanjenita o garanteaza prin interzicerea oricarei ingerinte sau injonctiuni venite din afara, libertatea de care ne ocupam in acest loc devine operanta abia din momentul in care individul trece la manifestarea externa a gandurilor, opiniilor si credintelor sale in vederea comunicarii lor ;iltor persoane. Astfel, aceasta ultima libertate nu poate fi exercitata decat intr-un cadru colectiv, in concurs cu alte persoane.

Dezvoltarea tehnicii moderne in domeniul mijloacelor de comunicare in masa a facut ca dreptul constitutional sa fie confruntat azi cu probleme de reglementare deosebit de complexe, in special in legatura cu presa scrisa, cu transmisiile radio si televizate.

In primul rand, prin audienta foarte larga pe care o ofera exprimarii ideilor si opiniilor, aceste mijloace de comunicare sunt de natura sa exercite o influenta imensa asupra opiniei publice. Astfel, utilizarea lor abuziva poate aduce importante prejudicii drepturilor si libertatilor individuale, precum si desfasurarii pe baze democratice a vietii publice. Iata de ce orice reglementare legala in aceasta materie va trebui sa fie foarte atent cantarita, pentru a raspunde atat exigentelor promovarii libertatii de exprimare a gandurilor, a opiniilor si a credintelor religioase, cat si nevoii de a nu incuraja excesele si abuzurile.

in al doilea rand, punerea in functie a imprimeriilor moderne, a'unor posturi de radio si televiziune presupune eforturi financiare, care nu sunt la indemana oricui. Exista de aceea riscul ca mijloacele de comunicare in masa sa fie monopolizate fie de puterea politica in dauna partidelor de opozitie, fie de diferite grupuri particulare in vederea promovarii unor interese egoiste. In aceste conditii, masuri legale de ocrotire a libertatilor individuale si publice si, in general, a drepturilor si intereselor cetatenilor devin necesare.

In functie de tendintele lor mai autoritare sau mai liberale, reglementarile legale in materie de presa se pot grupa in lumina dreptului comparat in doua sisteme principale: regimul preventiv si cel represiv.

- Regimul preventiv se caracterizeaza prin faptul ca permite autoritatilor publice competente luarea unor masuri pentru a preintampina comiterea unor delicte de presa sau producerea, prin intermediul acesteia, a unor efecte daunatoare intereselor considerate generale.

Asemenea masuri preventive sunt:

Autorizarea prealabila ca o conditie pentru ca o publicatie sa poata aparea, fie ea ziar, revista, carte etc.;

Cautiunea, adica obligatia stabilita in'sarcina editorilor, a ziaristilor, a scriitorilor, a tipografilor si litografilor de a depune, inainte de aparitia unei publicatii, la organele competente de stat o suma de bani, destinata sa acopere eventualele amenzi sau despagubiri la care acestia ar putea fi obligati ulterior;

Cenzura, adica obligatia impusa de lege editorului, redactorului responsabil etc. de a supune viitoarea publicatie controlului unor organe de stat competente sa decida daca ea va putea sau nu sa apara, iar daca ea a aparut totusi, sa confiste exemplarele ei inainte de difuzare;

Avertismentul, adica notificarea adresata editorului s#u responsabilului unei publicatii periodice de catre autoritatea de stat competenta ca, la o noua abatere, aceasta publicatie va fi suspendata sau interzisa;

Suspendarea sau suprimarea publicatiei, adica masura prin care un periodic este interzis sa apara o perioada de timp determinata sau cu efect definitiv ca sanctiune aplicata sub cuvant ca in trecut a adapostit in cuprinsul lui informatii sau articole care constituie delicte de presa.

-  Regimul  represiv pleaca  de  la  ideea ca  libertatea presei  este incompatibila cu luarea unor masuri restrictive prealabile  aparitiei  unei publicatii, masuri al caror efect ar fi de a ridica piedici sau interdictii in calea
punerii ei in circulatie. De aceea, in parametrii acestui sistem, numai justitia,
si anume posterior aparitiei unei publicatii, poate interveni in vederea aplicarii
sanctiunilor prevazute de lege pentru delictul de presa comis.

Sistemul represiv se poate infatisa in mai multe variante.

O prima varianta pleaca de la ideea ca presa nu este decat un mijloc prin care pot fi comise diferitele infractiuni prevazute de codul penal. Prin urmare, in acest sistem, o infractiune, indiferent daca a fost comisa prin viu

176


grai, prin corespondenta, prin gesturi sau prin presa este sanctionata numai daca a fost in prealabil prevazuta de codul penal.



O a doua varianta presupune adoptarea unei legi speciale a presei, chemata sa incrimineze si sa pedepseasca anumite activitati umane reprobabile, care nu pot fi savarsite decat prin utilizarea unor mijloace de comunicare in masa, cum este, de exemplu, raspandirea de stiri false de natura sa aduca prejudicii intereselor generale. O asemenea lege speciala a presei poate parea necesara si pentru a se da o regelementare mai circumstantiata a distribuirii raspunderii penale si civile intre cei care participa la aparitia unei publicatii (autor, editor, redactor responsabil, intreprindere poligrafica ete.).

Prima varianta a fost aplicata la noi in tara de constitutiile din 1866 si 1923, care prevedeau ca abuzurile savarsite prin presa nu pot fi incriminate si pedepsite decat prin codicele penal, fara insa a se putea restrange dreptul in sine.

De asemenea, aceasta varianta a fost aplicata in Romania si dupa Revolutia din 16-22 decembrie 1989 atata timp cat a lipsit o lege a presei.

Constitutia din 1991 lasa deschisa posibilitatea de a se recurge fie la una, fie la cealalta dintre aceste variante.

In general, se poate spune ca a doua varianta poate deveni in practica mai putin liberala decat prima, in masura in care ar supune unui regim penal mai sever o infractiune daca ar fi savarsita prin pres£ dacat daca s-ar recurge la alte mijloace (viu grai, corespondenta, telefon etc.) de catre autor.

Regimul represiv se poate infatisa in forme diferite si in functie de modul de constituire a instantelor competente sa judece infractiunile de presa. Din acest punct de vedere, un prim sistem atribuie competenta de a judeca delictele de presa instantelor de drept comun, in timp ce un al doilea sistem rezerva aceasta competenta curtilor cu jurati. Acest ultim sistem este socotit in general mai-favorabil libertatilor cetatenesti decat primul, caci se presupune ca juratii, desemnati priri alegeri, sunt mai curand supusi influentelor opiniei publice decat judecatorii de cariera. Constitutia din 1923 (art.26) a consacrat un sistem mixt. Ea a prevazut ca delictele de presa se judeca de jurati, dar a exceptat de la aceasta regula: a) delictele de presa ce s-ar comite impotriva, suveranilor tarii, principelui mostenitor, membrilor familiei regale si dinastiei, sefilor statelor straine si reprezentantilor lor; b) indemnurile directe la omor si rebeliune, in cazurile in care nu au fost urmate de executare; c) calomniile, injuriile, difamatiile aduse particularilor sau functionarilor publici ori care ar fi atinsi in viata lor particulara sau in cinstea lor personala.

' Constitutia din 1991 nu cuprinde nici o dispozitie in aceasta privinta. Prin urmare, legea ordinara este libera sa aleaga intre sistemele mentionate mai sus.

Procedand la o reglementare in spirit democratic a libertatii presei, Constitutia din 1991 a pus la baza prevederilor ei in aceasta materie regimul represiv.

177


In scopul de a sublinia aceasta optiune a ei. Constitutia din 1991 a consacrat un numar de prevederi care exclud posibilitatea ca autoritatile publice sa recurga la masuri cu caracter preventiv in materie de presa.

Astfel, masuri preventive, ea autorizarea prealabila publicarii sau cautiunea apar interzise ca urmare a faptului ca in Constitutie a fost stabilit principiul ca: „Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii' (art.30,3). De asemenea, cenzura de orice fel a fost interzisa prin pct.2 al aceluiasi articol, iar pct.4 a adaugat ca nici o publicatie nu poate fi suprimata.

Nu este mai putin adevarat ca garantiile date libertatii presei de Constitutia din 1991 se contureaza mai putin categoric decat in Constitutia din 1923. Asemenea garantii, consacrate de Constitutia din 1923, care lipsesc insa in Constitutia din 1991, sunt cele eare isi gaseau concretizare in prevederi ca:

-  „Nici o lege exceptionala nu se va putea infiinta in aceasta materie';

-  „Presa nu va putea fi pusa niciodata sub regimul avertismentelor'.

-  „Nici un ziar sau publicatie nu va putea fi suspendat', dispozitie care
prohibea nu numai suprimarea ziarelor sau a altor publicatii, adica interzicerea cu caracter definitiv a aparitiei lor. ci si masuri temporare luate in aceasta materie.

Mai mult. spre deosebire ele Constitutia din 1991, eare se margineste sa interzica cenzura. Constitutia din 1923, mai circumstantiata, prevedea ca „Nici cenzura, nici o alta masura preventiva pentru aparitia, vinderea sau distribuirea oricarei publicatii nu se va putea infiinta'.

Pe linia regimului represiv, pe care 1-a adoptat. Constitutia din 1991 a pus la baza reglementarilor ci in materie de presa principiul ca aceasta raspunde de excesele ei, fie ele indreptate impotriva drepturilor singuraticilor indivizi si a persoanelor juridice, fie impotriva intereselor superioare ale statului.

Astfel, in vederea ocrotirii intereselor particulare. Constitutia a prevazut: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul Ia propria imagine'.

In scopul de a apara interesele superioare ale statului, s-a precizat ca: „Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscenfe, contrare bunelor moravuri'.

Daca, in general, garantiile date libertatii presei de Constitutia'din 1991 apar mai putin circumstantiale decat cele cunoscute de Constitutia din 1923, aceasta constatare se impune si atunci cand este vorba de reglementarea raspunderii pentru abuzurile intervenite in exercitarea acestui drept.

Din acest punct de vedere, trebuie subliniat in primul rand faptul ca in Constitutia din 1991 nu este reglementata decat raspunderea civila in materie de presa, in materie de raspundere civila, punctul 8 al art.30 stipuleaza: „Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine .editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii', in privinta raspunderii penale in materie de presa, tot ceea ee Constitutia din 1991 prevede este ca: „Delictele de presa se stabilesc prin lege', dispozitie mai mult sau mai putin superflua, o data ce art.23, pct.9 a stabilit principiul legalitatii incriminarii.

Fara indoiala reglementarile cuprinse in art.30 al Constitutiei au meritul ca. tinand seama de progresul tehnicii moderne, sunt aplicabile nu numai presei, ei tuturor mijloacelor de comunicare in public (radiodifuziune, televiziune, teatre, cinematografe etc.). Nu este mai putin adevarat ca. atunci cand este vorba de raspunderea penala in materie de presa. Constitutia este lacunara si nu cuprinde dispozitii specifice activitatii de presa, care ar fi fost necesare.

Situatia este alta in Constitutia din 1923. care a dat o reglementare destul de ampla raspunderii penale in materie de presa.

in aceasta privinta. Constitutia din 1923 a tinut mai ales seama de faptul ca responsabilitata penala ridica probleme diferite in functie de caracterul periodic sau ncperiodic al publicatiei. Tinand seama de aceasta realitate. Constitutia mentionata a prevazut ca, in ( cazul publicatiilor neperiodice, raspunzator de scrierile sale este autorul, iar in lipsa acestuia, editorul, patronul tipografiei neputand fi facut raspunzator decat cand autorul sau editorul nu au fost descoperiti. In schimb, in cazul publicatiilor periodice. Constitutia din 1923 a stabilit ca raspunzator este autorul, directorul sau redactorul in ordinea enumerarii. Cu alte cuvinte, in cazul publicatiilor neperiodice, editorul nu putea fi pedepsit ca autor al infractiunii de presa, decat atunci cand persoana care. a redactat scrierea nu putea fi identificata. Daca aceasta era identificata, editorul putea fi facut responsabil doar pentru plata despagubirilor civile. Aceeasi raspundere in cascada, era stabilita si in cazul periodicelor si aceasta in ordinea stabilita de Constitutie. Este evident insa ca un asemenea sistem, in cadrul caruia numai unul dintre participantii Ia actul publicarii este considerat autor, creeaza un regim de favoare in comparatie cu cel al dreptului comun.

O problema deosebit de importanta legata de utilizarea mijloacelor de comunicare in masa o constituie in zilele, noastre regimul de organizare si functionare a asa-zisului audio-vizual (adica a radiodifuziunii si televiziunii).

intrucat radiodifuziunea si televiziunea asigura difuzarea vestilor, a opiniilor, a creatiilor artistice, a cunostintelor stiintifice si tehnice, organizarea si-functionarea lor trebuie sa fie guvernata in mod firesc de principiul libertatii. Aplicarea practica a acestui principiu in domeniile radiodifuziunii si televiziunii intampina insa serioase dificultati determinate de specificul tehnic al mijloacelor de comunicare in masa utilizate.

In primul rand, emisiunile de radio si televiziune pot fi receptionate de orice persoane care poseda aparatele necesare in acest scop, ceea ce duce la consecinta ca ele se adreseaza unui public foarte larg, raspandit pe intregul teritoriu al tarii si chiar dincolo de granitele ei. Pe de alta parte, in cadrul emisiunilor de radio si televiziune, publicul este redus la un rol pasiv. Daca la o intrunire sau la o conferinta, participantii pot aplauda, huidui sau chiar intrerupe pe vorbitor, in cazul emisiunilor de radio si televiziune ei sunt condamnati sa taca si sa inghita. Datorita acestei imprejurari, ca si numarului aproape nelimitat al ascultatorilor sau spectatorilor posibili, radiodifuziunea si televiziunea ascund in ele un potential imens de influentare a opiniei publice care, daca ar fi la indemana oricui, ar putea deveni un pericol pentru ordinea publica si bunele moravuri.

in al doilea rand, posturile de radio si de televiziune pot emite numai pe un anumit numar de lungimi de unda stabilite prin conventii internationale, ceea ce limiteaza considerabil posibilitatile de infiintare de asemenea posturi si creeaza in favoarea celor existente o situatie de monopol, in aceste conditii, pana in cele din urma, libertatea de organizare si functionare a radioului si televiziunii ajunge in mod inevitabil sa fie influentata prin interventii venite din partea puterii de stat.

in sfarsit, in lumea moderna, statului ii revin sarcini atat de vaste in domeniul invatamantului, al promovarii dezvoltarii economice si sociale, al ocrotirii sanatatii publice, al apararii mediului inconjurator, incat nu este posibil ca radioul si televiziunea sa se izoleze de telurile generale urmarite de puterea politica, nici sa se sustraga actiunilor indreptate in scopul stavilirii incercarilor de poluare morala si intelectuala a societatii.

Aceste incontestabile realitati nu pot fi nesocotite atunci cand se examineaza conditiile in care libertatea in materie de radiodifuziune si televiziune poate fi asigurata.

Acest examen urmeaza sa fie facut sub doua aspecte: a) un aspect este cel al libertatii de emisie, adica al posibilitatii de a infiinta posturi de emisie si de a dispune de aparatul emitator, inclusiv de dreptul de a stabili programele transmise, iar b) alt aspect este cel al libertatii de receptie, adica al dreptului de a alege singur, fara amestec din afara, programul preferat.

Aceste doua libertati sunt mai mult sau mai putin largi in functie de sistemele de organizare si functionare a radioului si televiziunii aplicate in diferitele tari.

in aceasta privinta, principalele sisteme cunoscute sunt urmatoarele:

- Sistemul monopolului de stat absolut al emisiunilor de radio si televiziune


Potrivit acestui sistem, atat proprietatea mijloacelor de emisie, cat si competenta de a stabili programele apartin unui organ central al administratiei de stat sau organelor locale subordonate lui.

Acest sistem a fost aplicat cu multa strictete in fostele tari comuniste din Europa. La noi, el a dus la transformarea radioului si televiziunii in instrumente de adulare desantata a perechii dictatoriale paranoice, ceea ce a tacut ca televizorului sa i se spuna „tembelizor'. Sistemul a fost aplicat in Franta pana in 1945, fara sa duca, bineinteles la rezultate atat de criticabile. Nu este mai putin adevarat ca el are ca rezultat subordonarea activitatii de radiodifuziune si televiziune influentei guvernelor si, deci, reduce libertatea ei de desfasurare.

- Sistemul predominant de stat infaptuit prin aplicarea principiului descentralizarii pe servicii

in cadrul acestui sistem, radiodifuziunea si televiziunea sunt organizate ca stabilimente publice cu caracter comercial' si industrial, conduse de un consiliu de administratie autonom, asupra activitatii caruia organele puterii de stat nu exercita un control ierarhic, ci numai un drept de tutela.

Acest sistem reprezinta o incercare de conciliere a traditiei autoritare in organizarea radiodifuziunii si televiziunii cu noile tendinte de tot mai accentuata liberalizare a emisiunilor. El nu exclude posibilitatea infiintarii de posturi de emisiune comerciale pe baze private.

O forma mai avansata a acestui sistem procedeaza la introducerea unui fel de separatie a puterilor in functionarea r a d io-televiziuni i. in acest scop se creeaza doua stabilimente publice cu caracter comercial si industrial, unul insarcinat cu organizarea termica a emisiunilor, iar celalalt cu alcatuirea si difuzarea propriu-zisa a programelor, ultimul stabiliment public urmand sa fie inzestrat cu o autonomie administrativa si financiara foarte bine conturata. Pentru a crea cat mai multe frane si contra-greutati in sanul acestei organizatii si a asigura astfel conditii mai favorabile pentru o radiodifuziune independenta, pe langa al doilea stabiliment, in Franta au fost organizate patru societati nationale, una avand sarcina de a pregati programele radiodifuzate, iar celelalte trei, programele televizate. Pentru ca desfasurarea controlului de stat asupra emisiunilor sa se infaptuiasca in conditii de liberalizare a lor, in Franta consiliile de administratie ale acestor societati sunt formate din 6 membri si anume: doi reprezentanti ai statului, un parlamentar, un reprezentant al presei scrise, un reprezentant al personalului si un reprezentant al lumii culturale/ Statul este unicul actionar al societatilor de programe.

Actualul sistem britanic are si el la baza ideea crearii mai multor intreprinderi publice in vederea organizarii si functionarii televiziunii si radioului. In momentul de fata aceste intreprinderi publice sunt doua: B.B.C. (British Broadcasting Corporation) si I.T.A. (Independent Television Authority), administrate fiecare de un consiliu de guvernatori, care se bucura de o larga independenta. Pentru ca din concurenta dintre cele doua intreprinderi sa rezulte un echilibru intre ele, de natura sa favorizeze libera exprimare a opiniilor si impartialitatea informatiilor, consiliul primei intreprinderi este numit de Coroana, iar cel al secundei de Ministerul Postelor. Numirea are Ioc din randurile unor personalitati deasupra oricaror influente politice, ceea ce confera radioteleviziunii britanice o independenta rar intalnita in alte state.

- Un alt sistem este cel al intreprinderilor de emisie private

Acest sistem este caracteristic pentru S.U.A., unde exista sute de statii de televiziune si mai multe mii de statii de radio nesubventionate de stat. Organizata astfel, radio-televiziunea functioneaza . pe baza principiilor economiei de piata. Totusi, un organism de coordonare exista in cadrul sistemului, dar competenta luii se margineste la atribuirea undelor de frecventa si la acordarea licentelor de exploatare pe o perioada de trei ani. Refuzul de a acorda o licenta este supus controlului judecatoresc. Este de la sine inteles ca functionarea radioteleviziunii in acesti parametri ii asigura o independenta bine conturata in raporturile cu administratia publica. Sistemul practicat in S.U.A. are insa inconvenientul de a transforma multe posturi de televiziune sau radio in instrumente ale intereselor egoiste ale unor factori economici.

- Sistemul instituit de Constitutia Romaniei din 1991

In prezenta acestor sisteme, Constitutia noastra din 1991 a optat pentru organizarea radiodifuziunii si televiziunii sub forma de servicii publice autonome, in acest scop, ea a prevazut in articolul ei 31(5) ca: „Serviciile publice de radio si de televiziune sunt autonome. Ele trebuie sa garanteze grupurilor sociale si politice importante exercitarea dreptului de antena. Organizarea acestor servicii si controlul parlamentar asupra activitatii lor se reglementeaza prin lege organica'. Constitutia mai stipuleaza si ca mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice. Prin faptul ca aceasta obligatie revine, potrivit Constitutiei, atat mijloacelor de informare in masa cu caracter public, cat si celor cu caracter privat, concluzia ce se impune este ca, in spiritul ei, alaturi de serviciile publice de radio si televiziune, pot fi infiintate si intreprinderi particulare avand ca obiect o asemenea activitate.

Pe baza acestor prevederi constitutionale, legea nr.48 din 25 mai 1991 a audiovizualului a prevazut ca Radioteleviziunea romana se reorganizeaza prin lege organica in servicii publice autonome de radiodifuziune si televiziune. Totodata, prin art.5 al aceleiasi legi s-a precizat ca persoanele juridice din domeniul radiodifuziunii si a televiziunii, care concep, produc si emit programe, sunt publice sau private. Legea adauga ca persoanele juridice publice sunt institutii de stat, regii autonome sau societati comerciale romane cu capital integral de stat, in timp ce persoanele juridice private sunt societati comerciale romane cu capital integral sau partial privat, roman sau strain. Pentru eliberarea licentelor de emisie, a licentelor de emisie pentru radiodifuziune sau pentru televiziune transmisa prin cablu si pentru controlul respectarii obligatiilor ce revin titularilor de licente emise, se infiinteaza Consiliul National al Audiovizualului. Acest organ este format din 11 membrii, numiti pe 4 ani, dintre care 6 de' catre parlament (cate 3 de fiecare camera), iar 5 de catre puterea executiva (2 de catre Presedintele Republicii si 3 de catre Guvern). Consiliul Rational al Audiovizualului'isi exercita atributiile sub controlul Parlamentului,

- Libertatea cultelor

Credinta religioasa intereseaza in primul rand viata sufleteasca a fiecarui individ. Dar ea este strans legata de diferite manifestari exterioare, care fac posibila exercitarea ei in mediul social. De aceea, alaturi de libertatea constiintei si de libertatea religioasa. Constitutia din 1991 (art.29,3) garanteaza si libertatea cultului religios, adica dreptul persoanelor de a-si manifesta prin semne exterioare (ceremonii in biserici sau temple, procesiuni si alte ritualuri, constituirea de grupari de credinciosi sau asociatii bisericesti etc.) credinta lor religioasa. In aceasta privinta, Constitutia prevede: ..Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii in conditiile legii'. Constitutia adauga apoi ca: „In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme* mijloace, acte sau actiuni de'invrajbire religioasa' (art.29,4).

intrucat implica o atitudine de neinterventie a statului in domeniul manifestarilor exterioare ale credintei religioase, libertatea cultelor face necesara reglementarea raporturilor dintre stat si diferitele culte religioase.

Aceasta reglementare poate avea loc in parametrii mai multor sisteme, dintre care principalele sunt urmatoarele: /

Regimul teocratic, potrivit caruia biserica, adica colectivitatea organizata a credinciosilor impartasind aceleasi dogme, are suprematie fata de puterea de stat laica. Aceasta a fost mult timp pozitia dominanta pe care si-a arogat-o biserica romano-catolica.

Regimul cesaro-papal, in cadrul caruia seful politic laic este in acelasi timp si seful bisericii. Acest regim este specific raporturilor dintre Coroana britanica si biserica anglicana incepand din anul 1534, cand Henric al VUI-lea s-a proclamat protectorul si capul suprem al acestei biserici.

Regimul concordatelor, caracterizat prin faptul ca relatiile dintre stat si biserica sunt reglementate pe calea unei conventii (concordat) intervenita intre aceste doua parti. Asemenea concordate sunt intalnite intre biserica romano-catolica si diferite state. Cum, in temeiul unei lungi traditii, biserica romano-catolica a pastrat pana astazi o forma de organizare statala, ea participa in raporturile cu diferite tari de la stat la stat si, ca urmare, este in masura sa procedeze pe cale de conventii internationale.

Regimul separatiei bisericii de stat, potrivit caruia statul este obligat sa se abtina de la orice imixtiune in organizarea si functionarea cultelor, dupa cum si acestora le este interzis orice amestec in treburile statului.

intrucat urmareste sa aseze statul intr-o pozitie de neutralitate fata de cultele religioase si respinge orice amestec al acestuia in treburile bisericesti, sistemul separarii bisericii de stat este in masura sa asigure autonomia cultelor si sq promoveze dezvoltarea relatiilor dintre ele intr-un spirit de toleranta.

Pe linia de gandire, care sta la baza regimului separarii bisericii de stat, Constitutia din 1991 prevede: „Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si orfelinate'.

- Libertatea intrunirilor

Exprimarea opiniilor arc loc nu numai prin intermediul presei, al radioului sau al televiziunii, ei si in cadrul intrunirilor, al mitingurilor,' al demonstratiilor si procesiunilor de strada. De aceea, Constitutia din 1991 a garantat aceasta libertate in articolul ei 36. Cum intrunirile de orice fel pot degenera in manifestatii violente, de natura sa aduca atingere ordinii publice sau sa scape de sub controlul organizatorilor, art.36 citat prevede ca intrunirile de orice fel se pot organiza si desfasura numai in mod pasnic, fara nici un fel de arme. in prezent, organizarea si desfasurarea adunarilor publice este reglementata in tara noastra prin legea nr.60/1991.

- Libertatea de asociere

Libertatea de asociere nu se confunda cu libertatea de intrunire, desi are cu acest ultim drept fundamental trasaturi comune. Spre deosebire de intruniri, care sunt adunari cu caracter ocazional de persoane intre care nu se creeaza legaturi juridice cu caracter permanent, asociatiile sunt grupari cu caracter durabil, constituite in vederea realizarii unui scop permanent si care functioneaza conform anumitor reguli acceptate de membrii lor.,

Faptul ca o asemenea grupare durabila de persoane se formeaza nu inseamna implicit ca ea devine si persoana juridica. Pentru a dobandi aceasta calitate, gruparea respectiva trebuie sa se constituie in conditiile prevazute de decretul nr.31/1954 sau de noile reglementari in materie comerciala adoptate dupa Revolutia din 16-22 decembrie 1989.

in legatura cu dreptul de asociere, Constitutia din 1991 prevede ca cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in alte forme de asociere.

Constitutia adauga ca partidele sau organizatiile care, prin scopurile sau prin activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei Romaniei sunt neconstitutionale. Constitutia mai precizeaza ca nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatul poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici fixate prin lege organica. In sfarsit, aceeasi Constitutie stabileste ca asociatiile cu caracter secret sunt interzise.

- Dreptul de petitionare

Potrivit art.47 al Constitutiei din 1991, dreptul de petitionare garanteaza cetatenilor posibilitatea-de a se adresa cu petitii oricaror autoritati publice, acestea avand obligatia sa raspunda in termenele si conditiile legal stabilite. Constitutia precizeaza totodata ca exercitarea dreptului de petitionare este scutita de orice taxe.

Reglementarea data de Constitutie dreptului de petitionare este foarte larga.

Caracterul ci larg se reflecta in primul rand in faptul ca petitiile cetatenilor pot tinde nu numai la valorificarea unor drepturi, ci si a unor simple interese personale. Prin urmare, chiar daca un interes personal, nefiind ocrotit prin posibilitatea sanctionata de lege de a cerc unui tert indeplinirea unei actiuni sau o absentiune, nu constituie un drept subiectiv, el poate fi totusi aparat prin intermediul dreptului de petitionare.

Pe de alta parte, caracterul larg al reglementarii constitutionale isi gaseste expresie si in faptul ca, potrivit ei, petitiile pot avea ca obiect nu numai drepturi si interese personale, ci si drepturi si interese colective.

In sfarsit, dreptul de petitionare isi gaseste aplicatie atat in domeniul politic, cat si in cel economic, social si cultural, ceea ce-i confera, de altfel, si caracterul de drept social-politic.

Constitutia subordoneaza exercitarea dreptului de petitionare unei singure conditii. Ea cere anume ca petitiile sa fie formulate numai in numele semnatarilor, iar organizatiile legal constituite sa le adreseze exclusiv in numele colectivelor pe care le reprezinta. Cu aceasta conditie, petitiile pot fi adresate oricarui organ de stat, indiferent care este activitatea desfasurata de el.

G. Egalitatea in drepturi

t Subliniind importanta egalitatii in drepturi ca garantie constitutionala, art.!6(l) al noului asezamant fundamental al Romaniei a stabilit ca: „Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminare'. Acelasi articol prevede ca: „Nimeni nu este mai presus de lege'.

Constitutia din 1991 a dat acestei garantii constitutionale o reglementare foarte larga.

in primul rand, egalitatea, asa cum este definita de Constitutie, nu constituie o garantie limitata la drepturile si libertatile fundamentale cetatenesti, ci ea se refera la toate drepturile subiective si obligatiile, fie ele prevazute de Constitutie, fie de legi sau alte acte normative. Este ceea ce Constitutia din 1991 a desemnat prin notiunea de „universalitate' a drepturilor si obligatiilor cetatenesti.

in al doilea rand, aceasta egalitate include toate domeniile in care persoana isi poate desfasura activitatea, indiferent daea ele intereseaza viata economica, politica, juridica, sociala sau culturala. In toate aceste domenii, nici prin legi sau alte acte normative, nici prin acte de aplicare a normelor juridice, nu se poate face vreo discriminare intre cetateni, care trebuie, in conditii identice, tratati in mod identic.

in acest sens, art.4(2) al Constitutiei din 1991 prevede: 'Romania este patria comuna si indivizibila a tuturor cetatenilor sai, tara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etniea, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala'.

in afara de formularea generala a principiului egalitatii in drepturi data de art.4(2), Constitutia mai cuprinde sf cateva aplicatii particulare ale acestuia, determinate de consideratii de ordin social sau natural.

in aceasta pfivinta, Constitutia prevede in primul rand ca statul roman recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si Ia exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, precizand totodata ca masurile luate de stat in acest scop trebuie sa fie pe deplin conforme principiilor de egalitate si de nediscriminare in raport cu ceilalti cetateni romani.

O masura luata de Constitutia din 1991, neintalnita pana acum in alte tari, care urmareste crearea unui cadru organizatoric nou de afirmare pe plan politie a minoritatilor nationale, este consacrata de articolul ei 59(2). Potrivit acestui articol, organizatiile cetatenilor apartinand rhinoritatilor nationale, care nu intrunesc in alegeri numarul de voturi pentru a fi reprezentate in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat, in conditiile legii electorale, specificandu-sc totodata ca cetatenii unei minoritati nationale pot fi reprezentati numai de o singura organizatie.

O alta aplicatie particulara a principiului egalitatii in drepturi se concretizeaza in dispozitiile Constitutiei din 1991 referitoare la pozitia in stat si societate a femeii. Date fiind constitutia biologica si rolul femeii in societate. pentru ca ea sa fie pusa intr-o situatie de perfecta egalitate cu barbatul, nu este suficient sa se bucure de aceleasi drepturi ca acesta, ei este necesar sa i se dea din anumite puncte de vedere o ocrotire speciala (concedii de sarcina si de lauzie, acordarea de pauze in munca pentru alaptarea si ingrijirea copilului, un regim special de munca pentru femeile gravide si cele care alapteaza). Pe aceasta linie de gandire, Constitutia prevede (art.38/2) ca dispozitii legale speciale urmeaza sa ocroteasca munca femeilor. Pe de alta parte, pentru a se evita situatii, frecvent intalnite in trecut, cand munca femeilor a fost mai prost remunerata decat cea a barbatului, art.38(4) al Constitutiei a prevazut ca la munca egala femeile au salariu egal cu barbatii.

O a treia aplicatie particulara a principiului egalitatii priveste copiii si tinerii. Ea este consecinta interesului special pe care il are statul pentru formarea morala, intelectuala si profesionala a generatiilor viitoare, dar si a nevoii de a ocroti.interesele copiilor si tinerilor, inca insuficient pregatiti pentru a infrunta greutatile viefii si posibilele abuzuri indreptate impotriva lor. In spiritul acestei preocupari, art.38 al Constitutiei a instituit obligatia ca regimul de munca al tinerilor sa fie supus unei reglementari speciale, iar art.45 a consacrat principiul general ca, in realizarea drepturilor lor, copiii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si asistenta, prevazand totodata ca autoritatile publice au obligatia sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru participarea tinerilor in deplina libertate la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii. Acelasi articol stabileste si un numar de obligatii concrete in sarcina statului si de interdictii in scopul ocrotirii intereselor copiilor si tinerilor. O asemenea obligatie in sarcina statului este cea de a acorda alocatii de stat pentru copii si pentru ingrijirea copilului bolnav. O alta obligatie ce revine statului este cea de a legifera forme speciale de protectie sociala a copiilor si tinerilor, in ce priveste interdictiile stabilite de Constitutie in interesul minorilor, ele sunt doua. In primul rand. legea noastra fundamentala interzice exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care ar aduce daune moralitatii si sanatatii lor sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea morala. In al doilea rand, este interzisa angajarea ca salariati a minorilor sub varsta de 15 ani.

O ultima aplicatie particulara a principiului egalitatii are ea obiect luarea de masuri speciale pentru ocrotirea persoanelor handicapate. Pe linia acestor masuri speciale de care urmeaza sa se bucure persoanele handicapate, art.46 al Constitutiei din 1991 prevede ca statul asigura realizarea unei politici nationale de prevenire, de tratament, de readaptare, de invatamant, de instruire si de integrare sociala a handicapatilor, respectand drepturile si indatoririle ce le revin parintilor si tutorilor. Pe de alta parte, art.45(3) al Constitutiei obliga statul sa acorde alocatii de stat si ajutoare pentru ingrijirea copilului handicapat.

4. indatoririle fundamentale ale cetatenilor

Asigurarea respectarii legilor si, prin urmare, a tuturor drepturilor prevazute de ele nu este posibila decat in cadrul organizat al statului. Organele legislative ale statului stabilesc ordinea de drept strict necesara pentru desfasurarea normala a vietii sociale, organele executive iau masuri pentru respectarea ei, iar organele judecatoresti intervin in scopul restabilirii legalitatii atunci cand aceasta a fost incalcata. Tocmai pentru ca este asa, in scopul de a pune pe cetateni in situatia de a se bucura efectiv de drepturile prevazute de Constitutie si de legi, este necesar sa se instituie in sarcina acestora un numar de indatoriri elementare, destinate sa apere statul ca garant al ordinii legale. Pe de alta parte, drepturile cetatenesti sunt un produs al mediului social si, de aceea, ele trebuie exercitate in asa fel incat sa nu aduca atingere drepturilor si libertatilor celorlalti indivizi aflatori pe teritoriul statului. Si din acest motiv, stipularea drepturilor fundamentale cetatenesti se cere a fi insotita de stabilirea unor obligatii fundamentale.

Stransa interdependenta dintre drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor nu a fost subliniata din primul moment al afirmarii pe plan legislativ a ideii ca indivizii se bucura de anumite drepturi fundamentale, opozabile statului.

intrucat indata dupa revolutiile americana si franceza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in centrul luptei pentru rasturnarea vechiului regim a fost preocuparea de a face ca indivizilor sa li se recunoasca drepturi cat mai largi, nici declaratiile drepturilor omului americane de atunci, nici Declaratia franceza din 1789 nu cuprind prevederi privitoare ia indatoririle fundamentale ale cetatenilor. In aceste conditii, abia in Constitutia franceza din 1795, dupa ce s-a conturat ideea ca nu pot exista drepturi cetatenesti fara obligatii fundamentale corespunzatoare, o declaratie avand ca obiect asemenea obligatii apare. Situandu-se pe aceasta linie de gandire, Constitutia Frantei din 1848 a proclamat nu numai un numar de drepturi, ci si de indatoriri fundamentale cetatenesti.

Plecand de la ideea ca nu pot sa existe drepturi fara obligatii si ca obligatiile sunt o modalitate de a asigura exercitarea efectiva a drepturilor, Constitutia Romaniei din 1991 a consacrat capitolul ei III din titlul II indatoririlor fundamentale.

Obligatiile fundamentale prevazute in acest capitol pot fi grupate in doua categorii principale, dupa cum ele sunt destinate sa apere societatea constituita in stat sau sa asigure convietuirea pasnica a cetatenilor intre ei.

A. Obligatii fundamentale fata de stat

Din aceasta categorie fac parte urmatoarele indatoriri:

- indatorirea de fidelitate fata de tara

Aceasta indatorire are fara indoiala un continut predominant moral, caci ea impune cetateanului o atitudine de respect fata de trecutul tarii, de devotament participativ la straduintele colective urmarind propasirea ei, de identificare cu destinele ei. Dar, indatorirea de fidelitate fata de tara implica si unele consecinte juridice bine definite, pe care le-am examinat in paragraful acestui volum privitor la indatoririle specifice conditiei de cetatean roman, in acest loc, trebuie sa mai adaugam numai ca art.50(2) al Constitutiei precizeaza :a cetatenii carora le sunt incredintate functii publice, precum si militarii, raspund de indeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, in acest scop, for depune juramantul cerut de lege.


- indatorirea de a respecta Constitutia si legile

intrucat a fost votata de o Adunare reprezentativa anume aleasa in scopul adoptarii ei si a fost aprobata apoi prin referendum, Constitutia se bucura de suprematie juridica fata de legile organice si ordinare. De aceea, ea trebuie sa fie respectata nu numai de cetateni, ci si de Parlament si de celelalte organe ale statului. La randul lor, legile organice si cele ordinare trebuie respectate de cetateni si de organele statului, caci ele sunt o emanatie a vointei organului reprezentativ al intregului popor: Parlamentul.

in aceasta privinta, art.51 a Constitutiei din 1991 prevede ca respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.

In articolul citat, notiunea de „lege' este utilizata intr-un sens foarte larg, cuprinzand nu numai reglementarile adoptate de Parlament, ci si orice alte acte normative care, potrivit normelor in vigoare, au forta obligatorie. Astfel, in sensul art.51 al Constitutiei, notiunea de lege include si hotararile si ordonantele normative ale Guvernului, actele normative ale ministrilor, ale altor organe de specialitate organizate in subordine a Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritati administrative autonome, actele administrative normative ale autoritatilor judetene, orasenesti si comunale. Daca sunt emise de organele centrale ale statului, aceste acte sunt obligatorii pe intregul teritoriu al tarii, iar daca sunt stabilite de autoritatile locale, pe teritoriul in limitele caruia acestea isi exercita competenta.

Respectarea intocmai a Constitutiei si a legilor tarii este o obligatie a cetatenilor si atunci cand ei actioneaza in calitate de membri ai unor organe de stat sau ai oricaror forme de asociatie (societati comerciale, industriale, stiintifice, culturale, sportive e te.). Ca atare, prevederea art.51 al Constitutiei, care instituie obligatia „cetatenilor' de a respecta Constitutia si legile, cuprinde in sine, in realitate, nu numai obligatia pentru acestia luati in parte, ci si pentru organele de stat si orice alte organizatii, de a se conforma in activitatea lor legilor. '

- indatorirea de a apara patria si a presta serviciul militar in randurile
fortelor^armate romane

in aceasta privinta art.52 al Constitutiei din 1991 prevede ca cetatenii au dreptul si obligatia sa apere Romania, obligatie ce revine atat barbatilor cat si femeilor. Acesfrarticol adauga apoi ca serviciul militar este obligatoriu pentru barbatii, cetateni romani, care au implinit varsta de 20 de ani, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. in sfarsit, acelasi articol precizeaza ca, pentru pregatirea in cadrul serviciului militar activ, cetatenii pot fi incorporati pana Ia varsta de 35 de ani.

-  indatorirea de a contribui, prin impozite si taxe, la cheltuielile
publice

Dupa ce stabileste aceasta regula in art.53(l), in pct.2 al aceluiasi articol, Constitutia adauga ca sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale, pentru ca apoi punctul Iui 3 sa precizeze ca orice alte prestatii sunt interzise, in afara celor stabilite prin lege, in situatii exceptionale.

in lumina acestor prevederi constitutionale, daca o lege ar proceda la repartizarea injusta a sarcinilor financiare intre cetateni, Curtea Constitutionala ar fi indrituita, conform art.144 (a si c) din Constitutie, sa decida neconstitutionalitatea ei.

B. indatoriri fundamentale destinate sa asigure convietuirea pasnica a cetatenilor $ * a celorlalte persoane aflatoare pe teritoriul tarii

in aceasta categorie pot fi grupate doua indatoriri fundamentale prevazute de Constitutie in articolul 54:

- Obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini sl a apatrizilor de
a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta

O asemenea regula'nu este prevazuta de codul civil roman pentru exercitarea drepturilor nascute pe baza dispozitiilor lui.

Pe planul dreptului privat, o obligatie eu un continut similar celei consacrate de Constitutia tarii noastre este intalnita prima data in codul civil german din 1900. Acest cod prevede in art.157 ca „contractele trebuie interpretate asa cum o cer credinta si increderea stabilite pe baza obiceiurilor', iar art.24 ca „debitorul este obligat sa-si indeplineasca prestatia astfel cum o cer credinta si increderea comuna a partilor determinata pe baza obiceiurilor', in sfarsit, art.826 cuprinde dispozitia, potrivit careia ..acela care. contrar bunelor moravuri, ar pricinui altuia in mod intentionat daune, este obligat fata de acesta la despagubirea daunei'. Dupa cum arata marele jurist german J.W. Hedemann, desi, in Germania, aceste articole au fost aplicate Ia inceput cu multa precautie, ulterior ele si-au gasit, prin generalitatea lor, o aplicatie tot mai frecventa si Ia domenii tot mai variate, astfel incat se poate spune ca astazi intregul domeniu al dreptului civil german se gaseste sub egida acestor clauze1.

Data fiind formularea foarte generala in care isi gaseste expresie obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini si a celorlalte persoane aflatoare pe teritoriul tarii de a-si exercita drepturile si libertatile constitutionale cu buna credinta, este de asteptat ca, intocmai ca articolele citate din Codul civil german, si art.54 din Constitutia noastra sa aiba o frecventa aplicare in practica de stat.

- Obligatia cetatenilor romani, a cetatenilor straini si a apatrizilor de
a-si   exercita   drepturile   si   libertatile   constitutionale   fara   sa   se  incalce
drepturile si libertatile celorlalti

inca Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789 a proclamat principiul ca exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu trebuie sa aiba alte limite decat cele care asigura altor membri ai societatii posibilitatea de a se bucura de aceleasi drepturi.

intr-o formulare diferita, aceeasi conceptie asupra drepturilor si libertatilor omului este oglindita de art.29(2) al Declaratiei universale a drepturilor omului din 1948: „in exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare persoana este supusa numai ingradirilor stabilite de lege in scopul exclusiv al asigurarii recunoasterii si respectului drepturilor si libertatilor celorlalti si in vederea satisfacerii cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale, intr-o societate democratica'.

Reluand ideea de baza a celor doua texte citate. Constitutia din 1991 i-a dat consacrare sub forma unei obligatii fundamentale cetatenesti, stipuland ca cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti.

In legatura cu art.54 al Constitutiei din 1991, trebuie sa se observe ca, in statul de drept, limitarile impuse de viata in mediul social exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale sunt la randul lor supuse unor limitari prin insusi textul Constitutiei.

O asemenea limitare a limitelor aduse exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale cuprinde art.20(2) al Constitutiei, potrivit caruia, in cazul in care exista neconcordante intre legile interne ale Romaniei si pactele si tratatele privitoare la drepturile'fundamentale ale omului, ultimele au prioritate.

Aceeasi preocupare sta la baza art.49 al Constitutiei care prevede ca exercitiul unor drepturi sau libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru; apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenesti, desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori a unui sinistru deosebit de grav, Acest articol mai precizeaza ca restrangerea stabilita in aceste conditii trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau libertatii.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre drept constitutional









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics