 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
| StiuCum
Home » economie
» doctrine si curente
» Liberalismul neoclasic sau marginalist la sfarsitul secolului xix si inceputul secolului xx
|
|
Teoria marginalista a repartitiei venitului national: teoria imputatiei sl a productivitatii marginale a factorilor de productie |
|
| Spre deosebire de liberalii clasici care considerau repartitia ca o sfera distincta a activitatii economice, consecutiva productiei si determinata de aceasta, avind ca punct de plecare in explicarea niturilor teoria obiectiva a valorii bazata pe munca, neoclasicii unifica legile productiei si ale repartitiei, considera repartitia ca un aspect Spre deosebire de liberalii clasici care au sugerat unele diferentieri intre nituri in functie de natura lor (nituri izvorind din munca proprie si nituri care izvorau din munca straina), dimensiunea lor (unele determinate de minimul de subzistenta, altele mult mai mari) si de legile naturale diferite care gurneaza marimea si miscarea lor, neoclasicii considera ca toate niturile primare (salariu, profit, dobinda si renta-funciara) aau aceeasi natura (pretul unor servicii) si erau gurnate de aceeasi lege economica (productivitatea marginala a respectivului factor de productie), deci ca toate niturile mentionate aau o egala legimitate, elaborind o teorie monista asupra repartitei. Explicatia data de neoclasici niturilor din economia moderna de piata are ca punct de plecare ideea ca bunurile economice, respectiv utilitatile sint rezultatul serviciilor producti ale celor trei factori de productie: munca, capitalul si natura (pamintul). Unii neoclasici au in dere si un al patrulea factor si anume intreprinzatorul, in situatia in care detinatorul capitalului si cel care organizeaza si conduce procesul de productie si desfacere sint persoane distincte. Alti autori neoclasici reduc niturile numai la doua si anume salariul si dobinda, in conditiile in care asimileaza profitul intreprinzatorului cu salariul si renta funciara cu dobinda. Sub acest ultim aspect s-a remarcat in mod deosebit economistul marginalist nord-american John Batcs Clark (1847-l938) prin lucrarile "Repartitia bogatiei" (1899) si "Probleme esentiale ale teoriei economice" (1907).Intrucit serviciile producti sint cumparate pe piata, iar pretul lor este deteminat pe baza teoriei utilitatii marginale, rezulta ca pretul factorilor de productie reprezinta, in acelasi timp, nituri pentru proprietarii lor: salariul, care este pretul muncii, reprezinta nitul muncitorului; profitul, care este pretul muncii de conducere sau de directie si recompensa riscului in afaceri, constituie nitul intreprinzatorului; dobinda, care este pretul capitalului imprumutat, constituie nitul capistalistului (bancherului), iar renta funciara, care este pretul folosirii temporare a pamintului de catre o alta persoana decit proprietarul lui, constituie nitul acestuia din urma. in cazul in care detinatorul de capital si intreprinzatorul sint aceeasi persoana, nitul acestuia cumuleaza profitul si dobinda. Izvorul acestor nituri este, dupa parerea neoclasicilor utilitatea creata in productie prin cooperarea dintre serviciile producti ale factorilor de productie folositi, iar marimea acestor nituri este in raport direct cu contributia fiecaruia dintre factori la crearea respectii utilitati sau a bunului economic respectiv. Pentru cuantificarea niturilor ei au folosit calculul marginal.Intrucit nu exista o unitate de masura comuna care sa exprime exact si direct aceasta contributie distincta a fiecarui factor de productie, in parte, la crearea utilitatii avute in dere, delimitarea partii din aceasta utilitate care revine fiecarui factor se face prin operatiunea indirecta denumita imputatie. Neoclasicii inteleg prin imputatie operatiunea de atribuire a unei parti din utilitatea creata (in expresie fizica) respectiv din pretul bunurilor de consum final (deci in expresie baneasca), factorilor de productie, inclusiv bunurilor intermediare (capitalului). Metoda prin care se realizeaza aceasta imputatie consta in corelarea sporului de productie cu sporul unuia dintre factorii de productie cu o unitate, in conditiile in care ceilalti factori ramin neschimbati, recurgind deci la calculul marginal. Procedind astfel, pe rind, cu fiecare dintre factori (munca, capitalul, natura) se afla productivitatea marginala a fiecarui factor de productie, considerata reperul sau productivitate marginala a fiecarui factor de productie, ea devine unitatea de masura a nitului de care poate dispune proprietarul acelui factor de productie, in sensul ca aceasta este inmultita cu numarul de unitati din acel factor si astfel se ajunge la marimea absoluta a nitului respectiv. De pilda, se calculeaza productivitatea ultimului muncitor angajat, denumita productivitatea marginala a muncii, care se considera salariul valabil pentru fiecare dintre muncitori, indiferent de momentul angajarii lor, aceasta se inmulteste cu numarul muncitorilor si astfel se determina totalul salariilor pe care trebuie sa le plateasca intreprinzatorul. Se procedeaza la fel cu productivitatea ultimei unitati din capitalul instit si cu ultima unitate de pamint atrasa in cultura, calculindu-se cuantumul dobinzii si al rentei funciare. Pornind de la aceste calcule, teoria neoclasica a repartitiei a fost denumita teoria imputatiei si/sau teoria productivitatii marginale a factorilor de productie. Pe baza acestei teorii, neoclasicii au formulat o serie de concluzii, printre care faptul ca: fiecare factor de productie primeste din productia obtinuta atit cit i se cuvine, adica o parte corespunzatoare cu aportul sau la crearea respectii utilitati; repartitia in functie de productivitatea marginala a fiecarui factor de productie tine seama de legea randamentului descrescind in conditiile sporirii volumului factorilor folositi; retribuirea unui factor la un nil superior productivitatii lui marginale este nerationala si poate aa loc numai in conditiile imperfectiunii pietei; cind apar astfel de fenomene se pune problema substituirii factorilor rari si scumpi cu factori abundenti si ieftini; aceasta repartitie este rationala siechiila atit la nil individual, cit si la nil social.In lumina acestor concluzii, neoclasicii au respins notiunea de exploatare a unor oameni de catre alti oameni, adica a insusirii riejustificate a unor nituri de catre anumiti agenti economici. In masura in care recompensa capitalului este dobinda, iar recompensa intreprinzatorului pentru munca de organizare si conducere este asimilata cu salariul, neoclasicii considerau ca in starea de echilibru (stationar) a economiei dispare profitul ca un nit distinct, iar atunci cind el este totusi prezent (ca diferenta dintre produsul total si niturile repartizate), el reprezinta o renta de dezechilibru.In ciuda logicii interne a teoriei neoclasice a repartitiei, ea nu este lipsita de fisuri: lacune, impreciziuni, confuzii si chiar concluzii fortate, nedemonstrate. Amintim citeva din aceste slabiciuni.In primul rind, faptul ca determinarea productivitatii marginale a factorilor de productie are un caracter empiric si aproximativ, dat fiind faptul ca, in situatia cind sporeste un singur factor de productie cu o unitate, sporul de produs este rezultatul atit al cresterii acestui factor, cit si al combinarii lui cu ceilalti factori, ceea ce releva insuficienta acestui model de delimitare a aportului strict al fiecarui factor de productie in parte.In al doilea rind, se face presupunerea ca libera concurenta este compatibila cu rationalitatea economica si justitia sociala, trecind cu derea peste unele anomalii de anrgura care au loc in economia de piata, printre care faptul ca se aduc pe piata pentru vinzare produse noci bunastarii oamenilor (droguri, arme, etc.) si ca in viata sociala se manifesta frecnte antagonisme sociale, avind ca radacina inegalitatea zdrobitoare de are si nituri, realitate ce nu poate fi ignorata de orice observator atent.In al treilea rind. majoritatea neoclasicilor au privit problemele repartitiei in mod static, s-au ocupat mai ales de nilul niturilor, ocolind natura lor reala, precum si tendinta lor, odata cu trecerea timpului, ocolind problema fluxurilor economice si a contradictiilor care le insoteau. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
