OLIGOPOLURILE

Oligopolurile reprezinta o forma de piata caracterizata prin existenta unui numar mic de vanzatori care sunt obligati sa tina seama nu numai de cerere, dar si de reactiile posibile ale concurentilor. Vanzarile fiecarei firme depind nu numai de pretul propriu, ci si de cel al concurentilor. Firma incearca sa impuna propriul pret sau, dimpotriva, suporta pretul pietei.

PUTEREA DE PIATA A FIRMELOR

SI CONCENTRAREA PRODUCTIEI

Concurenta perfecta si monopolul sunt doua structuri ale pietei ce acopera o parte redusa din activitatile economice. Majoritatea firmelor implicate in productia si oferta bunurilor de consum si a bunurilor de capital se afla sub incidenta unor structuri intermediare de piata. Acestea opereaza in industrii care sunt formate din cateva firme autohtone si/sau din strainatate. O ramura in care actiunile unui producator determinat au o influenta semni­ficativa asupra concurentilor ei este in situatie de oligopol. Acesta presupune existenta unui numar redus de firme in ramura care sunt in competitie activa una cu cealalta, situatie ce le confera putere de piata. Puterea de piata reprezinta gradul de control pe care o firma sau un grup de firme il exercita asupra nivelului pretului si pro­ductiei dintr-o anumita ramura de activitate. Indicatorul utilizat frecvent pentru masurarea puterii de piata este rata de concentrare. Aceasta masoara partea din productia si vanzarile unei ramuri care sunt controlate de cele mai reprezentative firme. Tipurile cele mai obisnuite de concentrare privesc partea din total detinuta de cele mai mari trei, patru sau cinci firme. In mod evident, acest raport se poate referi si la orice alt numar de firme. In situatia existentei unui monopol pur, rata de concentrare este de 100 %, pe cand in cazul concurentei perfecte, ea se apropie de zero.

Datele disponibile pentru Anglia arata ca in 1990 cele mai mari 5 firme detineau 99,3 % din productia de tutun, 87,7 % din piata de autovehicule 222e43c , 60,2 % din productia de dispozitive electrocasnice; 53,5 % din piata produselor de sapun si preparate de toaleta etc. In SUA, cele mai mari patru firme asigurau in 1987 circa 92 % din livrarile de tigari, 85 % la frigidere, 90 % la autovehicule, 74 % la aluminiu.

Utilizarea ratei de concentrare pentru a masura puterea de piata ridica unele probleme. De exemplu, majoritatea firmelor mari vand produse din cateva industrii diferite. Se poate intampla si faptul ca o singura firma care opereaza sa nu fie un monopol daca intra in concurenta cu produse importate. Globalizarea concurentei a facut ca economiile nationale sa devina mult mai deschise si a redus numarul monopolurilor pure care existau pe pietele nationale.

Gradul de concentrare are la baza trei factori determinanti: tehnologia si costurile, barierele de intrare si interactiunea strategica.

CARACTERISTICI

ALE STRUCTURII DE PIATA OLIGOPOLISTA

Interdependenta actiunii - caracteristica a pietei oligopoliste

Procesul de fixare a preturilor in situatie de oligopol este un mecanism complex, deoarece prin el firma controleaza comporta­mentul concurentilor, al consumatorilor, costurile, reactia furnizori­lor etc. "Prin intermediul preturilor, scrie J.K.Galbraith, monopolul neoclasic exploateaza puterea care deriva din imprejurarea de a fi unicul sau unul dintre putinii vanzatori pe piata. Datorita acestei suprematii, preturile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar productia mai scazuta decat ar fi in cazul in care vanzatorii ar fi mai numerosi. Prin urmare, consumatorii platesc mai mult si dispun de produse si servicii mai putine decat ar avea nevoie sau ar fi dorit"[1].

Structura oligopolista se caracterizeaza prin aceea ca firmele adopta un comportament strategic. Prin comportament strategic al firmei oligopoliste intelegem faptul ca fiecare actiune a acestei firme este gandita prin prisma consecintelor ei asupra celorlalte firme oligopoliste si a reactiilor lor. Comportamentul strategic este consecinta interdependentelor ce caracterizeaza aceasta structura de piata. Daca in cazul structurilor extremale sau pure - concurenta perfecta si structura de monopol - interdependenta este nula, iar in cazul concurentei monopolistice, aceasta este slaba, in cazul structurii oligopoliste, interdependenta actiunii diferitelor firme reprezinta caracteristica fundamentala.

In caz de oligopol, fiecare firma se intreaba care va fi efectul deciziei sale cu privire la pret sau la cantitate asupra celorlalti si care vor fi reactiile lor. Pretul produsului, cantitatea vanduta, pro­fitul obtinut de o firma, depinde si de reactia concurentilor. Fiecare producator poate sa-si fixeze cantitatea pe care o ofera pe piata, dar pretul de vanzare si, implicit, profitul este influentat si de comporta­mentul firmelor concurente. Exista o functie de reactie.

In cazul structurii oligopoliste, comportamentul strategic implica doua particularitati: a) deciziile ce au ca obiectiv maximi­zarea profitului nu se bazeaza pe reguli definite, ci pe modul in care crede firma ca vor actiona celelalte firme ca raspuns la actiunile sale; b) rezultatele deciziei firmei depind de cum vor actiona celelalte firme ca raspuns la actiunile sale.

Interdependenta este, in primul rand, efectul gradului inalt de concentrare economica a unor ramuri industriale. Statis­ticile evidentiaza ca primele 10 firme ajung sa reprezinte pana la 90 % din PIB, cum este situatia in Olanda. In unele cazuri, cadrul national poate fi insuficient pentru aprecierea dimensiunii pietei oligopoliste: I.B.M. este a cincea firma din SUA, dar detine 70 % din piata mondiala a informaticii. In al doilea rand, intrarea si mentinerea in ramura este posibila doar pentru firme ce indeplinesc conditii de natura financiara, economica si tehnica. Conditiile financiare se refera la marimea fondurilor de care trebuie sa dispuna o firma pentru a deveni competitiva in raport cu firmele existente in ramura. Conditiile economice se refera la diferentele de costuri. Conditiile tehnice vizeaza necesitatea producerii de bunuri diferen­tiate. Producerea de bunuri identice nu este posibila pentru ca firmele existente isi apara in diferite moduri produsul. Dar bunul diferentiat risca sa nu intre in sistemul de preferinte ale cumparato­rilor. Mai sunt si alte dificultati care practic reprezinta bariere la intrare imposibil de depasit.

Elasticitatea incrucisata

Pentru a masura actiunea unei firme asupra alteia si a face o clasificare a pietelor in functie de comportamentul acestora, este utila cunoasterea elasticitatii incrucisate .

Conceptul de elasticitate incrucisata se refera la doua firme "i" si "j" si exprima influenta preturilor practicate de o firma asupra cantitatilor oferite de cealalta firma (E) sau, invers, influenta cantitatilor oferite de o firma asupra preturilor practicate de alta firma (e). E_ij  reprezinta efectul variatiei relative a pretului p_j practicat de firma j asupra cantitatii relative oferite de firma i. Aceasta forma de elasticitate incrucisata este masurata prin coeficientul concurentei de substituire, care se determina astfel:

Corespunzator, E_ji reprezinta efectul unei variatii relative a pretului p_i practicat de firma i asupra cantitatii relative oferite de firma j:

Efectul variatiei relative a cantitatilor Q_j oferite de firma j asupra variatiei relative a pretului de practicant de firma i se noteaza cu e_ij. Adesea acesta este denumit coeficient de repercusiune si se determina astfel:

La fel e_ji reprezinta efectul unei variatii relative a cantitatii Q_j oferite de firma i asupra variatiei relative a preturilor practicate de j:

Pornind de la acesti coeficienti de elasticitate incrucisata se poate elabora o tipologie a comportamentului, a actiunii reciproce a firmelor si anume:

- daca E_ij = 0, inseamna ca preturile firmei j nu au nici o influenta asupra cantitatilor vandute de firma i. In acest caz suntem intr-o situatie de monopol pur, adica intr-o situatie in care slabiciunea firmei j este asociata la forta pe care o degaja firma i

daca E_ij, inseamna ca preturile firmei j (de fapt preturile celorlalte firme) au o influenta foarte puternica asupra cantitatii vandute de firma i. O crestere chiar foarte mica a preturilor celorlalte firme face ca vanzarile firmei i sa tinda spre infinit si invers, o scadere de preturi (p_j), determina reducerea ofertei firmei i. Aceasta corespunde unei situatii de concurenta pura cand la slabiciunea firmei i se asociaza forta firmelor concurente j

daca 0 < E_ij < ∞, inseamna ca preturile firmei j influenteaza asupra cantitatilor vandute de firma i. Firma i este in situatia de concurenta monopolistica. Pot sa existe doua cazuri:

a) cand e_ij > 0, atunci, la randul lor, preturile firmei i sunt influentate prin cantitatea oferita de firma j. In acest caz exista interdependenta sau concurenta circulara;

b) cand e_ij = 0 , exista concurenta monopolistica fara interdependenta. Cu cat E este mai aproape de zero, cu atat situatia este mai aproape de oligopol. In cazul in care avem si reactia lui i, respectiv e > 0, E apropiat de zero semnifica existenta unui oligopol circular.

Interdependentele producatorilor aflati in stare de oligopol pot aparea ca o situatie de coliziune care obliga la coordonare, negocieri si acorduri intre producatori privind pretul, cantitatea si piata. Poate aparea si o situatie de coordonare partiala spontana in care fiecare producator se adapteaza la comportamentul celorlalti. In acest caz se formeaza la o firma atitudinea de conducator, iar celelalte firme adopta o situatie de satelit. In sfarsit, actiunea asupra celorlalte firme poate fi o actiune autonoma sau o actiune de conjectura.

Studiul tipului oligopolist de piata este dificil de realizat deoarece nu sunt ipoteze de comportament simple si usor accepta­bile. Totusi problema este importanta si de actualitate. Structurile oligopoliste de piata se gasesc in toate economiile nationale dezvoltate, precum si in economia mondiala.

De regula analiza incepe cu duopolul, o structura de piata in care exista doi agenti producatori, ceea ce permite punerea in evidenta a unor tipuri de comportamente.

DUOPOLUL

Cea mai raspandita situatie de oligopol este duopolul. Mode­lul teoretic de comportament al acestuia se bazeaza pe "functia de reactie", care evidentiaza modul de actiune al unui agent economic ca urmare a deciziilor adoptate de concurentul sau.

Varianta strategica. Curba de reactie in duopol

Care este pretul sau cantitatea decise de catre agentul A la nivelul de pret sau cantitatea de productie a agentului B?

Variabila strategica este pretul sau cantitatea? In cazul concurentei pure, variabila strategica este cantitatea, iar in cazul de monopol se poate alege ca variabila strategica pretul sau cantitatea, rezultatul fiind acelasi.

In situatia de duopol, fixand pretul sau determinand canti­tatea, rezultatul furnizat de curba cererii nu este acelasi. Cand ambii combatanti aleg pretul ca instrument de lupta, iar produsul este omogen si cererea fluida, confruntarile succesive vor avea ca rezultat scaderea pretului. De fapt, unul din concurenti scazand pretul sau atrage o parte din clientela celuilalt. Aceasta, pentru a-si restabili pozitia si a-si adjudeca o parte insemnata a pietei, reactioneaza printr-o scadere mai mare a pretului. Deci, fiecare agent, pentru a cuceri sau mentine piata, la fiecare scadere de pret efectuata de concurent raspunde printr-o scadere si mai insemnata a pretului propriu. Nu mai este posibil echilibrul cand se alege pretul, caci curba cererii nu este autonoma. Lupta prin preturi se finali­zeaza prin disparitia unui concurent si se ajunge la o piata de monopol.

Aceasta situatie este inevitabila. Cand nivelul pretului se situeaza sub costul de productie, duopolistii lucreaza in pierdere. Supravietuieste cel care dispune de capacitate financiara mai puternica, iar celalalt este obligat sa abandoneze. In situatia in care produsul este diferentiat si cererea vascoasa, se poate concepe un duopol de pret durabil.

Daca se admite ca pretul este fixat in prealabil si respectat de cei doi duopolisti, varianta strategica devine cantitatea. Duopolul de cantitate este durabil si tinde spre un echilibru pentru un pret dat. Analiza procesului de realizare a echilibrului are ca ipoteza impartirea productiei intre cele doua firme. Prima are o productie Q₁ la costuri totale C_T1 = F₁(Q₁), iar a doua, productia Q₂ la costuri totale C_T2 = F₂(Q₂).

Cea mai simpla problema de duopol porneste de la ipoteza ca firma terta nu isi modifica productia, indiferent de decizia proprie[3]. Fiecare din concurenti isi stabileste productia astfel incat sa obtina profitul maxim. Daca cele doua firme isi fixeaza productiile la Q₁ si Q₂, pretul este dat de: p = ψ(Q), unde Q = Q₁ + Q₂ reprezinta productia totala.

Profitul primului oligopolist este:

π = Q_ip - C_T1

si pentru ca acesta sa fie maxim, Q₁  trebuie ales in asa fel incat:

adica egalitatea cunoscuta intre venitul marginal si costul marginal.

Dificultatea consta in exprimarea venitului marginal intr-o forma convenabila. Deoarece:

Daca primul oligopolist considera pe Q₂ ca neschimbat, ecuatia care determina productia Q₁ a primei firme este:

In mod corespunzator, pentru o productie Q₁ a primului oligopolist, cel de-al doilea fixeaza productia Q₂ astfel incat:

Luate impreuna, aceste ecuatii sunt suficiente pentru a determina productiile celor doua firme. Prima ecuatie exprima productia primei firme pentru orice productie a celeilalte firme, adica da pe Q₁ ca functie de Q₂ si se presupune ca o crestere a lui Q₂ determina o descrestere a lui Q₁ (fig. 8.1).

Dependenta lui Q₁ de Q₂ poate fi reprezentata printr-o curba de reactie G₁ in planul OQ₁Q₂. Curba G₁ trebuie considerata in raport cu axa OQ₂ si panta formei "normale " fata de aceasta axa este negativa si mai mica, in valoare absoluta, decat unitatea. In mod analog, ecuatia a doua determina marimea Q₂, in functie de Q₁ si se obtine cea de-a doua curba de reactie, G₂, care se raporteaza la axa OQ₁, cu panta negativa fata de aceasta axa. Cele doua curbe G₁ si G₂ se intersecteaza intr-un singur punct M, ale carui coordonate determina productiile de echilibru Q₁ si Q₂ ale celor doua firme.

In cazul particular (fig. 8.2) cand cei doi duopolisti au aceeasi functie a costurilor totale, C_T = F(Q), si cererea pietei este de forma D = a-bp, curba de reactie G₁, vazuta dinspre axa OQ₂ care are aceeasi forma cu G₂ vazuta dinspre axa OQ₁.

Fig. 8.2. Curbe de forma liniara in duopol

Rezulta ca in punctul de intersectie, Q₁ si Q₂ trebuie sa fie egale iar productia totala se imparte intre cele doua firme: Q₁ = Q₂ = (1/2)Q. Punctul N este un punct de echilibru, in sensul ca nici o firma nu are interesul sa-l paraseasca unilateral.

Daca Q₁ este productia primei firme si Q₂ productia firmei a doua, inseamna ca productia ramurii este Q = Q₁ + Q₂ si se poate scrie:

Q = Q₁ + Q₂ =.

Pentru determinarea productiei maximizatoare pentru cele doua firme, se are in vedere ca V_mg = C_mg . Deoarece C_mg1 = C_mg2 = 0, inseamna ca V_mg1 = 0 si V_mg2 = 0.

Prima firma maximizeaza profitul cand:

Dar V_T1 = p.Q₁ si din Q₁ + Q₂ = a-bp rezulta .

Inlocuind in formula venitului total obtinem:

Deci ,

de unde:

Aceasta este functia de reactie a primei firme. Ea exprima productia primei firme ca raspuns la productia celei de a doua firme.

In mod similar, functia de reactie a celei de-a doua firme este:

Diverse tipuri de echilibru in duopol

Comportamentele fiecaruia dintre combatanti determina diverse tipuri de echilibru. Avand ca punct de plecare teoria oligo­polului, se formuleaza mai multe forme de duopol[4].

Cei doi subiecti au acelasi temperament? Doresc sa domine sau accepta o situatie de dependenta? Exista unul care este candidat la dominare si altul accepta dependenta? In functie de aceste comportamente exista diferite tipuri de echilibru si de impartire a pietei in duopol. Daca ambii duopolisti au o personalitate pacifista, tind sa se adapteze unul la altul, exista duopolul simetric de dubla dependenta (duopolul Cournot). Dimpotriva, daca unul din concurenti vrea sa domine si altul se adapteaza, exista duopolul asimetric (duopolul lui Stackelberg). Daca cei doi concurenti vor sa domine, se ajunge la duopolul dublei dominatii (duopolul Bowley).

Duopolul simetric de dubla dependenta

(Duopolul Cournot)

Un asemenea duopol presupune ca fiecare dintre cei doi agenti economici refuza sa domine pe celalalt. Fiecare adopta o atitudine de asteptare si considera ca fiind data oferta firmei concurente.

Cum se stabileste echilibrul in cazul unui comportament de dubla dependenta? Pentru a simplifica, pe diagrama curbele de reactie sunt trasate sub forma unor drepte.

Presupunem ca la un moment dat firma B ofera cantitatea QB₁. Firma A, dorind sa se adapteze, reactioneaza si isi stabileste cantitatea optima a ofertei QA₁. Pentru aceasta scade QB din functia sa de cerere si pune semnul egalitatii intre venitul marginal si costul marginal.

La aceasta oferta, firma B reactioneaza si isi stabileste cantitatea ofertei la QB₂ si reactia firmei A este corespunzatoare si asa mai departe. In acest fel se amorseaza un proces complex ce rezulta din reactiile succesive ale fiecarei firme la ofertele concurentei sale. Punctele de pe fiecare dreapta (fig. 8.3) reprezinta productii optime ale unei firme in raport cu productiile optime ale celeilalte firme. Functiile pe care ele le reprezinta se denumesc functii de reactie:

Q₁ = f(Q₂) si   Q₂ = f(Q₁).

In punctul de intersectie C situatia se stabilizeaza si el reprezinta un punct de echilibru in care nu se mai produce nici o reactie.

Cei doi agenti isi maximizeaza profiturile, fiind situati pe curbele lor de reactie in punctul in care nu mai actioneaza pentru a-si modifica cantitatile produse, ceea ce inseamna ca avem de a face cu o situatie de echilibru stabil. O repartizare a resurselor de asa natura incat un individ sa nu fie interesat sa o modifice printr-o actiune unilaterala reprezinta o stare de echilibru Cournot.

Pentru a exemplifica in mod analitic realizarea echilibrului in duopolul de dubla dependenta, presupunem ca cele doua firme au costuri diferite:

(1) C_T1 = 20 Q₁

(2) C_T2 = 6 Q²₂

(3) p = 1 000 - 6 (Q₁ +Q₂)

(4) π₁ = [1 000 - 6(Q₁ + Q₂)] Q₁ - 20 Q₁ =

= 980 Q₁ - 6 Q₁ Q₂ - 6

(5) π₂ = [1 000 - 6 (Q₁ + Q₂)] Q₂ - 6 Q²₂ =

= 1 000Q₂ - 6Q₁ Q₂ - 12Q²₂

Prima firma presupune ca Q₂ este data si decide sa produca Q₁ pentru care:

,

de unde rezulta

Cea de-a doua firma produce cantitatea Q₂ ce rezulta din ecuatia:

(8)

deci o productie:

Ecuatiile (8), (9) pun in evidenta faptul ca sporirea productiei unei firme ii corespunde o reducere a productiei altei firme.

Introducand relatia (9) in (7) rezulta:

Q₁ = 81,66 - 0,5 (41,66 - 0,25 Q₁) = 69,5

Daca prima firma produce 69,5, cea de-a doua va determina nivelul productiei la:

Q₂ = 41,66 - 0,25 x 69,5 = 24,28

In conditiile in care Q₁ = 69,5 si Q₂ = 24,28, pretul si profitul vor fi:

p = 1000 - 6(69,5 + 24,28) = 1000 - 562,7 = 437,3

π₁ = 980 x 69,5 - 6 x 69,5 x 24,28 - 6 x 69,5² = 28004

π₂ = 1000 x 24,28 - 6 x 69,5 x 24,28 - 12 x 24,28² = 7081.

Derivatele secundare ale functiilor de profit sunt:

si π''₂ = -24,

ceea ce inseamna ca solutia obtinuta corespunde unui echilibru stabil.

Ipoteza de comportament caracteristica duopolului lui Cournot poate fi criticata pentru ca fiecare firma actioneaza ca si cum productia concurentului ar fi fixa. Firma isi modifica propria productie si constata ca si concurentul procedeaza periodic in acelasi mod, dar nu este capabil sa o prevada. Bertrand a considerat ca analiza lui Cournot a fost nerealista deoarece fiecare firma a determinat cea mai buna cantitate proprie, pornind de la presupunerea ca firma terta isi mentine cantitatea constanta[5]. El a presupus ca fiecare firma ar putea sa considere ca cealalta firma mentine pretul constant si se intreaba care este cel mai bun pret pentru productia sa.

Rezultatul este o concurenta distrugatoare, care face ca pe termen scurt preturile sa scada la nivelul costului marginal. Pentru a vedea de ce consideram ca firmele incep din pozitia de echilibru Cournot, sa presupunem ca prima firma urmeaza rationamentul Bertrand si se intreaba: Daca firma terta isi mentine pretul constant de 440 u.m., care este cel mai bun pret pentru productia proprie? Pentru a afla raspunsul, sa analizam pe figura 8.3 punctul corespunzator pretului firmei 2 si, respectiv, cantitatile marginale.

Firma 1 castiga atunci intreaga piata daca reduce putin pretul. De exemplu, daca consideram ca fiecare firma a vandut 50 de unitati la pretul de 440 u.m. si firma 1 scade pretul la 430 u.m., atunci ea va vinde 100 unitati si isi va creste venitul total de la 22.000 u.m. la 43.000 u.m. Firma 2 poate rationa in acelasi mod. Daca la pretul de 440 u.m. vanzarile sale sunt in prezent egale cu zero, la o scadere a pretului la 420 u.m. s-ar putea sa castige intreaga piata si veniturile sale sa ajunga la 42.000 u.m.

Stimulente pentru recurgerea la reducerea preturilor exista atata vreme cat fiecare firma isi poate creste vanzarile si profiturile prin castigarea intregii piete. O pozitie stabila este realizata atunci cand pretul este adus la nivelul costului marginal pe termen scurt. La acest nivel nici o firma nu mai are interesul de a scadea, in continuare, pretul. Vanzarea la un pret care este mai mic decat costul marginal nu este profitabila.

Teoriile lui Cournot si Bertrand nu se refera la procesul prin care este realizat echilibrul; ele au pus problema existentei unui echilibru care, daca este atins, se autoadministreaza prin orice mijloace. Daca firmele se afla in concurenta una cu cealalta, prin modificarea cantitatilor, si daca presupunem ca ajung la un echilibru Cournot, atunci ele vor avea tendinta sa se mentina acolo. Orice alta combinatie de niveluri de productie nu se autoadministreaza, in sensul ca fiecare firma are tendinta de a-si diversifica productia. Acelasi lucru este valabil si pentru echilibrul Bertrand. Daca firmele se concureaza prin modificarea preturilor si daca pretul a devenit egal cu costul marginal, atunci nu exista nici un stimulent pentru ca firma sa se indeparteze de aceasta situatie.

Duopolul asimetric (Stackelberg)

Duopolul de tip Stackelberg are la baza ipoteza ca unul din concurenti adopta o atitudine de lider, iar altul are un comportament de dependenta, de satelit. Prima firma stabileste volumul propriei productii, considerand ca a doua firma isi adapteaza productia in functie de decizia sa. Ea adopta strategia proprie incat, tinand seama de reactia celei de-a doua firme, oferta globala si pretul permit atingerea acestui obiectiv. Pentru aceasta este necesar sa se introduca functia ofertei in functia profitului.

Mecanismul de realizare a echilibrului Stackelberg se pre­zinta in fig. 8.4 si explicarea sa implica apelarea la liniile de reactie sau de izoprofit. Linia de reactie a unei firme este reprezentarea grafica a functiei sale de reactie ce defineste nivelul ofertei sale care maximizeaza profitul obtinut pentru orice nivel al ofertei celeilalte firme. Izoprofitul reprezinta multimea combina­tiilor (Q₁, Q₂) ce asigura acelasi profit. O firma realizeaza profitul maxim in punctul in care linia sa de reactie este tangenta la curba izoprofitului.

Fig. 8.4. Lupta pentru dobandirea pozitiei de lider in duopolul de tip Stackelberg.

Consideram ca punctul initial este o stare de echilibru de tip Cournot definita de punctul E si firma A produce cantitatea Q₁ care ii maximizeaza profitul, anticipand ca firma A produce Q₂. Deoarece firma A este perfect informata de reactiile lui B, ea poate refuza o adaptare pentru a alege o strategie de maximizare a profitului care sa tina seama de totalitatea posibilitatilor firma B'. Daca firma A a fixat productia la un nivel care ii maximizeaza profitul, firma B cu un comportament de satelit se va adapta oferind o productie, al carei nivel rezulta dintr-un proces de ajustare.

Utilizand aceleasi functii ca in paragraful precedent si introducand functia ofertei in functia profitului, aceasta are forma:

π₁ = f[Q₁, φ(Q₂)],

respectiv

π₁ = 980 Q₁ - 6Q₁.Q₂ - 6Q²₁

si

Q₂ = 41,66 - 0,25 Q₁,

rezulta

π₁ = 980 Q₁ - 6 Q₁ (41,66 - 0,25 Q₁) - 6Q²₁

π₁ = 730 Q₁ - 4,5 Q²₁.

Prin derivarea functiei de profit si egaland cu zero se obtine ecuatia ce exprima oferta primei firme care permite obtinerea profitului maxim:

730 -9Q₁ = 0

Q₁ = 81,1.

Profitul total al firmei A se obtine prin inlocuirea lui Q₁ in functia profitului:

π₁ = 730 x 81,1 - 4,5 x 81,1² = 29606.

Oferta firmei B este:

Q₂ = 41,66 - 0,25 x 81,1 = 21,39,

iar profitul obtinut:

π₂ = 1000 Q₂ - 6Q₁ Q₂ -12Q²₂

π₂ = 1000 x 21,39 - 6 x 81,1 x 21,39 - 12 x 21,39² = 5492.

Pozitia de lider ofera un avantaj evident pentru firma A, care obtine un profit de peste 5 ori mai mare decat firma B.

Acest tip de duopol nu ia in considerare faptul ca in realitate nici una din firme nu este satisfacuta de pozitia de satelit. Fiecare firma incearca sa dobandeasca pozitia de lider si isi sporeste productia. Dar in felul acesta oferta totala depaseste cererea si in final se reduc preturile si profiturile.

Duopolul dublei dominatii (Bowley)

Duopolul Bowley are la baza ipoteza dupa care ambele firme au o putere economica care le face capabile sa candideze simultan la dominarea pietei, considerand ca cealalta firma va adopta un comportament de satelit.

Firma A doreste sa fixeze oferta sa la nivelul Q*₂, iar firma B este interesata pentru nivelul de oferta Q*₁ (fig. 8.4). Combinarea ofertelor care rezulta din acest comportament este reprezentat prin punctul H, numit punctul Bowley. Acesta este situat in afara curbelor de reactie, fapt normal daca se are in vedere ca exista curba de reactie doar in masura in care este posibila adaptare.

Punctul H nu exprima o pozitie de echilibru al pietei. El reflecta o situatie instabila sub forma unei supraproductii generata de ofertele fiecarei firme care nu a tinut seama de comportamentul real al firmei concurente. In situatie de dubla dominatie ajustarea prin cantitate nu este posibila si supraproductia poate fi reglata doar prin pret. In acest caz, echilibrul nu este posibil si adaptarea este inlocuita prin razboiul preturilor al carui rezultat este nedeterminat.

Principalele tipuri de oligopol

Data fiind marea varietate a oligopolurilor, analiza lor sistematica este posibila dupa o prealabila clasificare. In acest scop se folosesc doua criterii. Primul se refera la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care domina piata unor produse omogene sau aproape omogene (otel, aluminiu, ciment, ingrasaminte chimice, acid sulfuric etc.), respectiv firme care produc si comercializeaza tipuri diferentiate ale aceluiasi produs de baza (automobile). Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare la care convin oligopolurile: oligopoluri complet coordonate, oligopoluri partial coordonate si oligopoluri fara coordonare.

Pretul in cazul oligopolului perfect coordonat

Coordonarea este o strategie utilizata atunci cand mai multe firme de talie comparabila domina piata unui produs. Pentru a evita un razboi al preturilor, ele cauta sa se inteleaga asupra unui pret care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poate realiza prin acorduri tacite sau acorduri explicite. In aceasta ultima categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul si trustul. Cartelul desemneaza un acord intre firme care ii pastreaza individualitatea ce are ca obiectiv principal limitarea concurentei pe o anumita piata prin stabilirea preturilor, a productiei si la alte elemente. Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeasi conducere. Conducerea comuna este adesea asigurata de o societate holding denumita societate de participare sau societate de portofoliu.

Cartelul are doua importante functii:

- Fixarea preturilor care se realizeaza dupa mecanismul monopolului;

- Impartirea pietei  intre firmele componente ce se poate face prin mai multe procedee: castigarea pietei de catre fiecare firma la pretul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului total, parti egale etc.

Daca avem in vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmareste maximizarea profitului global, ramura functioneaza ca un monopol ce dispune de mai multe intreprinderi. Profitul total este definit prin diferenta intre venitul total V_T care depinde de productia fiecarei firme componente (Q₁, Q₂, ., Q_n) si costul total, C_T, functia costului total derivand din functia de cost a unitatilor. Cea mai simpla situatie de oligopol este duopolul si avem:

π = V_T (Q₁ + Q₂) - C_T1 (Q₁) - C_T2(Q₂).

Cartelul alege cantitatile Q₁ si Q₂ in asa fel incat sa maximizeze valoarea functiei profitului π. Profitul total este maxim la nivelurile de productie Q₁ si Q₂ pentru care se anuleaza derivatele partiale ale expresiei precedente:

De aici rezulta:

V_mg = C_mg1 = C_mg2.

ceea ce inseamna ca oligopolul cartel conduce la realizarea egali­tatii intre costul marginal al fiecarei firme cu venitul marginal al ramurii.

Solutia grafica este prezentata in fig. 8.5, in care sunt tratate curbele de venit si de cost. Curba cererii pentru ramura D nu este disociata in curbe partiale corespunzatoare fiecarei firme din componenta cartelului. Pentru cantitatea totala (Q₀ = Q₁ + Q₂ + Q₃), costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecarei firme pentru cantitatile produse (C_mg = C_mg1 = C_mg2 = C_mg3).

Prin insasi constructia ei, curba C_mg apare ca fiind curba ofertei activitatii de productie a cartelului. Cantitatea optima a ramurii, Q₀, corespunde verticalei din E_q, punctul de intersectie al curbei costului marginal total si a veniturilor marginale. Cantitatile Q₁, Q₂, Q₃ reprezinta cotele de productie fixate astfel incat V_mg = C_mg. In punctul E_q, profitul global al cartelului este maxim, iar pretul pietei este p₀, ce corespunde punctului M de pe curba cererii. Masa profitului total este reprezentata de dreptunghiul p₀ MEN. Profitul total este distribuit intre firmele componente potrivit unui plan convenit in prealabil, probabil in functie de dimensiunea si forta fiecaruia.

Fig. 8.5. Oligopolul perfect coordonat.

Pot sa apara dificultati in interiorul cartelului daca disciplina nu este perfecta. Fiecare firma isi pastreaza controlul unei parti din productie si consimte sau nu ca vanzarea sa fie facuta de catre ea sau de catre o firma specializata in cadrul cartelului. Cel mai simplu este de a repartiza profitul total proportional cu vanzarile fiecarei firme.

Un acord de colaborare perfecta in cadrul cartelului presupune disciplina, exactitate si colaborare. Aceasta stare de spirit este mai usor de realizat pe termen scurt, dar pe perioada lunga se dovedeste precara. Cotele de productie si de vanzare sunt incalcate de unele firme pentru a spori profitul. Daca oligopolul are la un moment dat interes in reducerea productiei totale pentru a mentine pretul dorit, firmele pot actiona in sens contrar, ceea ce poate determina in ultima instanta distrugerea cartelului.

Oligopolul partial coordonat

Intre firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntara determinata de existenta unor interese comune sau bazata pe etica afacerilor si o toleranta reciproca. Totodata, se pot naste relatii de concurenta intre firme din care iese invingatoare una singura. Aceasta, printr-o atitudine activa, incearca sa organizeze colaborarea in cadrul ramurii. Incercarile de coordonare apar sub forma modelului firmei lider si a modelului de oligopol cu o curba de cerere indoita (franta).

Firma lider

Cand o structura oligopolista este caracterizata prin coexis­tenta unei firme dominante care se comporta ca o firma con­curentiala si un numar de firme mici, firma lider impune concuren­tilor pretul pietei, adica pretul care o avantajeaza. Ea se comporta ca autor de pret. Toate firmele isi aliniaza preturile lor la pretul pietei care a fost anuntat la inceputul sezonului de catre firma conducatoare. In acest caz este vorba de generalizarea ipotezei lui Stackelberg, care presupune ca o firma se comporta ca stapan iar alta ca un subordonat.

Firma lider, ca "firma barometru" al preturilor, cunoaste cel mai bine starea pietei si dispune de mijloace pentru a domina adversarii. In oligopol sunt situatii cand doua sau trei firme dau semnalul modificarii pretului sau realizeaza prin rotatie acest rol. Firma lider nu este in mod necesar cea mai puternica, dar cel putin este cea mai bine informata, cea mai bine organizata.

Cum se determina pretul pe care cauta sa-l impuna firma dominanta? Fie A, B curba cererii globale la nivel de ramura, iar p₀S nu este curba ofertei pietei, ci este curba ofertei firmelor mici care este si curba costurilor pentru ele. Daca pretul este p₀, micile firme nu pot sa ofere nimic pentru ca pretul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pietei se face de catre firma dominanta. In p₀, oferta este nula pentru ca pretul este egal cu costul total care este format doar din costurile fixe. Pe masura ce creste productia, in costul total se include si costul variabil (fig. 8.6).

Daca, dimpotriva, pretul este p₁, micile firme sunt in masura sa ofere o cantitate Q₁ si in aceste conditii ar insemna ca firma dominanta sa nu produca nimic. In punctul E se echilibreaza cererea pietei cu oferta firmelor mici.

Curba ofertei p₀ S pune in evidenta faptul ca, atunci cand pretul trece de la p₀ la p₁, partea firmei dominante se diminueaza si creste partea firmelor mici. De aici rezulta urmatorul fapt: curba cererii la firma dominanta nu este AB, ci este o curba "indoita", adica p₁ B'B.

Pentru a vedea care este pretul impus de firma dominanta si care ii maximizeaza profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal V_mg si a costului marginal C_mg.

Profitul firmei dominante este maximizat daca venitul mar­ginal este egal cu costul marginal. Pentru aceasta ea va cauta sa produca cantitatea Q₂ si sa impuna pretul p₂. La acest pret, firmele mici, firmele satelit vor completa aprovizionarea pietei producand YA', respectiv Q₃-Q₂.

Pretul pe piata p₂ este mai scazut decat p₁, pretul convenabil pentru firmele mici si este mai mare decat p₀, pretul la care ar putea livra firma lider. In cazul pretului p₂, firmele mici sunt obligate sa se alinieze la pretul pietei. Ele renunta sa-si maximizeze profitul pentru a nu-si pierde pozitia si clientela.

Intrucat punctul p₂ depaseste costul marginal si costul mediu, firma lider obtine supraprofit atat pe perioada scurta, cat si pe o perioada lunga, fapt ce o apropie de situatia unui monopol. Dar ea nu controleaza intreaga piata si profitul suplimentar incasat este mai redus decat cel care ar putea fi obtinut de catre un monopol.

Oligopolul cu o curba a cererii indoita

Un model caracteristic pentru comportamentul firmelor oligopoliste il constituie curba franta a cererii, model avansat de Paul Sweezy (1939).

Coordonarea poate sa nu reuseasca sau nici nu este cautata intotdeauna. In asemenea situatii, curba franta poate sa arate ca exista incertitudine din partea firmelor privind reactiile con­curentilor. Aceasta genereaza rigiditatea preturilor practicate. Nu intelegerea, ci insuficienta coordonare dintre producatori sta la baza rigiditatii preturilor.

Desi actioneaza separat, oligopolistii, prin ajustari succesive, ajung la pretul p₀ care le asigura posibilitatea de a obtine un profit satisfacator. Acest pret p₀ tinde a fi mentinut chiar daca intervin schimbari in costuri si cerere, pentru a evita reactiile imprevizibile si nefavorabile ale rivalilor (fig. 8.7).

Firma, chiar daca se teme de o scadere a cifrei sale de afaceri, nu micsoreaza pretul pentru a-si relansa vanzarile de teama ca unii din concurenti vor proceda la fel pentru ca sa o impiedice sa-si mareasca piata. De asemenea, firma ezita sa mareasca pretul daca nu este convinsa ca alte firme o vor urma, lasand-o sa actioneze singura, ceea ce ar avea ca efect reducerea segmentului sau de piata. Elasticitatea cererii la firma apare mai accentuata in cazul cresterii preturilor decat in cel al reducerii lor.

Curba cererii prezinta atunci o pliere la nivelul pretului p₀ si reflecta incertitudinea asupra reactiilor concurentilor. Alura curbei cererii este diferita de o parte si de alta a punctului D'. Deasupra pretului p₀, curba cererii este elastica (are o tendinta orizontala) si reflecta credinta oligopolistului ca nu va fi imitat de concurenti daca ridica pretul sau si nu va inregistra o scadere rapida a vanzarilor (nonimitatie).

Mai jos de p₀, curba cererii este mai rigida. Are o tendinta verticala si reflecta credinta oligopolistului ca va fi imitat de concurenti daca scade pretul si nu va inregistra o crestere sensibila a vanzarilor sale (imitatie).

Curba venitului marginal este discontinua. Pentru preturi superioare lui p₀, veniturile marginale sunt ridicate, iar pentru preturi inferioare lui p₀, ele sunt scazute sau chiar negative. O discontinuitate in curba venitului marginal apare pentru un volum de productie q corespunzator la pretul p₀. La acest pret, cererea nu are o elasticitate bine definita, face saltul TT' si este diferita in cele doua parti.

Pentru ca p₀ sa fie pret de echilibru, curba C_mg trebuie sa treaca prin intervalul de intrerupere al curbei V_mg.

Atunci cand curba costului marginal trece prin saltul TT' al venitului marginal, modificarea costului marginal nu afecteaza pretul si cantitatea care raman p₀ si q. Pana cand va persista firma sa mentina pretul p₀? Mentinerea neschimbata sau modificarea pretului este in functie nu numai de lipsa de previzibilitate a com­por­tamentului firmelor rivale, ci si de limitele de variatie ale costului mediu si costului marginal in raport cu p₀. Daca costul marginal in spatiu TT' ia valori peste p₀, inseamna ca firma inregistreaza pierderi care, pentru a fi evitate, obliga la sporirea preturilor. Ridicarea pretului nu este posibila daca firmele rivale nu procedeaza asemanator, intrucat firma risca sa-si piarda clientela care se orienteaza spre bunuri de substituire si care sunt mai ieftine.

Curba indoita a cererii ia o alura diferita in functie de faza ciclului economic: depresiune sau expansiune.

In caz de depresiune, forma curbei cererii este cea indicata mai inainte. In caz de expansiune economica se inverseaza inclinarea curbelor de o parte si de alta a pretului p₀. Portiunea DD' situata deasupra pretului p₀, este inelastica: orice crestere de pret este imitata de rivali, ca urmare a optimismului care domneste in afaceri. Dimpotriva, portiunea D'D'' de sub p₀ este elastica: scaderile de pret nu sunt imitate de concurenti care, in atmosfera de optimism si de prosperitate, gasesc clienti la pretul anterior mai ridicat.

Oligopoluri de conjectura

Functionarea unei firme in cadrul unei piete oligopoliste implica luarea in considerare, in formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum realizeaza aceasta, este o problema complexa si poate merge de la a considera oferta celorlalte firme ca fiind data, pana la demersul ce tine seama de reactiile directe si indirecte fata de propria actiune. Oligopolul care ia o decizie destinata sa-i maximizeze profitul, provoaca o reactie din partea concurentilor. El nu cunoaste exact care este reactia si emite o ipoteza (o conjectura) cu privire la com­portamentul lor.

Consideram ca producatorul y doreste modificarea pretului sau cu un spor, ∆persoane juridice, si se asteapta ca rivalul i sa reactioneze cu o modificare ∆p_i a pretului sau. Coeficientul r reprezinta variatia conjecturala a producatorului y:

Daca r = 0, atunci j nu se asteapta la nici o reactie din partea lui i in timp; daca r > 0, se asteapta ca i sa imite decizia sa. Conjecturile sunt parametrii instabili, de natura unei previziuni, pe care agentii rationali (gospodarii si intreprinderi) trebuie sa ii modifice in functie de experienta lor si de erorile comise. In consecinta, o stare de echilibru conjectural este aceea in care agentii economici au initiativa de a propune preturi pe baza propriilor conjecturi .

Oligopolurile de conjectura se fundamenteaza pe elemente ale teoriei influentei economice aleatorii. Conceptul de elasticitate incrucisata porneste de la ipoteza posibilitatii de estimare a actiunii firmei sau firmelor terte asupra unei firme sau invers. Aceasta idee trebuie largita pentru a deveni o teorie generala a influentei economice si care ar avea drept componente: raportul dintre cunoastere si actiune, clasele de indivizi, actiunea parametrica, elasticitatea autonoma si elasticitatea conjecturala[7].

Noua teorie a influentei economice pare a fi determinata de ideea cunoasterii si cea a actiunii, in raport cu care realitatea ocupa o pozitie complexa. Pe de-o parte, pe terenul cunoasterii nu suntem nici complet ignoranti, nici perfect cunoscatori. Pe de alta parte, sub aspectul actiunii, nu suntem nici total puternici si nici neputinciosi. In raport cu acestea, individul, grupul uman si chiar natiunea este ingradita de doua tendinte contrare: de a domina pe altii sau de a ceda. Pe aceasta dubla alternativa intre cunoastere si ignoranta, si intre dominanta si resemnare, se edifica noua teorie a actiunii umane considerata mai apropiata comportamentului intreprinzatorului (managerului) decat curbele cererii, ofertei, venitului marginal si costului marginal.

Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imita pe nimeni, sau pasivi, influentati de cei activi, proportional cu numarul celor cu care ei sunt in contact si intr-o proportie mai mica de alti indivizi pasivi.

Actiunea parametrica, potrivit lui R. Frisch, reprezinta atitudinea activa actuala de determinare a echilibrelor economice.

Termenul de parametru este asociat cu ideea de masura a posibilitatilor de actiune a polistilor. Polistul reprezinta unul sau cativa vanzatori sau o atitudine "politica" in sensul de mobil al actiunii. Actiunea parametrica implica punerea in ordine si exprimarea numerica a parametrilor.

Daca se considera m polisti, prin enumerarea tuturor parametrilor ce ii caracterizeaza, se poate construi tabloul:

Z¹₁ Z¹₂ ... Z¹

Z²₁ Z²₂ .. Z²

Z^m₁ Z^m₂ .. Z^m.

Pe linie sunt inscrisi parametrii aferenti fiecarui polist si Z¹₁ reprezinta actiunea lui 1 asupra lui insusi, Z¹₂ actiunea lui 1 asupra lui 2 etc. Se admite astfel ca polistul 1 actioneaza asupra α alti polisti, polistul 2 actioneaza asupra β alti polisti, iar m actioneaza asupra r polisti. Numarul total de parametrii va fi:

α + β + . + r = N,

ceea ce reprezinta un sistem parametric cu N grade de libertate.

Acest cadru general poate avea o aplicatie economica. Se poate analiza care va fi profitul unui polist, daca se considera profitul π^h ca functie de mai multi parametrii:

π^h = π^h (Z¹₁ . Z¹_, Z²_, . Z²_, Z^m₁ . Z^m),

unde: h = 1, 2, . , m. Functia de profit are un comportament determinat prin coeficientul de elasticitate W^h_i, in care i este un polist care influenteaza pe h.

Coeficientul de elasticitate sau coeficientul de atractie al parametrului, dupa cum este numit de Frisch, se determina cu ajutorul relatiei:

Prin actiune autonoma fiecare polist se comporta ca si cum o mica schimbare a parametrului sau nu influenteaza parametrii celorlalti considerati a fi constanti. Prin actiunea conjecturala, fiecare polist considera ca actiunea parametrilor proprii provoaca modificarea parametrilor celorlalti, adica toti parametrii sunt variabili.

Actiunea conjecturala conduce la definirea elasticitatii conjecturale. Coeficientul de elasticitate conjecturala nu exprima rezultatul daca polistul k schimba parametrul sau Z_j. El exprima ce crede polistul k ca se va intampla datorita schimbarii:

Astfel ,

in care Z^hkij este diferentierea presupusa si exprima influenta conjecturala a lui Z^k_j asupra lui Z^h_i.

Daca avem Z_ii^hh = 1, inseamna ca actiunea polistului h asupra sa asigura realizarea intocmai a ceea ce a  hotarat. Adaptarea automata se prezinta ca un caz particular al adaptarilor conjecturale.

Teoria oligopolului de conjectura poate sa aduca clarificari in problema diferentierii produselor si concurentei "in afara pretului".

In cazul bunurilor putin diferentiate (cereale, petrol, cafea etc.) este greu pentru un producator dat sa obtina un avantaj important daca actioneaza izolat si este obligat sa gandeasca o strategie comuna.

Pentru producatorii de bunuri diferite este tentanta aborda­rea unei strategii individuale. Dar bunurile nu sunt numai diferen­tiate, ci si diferentiabile. Intr-un numar de cazuri, producatorul poate actiona asupra bunului pentru a-l diferentia de alt produs creat de concurenti. In final, aceasta inseamna desfasurarea concurentei "in afara pretului". De exemplu, pe piata automobilului, in publicitate se insista asupra unor aspecte in afara pretului: confort, manevra­bilitate, viteza, consum, siguranta, capacitate, dimensiune etc., care sunt elemente de diferentiere si de concurenta "in afara pretului".

Cu toate acestea, trebuie subliniat ca nu exista o legatura directa intre numarul de firme producatoare si diferentierea bunurilor. Sunt situatii cand oligopolul tinde sa ofere un produs mai putin diversificat decat monopolul. Oligopolul poate avea in vedere faptul ca o diferentiere prea accentuata poate fi daunatoare. "Principiul minimei diferentieri" arata ca exista o politica optima de concurenta prin produse atunci cand intreprinderile se confrunta direct pentru impartirea pietei.

IMPERFECTIUNEA CONCURENTEI

In ultimele decenii, puterea publica din numeroase tari a luat masuri impotriva intelegerilor monopoliste si oligopoliste si de a asigura o mai mare concurenta pe ansamblul pietei astfel incat a inceput sa se discute despre "instaurarea concurentei". Totodata, sunt si situatii cand puterea publica a intervenit in functionarea unor activitati, respectiv, au avut loc procese de "reglementare".

Bariere la intrare pe piata

Firmele existente intr-o anumita industrie (piata) pot dispune de anumite avantaje in raport cu concurentii. Ele pot pune in actiune strategii care sa le protejeze piata.

Economii de scara si economii de scop

Economiile de scara sunt caracterizate drept proces micro­economic care se distinge prin cresterea dimensiunii, a volumului productiei si scaderea costului pe termen lung. In cazul economiei de scara, raportul productie/cost de productie se mareste atunci cand creste nivelul productiei. Productivitatea factorilor sporeste. Econo­miile de scara nu reprezinta contrariul randamentului marginal al factorilor de productie. In cazul economiilor de scara, are loc varia­tia in acelasi timp a diferitilor factori folositi in cadrul productiei.

Daca o firma isi propune sa patrunda pe piata si are o structura de cost identica sau comparabila cu cea a firmelor exis­tente, atunci devine necesara realizarea unei dimensiuni importante a productiei pentru a obtine costuri medii minime. Dimensiunea mare a investitiei necesare este o bariera la intrare.

Industriile moderne produc multe bunuri diferentiate care dau nastere unui tip diferit de avantaje denumite 'economii de scop' legate de scara productiei. Dezvoltarea unui nou produs este costisitoare si, uneori, in doar cativa ani acest produs poate fi inlocuit cu o varianta superioara a produsului de baza. Costurile dezvoltarii produsului trebuie sa fie acoperite din vanzari. Cu cat vanzarile firmei sunt mai mari, cu atat mai scazut este costul care trebuie acoperit de fiecare unitate de bun vanduta.

Alte economii de scop sunt corelate cu finantarea si cu marketingul. Intrarea pe piata este costisitoare intrucat produsul trebuie sa capete o autentica forta de vanzare si clientii sa fie constienti de calitatile produsului. Adesea aceste costuri sunt ridicate chiar si atunci cand volumul bunurilor introduse pe piata este scazut. De aici rezulta ca, cu cat este mai mic volumul vanzarilor unei firme, cu atat mai mare trebuie sa fie pretul pentru a acoperi aceste costuri.

Economiile care depind de marimea generala a firmei si nu de marimea uzinelor sau volumul productiei oricarui dintre bunurile create sunt numite economii de scop. Acolo unde marimea confera un avantaj de cost, in virtutea existentei, fie a unor economii de scara, fie a unor economii de scop, nu exista practic loc decat pentru cateva firme, chiar daca piata este destul de mare. Avantajul de cost al dimensiunii obliga industria sa devina oligopol.

Numarul de firme pe piata poate fi scazut iar marimea medie a acestora creste. Firmele care supravietuiesc trebuie sa fie capabile sa creeze si sa sustina bariere la intrare acolo unde cele naturale nu exista. Industria si piata sunt, atunci, dominate de cateva firme mari.

Marimea firmelor poate fi naturala sau creata. In marile industrii (siderurgie, energetica, atomica), indicatorii de concentrare au valori mari, deoarece dimensiunea eficienta a firmei este mare in raport cu marimea generala a pietei. In alte ramuri pot exista indicatori de concentrare mai mari decat ar dicta considerentele de eficienta, deoarece firmele se afla in cautarea unei puteri sporite pe piata, care poate fi amplificata prin dimensiunea mare si prin apelarea la bariere suplimentare la intrare. Problema care se poate discuta este importanta relativa a acestor doua forte, una venind de la eficienta scarii mari si a scopului, cealalta venind de la dorinta firmelor de a-si crea puterea de piata, pe masura ce dimensiunile lor sunt tot mai mari. Cercetarile arata ca motivul major pentru persistenta oligopolurilor in industriile manufacturate se explica prin eficienta productiei de scara mare.

Strategia "pretului limita"

Economiile de scara si detinerea unor cote importante de piata reprezinta bariere pentru intrarea unor noi concurenti, de care beneficiaza firmele deja instalate. Dar acestea nu sunt spectatori pasivi, ci agenti activi, care pot aduce obstacole noi la intrare. Se pot practica "preturi limita".

Strategia "pretului limita" are la baza ipoteza dupa care firma existenta dispune de un avantaj de cost. Pe langa investitia fizica si echipamentul necesar, in industriile de varf, dobandirea de cunostinte si a know-how-ului necesar este un avantaj indiscutabil care explica existenta unui cost mai redus pentru producatorul instalat in raport cu posibilitatile unui eventual nou venit pe piata. Pentru a descuraja intrarea pe piata si pentru a obliga la pierderi, firma ce incearca sa intre, oricare ar fi nivelul productiei acesteia, este suficient ca pretul fixat sa fie inferior nivelului minim pe care il poate atinge costul sau mediu. Acesta este pretul limita ce impie­dica intrarea. Firma deja instalata accepta scarificarea pe termen scurt a profiturilor pentru a-si mentine pozitia si profiturile pe termen lung.

Strategiile comerciale de mentinere a cotelor de piata

Firmele deja instalate, pentru a nu-si pierde cota lor din piata, atunci cand nu sunt protejate datorita existentei economiilor de scara sau avantaje in domeniul costurilor, apeleaza la unele strategii comerciale: publicitate, asigurarea unor servicii post-vanzare sau proliferarea marcilor. Prin intermediul acestora se incearca permanentizarea clientelei si diminuarea cotei de piata pe care o poate ocupa o noua firma.

Politici de "instaurare a concurentei"

Monopolurile, cartelurile si acordurile de stabilire a preturilor intre firmele oligopoliste, fie ele explicite sau tacite, s-au confruntat atat cu suspiciunea cumparatorilor, cat si cu ostilitatea oficiala de peste un secol. Legile si alte instrumente care sunt utilizate de stat pentru a incuraja competitia si a descuraja practicile de monopol formeaza politica de concurenta.  Aceasta are ca scop influentarea atat a structurii de piata, cat si comportamentul firmelor individuale.

Politica de "instaurare" a concurentei practicata de stat poate lua doua forme principale:

- ordonarea marilor intreprinderi de a se diviza in intreprin­deri mai mici si independente care sa aiba un comportament concurential (abordarea "structurala");

- controlul realizat prin supravegherea preturilor si profitu­rilor inregistrate de marile firme cu pozitie de monopol, atunci cand folosirea puterii de monopol duce la actiuni contrare interesele societatii.

Cazul SUA. Politica de concurenta a fost elaborata in secolul trecut. Puterea excesiva a trusturilor a determinat Congresul sa voteze in 1890 Legea Sherman care interzice monopolul si tentativele de monopolizare, precum si orice forma de intelegere secreta. Aceasta lege este completata prin Legea Clayton din 1914 care interzice discriminarile, limiteaza posibilitatile de fuzionare si creeaza Comisia Federala a Comertului (Federal Trade Comission) menita a asigura respectarea principiului concurentei.

Cazul Frantei. Politica concurentei a urmarit reglementarea, nu eliminarea monopolurilor, pornind de la faptul ca aceste structuri isi datoreaza existenta unor economii de scara de natura tehnica si ca, in aceste conditii, insasi fortele pietei tind sa restaureze marile firme. Interesul legiuitorului este de a asigura firmelor franceze acea dimensiune care sa le permita obtinerea competitivitatii pe piata internationala, iar reglementarile vizeaza impiedicarea folosirii abuzive a unei pozitii dominante si nu interzicerea obtinerii unei pozitii dominante.

Cazul Romaniei. Reglementarile principale in domeniul concurentei sunt reprezentate de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale si Legea nr.21/1996 a concurentei. Faptele incriminate de legea concurentei se refera la intelegeri incheiate intre agentii economici sau asociatii ale acestora care au ca obiect sau pot avea ca efect restrangerea, impiedicarea, denaturarea concurentei ori folosirea in mod abuziv a unei pozitii dominante.

Reglementari si renuntarea la reglementari

Reglementarea economica stabileste regulile pe baza carora firmele pot face afaceri si este utilizata pentru a promova eficienta prin cresterea concurentei pe piata. Acolo unde competitia efectiva nu este posibila, ca in cazul unui monopol sau oligopol natural, reglementarile economice ale firmelor particulare sau publice pot fi utilizate ca un substitut pentru concurenta. Scopul este protejarea consumatorilor de preturi ridicate si productie scazuta, care rezulta din exercitarea puterii de monopol.

Politicile publice pot fi utilizate si in modalitati care pot conduce la reducerea eficientei economice. Eficienta nu este singurul lucru de care sa fie preocupati cei care elaboreaza politica economica. Multe analize empirice pun in evidenta slabiciunile reglementarilor, adesea mai grave decat slabiciunile pietei, ceea de este de natura sa repuna in discutie necesitatea interventiei publice.

Organizarea prin intermediul pietei poate inlocui reglemen­tarea publica in cazul concurentei imperfecte? Raspunsul este negativ, daca ne referim la modelul traditional de concurenta pura. Lucrurile se petrec altfel daca ne referim la conceptul de piata "disputabila" sau "contestabila".

Teoria pietelor contestabile, dezvoltata de Baumol, Panzer si Wilig in anii 1970-1980, sustine ca pietele nu trebuie sa fie neaparat constituite din mai multe firme sau sa experimenteze o noua intrare pentru ca profiturile sa fie mentinute aproape de nivelul corespunzator structurii competitive a pietei.

Piata unui bun este contestabila daca:

- intrarea pe piata este libera si firmele existente iau in considerare o potentiala intrare, atunci cand adopta decizii legate de pret si de productie;

- iesirea de pe piata se face fara cost.

Intrarea este libera daca eventualii concurenti au acces in mod egal pe pietele factorilor de productie, la tehnicile disponibile, la infrastructura. Totodata, eventualii consumatori pot alege liber intre diferiti concurenti. Intrarea este, de obicei, costisitoare pentru firma nou intrata. Ea trebuie sa construiasca o uzina noua, sa dezvolte noi sortimente, sa asigure publicitatea. Aceste cheltuieli initiale sunt numite costuri nerecuperabile de intrare. Un cost nerecuperabil de intrare este costul pe care trebuie sa-l faca o firma pentru a intra pe o piata si care nu poate fi recuperat, chiar daca firma exista ulterior. Aceste costuri se mai numesc si costuri de scufundare. De exemplu, daca o firma nou intrata construieste o uzina, necesara pentru un produs specific, care apoi nu ofera posibilitati de obtinere a unei valori de recomercializare, acesta este un cost nerecuperabil de intrare. In schimb, costul unei fabrici care nu este special destinata unui anumit produs si care poate fi vanduta pentru o suma ce se apropie de costul original nu se constituie intr-un cost nerecuperabil de intrare.

O piata in care firmele pot intra si iesi fara sa existe costuri nerecuperabile de intrare, este considerata a fi o piata perfect contestabila. O piata poate fi perfect contestabila, chiar daca firma trebuie sa plateasca unele costuri de intrare, atat timp cat ele pot fi recuperate de-a lungul existentei firmei. Deoarece toate pietele necesita unele costuri nerecuperabile de intrare, contestabilitatea trebuie inteleasa mai nuantat. In general, se considera ca, daca sunt mai scazute costurile nerecuperabile de intrare, piata respectiva este mai contestabila.

De regula, pe o piata contestabila, existenta profiturilor, chiar daca ele sunt datorate unor cauze conjuncturale, stimuleaza intrarea. Firmele intra pentru a castiga o parte din aceste profituri si vor iesi atunci cand situatia conjuncturala s-a schimbat.

Costurile nerecuperabile de intrare constituie o bariera de intrare si cu cat sunt mai mari, cu atat mai mari pot fi profiturile firmelor existente, fara ca acest fapt sa atraga imediat intrarea unor noi firme. Partea mai dificila aici consta in faptul ca firmele care opereaza pe piete care au costuri nerecuperabile de intrare mici nu vor castiga, de regula, profituri mari. Consideratii strategice le pot conduce spre manifestarea unei tendinte de mentinere a preturilor aproape de nivelul care ar permite acoperirea costurilor totale. De regula, firmele constientizeaza faptul ca, daca solicita preturi prea ridicate, noi firme vor avea tendinta de a intra pentru a obtine profituri, cel putin atat timp cat acestea vor exista, dupa care vor iesi din piata.

In general, acolo unde este posibila manifestarea pietelor contestabile, ele actioneaza ca o forta ce poate diminua profiturile oligopolistilor existenti. Chiar daca intrarea nu se produce propriu-zis, usurinta cu care ar putea fi facuta poate impiedica pe oligopolistii existenti sa solicite preturi ce ar permite maximizarea profiturilor reunite.

Teoria pietelor contestabile este un exemplu, intr-o forma mai rafinata, a conceptului cheie in virtutea caruia rezulta ca intra­rea potentiala este forta majora care previne exacerbarea puterii de piata a unor firme care ar putea conduce la restrangerea productiei si cresterea preturilor.

OLIGOPOLURI SI TEORIA JOCURILOR

In viata economica sunt frecvente situatiile in care persoane, firme si chiar state adopta anumite strategii pentru a domina. Cateodata oligopolurile duc adevarate razboaie economice. Pentru a atrage clienti de la concurenti, propun oferte deosebit de atraga­toare. Dar si firmele concurente pot sa procedeze asemanator. Aceste situatii sunt caracteristice domeniului de analiza economica cunoscut sub numele "teoria jocurilor".

Concepte de baza

Teoria jocurilor studiaza modul in care doi jucatori sau doua parti aleg actiuni sau strategii pe care le folosesc si conco­mitent au consecinte pentru fiecare participant. Aceasta teorie a carei terminologie a fost imprumutata de la jocul de sah sau razboi este plina de semnificatii si isi datoreaza dezvoltarea lui John Von Neumann in colaborare cu Oskar Morgenstern.

La "jocuri" participa mai multi jucatori care lupta intre ei, toti impotriva tuturor sau in anumite combinatii. Un jucator este o unitate de decizie autonoma, adica un agent economic care urmareste constient un anumit scop.

Aceasta teorie implica cunoastere si actiune. Pe terenul cunoasterii, jucatorul nu este nici complet ignorant, nici savant, stiinta sa (cunostintele disponibile pentru el) se gasesc la mijloc, intre ignoranta si cunoastere totala. In domeniul actiunii nu este nici foarte puternic, nici slab, ceea ce face ca jucatorul sa se miste intre tendinta de a domina sau de a se resemna.

Dubla alternanta, intre cunoastere si ignoranta, intre domi­natie si resemnare constituie cadrul in care se construieste teoria jocurilor, o teorie apropiata de preocuparile conducatorilor de firma.

Teoria jocurilor isi propune ca obiectiv central gasirea modalitatilor, a strategiilor prin care un jucator, pe baza capacitatii sale limitate de a influenta rezultatul unui joc, sa poata sa obtina cel mai bun rezultat.

Pentru reliefarea elementelor principale ale teoriei jocurilor, luam ca exemplu un duopol care se lanseaza intr-un razboi al preturilor. Se presupune ca fiecare firma are aceeasi structura a costurilor si cererii. Fiecare firma dispune de mai multe strategii si poate alege sa-si pastreze preturile obisnuite sau sa le scada sub nivelul costurilor marginale pentru a-si duce rivalul la faliment. Prin strategie se intelege un plan de actiuni al unui jucator (firma) ca raspuns la actiunile celuilalt jucator. In cadrul fiecarui joc, jucatorii dispun de strategii si la interferenta strategiilor apar rezultatele jocurilor, care se prezinta sub forma matriciala. Matricea astfel rezultata se numeste matricea rezultatelor.

Elementul specific intr-un joc duopolist este ca profitul firmei depinde atat de strategia proprie, cat si de strategia promovata de rival.

Presupunem ca simultan si independent, fiecare firma poate sa solicite pentru bunurile sale un anumit pret care poate fi pretul obisnuit, normal sau un pret situat sub costul marginal. In cazul unor firme identice, castigurile sunt simetrice.

Sa vedem care ar putea fi comportamentul unui jucator tinand seama ca in economie firmele urmaresc cresterea profiturilor, iar consumatorii utilitatea. Elementul nou in teoria jocurilor consta in a integra scopurile si actiunile adversarului si a adopta propriile decizii dupa analiza acestora. Dar nu trebuie uitat ca si adversarul procedeaza in acelasi mod. Altfel spus, alegerea strategica se face intrebandu-te daca adversarul are un comportament strategic si reactioneaza in propriul interes.

Jocuri de suma pozitiva si jocuri de suma zero

Jocuri de suma pozitiva

Jocurile de suma pozitiva modeleaza o situatie in care toti jucatorii, simultan, pot castiga. Aceasta categorie de jocuri se caracterizeaza prin:

- castigurile unui jucator nu se deduc din castigurile celuilalt jucator si, ca atare, matricea castigurilor trebuie sa cuprinda rezultatele ambilor jucatori;

- pe langa matricea castigurilor sunt necesare reguli de joc care trebuie cunoscute de fiecare jucator.

Jocurile de suma pozitive pot fi jocuri bazate pe cooperare si jocuri lipsite de cooperare. In primul caz, jucatorii coopereaza pentru a obtine cele mai bune rezultate posibile. Prin comunicare si cooperare se poate ajunge la acorduri sau contracte privind com­portamentul lor. Nu este exclusa insa folosirea amenintarilor sau a platilor compensatorii. Amenintarile reprezinta declaratii privind intentia de a actiona intr-un anumit fel cu scopul de a limita comportamentul altui jucator. Platile compensatorii sunt sume platite catre un jucator in situatia in care el consimte sa adopte un anumit comportament si care ii determina anumite pierderi.

In cazul jocurilor lipsite de cooperare, indivizii nu comunica.

Jocurile de suma zero

Jocurile de suma zero descriu situatiile in care jucatorii au interese diametral opuse si exprima situatiile in care castigurile unui jucator sunt in acelasi timp pierderi pentru celalalt jucator.

Jocurile de suma zero au un punct de echilibru, adica ajung in mod necesar la un anumit rezultat. Ele sunt jocuri cu strategii dominante sau jocuri fara strategii dominante.

Strategia dominanta pentru un jucator este acea strategie pe care jucatorul nu o poate modifica unilateral fara a obtine un rezultat mai nefavorabil.

Exemplul care urmeaza permite sa se inteleaga conceptul de strategie dominanta. Se prezinta situatia a doua firme, A si B capabile sa lanseze pe piata un produs de mare performanta, "X". Daca ambele fac acest lucru in acelasi timp, firmele nu pot sa produca in conditii profitabile. Aceasta situatie este reprezentata in matricea castigului cu patru situatii posibile pe baza carora firmele A (coloana) si B (linia) produc sau nu produc.

Tabelul 8.1

Matricea castigurilor

firmelor in cazul in care produc simultan bunul X

Daca ambele firme produc simultan bunul X, atunci fiecare din ele inregistreaza o pierdere de -10; daca una produce si alta nu produce, prima realizeaza un castig de 200, iar daca nici o firma nu produce, castigul este nul.

In cazul in care o firma (A) are un avans in producerea bunu­lui X in raport cu cealalta firma, matricea castigurilor se schimba.

Tabelul 8.2

Matricea castigurilor

in cazul in care o firma are un avans in productia bunului X

Se constata ca, de acum inainte, firma A are interes sa produca in toate cazurile. Se spune ca, in acest caz, "a produce" este o strategie dominanta pentru firma A.

O firma (un jucator) nu va alege niciodata o strategie care genereaza rezultate mai proaste decat celelalte strategii disponibile. Altfel spus, un jucator va alege intotdeauna acea strategie care genereaza cel putin aceleasi rezultate ca celelalte strategii disponibile. Oricare ar fi strategia celeilalte firme, strategia firmei A este sa produca: castigul este 10 (contra 0) si de 200 (contra 0). Exista in acest caz strategie dominanta. Daca firma A "produce" in toate cazurile, ce face firma B? Raspunsul este; se retrage din ramura, este mai avantajos sa nu pierzi nimic, decat sa produci si sa pierzi - 10.

Echilibrul Nash si dilema detinutului

Jocurile fara strategii dominante au un punct de echilibru si o valoare a jocului care poate fi obtinuta intr-o singura runda de joc. Acest lucru este posibil daca jocul satisface regula minimax: daca si numai daca maximin = minimax atunci jocul are un punct de echilibru, iar maximin = minimax este valoarea jocului. Echilibrul obtinut in acest caz se numeste echilibrul Nash.

Echilibrul Nash

Atunci cand exista mai multi jucatori, trebuie stiut care este solutia la care ne putem astepta in mod rational. Criteriul este redat astfel: "un echilibru Nash este realizat printr-o astfel de optiune de strategie in care, date fiind optiunile celorlalti jucatori, nici un jucator nu-si va schimba propria alegere". Echilibrul Nash apare atunci cand fiecare firma dintr-o industrie se straduieste sa obtina cele mai bune rezultate, dat fiind comportamentul celorlalte firme. Toate strategiile dominante sunt echilibre Nash, dar nu toate echilibrele Nash sunt strategii dominante.

Se presupune un duopol care produce bunul X. Fiecare din jucatori, firma A (pe coloana) si firma B (pe linie) are la dispozitie doua strategii: produce "mult" sau produce "putin", iar castigurile sunt exprimate in matrice.  

Tabelul 8.3

Matricea castigurilor

in cazul duopolului pe piata bunului X

Daca ambele firme opteaza pentru "mult", fiecare castiga 15 si daca fiecare opteaza pentru "putin", castigul este de 25, mai mare decat in situatia initiala. Daca o firma alege "mult " si alta "putin", cea care a ales "mult" castiga 35, iar cealalta 5. Combinatia "putin, putin", in care fiecare firma obtine 25, pare a fi cea mai avantajoasa. Dar reprezinta ea un echilibru Nash si reprezinta solutia retinuta de firme?

Raspunsul est negativ. Daca firma B produce "putin", firma A are interes sa produca "mult" (care ii asigura 35 in loc de 25), dar pe baza acestui fapt, firma B va fi orientata sa aleaga "mult" (care ii asigura 15 in loc de 5). Rezulta ca de fapt firmele au la dispozitie combinatia "mult, mult" care reprezinta un echilibru Nash ce exprima un fapt deosebit: "optimul colectiv nu se produce prin urmarirea profitului maxim".

Echilibrul Nash arata ca jucatorul A nu isi poate ameliora situatia datorita strategiei lui B care la randul sau nu isi poate ameliora situatia din cauza comportamentului lui A. Fiecare strategie adoptata de un jucator este cel mai bun raspuns pentru strategia celuilalt jucator.

Exista doua probleme in legatura cu echilibrul Nash. Prima este aceea ca exista jocuri, inclusiv ca cel de sus, unde echilibrul Nash nu este unic. Cea de-a doua are in vedere faptul ca poate sa nu existe un echilibru Nash. Sunt situatii in care nu exista combinatii de alegeri, in care fiecare va fi satisfacut cu propria alegere, data fiind alegerea celuilalt.

In jocuri repetate, se face distinctie intre strategii pure, ceea ce inseamna ca o strategie nu se schimba, si strategii mixte, in care fiecare jucator alterneaza, in mod aleator, intre fiecare dintre alegerile disponibile cu probabilitatea predesemnata.

In strategiile mixte exista intotdeauna un echilibru Nash intrucat sunt probabilitati in virtutea carora fiecare jucator are dreptul de a alege intre alternative, care il lasa pe fiecare jucator satisfacut cu alegerea strategiei sale, data fiind alegerea curenta a strategiei celorlalti jucatori. In echilibrele Nash ambii jucatori se pot afla intr-o situatie mai buna daca coopereaza. Daca ambii iau decizii individuale de maximizare, se ajunge la un echilibru necooperant si fiecare castiga mai putin decat in situatia anterioara. Maximizarea individuala nu conduce intotdeauna la un optim de tip Pareto.

*

Care ar putea sa fie interesul pentru echilibrul Nash daca firmele din oligopol castiga mai putin in aceasta situatie decat in oricare alta. A. Smith scria ca "acei care apartin aceluiasi tip de activitate se intalnesc rar . dar conversatia se termina . printr-un acord secret pentru a creste preturile". Atunci, de ce nu se practica parteneriatul si se alege pretul de monopol?

Cele doua firme pot practica parteneriatul, ceea ce inseamna ca vor coopera. Aceasta inseamna ca se realizeaza un echilibru cooperativ in care cele doua firme adopta impreuna o strategie pentru a-si maximiza profiturile. Pot, spre exemplu, sa formeze un cartel, sa fixeze un pret ridicat si sa-si imparta in mod egal toate profiturile. Evident ca aceasta strategie va fi in beneficiul firmelor si in detrimentul consumatorilor.

Ce obliga firmele sa aleaga o solutie de monopol? In primul rand cartelurile si acordurile restrictive in calea comertului liber sunt ilegale in marea majoritate a economiilor de piata. Exista totodata o tentatie mult mai mare pentru firmele independente: aceea de a trisa. Si daca echilibrul de cartel, echilibrul cooperativ nu poate fi pus in actiune, atunci cele doua firme vor sfarsi prin a ajunge la un echilibru noncooperativ, un echilibru Nash.

Acest rationament se poate aplica pietelor cu concurenta perfecta. Un echilibru de concurenta perfecta sau noncooperativ este un echilibru Nash, in care fiecare firma si fiecare consumator isi ia propriile decizii luand ca date preturile pietei si pe care le folosesc toti agentii economici.

Intr-o lume perfect concurentiala, un comportament non­cooperativ asigura un mediu social favorabil eficacitatii economice. Daca, dimpotriva, partile ar coopera si ar adopta pretul de monopol, eficacitatea economica ar avea de suferit. Aceasta situatie explica de ce statele impun legi anti-trust ce contin sanctiuni celor care prin intermediul unor acorduri explicite sau implicite actioneaza pentru a-si fixa propriile preturi si pentru a-si imparti pietele.

Jocul fiscal-monetar

Principiile teorie jocurilor se intalnesc in economie, in afa­ceri, in stiinte sociale, in politica etc. Un exemplu luat din macro­economie arata ca teoria jocurilor permite intelegerea politicilor economice conjuncturale. Economistii si politicienii sustin ca politica monetara si politica fiscala sunt orientate gresit: deficitele bugetare sunt exagerat de mari, ceea ce face ca economisirea sa fie redusa, iar politica monetara este responsabila de cresterea ratei dobanzii si descurajarea investitiilor.

Cum se explica faptul ca administratiile publice persista in a aplica masuri de politica economica care nu sunt dorite? Raspunsul se poate formula cu ajutorul teoriei jocurilor.

In cele mai multe tari, functia monetara este separata de functia fiscala. Banca centrala este independenta si ea stabileste politica monetara. Politica fiscala - veniturile si cheltuielile buge­tare - este elaborata de guvern. Autoritatile monetare si cele fiscale au obiective specifice. Banca centrala pune accent pe inflatie si austeritate. Autoritatile fiscale sunt preocupate mai mult de vanzari, desfasurarea unor programe guvernamentale, mentinerea unui grad de fiscalitate acceptabil, popularitate si realegerea in functie. Obiectivele specifice se pot aranja intr-o matrice (tabelul 8.4).

Autoritatile fiscale prefera varianta unui somaj minim, chel­tuieli guvernamentale substantiale care sa permita realizarea unor programe, fiscalitate scazuta si, in acelasi timp, sunt putin interesate de inflatie si investitii.

Tabelul 8.4

Matricea jocului fiscal-monetar

Organismele fiscale sunt interesate de "deficite mari", Banca centrala urmareste starea de sanatate a monedei, doreste minimi­zarea inflatiei si alege rate mari ale dobanzilor.

O strategie cooperanta din casuta B incurajeaza cresterea economica, inflatia si somajul sunt reduse, iar volumul investitiilor este foarte mare. Dorinta de a reduce nivelul somajului si de a realiza o serie de programe sociale determina insa cresterea deficitului bugetar, in timp ce aversiunea fata de inflatie determina banca centrala sa majoreze ratele dobanzilor. In situatie de echilibru necooperant, din casuta C se prefera un nivel moderat de inflatie si somaj, dar si un nivel scazut al investitiilor.

Dilema detinutului

Teoria jocurilor permite explicarea nevoii de cooperare in viata economica. Se admite, aproape unanim, ca pietele perfect concurentiale - mana invizibila a lui A. Smith - genereaza, prin maximizarea utilitatii si a profiturilor, o repartitie eficace a resurselor. Dar este putin probabil ca putem beneficia in toate domeniile activitatii sociale de avantajele "mainii invizibile".

Cazul "dilemei detinutului" conceput de matematicianul A.W.Tucker ilustreaza acest adevar fundamental in limbajul teoriei jocurilor. Este vorba de doi indivizi, Bill si John, care sunt arestati sub acuzatia savarsirii unei infractiuni grave. Nu exista probe concludente ca ei ar fi autorii, dar ambii pot fi condamnati pentru un cap de acuzare minor. Cei doi suspecti sunt plasati in celule separate, deci nu exista posibilitatea comunicarii intre ei. Judecatorul vorbeste fiecarui suspect in mod individual si ii spune ca poate recunoaste sau nu fapta incriminata. Fiecarui detinut i se spune ca, daca recunoaste participarea la comiterea infractiunii, el va fi liber, dar celalalt va avea maxim de pedeapsa - 25 ani. Daca el nu recunoaste, dar recunoaste partenerul, va primi 25 ani pedeapsa si celalalt va fi liber. Daca ambii recunosc, vor fi judecati, dar, deoarece au marturisit, vor beneficia de o pedeapsa inferioara celei maxime, adica 18 ani, in loc de 25 ani. Daca ambii detinuti neaga, ei nu pot fi condamnati pentru infractiunea de care sunt acuzati, dar atunci se retine in sarcina lor un cap de acuzare minor si vor suporta un an de inchisoare.

Tabelul 8.5

Dilema detinutului

Numarul de an de inchisoare la care se expun

La acest joc se remarca un paradox: doi jucatori ignoranti, incapabili sa-si imagineze vreun scenariu dintre cele posibile, decid sa nu recunoasca, intrucat stiu ca nu exista probe privind vinovatia lor. Ei obtin rezultate mai bune decat doi indivizi care, avand cunostinte de teoria jocurilor, vor alege strategia dominanta. Jucatorii ignoranti care aleg sa nu recunoasca, vor obtine cate un an de condamnare.

Jucatorii care joaca inteligent, isi vor selecta strategiile dominante. Prin aplicarea strategiei dominante de catre fiecare detinut; in mod inevitabil se ajunge la solutia care este cea mai rea pentru ambii. Detinutul Bill nu stie ce va face detinutul John, dar tinand seama de matricea jocului, el are intotdeauna interesul sa aleaga strategia "recunoaste" (sunt preferati 18 ani de inchisoare in loc de 25 ani si zero ani in loc de 1 an). Acelasi lucru este valabil si pentru detinutul John. Rezulta ca cei doi detinuti sunt condusi, inevitabil, la solutia cea mai rea pentru amandoi: vor fi condamnati la cate 18 ani inchisoare.

Sa presupunem ca exista posibilitate de comunicare intre indivizi. Pentru un jucator inteligent, posibilitatea de a comunica modifica in mod substantial rezultatul anticipat al jocului. Cei doi detinuti se pot intelege sa nu recunoasca savarsirea infractiunii de care sunt acuzati, iar rezultatul obtinut este cel mai bun posibil in mod simultan: cate un an inchisoare fiecare.

Daca exista posibilitatea de a comunica si jocul se desfasoara intr-o singura runda, in mai multe runde sau intr-un numar infinit, apar modificari semnificative.

Atunci cand se joaca intr-o singura runda, tentatia de a trisa in respectarea acordului de a juca strategia "nu recunoaste" este mare, deoarece jucatorul observa ca el este mai bine situat decat partenerul sau care "nu recunoaste"; el recunoaste si va fi liber. Daca ambii observa avantajul situatiei relatate, ambii vor fi tentati sa triseze si "recunosc". Rezultatul va fi mai prost decat daca respectau acordul de a juca strategia "nu recunosc." Vor fi condamnati la cate 18 ani de inchisoare fiecare.

Dilema acestui joc consta tocmai in faptul ca rezultatele ce par optime nu sunt stabile. Cand detinutii nu aveau posibilitatea sa comunice, ei alegeau strategia "recunosc" si rezultatul optim era (18, 18). Prin comunicare aleg strategia "nu recunosc" care le imbunatateste situatia (1.1), dar si acest rezultat poate fi imbunatatit unilateral prin trisare. Trisarea de catre ambii detinuti ne va duce din nou la cel mai prost rezultat posibil (18, 18).

Atunci cand jocul se desfasoara in mai multe runde, s-ar parea ca fiecare are interes de a pastra acordul pana in ultima runda a jocului cand comportamentul jucatorilor ar trebui sa fie similar cu situatia in care exista o singura runda. Aceasta este efectul capacitatii fiecarui jucator de a riposta atunci cand celalalt a trisat. De fapt, daca fiecare din cei doi jucatori intelege ca celalalt ar putea fi tentat sa triseze in ultima runda, considera ca este oportun ca el sa triseze in penultima runda. Dar, pentru a preintampina aceasta posibilitate, fiecare va fi tentat sa triseze in antepenultima runda. Evident, cu aceasta logica, se ajunge la prima runda.

Daca jocul are un numar infinit de runde de desfasurare, capacitatea de riposta la un act de trisare se mentine permanent si, "in consecinta", tentatia de a trisa este mica, dar exista.

Eventualitatea trisarii a generat problema modului de a riposta astfel incat actele de trisare sa fie minime, iar rezultatele simultane, pe termen lung, sa fie maxime. In acest sens s-au propus doua strategii. Prima strategie, denumita "Tit-for-Tat" (dinte pentru dinte) a fost elaborata de Robert Axelrod si consta in urmatoarea regula: "coopereaza sau joaca loial in prima runda si apoi faci orice face adversarul tau". A doua strategie, denumita "Cheat and Exit" (trisat-eliminat) emisa de V.Vanberg si R.Congleton, instituie o pedeapsa dura pentru jucatorul care triseaza: eliminarea din joc.

*

Dilema detinutului si a jocurilor de acest tip arata cum interesul personal conduce la o lume a noncooperarii.

Recentele studii arata ca strategiile cooperative sunt strategii egoiste si sunt cele mai avantajoase in situatii de jocuri repetate. Aceasta sugereaza ca exista o pretioasa "lege" care poate aduce numeroase servicii indivizilor in multe situatii: "Sa faci celorlalti ceea ce ti-ar placea ca ei sa-ti faca tie, dar doar atunci cand sunt onesti".

*

REZUMAT

Printre structurile intermediare de piata, intre concurenta perfecta si monopol, apare definita situatia de oligopol, ce poate fi caracterizata prin puterea de piata a catorva firme, ca urmare a concentrarii productiei. Studiul structurii de piata oligopolista presupune luarea in considerare a interdependentei actiunilor si ca urmare, manifestarea unui comportament strategic, precum si a elasticitatii incrucisate, definitorii pentru o anumita functie de reactie.

Duopolul este cea mai raspandita forma de oligopol, presupunand optiunea pentru una din variantele strategice, pretul sau cantitatea si, implicit, curbe de reactie specifice. Echilibrul de duopol imbraca forme specifice ca urmare a faptului ca duopolul poate fi simetric cu dubla dependenta, asimetric sau cu dubla dominatie.

Analiza oligopolurilor presupune clasificarea lor fie dupa caracteristicile produsului, fie dupa gradul de coordonare caracteristic relatiilor dintre firmele oligopoliste. Conform ultimului criteriu, un prim caz este cel al oligopolului perfect coordonat, caracterizat prin acorduri explicite si avand ca forme trustul si cartelul In cazul ologopolului partial coordonat pot fi intalnite structuri ce presupun firma lider sau prezenta unei curbe a cererii indoite, dar si situatia unei stari de echilibru conjectural.

Studiul imperfectiunii concurentei presupune luarea in considerare a cel putin trei aspecte: bariere la intrarea pe piata, politici de "instaurare a concurentei" si politici vizand reglementarile. In cazul barierelor la intrarea pe piata, firmele pot adopta strategii care sa le protejeze piata luand in considerare economiile de scara si cele de scop, adoptand strategia pretului limita sau pe cea comerciala de mentinere a cotelor de piata. Politica de "instaurare a concurentei" este promovata de puterile publice si imbraca forme legislative specifice de la tara la tara. Analiza reglementarilor economice si a efectelor lor a evidentiat, in primul rand, faptul ca nu intotdeauna ele duc la stimularea climatului concurential, ci dimpotriva. In timp, s-a conturat si dezvoltat teoria pietelor contestabile si a conceptelor de piata perfect contestabila si cost nerecuperabil de intrare, considerandu-se ca acolo unde nu exista costuri nerecuperabile de intrare piata este perfect contestabila.

Faptul ca nu de putine ori relatiile dintre firmele oligopoliste sunt proprii unui climat de razboi economic, face posibila abordarea oligopolurilor prin prisma teoriei jocurilor avand ca scop elaborarea unei strategii de dominare bazata pe cunoastere si actiune, alegerea strategica fiind conditionata de scopurile si actiunile celorlalti agenti economici. Operand cu conceptele proprii teoriei jocurilor si dezvoltand rationamentele pe modelul structurii oligopolurilor, jocurile de suma pozitiva si de suma zero, precum si echilibrul Nash, jocul fiscal - monetar si dilema detinutului, nu fac altceva decat sa evidentieze comportamentul firmelor in diferite tipuri de oligopol.