StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Dovedeste-ti eficienta, sau invata de la altii
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » piata valutara
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Evolutia si tendintele fenomenului financiar-valutar international



EVOLUTIA SI TENDINTELE FENOMENULUI FINANCIAR-VALUTAR INTERNATIONAL

Ca orice fenomen in miscare, si sistemul relatiilor valutare si al decontarilor internationale isi are propria istorie, legata de o anumita faza a istoriei universale. Evolutia sa, tendintele manifestate in unele perioade au fost nemijlocit influentate de schimbarile in sistemele banesti si de credit nationale, ca si de adancirea diviziunii internationale a muncii, de polarizarea sferelor de influenta, de extinderea relatiilor economice externe.

Surse de finantare si piete de capital au existat si inainte de declansarea marilor fluxuri financiare si monetare care, treptat, au cuprins intreg mapamondul. Pana pe la jumatatea secolului XIX, acestea actionau insa pe spatii relativ restranse, mai cu seama in interiorul sau in proximitatea zonelor de influenta ale metropolelor, iar volumul tranzactiilor era destul de modest. Exista, totusi, „arsenalul” de mijloace care asigurau profitul.



Cand, la 22 august 1864, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Romania apela la primul imprumut de stat pe piata Londrei (Banca „Stern Broders”), erau de mult timp statornicite categoriile specifice acestui gen de tranzactii – precum diferentele de curs, comisioanele, curtajele, comisionul pe anuitate, garantia cu ipoteca, retinerea de la bun inceput (si nu in rate adaugate la anuitati) a unor „drepturi” cuvenite bancii –, tanarul stat roman fiind, in plus nevoit sa suporte si efectele unei practici bancare oneroase, pe care nu a stiut cum sa o evite: pierderile din dobanda.*)

Text Box: Primele mari fluxuri financiare si monetare internationale si lunga „domnie” a etalonului – aur („Gold Strandard”)La scurta vreme de la acest episod al istoriei economiei noastre nationale, s-a consumat un eveniment care a fost identificat cu inceputul formelor moderne ale activitatii financiare internationale: tratatul de pace si conventia ce i-a fost anexata, dupa incheierea razboiului franco-prusac din1870-1871. Prin

aceasta conventie, Imperiul Federal German – proclamat la 18 ianuarie 1871 – impunea Frantei o despagubire de razboi enorma. La 1 martie 1871, Adunarea Nationala a celei de-a III-a Republici Franceze accepta, cu 546 voturi pentru si 107 impotriva, conditiile puse de Germania, iar pacea de la Frankfurt pe Main (10 mai 1871) le consfinteste; pe langa cedarea Alsaciei si Lorenei, si a „indemnizatiei de razboi” de 5 miliarde franci – aur, garantia platii acestei uriase sume fiind ocuparea unei parti din teritoriul Frantei. In mod evident, dimensiunile „indemnizatiei” si dorinta legitima a statului francez de a se debarasa cat mai grabnic de povara trupelor de ocupatie, au determinat, din punct de vedere istoric, prima formare a continutului unui insemnat flux financiar-monetar international.[1]

Sintagma „franci-aur” sugereaza caracterul relatiilor monetare ale epocii: Germania nu primea franci, ci cantitatea de aur corespunzatoare pentru 5 miliarde F.F. (pana in 1914, francul francez a continut 0,2903 grame aur fin). Era, de altfel, perioada de generalizare a sistemului etalon-aur („Gold Standard”), predominant pe plan international. „Gold Standard”, care presupunea indeplinirea functiei de bani universali exclusiv de catre aur – la o puritate de aproape 1000 la mie –, isi are originea in Anglia anului 1816 (asadar, la putin timp de la infrangerea definitiva a lui Napoleon I Bonaparte si exilarea acestuia pe insula Sfanta Elena), piesele de aur puse in circulatie in cadrul sistemului monetar intern cantarind 123,27 grame. Sistemul a fost adoptat rapid in celelalte tari – in principal, Franta, Austria, Prusia – si poate fi considerat ca instituit pe plan international in jurul anului 1850, cu toate ca Statele Unite l-au adoptat cu o oarecare intarziere (1879).

Prezenta aurului in decontarile internationale si convertibilitatea libera a monedelor nationale in aur, pe baza unor mecanisme spontane, asigura acestui sistem mobilitatea necesara si variabilitatea paritatii monedelor nationale, respectiv, conditii relativ egale pentru toate tarile, in confruntarea lor pe piata internationala. Asta in principiu, caci in realitate lucrurile nu erau atat de simple. Rezervele de aur erau extrem de inegal repartizate intre diferitele tari, politicile protectioniste promovate de majoritatea statelor aveau drept consecinta restrictii de tot felul puse in calea circulatiei marfurilor pe pietele internationale, din care cauza au inceput sa se inmulteasca si soldurile pasive ale balantelor comerciale. Toate acestea au constituit piedici reale in calea manifestarii depline a sistemului valutar bazat pe etalonul – aur.

In aceste circumstante, pe langa serioasele transformari aduse hartii politice a Planetei si schimbarii raportului de forte in Europa si in lume (ca putere industriala, Marea Britanie pierduse inca de la inceputul secolului XX primul loc in lume, in favoarea S.U.A. si a Germaniei), primul razboi mondial a adus cu el si „germenii” unui nou sistem valutar international: sistemul etalon-aur-devize sau sistemul de etalon de schimb – aur devize („Gold Exchange Standard”). Ideea a pornit tot din cercurile financiare si monetare britanice, lira sterlina fiind moneda cea mai puternica, dar nemaiavand, din rezerve, acoperire integrala in aur, metalul pretios fiind devansat cantitativ de moneda – hartie.

De altfel, ca amploare, primul razboi mondial a determinat noi si semnificative fluxuri financiare si monetare internationale. Mai intai, dinspre tarile mai puternice catre propriii aliati din cele doua mari tabere – Antanta si Puterile Centrale –, iar apoi dinspre tarile invinse, in frunte cu Germania, spre tarile Antantei, „operatiune” care a scos in evidenta cupiditatea si ingratitudinea tarilor „mari” (si imperii coloniale, totodata) vizavi de unii dintre aliatii lor (prin acordul de la Spa, care a repartizat obligatiile impuse invinsilor, s-a acordat Romaniei coeficientul derizoriu de un procent din despagubirea globala impusa Germaniei, principalul si cel mai solvabil dintre debitori; guvernul roman a refuzat sa accepte coeficientul de la Spa, „care nu corespunde pagubelor morale si materiale suferite de Romania si nu tine seama de sacrificiile pe care le-am facut pentru cauza comuna[2])

Dubla ipostaza in care s-a aflat tara noastra atunci – creditoare, pe de o parte, fata de statele invinse, debitoare pe de alta parte, atat fata de statele invinse (prin obligatiuni ale tratatelor de la St. Germain si Trianon), cat si fata de statele aliate, pentru datoriile contractate –, desi merita consideratiuni mai ample, nu face obiectul strict al acestui subcapitol. Totusi, situatia de mare pagubita material, in care s-a vazut, ca tara invingatoare, Romania, merita o explicatie: se manifesta fatis dispretul funciar al „Vestului” fata de „Est”, atitudinea sovina a tarilor dezvoltate fata de eforturile – mergand pana la sacrificiu – ale celorlalte, care isi alegeau aliati mai puternici si in a caror loialitate aveau incredere, tocmai pentru a fi sigure ca vor progresa mai rapid, sprijinindu-se pe dezvoltarea relatiilor economice internationale. De altfel, in anii '20 ai secolului trecut, economistul francez F. Delaisi impartea categoric Europa in doua zone: „«Europa A» - aceea industrializata pana si in agricultura ei si «Europa B» - a calului de tractiune, agricola pana si in civilizatiunea sa urbana”[3] De fapt, autorul acestei asertiuni nu facea altceva decat sa expuna un punct de vedere al celor ce voiau sa impiedice industrializarea tarilor Europei Rasaritene, insusi Delaisi sustinand ca „civilizatia (se intelege prin aceasta dezvoltarea stiintifica si tehnica) este monopolul Occidentului”*)

Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia faptul ca, in pofida afirmarii puternice, dupa primul razboi mondial, a fenomenului financiar si valutar international, evolutia sa a fost marcata si de unele inegalitati provocate de atitudini mai mult sau mai putin segregationiste.

Text Box: 1920-1940: Perioada marilor incercari, pe plan politic si economic-financiar: restrictii, crize, confruntariRelatiile economice dintre statele iesite din conflict au continuat sa creasca, solicitand o dezvoltate rapida a activitatilor monetare, financiare si de credit. Sub impulsul acestei dezvoltari, in anul 1922 a fost

organizata la Genova, in Italia, prima Conferinta monetara internationala, conferinta in care au fost prefigurate regulile unui viitor sistem monetar international: „Gold Exchange Standard”. Instaurarea sistemului etalon – aur – schimb sau etalon – aur – devize, in anii '20 (dar, dupa cum vom vedea, generalizat mult mai tarziu), s-a realizat prin impunerea unui „etaj” suplimentar in cadrul procesului de convertibilitate. Caracteristica sistemului „Gold Exchange Standard” consta in faptul ca bancile centrale constituie rezerve atat in aur, cat si in devize-cheie sau devize-forte. Lantului depozite – bilete – aur i se substituie, deci, lantul depozite – bilete – devize – aur.[4] Evident, nimeni nu se astepta, in 1922, ca noul etalon sa fie imbratisat de indata in dauna etalonului – aur, care, cu toate inconvenientele produse de polarizarea rezervelor de metal, continua sa fie sustinut de inca numeroase entitati financiare, reunite in asa-numitul „bloc-aur”.

In acelasi deceniu, in scopul supravegherii si gestionarii fluxurilor financiare rezultate din obligatiile de razboi, s-au pus bazele unei institutii specializate in coordonarea unor astfel de legaturi – prima in istoria relatiilor economice internationale – si anume, Banca Reglementelor Internationale (Bank for International Settlements), fondata in 1930, Romania fiind membra a acestei organizatii inca de la infiintare. Dupa indeplinirea sarcinilor pentru care a fost creata, B.I.S. are ca obiectiv principal promovarea cooperarii intre bancile centrale ale statelor membre.

Relansarea economica si dezvoltarea tranzactiilor comerciale externe de dupa primul razboi mondial a condus si la acumulari – mai mari ori mai mici, in interior ca si in exterior – de moneda-hartie cu acoperire in aur. Si cum cererile de conversie in aur amenintau rezervele, au aparut restrictiile. Daca, pana la impunerea restrictiilor, se putea solicita preschimbarea in aur a oricarei valori sau sume, Anglia (in 1925), Franta (in 1928) si, cativa ani mai tarziu, S.U.A. nu au mai permis asa ceva. Masura luata nu insemna sistarea conversiei in aur, dar au fost fixate niste praguri minimale, care permiteau conversia in aur a unor sume echivalente cu cel putin un lingou (principiul „Gold Exchange Standard”). Si cum un lingou de un decimetru cub aur fin contine 620 uncii*), se intelege ca o asemenea conversie nu mai era la indemana oricui.

La iesirea din criza economica (1929-1933) ce zguduise intreaga lume, preocuparea de capatai a tuturor statelor, in special a celor mai puternice, a fost axata pe reducerea si eliminarea efectelor depresiunii (fenomen financiar international insotitor al oricarui puseu ori perioade de criza). Aceasta presupunea masuri ferme, atat in interior – pentru stoparea inflatiei, reasezarea preturilor si tarifelor, consolidarea monedelor nationale etc. –, cat si in exterior, prin politici concertate de inlaturare a barierelor vamale (sa retinem ca lumea se afla intr-o epoca numita de specialisti „a economiilor nationaliste”), concomitent cu relansarea comertului, a relatiilor financiare si de credit internationale.

In acele imprejurari, a fost convocata Conferinta economica internationala, care trebuia sa aiba loc la Londra, in vara anului 1933. Atat pregatirile, cat si lucrarile propriu-zise aveau sa dovedeasca, din nou, ca armonizarea intereselor tuturor statelor reprezenta o intreprindere destul de dificila – cu atat mai mult cu cat statele, sau grupurile de state, veneau cu optiuni dintre cele mai diferite, toate asteptand insa ca Statele Unite sa iasa din „izolare” si sa se pronunte in favoarea uneia sau alteia dintre optiuni, cele mai interesate in a-i atrage pe americani fiind Marea Britanie si Franta (unul din liderii „blocului – aur”). Numai ca S.U.A. sustineau un principiu pe care aveau sa-l puna pe tapet ori de cate ori li se ivea ocazia: „Fiecare natiune trebuie sa-si puna ordine in propria casa, iar o reuniune a reprezentantilor tuturor tarilor n-are alt sens, in fond, decat pentru a coordona intr-o masura determinata actiunile lor internationale”.[5]

Ceea ce unele tari si facusera deja. Astfel, la mai bine de 100 de ani de cand ea insasi il initiase, in plina perioada „de varf” a crizei economice mondiale, „Marea Britanie abandoneaza, in septembrie 1931, Gold Standard. Dupa septembrie 1931, pana in 1940, autoritatile monetare britanice au fixat aurul de lira sterlina–valuta”.[6] Din punct de vedere al teoriei clasice, decizia de a abandona etalonul-aur international era o masura pur gratuita. Hotararea Marii Britanii izvora insa dintr-o necesitate, caci – tinand seama de starea rezervelor sale de aur – ea nu ar fi avut altceva de ales, la momentul respectiv. Gestul sau a fost urmat si de alte tari, care au preferat legarea monedelor lor nationale de lira sterlina, in locul legarii de etalonul – aur. Dar si „blocul-aur”, avandu-le in frunte pe Franta si Italia, era puternic. Germania, unde puterea fusese preluata, in acele luni, de nazisti, era considerata „economie inchisa”.

In perioada „depresiei prost-criza”, Statele Unite – al caror nou presedinte, ales in noiembrie 1932, era ferm hotarat sa-si infaptuiasca programul economic intitulat „New Deal” – se confrunta cu serioase probleme interne. La preluarea functiei de catre Franklin Delano Roosevelt, pe 20 ianuarie 1933, indicele preturilor „de gros” era de 59,6 la suta, in raport cu cele din 1926, iar al preturilor agricole, de 40,6 la suta. Cu doar cateva zile inainte, presedintele lasase sa se inteleaga ca, daca prabusirea preturilor marfurilor nu ar fi fost jugulata pana in toamna acelui an, guvernul avea sa fie probabil constrans sa faca o politica de inflatie monetara, fie diminuand titlul de aur fin al dolarului, fie adoptand, din proprie initiativa, bimetalismul. Ponderea datoriilor contractate intr-o epoca a preturilor mai ridicate ameninta sa ruineze intreaga economie daca nu se ajungea, intr-o forma sau alta, la cresterea preturilor. Cu alte cuvinte, Administratia S.U.A. era pusa in fata dilemei: sa protejeze etalonul – aur, ori sa protejeze preturile interne? Mentinerea paritatii in aur a dolarului ar fi condamnat natiunea americana la o intolerabila cadere a preturilor, asa ca presedintele Roosevelt actiona in consecinta. Fara sa se pronunte de la bun inceput asupra soartei dolarului (daca sa-i stabileasca o „baza-aur” proprie, printr-o devalorizare care sa permita cresterea preturilor, ori sa se mearga pe ideea lui Keynes*), care, in ultimul capitol al lucrarii sale, „Tratat despre monede”, sugera trecerea la un dolar fluctuant pe piata internationala, incat „lumea sa se debaraseze de servitutea aurului” – idee ce i-a suras lui Roosevelt, caruia insa i s-a parut prematura punerea ei in practica), presedintele a dat mai intai, la 6 martie 1933, o proclamatie prin care a interzis exportul aurului si tezaurizarea la particulari a acestui metal. Apoi, la jumatatea lunii aprilie, in cursul discutiilor preliminarii privind Conferinta Internationala de la Londra – cand primul-ministru britanic se astepta ca Statele Unite sa implore Anglia pentru a reveni la aur sau, cel putin, sa lege dolarul de lira sterlina la o paritate de 4,40 dolari –, presedintele Roosevelt a renuntat la „Gold Standard”, anuland dintr-o data avantajul pe care tarile ce facusera deja acest pas il avusesera asupra Statelor Unite si, in acelasi timp, plasand U.S.A. pe o pozitie de forta fata de Marea Britanie.

Conferinta economica internationala de la Londra, la care au participat reprezentanti ai 66 de state (aproape toate tarile independente existente la acea vreme), s-a deschis pe 12 iunie 1933 si a durat mai bine de trei saptamani. Potrivit comunicatelor comune date publicitatii la incheierea discutiilor preliminarii dintre S.U.A. si principalii sai parteneri, Marea Britanie si Franta, conferinta trebuia sa examineze instaurarea unui echilibru in schimburile internationale, restabilirea unei situatii financiare si monetare, precum si un obiectiv subliniat cu tarie in cele doua declaratii comune: necesitatea cresterii nivelului general al preturilor bunurilor de consum si, in general, al preturilor mondiale, – masura „primordiala si fundamentala”. Concret, delegatiile celor 66 de state s-au vazut puse in fata a trei teze principale: de o parte, cea a secretarului de stat american: conferinta trebuia sa-si fixeze ca obligatie micsorarea barierelor vamale; de alta parte, teza presedintelui Statelor Unite: ea (conferinta) trebuia sa-si concentreze eforturile asupra cresterii preturilor mondiale; in sfarsit, era teza care apara „blocul-aur”: conferinta trebuia sa se consacre stabilizarii schimburilor si restaurarii etalonului – aur international.

Dintr-o neintelegere pe o chestiune de procedura in chiar sanul delegatiei americane, propunerea privind reducerea generala cu 10 la suta a tarifelor vamale a picat inainte de a fi pusa in discutie. Conferinta, tragand definitiv linie peste problema barierelor vamale nu s-a mai preocupat de altceva decat de problemele monetare. Se parea ca americanii erau chiar interesati de o legatura cu lira sterlina (17 iunie), dar la o paritate de 4,25 dolari. Doar atat. Un angajament putand a le atinge libertatea de a determina propria politica interna era inacceptabil. Pana la sfarsitul lunii, initiativa a apartinut „blocului – aur”, ca pe 3 iulie sa cada ceea ce analistii vremii au numit „bomba de la Londra”: mesajul presedintelui Roosevelt, adresat conferintei. „Era o declaratie severa, aproape dispretuitoare. Daca conferinta se deda la a uita problemele fundamentale, propunand «o experienta pur artificiala si temporara destinata schimburilor monetare a doar catorva tari», aceasta va echivala cu o catastrofa mondiala. O astfel de tendinta revela «o bizara lipsa a proportiilor si omiterea obiectivelor celor mai importante in vederea carora fuse se initial convocata conferinta economica»[7] Dupa ce denunta incercarile de revenire la vechile fetisuri si de impunere din afara unor terte tari caile de urmat, mesajul presedintelui preciza: „Statele Unite vor un dolar care sa aiba vreme de o generatie aceeasi putere de cumparare, aceeasi putere liberatoare ca si dolarul caruia speram sa-i fixam acum valoarea. Acest obiectiv va face mult mai mult bine altor tari, decat un pret curent stabilit pentru o luna sau doua, in functie de lira sau de franc”.[8]

Mai mult, presedintele Roosevelt estima ca Statele Unite erau „victima unei intolerabile companii de instigare, printr-o cabala a tarilor din blocul–aur si a bancherilor internationali, pentru a le obliga sa adopte o politica potrivnica propriilor interese”.[9] De altfel, Franta nu-si ascundea intentia de a bloca lucrarile conferintei daca nu intervenea un acord de stabilizare pe baza „Gold Standard”. De pe o pozitie neutra fata de acea confruntare de interese, economistul Gustav Cassel, membru al delegatiei suedeze, descria astfel strategia folosita: „Tarile reatasate aurului nu voiau numai mentinerea unui statu quo in ceea ce le privea; ele pretindeau ca toti ceilalti sa se supuna regulilor lor. Aceasta exigenta prinse in cursul conferintei o forma din ce in ce mai dictatoriala si, in final, natiunile blocului-aur refuzara sa participe la toate discutiile asupra monedei daca nu se acceptau conditiile lor. Esecul conferintei se datoreaza acestei atitudini despotice”.[10]

Asadar, stabilirea unor relatii financiare si valutare cu caracter permanent pe plan international nu a fost un mars triumfal, ci, cum spuneam, un intreg proces influentat, fara „doar” si „poate”, de politicile generale ale statelor. Am insistat asupra „episodului Londra” (inexplicabil ocolit de literatura de specialitate), deoarece privind situatia de atunci prin prisma prezentului, ne dam mai bine seama ca evenimentele ulterioare privind economia mondiala nu au „picat din nori” pe un teren arid; dimpotriva, ele aveau sa fie parte integranta din procesul amintit. In plus, ceea ce avea sa se petreaca in deceniul anilor ’30 ai secolului trecut demonstreaza ca dezordinea economica provocata de grava criza din 1929-1933 si de esecul Conferintei de la Londra a fost puternic accentuata de dezordinea politica proprie acelei perioade, cand forul international. Societatea Natiunilor, s-a dovedit a fi fost prea slab pentru a o impiedica sa degenereze in conflict. Valul de atentate politice care au zguduit Europa (in mai putin de sase ani, au fost asasinati si doi prim-ministri romani), atitudinea belicoasa, atatatoare a Japoniei militariste (ocuparea Manciuriei, apoi atacarea Chinei si fostei U.R.S.S. in extremul orient), a Italiei fasciste (ocuparea Abisiniei si Albaniei) si a Germaniei naziste (ocuparea in serie a Renaniei, Austriei si Cehoslovaciei), razboiul civil din Spania – urmate la foarte scurta vreme de atacarea Poloniei, la 1 septembrie 1939, si declansarea celui de al doilea razboi mondial – au deturnat atentia natiunilor de la problemele economice ale lumii, de la continuarea eforturilor de organizare a activitatii financiare si monetare internationale.*)

Astfel, totul s-a amanat pana cand s-a stiut precis care va fi deznodamantul cumplitei conflagratii mondiale.

Text Box: BRETTON WOODS: Noua ordine monetara care instituie hegemonia dolaruluiIn marasmul ce cuprinsese – pe plan politic, financiar si monetar – intreaga lume, mai ales in a doua parte a anilor '30, singura tara care isi

pastra cumpatul, dand impresia de indiferenta la toata acea zapaceala, ramanea S.U.A. Hotararea privind baza–aur a dolarului, stabilita in ianuarie 1934, era mentinuta cu strasnicie. Ce se intamplase in acel ianuarie, de dupa Conferinta de la Londra? Congresul Statelor Unite – noteaza Schlesinger jr. – „vota, inainte de sfarsitul lunii, «Gold Reserve Act», legea asupra valorii aurului. Presedintele anunta imediat, printr-o proclamatie, ca valoarea dolarului va fi de-acum inainte fixata de 59,06 la suta din cotatia sa oficiala in raport cu aurul, iar cursul acestui metal va fi pe viitor de 35 dolari uncia”.[11] Astfel, continutul in metal pretios al unui dolar a fost fixat la 0,888671 grame aur fin.

Nici in timpul razboiului – in care s-au vazut angrenate o data cu atacarea prin surprindere, de catre japonezi, a bazei navale de la Pearl-Harbour, la o zi dupa ce Marea Britanie declarase razboi Romaniei–, Statele Unite nu au schimbat paritatea stabilita in ianuarie 1934 si aveau sa o conserve – chiar si artificial, dupa cum vom vedea, – si sa o impuna pe plan mondial inca multi ani.

Momentul istoric al „iesirii in lume”, in chip decisiv, a dolarului s-a intiparit in constiinta umanitatii sub numele de „Bretton Woods” sau efectul „reactiei la dezordinile care au caracterizat perioada 1930-1940”.[12] Intamplator, dar semnificativ, reuniunea – Conferinta monetara si financiara a Natiunilor Unite – gazduita in perioada 1-22 iulie 1944, de oraselul Bretton Woods, din statul nord-american New Hampshire, isi deschidea lucrarile la numai trei saptamani de la Debarcarea din Normandia si isi facea cunoscute hotararile pe 22 iulie 1944, la doua zile dupa atentatul nereusit al unor generali asupra lui Hitler (fapt ce dezvaluia profunda criza de incredere din randul elitei armatei germane). Oricum, soarta razboiului era deja pecetluita; in Vest, dupa strapungerea „Zidului Atlanticului”, fortele aliate, in frunte cu cele anglo-americane, isi croiau drum spre Paris si Rin; in Est, frontul atinsese o linie sinuoasa, de la Baltica pana la portile Iasilor si Chisinaului; in Pacific, dupa ce „victoria incredibila” de la Midway (3-6 iunie 1942) schimbase definitiv raportul de forte in favoarea S.U.A., acum trupele americane cucereau de la niponi insula d 131e45b upa insula, apropiindu-se de Japonia.

Acestea erau imprejurarile in care cei 730 de delegati, proveniti din 45 de state participante la Conferinta de la Bretton Woods, aveau sa statueze nu numai principiile de cooperare menite reglementarii relatiilor comerciale si monetare pe plan international, dar si instrumentele concrete de exprimare a acestor reglementari, precum si institutiile de anvergura mondiala care urmau sa asigure aplicarea principiilor statuate si a acordurilor avute in vedere.

Conferinta a fost larg dominata de delegatiile americana si engleza. Tarile Europei continentale au fost reprezentate prin guvernele lor din exil; U.R.S.S. participa, dar fara sa incerce sa influenteze rezultatul; Germania si Japonia au fost excluse, fiind in razboi cu Aliatii; tarile in curs de dezvoltare erau prezente in numar mic: India, China, Brazilia si alte tari din America Latina.

In iulie 1944, toti participantii la conferinta de la Bretton-Woods aveau inca vie in memorie profunda dezordine economica interbelica, mai ales marele crah de pe Wall Street din 1929, precum si groaznica depresie economica si mizeria sociala care a urmat. Dar isi mai aminteau si faptul ca sistemul etalon‑aur a adus stabilitatea preturilor, libera convertibilitate a monedelor si o puternica expansiune a comertului mondial.

Sistemul de la Bretton Woods este nascut din reconstructie. Intr-adevar, S.U.A. erau mult mai dezvoltate din punct de vedere industrial decat restul lumii. America de Sud, tarile din Asia, Europa, Africa, si U.R.S.S. puteau folosi capitalurile americane pentru a-si spori si perfectiona echipamentul productiv. Astfel de investitii ar fi putut dezvolta productia tarilor beneficiare intr-o asemenea masura ca ele ar fi putut – fara un efort deosebit – sa achite dobanzi substantiale si sa ramburseze  imprumutul de baza. Dar, particularii americani nu erau dispusi sa consimta asemenea imprumuturi. Daca intreprinderile americane erau adesea gata sa creeze filiale in tari straine si sa intervina acolo investind capitaluri in exploatarile petrolifere sau miniere, imprumuturile private, la scara mare, au incetat o data cu criza din 1929. Depunatorii americani nu erau inclinati sa investeasca in strainatate decat cu conditia sa beneficieze de importante garantii de securitate. De altfel, moneda devenise un element fundamental al razboiului comercial. De aceea era necesar sa se puna in aplicare un sistem in cadrul caruia liberul-schimb sa fie favorizat si unde moneda sa nu poata fi folosita ca o arma comerciala. De aceea, stabilirea unei rate de schimb fixe parea de neinlaturat.

Planul «Keynes» si planul «White»

Inca din 1941 S.U.A. si Marea Britanie au decis crearea unui nou sistem, capabil sa asigure stabilitatea economiei mondiale de dupa razboi. Astfel, S.U.A. au adoptat rolul de lider in pregatirea noilor organizatii internationale si, prin multe aspecte, in noua ordine mondiala, spre deosebire de atitudinea izolationista pe care au avut‑o dupa primul razboi mondial[13].

La Bretton Woods s-au infruntat doua concepte, cu toate ca filozofia lor era relativ apropiata: ambele se bazau pe ideea conform careia conflictele comerciale din perioada interbelica au fost la originea declansarii celui de-al doilea razboi mondial si ca numai stabilitatea schimburilor si convertibilitatea monedelor pot impiedica repetarea situatiei.

John Maynard Keynes conducea negocierile din partea Marii Britanii. Planul sau, cu o prima versiune aparuta inca din septembrie 1941, era bazat atat pe elemente de rationalitate economica, cat si pe apararea intereselor nationale. La sfarsitul razboiului, economia Marii Britanii era intr-o situatie economica foarte critica: lira sterlina nu era convertibila, rezervele de aur erau epuizate, datoria externa fata de S.U.A. era foarte mare. Planul Keynes avansa ideea unui mecanism destinat sa ajute Anglia si alte tari europene in aceasta perioada dificila, drept care reia ideea – deja avansata in anul 1930 – unei banci supranationale. Economistul britanic apreciaza astfel, in „Tratat despre monede”, ca «Sistemul ideal ar consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale, care ar avea cu Bancile Centrale Nationale relatii asemanatoare celor existente intre fiecare banca centrala si bancile din subordinea ei.»

In cadrul acestui sistem, bancile centrale s-ar fi putut adresa Bancii Supranationale pentru a obtine o refinantare in caz de penurie temporara de devize straine sau de aur, la fel ca si bancile comerciale ce se adreseaza Bancii Centrale pentru a se refinanta in caz de penurie de lichiditati. Acest organism, pe care Keynes il numea „International Clearing Union” («Camera Internationala de Compensare») urma sa fie insarcinat sa efectueze o compensare multilaterala intre bancile centrale si sa acorde credite tarilor in deficienta. In esenta, pentru a face ca acest sistem sa fie respectat, este nevoie de o instanta ce va avea rolul unei Case de Compensatii, pentru ca tarile sa poata sa-si procure dolarii, o functie de expertiza, pentru a judeca asupra caracterului obiectiv al motivelor prezentate de tara care ar dori sa-si devalueze moneda, si capacitatea de a oferi imprumuturi in rate, cu termene foarte scurte. In aceasta conceptie, organismul are competente tehnice si nu se va implica in politica.

Keynes dorea de asemenea ca sistemul de schimburi fixe sa fie bazat pe un cos de monede, prevazand ca toate reglementarile/platile sa fie facute in noua moneda scripturala de plata, legata de aur, moneda pe care el a numit-o «bancor». Economistul englez recomanda ca aurul sa poata fi convertit in bancor, dar fondurile in bancor sa nu poata fi convertite in aur, pentru a obliga tarile excedentare sa-si reduca surplusul.

Propunerea americana, elaborata de Harry Dexter White, de la Trezoreria S.U.A., aduna toate punctele de vedere avansate pana atunci de diferitele servicii ale Administratiei americane. Se pune accentul pe restabilirea liberului-schimb, pe relansarea comertului mondial, pe desfiintarea masurilor protectioniste, pe reducerea taxelor vamale si eliminarea barierelor netarifare. White dorea mai ales sa obtina restabilirea unei cooperari monetare internationale: el pleca de la ideea ca Marea Criza a anilor ’30 a fost provocata de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternica instabilitate a schimburilor si devaluari competitive. In opinia lui H. D. White: «utilizarea sistemului monetar international ca pretext pentru a pune in aplicare politici nepopulare ce se justifica numai prin consideratii economice si dogmatice nationale nu poate decat sa otraveasca atmosfera relatiilor financiare internationale».

El propunea crearea unui „International Stabilisation Fund” fond de stabilizare al Natiunilor Unite si Asociate–, insarcinat sa impiedice revenirea la politicile de schimburi ne‑cooperative si sa acorde credite tarilor care vor sa‑si apere moneda. Pentru aceasta, Fondul va fi alimentat prin subscrieri ale tarilor membre – subscrieri care, in proportie de 30 la suta, trebuiau varsate in aur. Monedele tarilor membre urmau sa fie definite in „unitas”, unitati de cont egale cu cantitatea de aur continuta in 10 U.S.D., iar paritatea nu putea fi modificata decat cu acordul Fondului. In aceasta ultima faza, intervenea un „algoritm” (elegant spus, „mai putin democratic”) care taia orice speranta tarilor cu subscrieri mai modeste: pentru modificarea paritatii, era necesara o majoritate de ¾ din voturi, dupa o procedura de vot ponderata. Specialistul american propunea de asemenea si crearea unei «Banci pentru Reconstructie si Dezvoltare», cu rol de a finanta reconstructia tarilor distruse de conflicte militare precum si dezvoltarea economica a tarilor ce urmau sa devina „Lumea a Treia”.

Este interesant de notat, inca din stadiul elaborarii statutelor viitoarelor institutii financiare internationale, importanta rolului jucat de Trezoreria americana. Aceasta endogamie intre Trezorerie si institutiile financiare internationale ce s-a perpetuat pana in zilele noastre — unii spun chiar ca ar fi vorba de relatii incestuoase — isi are originea in conditiile existente la „nasterea” Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale.

Desi elaborate separat, cele doua planuri sunt de acord asupra obiectivelor ce trebuie atinse: stabilizarea ratelor de schimb, restabilirea liberei convertibilitati a monedelor, incurajarea comertului mondial si acordarea de finantari tarilor aflate in dificultate. Dar in doua domenii importante ele sunt opuse: cel al finantarii si cel al metodei folosite pentru ajustare. Aceasta diferenta a ramas in dezbatere pana in zilele noastre.

In ceea ce priveste finantarile, britanicii considera ca valoarea prevazuta de proiectul american este insuficienta si ca se risca «o penurie de dolari si blocarea expansiunii comertului mondial»; din contra, americanii gasesc sistemul de finantare imaginat de Keynes va duce la «o indatorare nelimitata» a tarilor a caror balanta de plati este deficitara si ca aceasta indatorare risca sa puna in pericol stabilitatea sistemului monetar international.

Pentru a apropia cele doua pozitii, s-au tinut, intre septembrie si octombrie 1943, la Washington, noua reuniuni bilaterale intre americani si englezi, cei doi autori ai planurilor incercand sa puna bazele unui proiect comun. In pozitie de inferioritate — dependenti de S.U.A. pentru importurile de armament si finantarea eforturilor de razboi — englezii au fost obligati sa cedeze, aproband planul lui White. In schimb, Statele Unite au acceptat majorarea capitalului prevazut pentru Fondul de Stabilitate de la 5 la 9 miliarde USD. In baza acestui compromis, in iunie 1944, la Atlantic City, in New Jersey, au fost invitate 12 tari, in scopul elaborarii unui raport care sa propuna o Charta pentru noua organizatie, care si-a capatat un nume definitiv: Fondul Monetar International. Aceasta Charta a fost prezentata la reuniunea de la Bretton Woods.

Acordul astfel obtinut este un acord americano-britanic, nimeni nu poate fi pacalit.

Harry D. White a prezidat Comisia I, consacrata F.M.I.; de partea sa, Keynes a prezidat Comisia II, consacrata BIRD (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare). Reprezentantii au optat in majoritate pentru propunerea americana: o rata de schimb axata pe dolar, ceea ce i-a facut pe sovietici sa paraseasca conferinta. Cu exceptia notabila a U.R.S.S., principalele state au fondat, la Bretton Woods, pe de o parte Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, si pe de alta parte, Fondul Monetar International. Banca a fost fondata cu scopul de a furniza imprumuturi pe termen lung pentru finantarea unor proiecte serioase de reconstructie sau pentru echipamente industriale suplimentare. Fondul avea ca obiect de activitate acordarea de credite internationale pe termen scurt si organizarea concertata/coerenta a cursurilor de schimb.

Dupa cum opinia, mai tarziu, un economist francez, „intr-o lume care nu se putea reface rapid decat cu ajutorul Statelor Unite ale Americii, acordul definitiv de la Bretton Woods a fost rezultatul unui compromis inclinat mai mult spre teza americana”[14], proiectului britanic acordandu-i-se doar cateva concesii „de complezenta”, indeosebi in privinta stabilirii unor reguli si principii fundamentale care se intersectau cu cele asemanatoare din planul lui White, si anume: convertibilitatea monedelor, multilateralismul, interdictia practicilor discriminatorii.

Mai bine de doua decenii trecusera de cand „Gold Exchange Standard” fusese propus, pentru prima data, ca inlocuitor al sistemului etalon-aur. In sfarsit, sistemul valutar international etalon-aur-devize isi primea, la Bretton Woods, consfintirea oficiala. Noul sistem mai continea alte trei elemente fundamentale:

paritati fixe, totusi ajustabile intr-un ecart de fluctuatie de ±1 la suta, in raport cu dolarul american;

un cod de „buna conduita” in ceea ce priveste mecanismele de ajustare a cursului de schimb;

o procedura de credit international mutual.

Sistemul etalon-aur-devize (sinonim cu sistemul etalon-aur-schimb), asa cum a fost stabilit in vara anului 1944, presupunea functionarea in calitate de bani universali a aurului, ca „pivot” al sistemului valutar, precum si a unor monede nationale dolarul si lira sterlina -,  ca reprezentante ale acestuia. Privilegiul a fost acordat, la Bretton Woods, acestor doua monede cu conditia mentinerii convertibilitatii lor in aur pe plan extern. Se poate observa ca, desi etalonul-aur, asa cum fusese statornicit in a doua jumatate a secolului XIX sau cum voiau sa-l mentina partizanii “blocului – aur” de la conferinta din anul 1933, nu mai functiona, aurul in sine pastra totusi functia sa esentiala de bani universali in calitate de ultim mijloc de decontari internationale si de stingere a soldului balantelor de plati externe. Pe de alta parte, in cadrul relatiilor economice externe, dolarul american si lira sterlina urmau sa aiba rolul de valute – cheie.

Fata de sistemul vechi, etalonul-aur-devize prezenta o seama de particularitati:

a)      Folosirea celor doua monede nationale ca instrumente de plata in relatiile externe pentru efectuarea calculelor internationale si in calitate de rezerve ale mijloacelor de plata. Dar, desi in aparenta lira sterlina, prin continutul sau metal pretios (2,13181 grame aur fin) era de 2,4 ori „mai puternica” decat dolarul S.U.A., rolul de hegemon revenea acestuia din urma, iar motivele sunt usor de inteles. De altfel, legarea intregului sistem valutar al economiilor de piata cu aurul urma sa fie infaptuita prin schimbarea numai a dolarilor in aur – drept acordat bancilor centrale de emisiune straine, prin statutul Fondului Monetar International.

b)    Stocul de rezerva al bancilor de emisiune, chiar si al bancilor din Statele Unite si Marea Britanie, putea fi constituit nu numai in metale pretioase, ci si in devize straine liber convertibile (adica monede ce puteau fi schimbate liber in dolari sau lire sterline – aflate acum in ipostaza de monede de credit). Rezulta ca o parte din aurul cu care erau acoperite devizele convertibile ale unor tari putea servi si la „acoperirea” hartiilor de valoare emise de bancile din tarile cu resurse economice mai reduse si cu stocuri insuficiente de metal pretios.

c)     Sistemul „Gold Exchange Standard” presupunea stabilirea unui curs valutar – teoretic, invariabil – intre toate monedele statelor cu economie de piata, pe de o parte, si valutele – cheie (U.S.D. si lira sterlina), pe de alta parte.

d)    Acest sistem prelua automat oscilatiile din economia uneia sau a alteia dintre tari, fiind afectat in mod deosebit de conjunctura economica a tarilor emitente de valute – cheie.

De altminteri, toate aceste trasaturi vor iesi in evidenta in sectiunea dedicata evolutiei si tendintelor sistemului financiar si valutar international de dupa Bretton Woods si din perioada relansarii economice postbelice.

Principiile de cooperare, acceptate de guvernele aliate si consemnate in acordurile de la Bretton Woods, au condus, dupa cum aminteam, si la crearea unor institutii specializate corespunzatoare: Fondul Monetar International (F.M.I.), Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D., numita si Banca Mondiala) si Acordul General pentru Tarife Vamale si Comert (G.A.T.T.). Aceasta din urma institutie – in vigoare de la 1 ianuarie 1948 – si-a incetat activitatea o data cu intrare in functiune a Organizatiei Mondiale de Comert (O.M.C.). Astfel, pe 1 ianuarie 1995 a incetat sa mai existe ceea ce unii autori au numit „G.A.T.T. – 50 de ani de provizorat”.[15]

Fondul Monetar International, a carui menire este supravegherea functionarii sistemului, a fost instituit la 27 decembrie 1945 si a intrat efectiv in functiune incepand cu 1 martie 1947.*) In statutul sau au fost inscrise prevederi care oficializau pozitia dominanta a Statelor Unite in cadrul acestui organism: exprimarea paritatii monedelor tarilor membre se putea face fie in aur, fie in dolari; pentru modificarea paritatii monetare era necesar acordul S.U.A. (deci, nici macar acea majoritate ponderata de ¾ din voturi, preconizata de White); se interzicea membrilor F.M.I. sa cumpere sau sa vanda aur la un pret mai mare sau mai mic decat 35 dolari S.U.A. pe uncie. In orice caz, F.M.I. nu a devenit acea „super-banca” centrala imaginata de Keynes, nici organism suprastatal. Accesul la resursele sale nu este automat si, mai ales, neconditionat. Totusi, prin hotararea din anul 1970 – cand rezervele i-au fost completate cu drepturile speciale de tragere (D.S.T.) – Fondul Monetar International a devenit si un for international de emisiune.

Text Box: Avatarurile valutelor cheie si sfarsitul prematur al lui „Gold Exchange Standard”Ca orice istorie, si aceea a evolutiei sistemului financiar si monetar international rezultat din acordurile de la Bretton Woods a comportat diverse interpretari, numitorul comun fiind totusi

raportarea la datele de referinta. Se stie precis, bunaoara, ce s-a intamplat in anul 1958, in 1961, in 1967 ori in 1971. Cand insa trebuie sa se raspunda la banala intrebare: „De ce?”, replicile, explicatiile, justificarile devin ori punctuale, ori generale dar „expediate” ori rupte complet de contextul politic al perioadei. Numai coreland fenomenele, ca atare, cu factorii particulari se poate ajunge la o intelegere clara a naturii fenomenelor si a implicatiilor economice si sociale pe care le genereaza. Cat ar fi de libera, economia de piata – si cu atat mai mult sistemul de relatii financiar-monetare – nu se pot sustrage influentelor politice conjuncturale si, cu atat mai putin, unor procese politice mai calme dar atotcuprinzatoare si de durata.*) Iar efect fara cauza nu exista. De aceea, punctand momentele cele mai semnificative ale acestei evolutii si pentru o cat mai justa cunoastere si interpretare a fenomenelor, vom incerca sa punem cu exactitate in concordanta – in limitele materialului bibliografic de care dispunem – principalii factori care au influentat procesul istoric de dupa Bretton Woods, pana la incetarea definitiva a functionarii sistemului instituit acolo.

Acceptarea lirei sterline si a dolarului american ca devize (valute) cheie, nu s-a bazat pe criterii asemanatoare. Lira sterlina venea din urma cu prestigiul unui veritabil inovator si initiator in materie de sisteme de schimb monetar international si cu bogata traditie a celui mai puternic si mai bogat imperiu colonial (in anul 1939, Marea Britanie – tara cu circa 50.000 kmp mai mica decat Romania – stapanea un sfert din suprafata globului pamantesc). In schimb, recunoasterea dolarului ca deviza-cheie s-a facut in conditiile in care, pe toate planurile, Statele Unite ale Americii devenisera prima putere planetara si concentrau o foarte mare parte din rezervele de aur ale intregii lumi (in anul 1945, S.U.A. detineau circa 3/5 din rezervele de aur ale lumii libere). Tocmai de aceea, dolarul american era privit pe piata externa ca fiind la fel de solid ca si aurul.

Conditia esentiala a functionarii (relativ) normale a dolarului si lirei sterline ca bani universali era mentinerea convertibilitatii lor in aur. In acest scop, tarile emitente – S.U.A. si Marea Britanie – aveau datoria de a pastra un asemenea stoc de aur ca rezerva, incat in orice moment sa poata fi onorate cererile detinatorilor de asemenea valute, ca si ale titularilor de solduri creditoare la bancile americane sau ale Regatului Unit (ca bani de hartie, cele doua monede se aflau intr-o dubla ipostaza: pe piata interna, ele erau semne ale valorii, fara acoperire in aur – in cazul Marii Britanii –, sau cu acoperire partiala a dolarului, pe care bancile federale de rezerva ale S.U.A. au mai asigurat-o pana in anul 1968, cand aceasta acoperire a fost suprimata; pe pietele altor tari, cum aratam mai sus, jucau rolul de monede de credit, toate monedele nationale convertibile (in anul 1965, erau 25 asemenea monede, in anul 1977 erau 40, iar in cursul anului 1990 aveau sa fie peste 70) putand fi schimbata in devize (valute) cheie*), apoi, prin intermediul acestora, in aur.

Vreme de 12-13 ani, de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial, conditia a fost respectata, cu toate ca speculatorii din cele doua tari, folosind pozitia privilegiata a monedelor lor pe pietele externe, manifestau tendinte (devenite apoi veritabila campanie) de speculatii valutare. Functionarea sistemului monetar instituit, in 1944, la Bretton Woods a inceput sa se degradeze chiar din anul instaurarii sale definitive, considerat a fi fost 1958. Atunci au aparut primele semne de neincredere in cele doua devize-cheie, indeosebi in lira sterlina. In deceniul care a urmat, fenomenele de criza aveau sa se accentueze puternic. Probabil, mai putin dispusi sa ofere explicatii si/sau observatii critice, unii autori trec peste cauzele acelor tulburari in evolutia sistemului „Gold Exchange Standard”, fie afirmand ca „principiile si mecanismele stabilite in anul 1944 au inceput sa dea semne de oboseala, nemaicorespunzand cu realitatea mult schimbata”, fie dand exclusiv vina pe „deficitul balantei comerciale americane si cresterea volumului dolarilor detinuti de nerezidenti, in afara S.U.A.” Aceste aprecieri, in general corecte, sunt totusi incomplete si, partial, se raporteaza la perioade ceva mai tarzii.

In fapt, erodarea increderii in cele doua devize-cheie a avut la origini cauze care se interferau, fara insa sa fi fost identice.

Adancirea starii de neincredere in lira sterlina ca deviza-forte a avut drept cauza situatia economiei britanice in perioada postbelica: incetinirea ritmului de crestere a productiei si productivitatii muncii; schimbarea raportului de forte in defavoarea Regatului Unit; contractarea unor imprumuturi masive pentru „acoperirea” lirei sterline; devalorizarea lirei sterline, in 1949, cand ea se afla in puternica postura de valuta-cheie (in 1967 avea sa urmeze o a doua devalorizare, contrar pozitiei pe care lira sterlina o detinea, inca, in cadrul sistemului valutar international).

Referitor la dolar, criza de incredere se explica, de asemenea, prin situatia interna a economiei S.U.A. Totusi, cauza principala nu a fost deficitul balantei comerciale (aceasta avea sa survina mai tarziu, cu deosebire in anii ’80), ci deficitul permanent al balantei de plati externe. Unanimi in privinta celorlalti factori care, la vremea aceea, au alterat increderea in dolar, analistii scot in relief si politica speculativa a S.U.A. in domeniul valutar, insotita de inflatia de dolari pe pietele externe: pana la instituirea convertibilitatii unor monede vest-europene, in anii 1957-1958, fluxul milioanelor si milioanelor de dolari a avut un singur sens, dinspre S.U.A. spre Europa. Refluxul, datorat „atractiei aurului”, a dovedit cat de imprudenta fusese politica de „alimentare” cu dolari a nerezidentilor din afara S.U.A. In 1959, rezervele acestora, in moneda-hartie, ajunsesera sa depaseasca valoarea stocului de aur american, ceea ce a condus la modificarea balantei aurului de rezerva in defavoarea Statelor Unite. La ceea ce, in epoca, s-a numit „fuga aurului” din Statele Unite ale Americii – un adevarat fenomen – au „contribuit” cererile din partea detinatorilor de dolari (chiar si din partea unor guverne europene) de a converti in aur dolarii detinuti in rezerva. La randul lor, speculatorii – care anticipasera deja devalorizarea, mai devreme sau mai tarziu, a dolarului – se foloseau de principiul „Gold Bullion Standard” pentru a se „aproviziona” cu aur la pretul de 35 dolari/uncie fina.

Dar numai „fuga aurului” nu putea destabiliza intr-atat Fondul Federal de Rezerva (F.E.D.), incat sa se ajunga, in 1970, la mai putin de jumatate din stocul de aur existent dupa razboi: rezervele de la Fort Knox au scazut de la 25 miliarde U.S.D., in anul 1948, la circa 11 miliarde, in 1970!*) „Vinovatul” principal – precizat ceva mai inainte – a fost balanta de plati externe. De altfel, caracteristica principala a dezechilibrelor balantelor de plati externe, in perioada postbelica, consta in posibilitatea ca S.U.A. sa incheie, ani in sir, balanta lor de plati externe cu sold pasiv, paralel cu o balanta comerciala activa, fara ca relatiile economice externe ale lor sa se fi restrans. Sistemul de etalon aur-dolar a permis capitalului american – dupa cum se stie – sa promoveze o ampla politica expansionista. Dolarul a fost folosit nu numai ca mijloc de plata international, ci, mai cu seama, ca instrument de atragere a unor resurse materiale dintr-o serie de tari. Mecanismul monetar suplimenta astfel mijloacele de credit si de plata internationale, in principal prin deficitul balantei de plati ale unei singure tari, Statele Unite. Astfel, in timp ce pentru alte tari fenomenul similar insemna inglodarea in „datorii externe”, pentru S.U.A. nu era altceva decat un „deficit bugetar” trecut la datoria publica interna!

In toata perioada dintre anul 1938 (cand, datorita reusitei politicii „de reciprocitate”, excedentul a depasit pentru prima data un miliard de dolari) si anul 1968, balantele comerciale ale Statelor Unite s-au caracterizat printr-un constant si substantial sold activ. Numai intre anii 1946 si 1967, acest sold a insumat 85 miliarde dolari, ceea ce nu s-a intamplat si cu balantele de plati. In intervalul 1950-1968, deficitul global al balantei de plati externe americane s-a ridicat la 36,2 miliarde dolari. Cauza? Cheltuielile enorme, peste hotare, determinate de angajamentele S.U.A. fata de aliatii lor, in plin „razboi rece” (dar si de eforturile financiare pretinse de campaniile din 1950-1953 si 1964-1973, in care S.U.A. au fost angrenate). Date existente la inceputul deceniului al VIII-lea al secolului trecut relevau ca, pentru ajutor economic, Statele Unite cheltuiau in medie, anual, in acea perioada, circa 2 miliarde dolari; pentru construirea de baze militare pe teritoriile tarilor aliate si pentru intretinerea fortelor militare pe teritoriile tarilor aliate si pentru intretinerea fortelor militare americane dislocate – 3 miliarde dolari; drept subsidii militare acordate aliatilor din cadrul N.A.T.O., S.E.A.T.O. (Organizatia Tratatului Asiei de Sud-Est), „CENTO” (Organizatia Tratatului Central – in Orientul Mijlociu –, existenta pana in 1979), aproximativ 2 miliarde dolari, in timp ce, prin transferul de capital, soldul pasiv al balantei de plati se incarca anual cu inca 3,5-4 miliarde de dolari.[16] In legatura cu „filotimia” americana pe seama propriei balante de plati, dispunem si de cateva date concrete. In cartea sa dedicata ascensiunii japoneze, celebrul analist american Herman Kahn, citand din studiul „Japan Ventures Into Southeast Asia”, semnat de Yoshizane Iwasa in „Columbia Journal of World Business” (noiembrie-decembrie 1969), antameaza si chestiunea ajutoarelor oferite in intreaga lume de „marii donatori”, in anul 1968. Potrivit datelor comparative, suma totala reprezentand ajutoarele acordate, in acel an, de Statele Unite ale Americii s-a ridicat la 5,676 miliarde de dolari – cu 664 milioane dolari mai mult decat donatiile facute de Japonia, Republica Federala Germania, Franta si Regatul Unit, luate impreuna! Nu este lipsita de semnificatie proportia in care au fost constituite acele sume: ajutoarele oficiale publice americane au reprezentat 63,5 la suta din total – restul insemnand donatii private –, pe cand celelalte patru tari au contribuit oficial cu numai 47,6 la suta din suma totala aferenta (evident, restul de 52,4 procente fiind contributii private). Astfel, aportul oficial al S.U.A. a devansat cu 1,220 miliarde dolari suma corespunzatoare suportata de celelalte patru state partenere amintite (cel mai „strans la punga” s-a dovedit a fi fost statul vest-german, care, din donatiile totale, de 1,635  miliarde dolari – locul secund, dupa S.U.A. –, nu a suportat, oficial, decat 36,4 la suta, adica invers decat au facut-o Statele Unite).[17] Interesant este ca atunci cand, pentru a-si mai echilibra balantele de plati, S.U.A. au procedat la reducerea importurilor si la fortarea exporturilor, tocmai principalii parteneri si-au manifestat nemultumirea!

Criza de incredere in devizele-cheie a generat, firesc, o criza a intregului sistem institutionalizat la Bretton Woods. Totusi, ca forme de manifestare, fenomenele de criza intervenite in functionarea sistemului etalon aur-schimb nu au aparut nici concomitent si nici cu aceeasi forta de impact (soldurilor pasive ale balantelor de plati externe li s-au adaugat, in anii '60, instabilitatea cercurilor monetare si, mai apoi, problema lichiditatilor internationale). Indeobste, criza relatiilor monetare a fost tratata „punctual”, prin prisma evenimentelor financiare si valutare ale momentului. De-a lungul anilor, pana in 1971, pe prim-plan s-au succedat: in 1961 – crearea unui pool (cartel) al aurului, pentru sustinerea raportului aur-dolar, stabilit in anul 1934 si generalizat zece ani mai tarziu; in 1967 – esecul masurilor intreprinse de F.M.I. pentru revitalizarea lirei sterline ca deviza-cheie; in 1968 – aparitia celor doua piete paralele ale aurului; in 1967-1968 – aparitia fenomenului eurovalutar; in 1971 (aprilie-mai) – nasterea „sarpelui valutar” vest-european; in 1971 (august) – suspendarea convertibilitatii dolarului american in aur sau momentul dezintegrarii „spiritului” de la Bretton Woods. De aici incolo, mai cu seama dupa primul „soc petrolier”, care a dus la aparitia „petrodolarilor”, fenomenele complexe care au insotit evolutia relatiilor financiare si monetare internationale aveau sa aiba o cu totul alta configuratie.

In viata, insa, lucrurile nu au decurs tot atat de simplu, precum ar putea-o sugera cronologia de mai sus. Sistemul etalon aur-devize (mai exact, etalon aur-dolar) nu a fost abandonat, pur si simplu, numai pentru ca „dadea semne de oboseala”; dimpotriva, s-a incercat din rasputeri salvarea lui si iesirea din criza, pana cand orice efort si orice artificiu s-au dovedit a fi inutile. Asadar, este vorba despre existenta, deci si relevarea, unor procese cu ample implicatii la nivelul sistemului mondial al economiilor de piata din acea vreme si cu puternice influente asupra tuturor tarilor lumii.

Pool-ul aurului a fost instituit pentru a se impiedica efectul produs de lacomia speculatorilor. Tarile membre ale cartelului – S.U.A., Marea Britanie, Republica Federala Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si Elvetia, toate facand parte si din „Clubul celor zece”*) s-au angajat sa vanda aur contra dolari, in intentia de a se mentine cursul unciei fine in jurul valorii de 35 U.S.D. „Pool-ul aurului – observa S. Gaftoniuc – a reprezentat un esec, deoarece S.U.A. nu au intreprins nimic pentru reducerea dezechilibrului balantei platilor curente (subl.ns.), unele guverne occidentale incepand sa solicite, din nou, conversia in aur a dolarilor”.[18] Cu toate ca nu putem fi la fel de categorici in privinta „inertiei” Statelor Unite (am vazut ca au incercat, fara succes, o ameliorare a balantelor de plati), fenomenul in speta a fost real, ca efect, cu o amploare deosebita in perioada 1968-1971, cand avea sa fie consemnat de istoria relatiilor financiare si valutare internationale drept „fenomenul eurovalutar” – mai precis, al „eurodolarilor”. Formarea si alimentarea pietei eurodolarilor a creat un subsistem al mijloacelor de plata internationale, cu ample implicatii in evolutia intregului sistem de etalon de schimb-aur.

Chiar daca – nu doar moral, ci si efectiv, – acorda credit dolarului american, Fondul Monetar International nu putea accepta, cel putin formal, ca ordinea financiara si valutara hotarata la Bretton Woods sa se sprijine numai pe acest „pilon”. In conditiile slabiciunii evidente a lirei sterline, F.M.I. a intreprins o seama de masuri in vederea sustinerii monedei britanice – actiune invalidata de rezultate, echivalenta cu un faliment: in martie 1967, aceasta deviza-cheie a fost pentru a doua oara devalorizata. Din acel moment, lira sterlina isi incheia, practic, „misiunea” stabilita in 1944 si devenea mai mult un „simbol”, singura moneda efectiv convertibila in aur ramanand dolarul.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. In luna iunie 1967 (intamplator, sau nu, imediat dupa incheierea „razboiului de sase zile” arabo-israelian), Franta a refuzat sa mai vanda metal pretios contra dolari si a iesit din acordul privind pool-ul aurului (era o prima reactie mai energica la faptul ca, pana atunci, masurile intreprinse de S.U.A. si Marea Britanie pentru salvarea pozitiei monedelor lor in cadrul sistemului etalon-aur-devize fusesera indreptate, de regula, impotriva situatiei celorlalte monede nationale). Dupa nici cinci luni, gestul Frantei a fost urmat de insasi Marea Britanie, ca dupa alte sase luni, pe 17 mai 1968, piata aurului de la Londra sa fie inchisa. In zilele urmatoare, pool-ul aurului a fost desfiintat.

Intre timp, in martie 1968, un alt fenomen venea sa releve adancirea crizei aurului, implicit a dolarului si a intregului sistem „Gold Exchange Standard”: aparitia celor doua piete paralele ale aurului. O piata dirijata (oficiala), unde aurul se vindea si se cumpara cu 35 U.S.D./uncie fina, si o piata libera, unde pretul era mai mare – dovada elocventa a faptului ca, oficial, aurul era platit pe pietele externe sub valoarea lui. Astfel, in 1971, aurul a ajuns sa fie vandut pe piata libera la o medie de 39 U.S.D./OZ – dar in luna mai a acelui an, pe piata pariziana uncia fina s-a vandut cu 40 de dolari –, pretul aurului continuand sa creasca si dupa suspendarea convertibilitatii (sau tocmai de aceea): 42,44 dolari/uncia fina, in 1973, ca dupa numai un an sa ajunga la 180-190 U.S.D./OZ, de data asta ca efect al primului „soc petrolier”, care a urmat unui alt conflict major arabo-israelian, „razboiul de Yom Kippur”. In conditiile enumerate mai inainte, devenise limpede ca sistemul etalon de schimb aur incorseta puterea aurului, in timp ce era potentata artificial forta unor monede nationale (in intervalul 1934-1968, capacitatea de cumparare a dolarului se redusese cu circa 65 la suta!) si, prin aceasta, incurajarea speculatorilor.

Perioada dintre noiembrie 1967 (cand Regatul Unit s-a retras din pool-ul aurului) si august 1971 a fost „presarata” cu o serie de evaluari si devalorizari insotite – sau chiar provocate – de mai multe crize speculative care, pur si simplu, au destabilizat definitiv sistemul paritatilor fixe. Se ajunsese din nou la acea faza critica in care apar idei noi – sau mai vechi, dar „reconditionate” –, de data aceasta mai seducatoare parand a fi varianta cursurilor flotante, sugerata de Keynes inca de la inceputul anilor '30 si sustinuta puternic, din anii '50, de economistii monetaristi si de liderul acestora, Milton Friedman.*) Nu se stie prea bine – noteaza  S. Gaftoniuc – daca evolutia catre cursurile flotante, este sau nu, rezultatul unui proiect deliberat al echipei Nixon (ianuarie 1969-august 1974). Politica S.U.A. din acei ani, denumita «de neglijenta binevoitoare»,                                                                                                                                                                                                  are drept surse de inspiratie ideile lui Haberler (1968), rezumate in constangerea partenerilor sa compenseze deprecierea dolarului prin reevaluarea monedelor lor”.[19] Oricum, criza dolarului devenise nu numai evidenta, dar se si manifesta din plin, expresia cea mai concludenta si, totodata, cea mai dura din perioada de „agonie” in care se zbatea „Gold Exchange Standard” fiind inregistrata in lunile aprilie – mai 1971. Fiind foarte aproape de acele momente, profesorul N. Dobrota ne pune la indemana, peste vreme, o adevarata cronologie a evenimentelor: „Se stie ca punctul culminant – pana la ora actuala – al acestei crize a fost atins la 5 mai 1971, cand Banca de emisiune a R.F.G. a refuzat sa mai sustina cursul dolarului, curs fixat prin Statutul F.M.I., a incetat convertirea dolarului in marci, iar guvernul a inchis bursa valutara. Masuri asemanatoare au fost luate imediat si de Austria, Belgia, Olanda, Elvetia si, ceva mai tarziu, de o serie de alte tari. La 9 mai 1971, guvernul R.F.G. a anuntat introducerea cursului fluctuant al marcii vest-germane fata de dolar, de fapt a scumpit marca in raport cu valuta americana (o revalorizare sui-generis)”.[20] Cu alte cuvinte, Germania Federala a dat semnalul fluctuarii monetare vest-europene, care, din 1972, va capata numele de „sarpele valutar”.

In august  1971, valoarea rezervei de aur de la Fort Knox a ajuns sub „pragul psihologic” de 10 miliarde dolari. In acele circumstante, presedintele Richard Nixon (republican) a facut un pas asemanator cu cel al predecesorului sau democrat din epoca „New Deal” – care, dupa cum stim, la 15 aprilie 1933 a abandonat etalonul-aur („Gold Standard”). La 15 august 1971, presedintele Nixon decide ca S.U.A. sa nu mai asigure convertibilitatea in aur a dolarului, concomitent cu devalorizarea acestuia (de la 35 la 38 U.S.D./oz).

Aceasta decizie s-a constituit in „actul oficial de deces” al sistemului instituit, in iulie 1944, de Conferinta montara si financiara a Natiunilor Unite, de la Bretton Woods (de „deces”, nu insa si de „inmormantare”).

Comparand cu vitalitatea etalonului-aur, care „a tinut spatele” tranzactiilor internationale vreme de aproximativ un secol, cei doar 27 de ani ai sistemului etalon de schimb-aur pot sugera un sfarsit prematur. Privind din perspectiva prezentului, nu ne putem insa pronunta in mod categoric ca a fost asa, cu toate avantajele pe care „Gold Exchange Standard” le-a presupus atunci cand a fost institutionalizat. Insasi evolutia sa, oarecum paradoxala, ne impiedica de la o concluzie frusta. „Gold Exchange Standard” nu a fost afectat, nu a suferit de „chinurile facerii”, ci de cele ale supravietuirii, care s-au intins pe jumatate din timpul existentei sale. Am evocat o serie de cauze. La randul ei, problema lichiditatilor internationale a apasat continuu si din ce in ce mai greu asupra politicii si fluxurilor monetare, in primul rand prin tendinta, tot mai accentuata, de diminuare a raportului rezerve de devize (lichiditati)/importuri: de la 97 la suta, in anul 1950, acest raport a scazut la 59 procente, in anul 1960, si avea sa ajunga la 25 la suta(!), in anul 1974.[21] In general, referindu-ne la criterii, ca atare, trebuie inteles ca nu se mai putea continua cu paliative si speculatii, de vreme ce, in anul 1970, din cele 91,69 miliarde dolari, cat reprezentau rezervele monetare ale tuturor tarilor cu economie de piata, doar 37,134 miliarde erau constituite in aur, restul – adica circa 60 la suta din total – concretizandu-se in dolari si lire sterline (de fapt, aproape in totalitate dolari) sau in alte hartii de valoare, convertibile in aceste monede. De altminteri, nu numai in perioada functionarii sistemului de la Bretton Woods, dar si dupa aceea, „incorsetarea” aurului s-a manifestat ca fenomen ireversibil. Iata cum se prezentau ponderile formelor de lichiditati internationale, in diverse etape:[22]

Tabelul 1

– in procente –

Anii

Forme

de

lichiditati

1950

1970

1975

Aur

69,5

40,0

18,5

Devize libere

27,5

53,7

71,5

Credite F.M.I.

3,0

3,0

4,0

D.S.T.

-

3,3

6,0

Total

100,0

100,0

100,0

Trecerea la o noua faza a evolutiei sistemului financiar si monetar (valutar) international avea sa fie caracterizata de aceeasi repartizare inegala, din toate timpurile, a lichiditatilor – pe tari ori pe grupe de tari –, dar cu centre noi de polarizare. Astfel, la sfarsitul anului 1975, lichiditatile detinute de tarile dezvoltate si mediu dezvoltate cu economie de piata se ridicau la 138,9 miliarde dolari (cat in 1973, inainte de primul soc petrolier); toate tarile in curs de dezvoltare detineau rezerve de devize in echivalentul a 88 miliarde dolari, din care 58 miliarde erau concentrate in mainile tarilor exportatoare de petrol.*)

Text Box: Esecul incercarilor de resuscitare a paritatilor fixe si generalizarea unui nou inceputUltimul paragraf al subcapitolului precedent (inclusiv tabloul comparativ) subliniaza procesul implacabil al evolutiei sistemului financiar si monetar international catre demonetizarea aurului si  impunerea  criteriilor  de  piata  libera

inclusiv in sfera de actiune a cursurilor de schimb valutar. Spunem „proces” deoarece niciodata, indiferent de domeniu – politico-economic, social, cultural – schimbarile, nu aduc modificari bruste ale ordinii anterioare, perioadele de tranzitie manifestandu-se ca insotitoare permanente ale oricarui gen de prefacere. Mai mult, in situatii de criza profunda, cand devine limpede necesitatea investigarii unor forme si calitati noi, rabufnesc pasiuni considerate a fi fost stinse de mult, dar care, de fapt, nu au traversat decat o stare de latenta. Asa s-a intamplat, bunaoara, in anii '60, cand dificultatile prin care trecea sistemul de la Bretton Woods au impus examinarea unor noi modalitati capabile sa asigure determinarea cursurilor de schimb. Atunci, in opozitie categorica fata de „monetaristi”, economistii francezi, in frunte cu Jacques Rueff, au propus, nici mai mult, nici mai putin decat revenirea la etalonul-aur, pe care inaintasii lor – lideri ai „blocului-aur” – il sustinusera atat de staruitor, cu trei decenii mai inainte!

Bineinteles, nici logica monetaristilor – care preconizau, ca alternativa la „Gold Exchange Standard”, flexibilitatea cursurilor de schimb nu numai in teorie*), ci si in practica imediata –, nici masurile concrete luate de Republica Federala Germania in luna mai 1971, apoi si de alte tari, de trecere la flotarea cursului monedelor lor, nu au putut surmonta logica istoriei (in primul caz si intr-o prima faza, confirmandu-se dictonul „nu tot ce e logic este si adevarat”). Dupa cum subliniam ceva mai inainte, prin decizia S.U.A. din 15 august 1971 fusese semnat doar „actul de deces” al etalonului de schimb-aur, nu si cel „de inmormantare”. Sistemul cursurilor fixe nu a putut fi abandonat dintr-o data si definitiv, perioada de tranzitie catre generalizarea cursurilor flotante facandu-si simtita prezenta si in acest caz (aici este locul unei precizari: nu decizia americana – cum sustin unii autori – a provocat reactia „majoritatii tarilor dezvoltate” exprimata prin adoptarea unui sistem de cursuri flotante, ci tocmai refuzul acestora de a mai sustine dolarul american si hotararea expresa a Germaniei Federale – „locomotiva” economiei vest-europene – de a adopta fluctuatia propriei monede au provocat lovitura puternica din august 1971, data sistemului de la Bretton Woods).

Dupa cum vom vedea, in pofida disfunctionalitatilor sale, sistemul etalonului de schimb aur-devize asigura, in primul rand, o relativa stabilitate relatiilor comerciale externe. De aici, dorinta si preocuparea tarilor dezvoltate cu economie de piata ca, prin unele „cosmetizari”, sa fie totusi mentinuta aceasta stare de siguranta. In consecinta, la patru luni de la decizia presedintelui Nixon – pe 18 decembrie 1971 –, reprezentantii primelor 10 tari, cele mai bogate din lume, s-au reunit la Washington, in incercarea de a se reinstitui o modalitate viabila de functionare a cursurilor fixe, pe de o parte, iar pe de alta parte, de a se initia schitarea unui proiect reforma a sistemului monetar international, in ideea de a-l pune in concordanta cu realitatea. Principalele masuri imediate stabilite atunci: ● de la ±1 la suta, cat fusese inainte, latitudinea celorlalte monede de a fluctua in raport cu dolarul a capatat noi limite: ±2,25 la suta; ● s-a procedat la o revizuire a paritatilor: pe langa dolarul american, au mai fost devalorizate francul elvetian si lira italiana; alaturi de marca vest-germana (3,44 marci/U.S.D.), au mai fost reevaluati yenul japonez, florinul olandez si francul belgian; devalorizate fiind inca din 1967 si, respectiv, 1969, lira sterlina si francul francez nu au fost modificate; ● ca urmare a devalorizarii monedei americane, pretul unciei de aur fin a crescut de la 35 la 38 dolari.

Interesant este ca, in privinta yenului, nici iscusitul analist si futurolog Herman Kahn nu a putut prevedea, in 1969 – cand isi definitiva lucrarea –, ca moneda japoneza va evolua catre o reevaluare atat de grabita. In cartea sa (titlul original: „The energing japanese superstate – Challenge and Response”), el o anuntase, insa considera ca decizia avea sa vina ceva mai tarziu: „o problema se profileaza deja la orizont, aceea ca balanta de plati japoneza va fi foarte favorabila, provocand astfel partenerilor sai o scurgere de devize. Este evident ca japonezii trebuie sa fie atenti ca activul balantei lor de plati sa nu creasca si vor putea, de exemplu, sa fie obligati la o revalorizare a yenului (ceea ce va insemna, foarte simplu, ca vor avea de muncit mai putin dur pentru exporturile lor). Fara nici o indoiala, este o masura care va fi luata, dar nu imediat, ci intr-un deceniu sau doua”[23]

Un „deceniu” care a venit in doar doi ani si jumatate!

Chiar daca prin revalorizare are loc o scumpire a exporturilor, paralel cu ieftinirea produselor importate (vom expune pe larg, ceva mai incolo, acest mecanism, in antiteza cu devalorizarea), efectul in timp se concretizeaza prin cresterea puterii monedei respective in raport cu deviza de referinta – de regula, dolarul american –, cu atat mai pregnant cu cat aceasta din urma se depreciaza (astfel, in raport cu dolarul, in intervalul 1970-1975 yenul japonez a crescut cu 18,5 la suta, iar marca vest-germana cu 35,5 la suta; un atare fapt schimba intrucatva criteriile de apreciere ale unei monede sau alteia, cel putin sub aspect emotional – realitate validata si de recenta ascensiune a „euro” fata de dolar).

Ce a urmat reuniunii de la Washington?

Dupa cum era de asteptat (iar imprejurarile sunt bine cunoscute), nici in 1972 balanta de plati americana nu a revenit la echilibru. Dolarul continua sa se deprecieze. Peste toate, a venit si concluzia Comitetului Consiliului Guvernatorilor F.M.I. („Comitetul celor 20”) pentru reforma sistemului monetar international si problemele anexe, constituit in iulie 1972: F.M.I. insusi trebuie reorganizat si reformat, „intrucat el nu mai corespunde realitatilor contemporane”. In aceste conditii, pe 9 februarie 1973 – la exact doua saptamani dupa ce, la Paris, fusesera semnate acordurile de armistitiu privind Vietnamul –, piata de schimb din S.U.A. este inchisa, ca sa fie redeschisa cinci zile mai tarziu, o data cu anuntarea oficiala a celei de-a doua devalorizari a aurului, cu 10 la suta. Si aceasta masura avea sa se dovedeasca insuficienta, fapt care a determinat precipitarea evenimentelor.

Pe 2 martie 1973 (o alta „vinere neagra”, dupa 44 de ani de la crahul bancar din 1929, dar de aceasta data, a paritatilor fixe), piata americana de schimb este din nou inchisa. Reluarea tranzactiilor, pe 19 martie, aduce cu sine confirmarea deciziei din 2 martie: autoritatile monetare americane abandoneaza definitiv cursurile fixe. Astfel, data de luni, 19 martie 1973 este retinuta de istoria relatiilor financiare si valutare internationale drept momentul generalizarii cursurilor flotante, pentru toate devizele. De-acum, ordinea instituita la Bretton Woods intra pentru totdeauna in amintire

Generalizarea flotarii cursului, pentru toate devizele, „nu reprezinta neaparat rezultatul unei recunoasteri a superioritatii cursurilor flexibile asupra paritatilor fixe, asa cum am fi inclinati sa credem, ci este, de fapt, ultima forma de manifestare a disfunctionalitatilor sistemului de la Bretton Woods”.[24]

Dincolo, insa, de avantajele si dezavantajele celor doua sisteme – uneori raportate la scenarii conjuncturale si/sau situatii pasagere –, se cuvine a fi reliefata adevarata virtute a sistemului cursurilor de schimb fixe: consfintirea in practica a exigentelor privind coordonarea monetara si disciplina in politica economica. Prin deprecierea monedei, politica valutara ar putea fi folosita ca instrument de crestere a competitivitatii si performantelor pe piata externa – ceea ce F.M.I. nu a permis tarilor membre, pe care le-a obligat sa-si materializeze aspiratiile catre astfel de performante prin masuri de politica economica interna, cum sunt calitatea, cresterea productivitatii muncii, evitarea risipei de orice fel si lupta impotriva inflatiei.*) Se pare ca Fondul Monetar International este mai apropiat, in filozofia sa, de principiul David Hume – David Ricardo (variatia salariilor si a preturilor asigura echilibrul de balanta si formarea cursurilor de schimb), decat de preceptele „monetaristilor (de care, dupa cum am observat, Keynes nu fusese chiar „strain”). Prin propriul statut, F.M.I. s-a situat inca de la infiintare in opozitie cu adeptii cursurilor flexibile, sustinatori ai principiului conform caruia paritatea determinata liber pe piata se stabileste automat la un nivel in masura sa asigure mentinerea ori intoarcerea balantei de plati la starea de echilibru. Dar F.M.I. nu reprezinta o entitate in sine, ci exprima filozofia si politica economica a insisi principalilor sai componenti si „contribuabili”. Or, daca in 1933 alternativa „dolar fluctuant” era considerata prematura, inoportuna, se intelege ca, adoptata in perioada imediat postbelica, ar fi provocat – in conditiile de atunci – un adevarat colaps financiar si monetar, pe plan international.

Desi F.M.I., prin politica si exigentele sale, i-a obligat pe multi sa invete cum „sa-si faca ordine in propria casa” pentru a-si putea implini nazuintele de performanta, pana la urma a trebuit sa faca „pasul inapoi” in fata realitatii faptice. Situatia creata in martie 1973 a impus ca intreg sistemul institutional privind relatiile economice, in general, si relatiile financiar-monetare, in special, sa fie restructurat. Proiectele de reforma a sistemului monetar international – initiate, in decembrie 1971, la Washington – au condus la acordurile de la Kingston (Jamaica), din ianuarie 1976, incluse fiind si intr-un amendament – al doilea – al statului F.M.I., pus in aplicare incepand cu 1 aprilie 1978.

Text Box: O sumara „balanta” a avantajelor si neajunsurilor celor doua sisteme – al cursurilor fixe si al cursurilor flotantePrivit din unghiul de vedere al aderentei la ideile novatoare si al capacitatii de reactie la actiunea factorilor perturbatori (cum au fost, de exemplu, crizele de supraproductie de la jumatatea anilor '50 sau de la inceputul anilor '70), sistemul cursurilor fixe nu a fost deloc „revolutionar”, pe tot parcursul existentei

sale; dar nici complet „vicios” – chiar daca si-a manifestat, pana la sfidarea celorlalte monede, partinirea fata de dolarul american, ca substitut al aurului.

Tuteland o perioada de avant deosebit al relatiilor economice internationale (care, dupa destinderea ulterioara anului 1959, au atras in sfera lor si tarile cu economie planificata centralizat), acel sistem a oferit exact ceea ce trebuia: un cadru stabil schimburilor comerciale – acesta fiind, de altfel, principalul avantaj pentru care a fost apreciat. Sigur, nu se poate afirma ca a fost o stabilitate absoluta, caci nu pot fi scoase din calcul politicile vamale, clauzele preferentiale, embargourile si alte restrictii; unii autori invoca si devalorizarile ori reevaluarile „care au marcat adeseori perioada 1944-1973”, insa, indeobste, acestea nu puteau depasi, cel putin pana in 1971, marja de plus sau minus un procent, in raport cu dolarul. Oricum in comparatie cu agitatia care avea sa caracterizeze perioada 1978-1984, stabilitatea a fost cat se poate de reala. Daca, sa zicem, un exportator isi livra, inainte de 1971, marfa „pe datorie”, adica acorda un credit pe cateva luni, de regula nu-l preocupa riscul de schimb: si exportatorul si importatorul cunosteau perfect sumele ce urmau sa fie incasate, respectiv platite, la scadenta.



Concomitent, sistemul cursurilor fixe a prezentat inconvenientul, evocat pe parcursul acestei expuneri, de a fi permis operatorilor nu numai sa speculeze cu aur si devize-cheie fara teama de riscuri, dar sa si induca – protejati fiind de inertia sistemului – un val de speculatii cu efecte destabilizatoare.

In opozitie, se releva marele avantaj oferit de sistemul flexibil al cursurilor fluctuante: elimina speculatiile fara risc, deoarece cursurile la vedere sau la termen nu mai sunt garantate prin interventia bancii de emisiune (centrale). Operatorul nu mai poate fi sigur pe cursul de schimb, incat, la scadenta operatiunii sale speculative – fie aceasta „à la baisse” ori „à la hausse” –, el poate constata, „la noroc”, sau ca sansa i-a suras, sau ca a riscat si a pierdut – mai curand izbindu-se de a doua varianta, data fiind sensibilitatea actualului sistem monetar international la „tot ce misca-n lumea asta”.

Pe de alta parte, intrucat lasa pe seama pietei determinarea cursurilor de schimb, sistemul cursurilor flotante prezinta pentru agentii economici un inconvenient major si anume, incertitudinea asupra rezultatelor financiare. „Pendularea” cursurilor de schimb intr-un orizont de timp nedefinit si la amplitudini imprevizibile ale fluctuatiilor accentueaza factorii de risc – cum ar fi scumpirea importurilor sau scaderi neprevazute ale incasarilor din exporturi. Este drept, au fost create si tehnici de acoperire a acestor riscuri: se poate recurge la piata interbancara, pot fi solicitate avansuri, pot fi folosite optiunile – in general, se poate apela la numeroase alte instrumente, in cadrul unui sistem de protectie contra riscului de schimb care si-a probat utilitatea. Numai ca o astfel de protectie costa, cheltuielile – deloc neglijabile – urmand sa fie suportate de unul sau altul dintre operatori, ceea ce are drept consecinta, pe de-o parte, scumpirea importului iar pe de alta parte, diminuarea profitului realizat din export.

Text Box: Cursurile flotante, intr-un deceniu de crize si reconsiderariCand a fost proclamata generalizarea flotarii cursurilor, toata lumea vedea in aceasta schimbare un triumf al principiului fundamental al capitalismului, care raporteaza totul la numitorul comun al valorii de piata.

Si chiar asa era. „Trecerea la flexibilitate, urmata de modificarea statutului F.M.I. subliniaza S. Gaftoniuc – a reprezentat, pentru domeniul monetar, ceea ce liberalismul a reprezentat pentru sistemul comercial – o consecinta a deschiderii pietelor.[25]

Nimeni, insa (si cu atat mai putin presedintele Egiptului, Mohammed Anwar El Sadat, protagonistul evenimentelor din octombrie 1973), nu banuia intorsatura (pe alocuri si vremelnic, cu accente dramatice) ce avea sa intervina, dupa doar sase luni, atat in orientarea fluxurilor de fonduri financiare – pana atunci avand statornicit un caracter permanent – cat si in evolutia proaspatului sistem monetar international. Pentru ca „razboiul de Yom Kippur” (numit asa deoarece egiptenii au pornit atacul, la Canalul Suez, intr-o zi sfanta pentru israelieni) i-au urmat nu numai embargoul petrolier la care tarile arabe au supus mai multe state occidentale, ci si o nemaipomenita „explozie” a pretului titeiului brut – primul „soc petrolier” -, care avea sa ingroase puternic fluxurile financiare si de devize catre exportatorii din toata lumea, dar mai cu seama catre cei din zona Golfului Persic, sa duca la aparitia „petrodolarilor” si la scumpirea de circa 5 ori a unciei de aur fin, comparativ cu nivelul stabilit in decembrie 1971. Bineinteles, contramasurile pe plan financiar nu au intarziat – in special din partea tarilor real-dependente de sursele de petrol –, dar aceste reorientari au fost ingreunate de reverberatia „undelor” socului: practic, in intervalul 1970-1978, pretul barilului de titei s-a majorat de peste 8 ori, ajungand la aproape 18 dolari! Acest pret s-a dublat in cursul anului 1979 (al doilea „soc petrolier” care a zguduit lumea), de-acum si pana la jumatatea anilor '80 omenirea fiind obligata sa asiste – se supuna – la tot felul de oscilatii ale productiilor medii zilnice, insotite de tot atatea oscilatii ale preturilor, chiar daca, oficial, O.P.E.C. revizuia preturile titeiului la sase luni (la un moment dat, pe piata de la Rotterdam, barilul de petrol se vindea si cu 40 de dolari). Al doilea „soc petrolier” nu a facut decat sa agraveze dimensiunea financiara a crizei petrolului. „Pe piata mondiala a energiei- notau doi dintre analistii de atunci ai fenomenului –, au loc, actualmente, fluctuatii anarhice ale preturilor, oscilatii bruste, adeseori artificiale ale acestora, de natura sa dezorganizeze desfasurarea normala a schimburilor internationale, sa afecteze economia multor state ale lumii, in special a celor in curs de dezvoltare.”[26]

Sigur, tarile in curs de dezvoltare erau puse in dificultate din cauza lipsei cronice de devize, imprumuturile contractate pentru importurile de petrol determinand cresterea datoriei lor externe.*) Nu poate fi, totusi, trecut cu vederea influenta pe care factura energetica (alcatuita, in special, din obligatiile de plata pentru petrol) a exercitat-o asupra stocului de devize al principalelor tari importatoare, in conditiile in care pretul petrolului brut a crescut de circa 17 ori, in mai putin de un deceniu.

Paralel cu cresterea productiei mondiale de energie (in echivalent huila, de la 7.041,3 milioane tone in 1970, la 8.951 milioane tone, in 1976 si la 9.264,6 milioane tone, in 1980), au crescut si cerintele de consum, in primul rand ale tarilor dezvoltate. In 1970, de exemplu, Statele Unite „absorbeau” 34,39 la suta din consumul mondial de energie (de aici, toate cantitatile vor fi exprimate in „echivalent huila”, in afara celor cu mentiune speciala), dar si asigurau, din resurse interne, 29,88 la suta din productia mondiala. Diferenta era acoperita, atunci, printr-un import de 113,2 milioane tone. In 1976, ponderea S.U.A. in productia mondiala a scazut la 22,9 procente, iar in ceea ce priveste consumul, la 29,9 procente. Importul de energie a saltat, insa, la 435,8 milioane tone (din care 261.7 milioane tone titei brut, dar Statele Unite mai importa si benzina, precum si mari cantitati de pacura), fapt ce sugereaza ca puternica tara de peste Atlantic a suportat relativ usor, din punct de vedere financiar, primul „soc petrolier”. In 1980, la aproximativ aceeasi pondere in productia mondiala de energie ca in 1976, dar mai redusa la consum (27,67 la suta), importul de energie s-a situat la o cota sensibil inferioara celui din 1976.

Datorita punerii in valoare a importantelor zacaminte de petrol si gaze descoperite in limitele sale teritoriale, Marea Britanie a fost singura tara dezvoltata care, in perioada evocata – mai cu seama dupa 1976 –, a „scapat” de povara importurilor, in anul 1980 asigurandu-si si o rezerva de 9,2 milioane tone (in 1983, „rezerva” s-a ridicat la 68,1 milioane tone). Tabelul de mai jos este edificator.

Tabelul 2

RAPORTUL PRODUCTIE/CONSUM SI IMPORTURILE DE ENERGIE,

IN PRINCIPALELE TARI DEZVOLTATE

Anul

Tara

1970

1976

1980

PRODUCTIE CONSUM

IMPORT

PRODUCTIE CONSUM

IMPORT

PRODUCTIE CONSUM

IMPORT

%

milioane tone echival. huila

%

milioane tone echival. huila

din care:

TITEI

mil.tone

%

milioane tone echival. huila

Statele Unite

94,9

113,2

82,5

435,8

261,7

86,5

318,8

Japonia

9,1

372,5

9,2

376,7

227,3

9,7

392,5

R.F.G.

55,5

139,7

45,5

198,4

105,3

45,7

196,0

Franta

31,5

132,5

19,4

186,8

121,1

21,1

187,6

Regatul Unit

53,3

126,8

67,1

97,1

90,4

103,4

-

Italia

18,2

116,2

15,4

156,0

102,8

15,0

148,6

Surse: Anuarele statistice ale Romaniei – 1984 si 1986

● Pentru anul 1976: Ioan Bari, Ilie Serbanescu. Op. cit., pag. 59-61 si 116

Date prelucrate de autor.

Se poate observa ca importurile de energie ale Japoniei sunt aproape constante. Presupunand o media anuala a importurilor de petrol brut de 225 milioane tone, rezulta ca, pentru aceeasi cantitate, niponii cheltuiau in 1970 circa 3,85 miliarde dolari, in 1976 aproape 29 miliarde, iar in 1980, 58 miriade dolari. O astfel de suma, foarte apropiata de cea reala, reprezenta in 1980 exact 40 la suta din valoarea importului total al Japoniei.

Am staruit asupra unor detalii ale problematicii energiei din anii '70, tocmai pentru a sustine ceea ce literatura de specialitate considera – din pacate, fara prea multe argumente, – ca a fost caracteristic pentru acei ani: expansiunea mecanismelor de transformare financiara internationala, avand ca principal vector piata eurodolarilor. Intr-adevar, renuntarea la principiile de la Bretton Woods concomitent cu trecerea, aproape simultana, la cursurile flotante, reciclarea capitalurilor (petrodolarii) ocazionate de cele doua „socuri petroliere” si eurovalutele „puncteaza un deceniu de maxima reconsiderare teoretica si practica”, [27] fapt relevat, in primul rand, de afirmarea domeniului finantelor internationale ca disciplina autonoma, cu un inalt grad de complexitate si specializare.

Amploarea transferurilor financiare si noua polarizare a capitalurilor s-a reflectat si in redistribuirea lichiditatilor pe plan international (in definitia de specialitate, cu o deschidere mai larga, lichiditatea inseamna „insusirea de a permite efectuarea platilor si, prin urmare, schimbul comercial de bunuri si servicii”). In a doua jumatate a deceniului anilor '70, aceasta redistribuire a scos in evidenta scaderea considerabila a ponderii Statelor Unite ale Americii (15,9 miliarde dolari) in volumul total al lichiditatilor internationale si cresterea ponderii unor tari ca Republica Federala Germania (36 miliarde dolari), Arabia Saudita (23,3 miliarde dolari), Japonia (12,8 miliarde dolari), Franta (12,6 miliarde dolari), Venezuela (8,9 miliarde dolari) etc.

Reconsiderarile „teoretice si practice” s-au manifestat si pe alte planuri. Unul dintre cele mai elocvente aspecte ale schimbarilor in gandirea strategica a economistilor vremii consista in consacrarea conceptului de crestere economica inflationista. In general, si pe buna dreptate, inflatia a fost considerata intotdeauna ca fiind „un corp strain” in organismul oricarei economii ce se vrea sanatoasa – si ne amintim ce situatie a putut crea inflatia, la iesirea din marea criza de la inceputul anilor '30. Dupa patru decenii, fara a fi ignorate efectele negative ale inflatiei cvasigeneralizate – „inamicul public nr.1 al lumii” –, s-au gasit totusi cai de realizare a unui spor al productiei nationale, chiar daca acest spor a fost insotit de o rata a inflatiei ce-l depasea. Asa s-au petrecut lucrurile in Statele Unite, in deceniul 1971-1980: la o crestere medie anuala a preturilor de consum cuprinsa intre 5,8 si 12,6 la suta, ritmul anual de crestere a produsului intern brut a oscilat intre 1,8 si 6,l la suta.

La randul sau, afirmatia potrivit careia, in pofida acelor momente critice, relatiile economice internationale au continuat sa se dezvolte, este, de asemenea, adevarata. In termeni reali, insa, cresterile privind relatiile economice nu pot fi raportate la cifrele folosite de unii autori fara anumite corectii. Nu poate fi alcatuita o dinamica din simpla citare a volumului schimburilor economice internationale (peste 300 miliarde dolari, in 1970, apoi 2.100 miliarde dolari, in 1981 s.a.m.d.), deoarece o astfel de „dinamica” se sprijina pe preturile curente si nu pe indicii valorii unitare a comertului exterior. In ultimul sfert al secolului trecut, intreaga lume a fost traversata de un proces inflationist, determinat atat de „explozia” preturilor petrolului, cat si de influentele unui dolar flotant vreme destul de lunga „à la baisse”, apoi „à la hausse” (adica „in scadere”, „in crestere” – expresii imprumutate de la speculatorii de bursa) si din nou depreciat. Asadar, un dolar puternic instabil, cu o evolutie sinuoasa nu numai in raport cu celelalte devize , ci, mai ales, in raport cu pretul de piata al aurului (repet: prin puterea lui, aurul continua sa ramana un „barometru al tuturor schimbarilor de „atmosfera” din lumea atat de agitata a relatiilor financiare si monetare, chiar daca nu mai este legat direct de una sau alta dintre devizele – forte). Deci, nu poate fi transpusa in dinamica reala o comparatie de genul „in 1970, relatiile economice internationale insumau peste 300 miliarde dolari, iar in anul 2000 sau 200l – depaseau 5.000 de miliarde”, de vreme ce, iata, aceeasi uncie de aur fin din anul 1970 se vinde acum la un pret de 10 ori mai mare decat atunci!

Mecanismele de piata, care actioneaza viguros in domeniul relatiilor de schimb, trebuie sa fie articulate la fenomenele – existente, ori doar intuite, – pe care le poate genera o decizie sau alta. Mai multi economisti de marca, citati si de autori romani, atrag atentia asupra unui adevar axiomatic: „Atunci cand nivelul general al preturilor creste, banii isi pierd puterea de cumparare”.[28] Dar relatiile actuale in domeniul financiar si monetar (valutar) nu graviteaza numai in jurul a ce se vinde si se cumpara. Oricat de actuale raman cuvintele scrise, acum mai bine de doua secole si jumatate, de David Hume, creatorul filozofiei fenomeniste si inspiratorul lui Adam Smith, ele se pastreaza totusi incrustate in doar unul dintre segmentele sferei de cuprindere a relatiilor economice internationale contemporane. Referindu-se la relatia marfa-bani, Hume ne-a lasat o foarte izbutita metafora: „Banii nu sunt rotile comertului; ei sunt uleiul care face miscarea rotilor lina si usoara [] Numai atunci cand comertul nu este bine uns, vom intelege importanta unui sistem monetar sanatos”. Daca, dupa ce dolarul a devenit flotant si subevaluat, orientarea politicii economice americane ar fi cantonat exclusiv in segmentul reprezentat de comert, atunci mentinerea unui curs de schimb depreciat (cum s-a intamplat in anii 1976-1979) ar fi actionat ca parametru al unei inegalitati din care, o vreme, S.U.A. ar fi tras probabil numai foloase: inflatie in interior, mai mica (din punct de vedere al efectelor generale) decat competitivitatea in exterior. Numai ca, la tangenta dintre milenii, relatiile financiare si monetare semnifica mult mai mult: tranzactii pe pietele valutare, investitii de capital, credite bancare (de regula, garantate de stat), fluxuri catre tarile de origine a profiturilor obtinute de societatile transnationale, interventii ale F.M.I. in vederea echilibrarii balantelor de plati ale unor tari aflate in dificultate, migratia capitalurilor banesti spre bancile cu rate ale dobanzilor mai atractive etc. (un rol important in migratia capitalului il joaca devalorizarea si inflatia; capitalurile „fug” din tarile a caror deviza este amenintata cu devalorizarea in tarile cu moneda relativ stabila, dar astfel de deplasari masive de capital provoaca si intensifica instabilitatea valutelor). Cu alte cuvinte, „economia contemporana este o economie de schimb monetar” [29], iar daca, in cele ce urmeaza, ne vom referi cu precadere la dolar, aceasta se datoreaza faptului ca, din 1973, intregul sistem flexibil al flotarii cursurilor a fost realmente dominat de moneda americana, aceasta ipostaza de „lider” manifestandu-se si dupa acordurile din 1987.

Cand exploata avantajul de a fi fost un veritabil substitut al aurului, dolarul s-a dovedit destul de „nemilos” cu monedele statelor partenere ale S.U.A. Dupa generalizarea flotarii cursurilor de schimb – ba chiar de la prima devalorizare a dolarului, din 1971 – cand concurenta intre parteneri a devenit nemijlocita, autoritatile monetare americane au cautat solutii pur economice, in primul rand, in vederea sporirii competitivitatii fata de Japonia si Germania Federala. In atari circumstante, s-a mers in continuare pe varianta flotarii in scadere („à la baisse”), chiar daca aceasta mentinea presiunea inflationista. Efectul de competitivitate pozitiv este relevat de urmatorul exemplu: „Cresterea medie a preturilor (in intervalul 1971-1979 – n.n.) a fost de 7,2 la suta pe an in S.U.A., fata de 5,2 la suta in R.F.G.; aceasta diferenta de inflatie – de 2 la suta – a fost mai mult decat compensata, printr-o depreciere medie a dolarului fata de marca germana, de 9 la suta pe an. Mentinuta mai multi ani la rand, politica de „indiferenta” fata de deprecierea dolarului, combinata cu o politica de control asupra veniturilor, a actionat ca un veritabil instrument de restructurare industriala, mai putin interventionist decat o politica economica sectoriala”[30]

Consecintele orientarii generale a politicii economice americane, avand drept baza mentinerea unui dolar subevaluat, s-a manifestat, dupa cum era si firesc, pe mai multe planuri si cu rezultate contradictorii. Dolarul depreciat a incurajat investitiile straine directe in Statele Unite (in medie, pe an, 8,5 miliarde U.S.D., in intervalul 1974-1979), fapt care a condus la o diversificare a activelor in alte devize (valute), in schimb facand mai costisitoare investitiile americane in strainatate, urmarea fiind o oarecare repliere a societatilor transnationale americane.

Pe alt plan, mentinerea ratei dobanzilor la un nivel favorabil procesului de restructurare industriala a actionat in dezavantajul monedei americane. Dupa cum precizam mai sus, miscarile de capitaluri banesti se orienteaza catre tarile in care, prin diverse parghii economice (politica scontului bancilor centrale de stat, emisiunea de obligatiuni, titluri de renta, bonuri de tezaur, practicarea unor dobanzi real-pozitive la depozitele atrase etc.), remunerarile – sau „recompensarile”, cum le numea Keynes, – sunt mai ridicate, ceea ce provoaca, ulterior, o apreciere a monedelor acestora. Or, in perioada 1974-1979, diferenta de dobanzi a fost, din acest unghi de vedere, nefavorabila dolarului, comparativ cu Deutsche Mark (D.M.) si Yen (Y).

Politica dolarului flotant „in scadere” a fost curmata in 1978 prin asa-numitul „plan Carter” – dupa numele presedintelui democrat Jimmy Carter (1977-1981). De fapt, in 1978 s-a pus capat doar politicii de depreciere, nu si efectelor acesteia, care, in virtutea inertiei, au continuat sa se mai manifeste un timp.

Text Box: Politica dolarului puternic sau reconsiderarea principiului F.M.I. de incurajare a competitiei prin performante economice si tehnologice, nu prin pretLimitarea cheltuielilor Administratiei si cresterea veniturilor – cuprinse in primul „plan Carter” – nu au putut frana inflatia accentuata care, realmente devenise o frana. In acele imprejurari, a urmat un al

doilea „plan Carter”, continand masuri radicale: cursul dolarului este inversat printr-o flotare „à la hausse”, scop in care au fost mobilizate credite internationale, s-a procedat la prima emisiune de bonuri de tezaur in devize si la vanzari de aur (operatiune care, dupa 1983, nu mai apare in statisticile Departamentului afacerilor economice si sociale internationale al O.N.U.), dar, mai cu seama, se procedeaza la cresterea ratei dobanzilor – de la 11 la suta, cat era in perioada imediat urmatoare celui de-al doilea „soc petrolier”, in decembrie 1979, la 18 la suta, la sfarsitul anului 1980.*)

Tot ca o consecinta a acelui de-al doilea „soc petrolier” (despre care se poate spune ca a stimulat si a grabit aplicarea unor masuri aflate in stare latenta), poate fi interpretata si politica monetara promovata de Fondul Federal de Rezerve (F.E.D.), sub un nou presedinte al sau: o politica austera, avand drept „varf de lance” controlul strict al ofertei de moneda sau controlul asupra masei monetare. Astfel, ceea ce pana atunci fusese o politica expansiva prin cursuri, se inlocuia cu o politica restrictiva, prin cantitati (ceva asemanator cu restrictiile din perioada etalonlui-aur, insa nu si identic).

Se dorea stabilizarea preturilor, drept pentru care s-a pus in practica o politica monetarista, fara a se tine cont de repercusiuni.

Din chiar debutul primului sau mandat, presedintele S.U.A., Roland Wilson Reagan a incurajat actiunile initiate de liderul Fondului Federal de Rezerve, luna ianuarie 1981 fiind considerata ca punctand „adevarata relansare a dolarului” (pentru evitarea eventualelor confuzii, este necesar un „remember”: Statele Unite, alegerea presedintelui are loc din patru in patru ani – in anii „olimpici” –, pe 20 noiembrie, indiferent de ziua din saptamana in care cade aceasta data; preluarea efectiva a functiei se produce insa doua luni mai tarziu, pe 20 ianuarie, anul urmator – data de la care se exercita mandatul; in cazul in care exercitarea mandatului nu mai este posibila, functia de presedinte este preluata, pana la urmatoarele alegeri, de vicepresedintele ales, care este si presedinte al Senatului S.U.A.). „Presedintele Reagan – sublinia recent un document francez – doreste cresterea cheltuielilor si reducerea impozitelor, conform promisiunilor electorale. Pentru asta trebuie sa atraga capitaluri. Bancile particulare acorda credite masive Statelor Unite si altor tari. In cateva luni, tarile Lumii a Treia vad rata dobanzii reale zburand de la 1 la suta la 24 la suta. S.U.A. trec de la o economie a indatorarii la o economie cu preturi stabile si dobanzi ridicate. Dolarul devine o arma comerciala. Din acest proces   s-a nascut problema datoriei externe”.[31]

Urmare a consecventei cu care au fost aplicate noile masuri, din 1982 inflatia a inceput sa scada, ca sa se stabilizeze la 5 procente pe an, incepand din 1983.

Scaderea si stabilizarea ratei inflatiei la un nivel mai mult decat rezonabil s-a datorat, in parte, si aprecierii, dolarului. In patru ani – intr-un interval delimitat de inceputul anului 1980 si primul trimestru al anului 1985 –, dolarul s-a apreciat cu circa 100 la suta in raport cu marca vest-germana, incat in luna martie 1985 era atinsa aproximativ aceeasi paritate din decembrie 1971 (stabilita prin acordul de la Washington): 3,44 D.M./U.S.D. Pe de alta parte, de la 7 franci francezi pentru un dolar, in 1982, s-a ajuns la 10,61 F.F./U.S.D., in martie 1985, ceea ce inseamna ca, practic, dolarul a „castigat” un franc francez pe an. Avem de-a face, asadar, cu o noua „faza lunga” (cinci ani), de data aceasta de flotare „in crestere”, care, in termeni reali, a fost evaluata la 60 de procente. Acceptarea acestei aprecieri nu reprezinta rezultatul unei simple convingeri liberale, ci depinde de evolutia economiei mondiale.

Cand ne-am referit la mentinerea pe o perioada relativ indelungata a unui curs depreciat al dolarului, vizam performantele in raport cu D.M. si Yen. Era, intr-adevar, o politica de concurenta prin preturi, avantajoasa pentru americani prin schimburile de produse similare cu partenerii – si concurentii! – din Germania-Vest si Japonia. Dar deceniul al optulea a insemnat pentru S.U.A. si o mai larga deschidere catre tarile recent industrializate (printre care si Romania, in special dupa acordarea reciproca, in 1975, a clauzei natiunii celei mai favorizate), fata de care nu mai puteau fi aplicate aceeasi politica si aceleasi criterii de concurenta. Cauza? Marile diferente de costuri salariale, ce nu puteau fi compensate. Or, aceste tari au ajuns sa furnizeze o parte din ce in ce mai insemnata din importurile americane, incat in anul 1984 concurau, din punct de vedere cantitativ, cu importurile provenite din Piata Comuna (C.E.E.).

In atari imprejurari, flotarea „à la hausse” – deci aprecierea dolarului – a modificat nu numai locul si exigentele concurentei, dar si clauzele acesteia. Atragand importuri din tarile recent industrializate, americanii puteau obtine, cu preturi mai mici in dolari, bunuri de consum ce inglobau multa manopera, la costuri reduse. „Replica” venea, concomitent, dinspre Germania Federala si Japonia, de unde erau obtinute bunuri de investitii. Totodata, flotarea „in crestere” a exercitat, pe plan intern, o constrangere (indirecta, totusi incitanta) asupra structurilor productiei. Urmarea acestui tip de „presiune”: intreprinderile au fost stimulate sa se specializeze pe produsele cele mai competitive din punct de vedere tehnologic; asadar, sa antameze chestiunea performantei din acest unghi, iar nu prin pret. Relatia moneda-ajustari structurale capata astfel un sens practic, cu valoare de paradigma, semnificand si reconsiderarea unui vechi principiu al F.M.I. privind criteriile competitiei.

Implicarea mecanismelor de flotare si de schimb in evolutia dolarului nu a avut o influenta directa asupra tranzactiilor (acestea aparand in dubla ipostaza: ca fluxuri monetare – din unghiul cumparatorului, ca o cedare de moneda; ca fluxuri reale – din punctul de vedere al vanzatorului, ca livrare de bunuri de consum personal si investitional), ci a actionat viguros pe alte planuri (fluxuri financiare). O statistica privind comertul exterior al S.U.A. pe perioada 1980-1987 (anul acordurilor de la Louvre) indica o cronicizare a deficitelor, cu solduri pasive importante si in crestere, in totala opozitie cu ceea ce a caracterizat intervalul 1935-1970. Aurul, dupa cum se poate observa din tabelul 3, a fost singurul din a carui tranzactie s-a obtinut vremelnic un sold activ, dupa care a intrat si el in „normal”, pana cand comertul cu metal pretios a fost stopat. Nu este vorba despre un „caz particular”, in sensul ca deficitele de balanta comerciala ar fi fost o trasatura caracteristica doar economiei americane, caci, dupa cum vom vedea, atat in comertul exterior al „celor 7”, cat si in cel al tarilor membre ale Comunitatii Economice Europene, fenomenul a fost prezent, cu rare exceptii, pe intreaga perioada.

                                                                                                                                                                                                  

Tabelul 3

COMERTUL EXTERIOR AL S.U.A., 1980-1987

- milioane U.S.D. -

ANUL

Materii prime, semifabricate, produse finite

AUR

Import

Export

Sold

(2-1)

Import

Export

Sold

(5-4)

0

1

2

3

4

5

6

1980

256.984

220.786

  36.198

2.717

3.705

+ 988

1981

273.352

233.730

  39.622

2.126

3.111

+ 985

1982

254.885

212.275

  42.610

1.830

1.115,5

– 714,5

1983

269.878

200.538

  69.340

1.897,1

1.349,0

– 548,1

1984

341.177

217.888

– 123.289

¾

¾

¾

1985

361.626

213.146

– 148.480

¾

¾

¾

1986

387.054

217.336

– 169.718

¾

¾

¾

1987

424.082

252.866

– 171.216

¾

¾

¾

Sursa: „United Nations Trade Statistics”. O.N.U., New York – 1989

(Anuarul statistic al comertului international – 1987)

Diferentele mari intre fluxurile monetare si fluxurile reale – in medie, pe acest interval, de circa 100 miliarde dolari, anual – nu au putut fi compensate prin soldurile altor balante, astfel ca au incarcat, an de an, deficitele bugetare.

Pe plan intern, relatia moneda – ajustari structurale, al carei efect benefic asupra competitivitatii nu poate fi pus la indoiala, a evidentiat totusi faptul ca nu toata lumea a fost pregatita sa suporte costurile retehnologizarii. Acest aspect a fost surprins, cel putin in parte, intr-o relatare a agentiei France Presse, de la sfarsitul lunii septembrie 1982. Dezvaluind o realitate nu tocmai potrivita cu eforturile de redresare economica – chiar daca, de la data de 1 iulie a acelui an, „povara impozitelor” fusese redusa cu 10 procente – A.F.P. comenteaza: „Americanii raman pesimisti si continua sa economiseasca (8,1 la suta din venitul lor disponibil, potrivit unui studiu bancar), de teama somajului. Cu 10,8 milioane someri, Statele Unite au inregistrat cel mai ridicat nivel in acest domeniu dupa cel de-al doilea razboi mondial”. Nu ne putem pronunta, azi, daca aceasta cifra isi gaseste explicatia exclusiv in efectele ajustarilor structurale, desi nu toate intreprinderile, cum observam ceva mai inainte, au putut face fata noilor exigente. „La sfarsitul lunii august – continua relatarea A.F.P. – americanii au aflat, de asemenea, ca numarul falimentelor este cel mai ridicat in economia tarii de la criza din anii '29-'33: 16.000 de intreprinderi si-au inchis portile de la inceputul anului 1982, numarul lor sporind cu 47 la suta fata de 1981”. Mai departe, dupa ce apreciaza ca redresarea va depinde in mare masura de reducerea ratei dobanzilor, dar ca in acest sens, numerosi experti si-au exprimat recent temerile in legatura cu atitudinea viitoare a Bancii Rezervelor Federale”, A.F.P. conchide: ”Nevoile enorme de imprumuturi ale statului risca sa intarzie redresarea, contribuind la cresterea ratei dobanzii. Deficitul bugetului pe 1983 depaseste, potrivit ultimelor prevederi, 155 miliarde dolari. Dar cu o rata a inflatiei coborata sub 7 la suta si avand in vedere ca dolarul este o moneda tot mai cautata [], Administratia americana continua sa astepte semnele de redresare, afirmand ca «sunt intrunite toate conditiile».[32]

Intr-adevar, S.U.A. este singura tara in care necesitatile de capitaluri sunt considerabile, dar care, in acelasi timp, dispune si de mijloacele de a le atrage. In conditiile in care a beneficiat si de dobanzi real-pozitive, evolutia cursului dolarului in raport cu marca vest-germana a fost considerata o „exceptie istorica”, data fiind cresterea sa continua intre anii 1980 si 1985. S-a conceput atunci o relatie moneda forte-rata ridicata a dobanzii. In acest fel, structura balantei de baza s-a modificat in sens invers: deficitului de capitaluri pe termen lung din anii '60, ii succede un deficit al balantei curente, conjugat cu un excedent al balantei capitalurilor pe termen lung. Se observa persistenta efectului de dominatie a dolarului asupra elementelor determinate ale regimului cursurilor flotante.

Faptul ca dolarul a fost intarit in baza deficitelor „gemene” (deficitul bugetar, cauzat de reducerea impozitelor, concomitent cu mentinerea cheltuielilor publice, si deficit de balanta curenta – „descarcat”, in ultima instanta, tot prin deficitul bugetar) i-a determinat pe unii autori sa considere acel fenomen un paradox. Ar fi fost asa, daca ar fi fost singular, insa a avut un „corespondent” european in Germania Federala. In acea perioada, Deutsche Mark avea un curs bun, iar rata inflatiei era foarte scazuta. Aceste performante, asemanatoare celor din S.U.A., se afirmau pe fondul acelorasi disfunctionalitati, inclusiv un deficit bugetar de 1,5-2 ori mai mare decat excedentul balantei comerciale (in acei ani, nu putine erau opiniile potrivit carora R.F.G. juca rolul unui soi de „cal troian” american in economia Europei – ceea ce nu a impiedicat, ulterior, alinierea principalelor tari industrializate la „metodele” americane). De aceea, poate nu intamplator, in aceleasi zile in care A.F.P. isi transmitea din Statele Unite corespondenta citata, saptamanalul francez „Le Nouvel Observateur” publica un articol referitor la situatia economiei R.F.G., structurat pe aproximativ aceleasi repere: „In anul 1981 au dat faliment peste 11.000 de intreprinderi mici, mijlocii si mari. Potrivit estimarilor institutelor de cercetare economica, anual acesta este de asteptat un numar record de falimente. Unii avanseaza cifra de 17.000. Exista deja 1.800.000 de someri – cea mai ridicata cifra din 1950 incoace; ei vor ajunge probabil la 2 milioane pana la sfarsitul anului. Desigur, aceste cifre nu fac decat sa oglindeasca situatia generala a economiei mondiale”. Dupa ce mentioneaza ca ritmul cresterii economice este in scadere si ca, potrivit aprecierilor expertilor, productia industriala a R.F.G. „este in mod global la nivelul din 1978”, articolul adauga: „Bugetul federal pentru 1983 prevede un deficit de circa 30 miliarde de marci; nu este vorba decat de o cifra provizorie care, adaugandu-se la uriasul deficit al landurilor, al asigurarilor pentru somaj si al securitatii sociale, urmeaza sa creasca in lunile viitoare. In sfarsit, si bancile au probleme. In R.F.G. nimeni nu a uitat ca marea criza a anilor '30 si-a gasit cea mai catastrofala expresie in prabusirea sistemului bancar []  Cei trei mari - «Deutsche Bank», «Dresdner Bank» si «Commerz Bank» - incep sa-si faca «griji serioase», dupa cum sustin conducatorii lor. Au acordat imprumuturi de cateva zeci de miliarde de marci unor tari si intreprinderi care in prezent intampina grave dificultati”.[33]

Indeobste, finantistii ocolesc cu grija „efectele colaterale” ale politicilor speciale privind mecanismele monetare si relatiile dintre moneda si structurile de baza ale economiei. De altfel, o abordare globala ar fi si dificila, preocuparea de capatai constand in evitarea, pe cat posibil, a unui „mers cu doua rele deodata” (de exemplu, cu o rata inalta a inflatiei, paralel cu o rata inalta a somajului).

Desi in cele doua prezentari ale mass-media franceze se regasesc destule puncte comune, caile de solutionare a problemelor pendinte de cadrul strict al temei de fata sunt departe de a fi asemanatoare. Din punct de vedere tehnic, posibilitatile de finantare a deficitului bugetar american sunt diferite de cele ale restului lumii (sa nu uitam ca in majoritatea covarsitoare a tarilor, chiar daca deficitele bugetare sunt exprimate in moneda nationala, aceste deficite sunt de regula „incarcate” cu pasivele unor balante de plati dezechilibrate de restul datoriei externe care, tot de regula, se raporteaza la moneda americana). In S.U.A., necesitatile de finantare bugetara se concretizeaza pe piata monetara printr-o supralicitare a mijloacelor capabile sa furnizeze lichiditati (imprumuturi publice, emisiuni de bonuri de tezaur, certificate de depozit cu dobanda fixa s.a.). Dar, datorita politicii monetare restrictive a Fondului Federal de Rezerve, cererea masiva de lichiditati nu este decat partial acoperita. In consecinta, rata dobanzilor americane este mentinuta la o cota suficient de inalta pentru a atrage capitaluri straine (totusi, in detrimentul debitorilor), ceea ce intretine flotarea „in crestere” a dolarului.

In privinta mecanismelor de flotare si de schimb, celelalte monede nu au evoluat la fel. Ulterior, principalele tari industrializate au fost constranse sa se alinieze, in politica lor economica, la ratele americane, pentru a evita transferuri crescande de capitaluri in marci vest-germane sau franci francezi catre dolari, cu toate ca prin aceasta miscare au defavorizat propriile politici de investitii si de ocupare a fortei de munca.

In comparatie cu grijile ce-i framantau pe principalii bancheri vest-germani, in legatura cu soarta rambursarii creditelor acordate unor tari (si intreprinderi), americanii gandeau si actionau altfel. Chiar si flotant, dolarul a fost intarit prin cresterea datoriei externe a celorlalte tari ale lumii – industrializate, est-europene, din lumea a treia*) –, exprimata in dolari. Anii '80 au fost caracteristici pentru evolutia acestui fenomen si ar fi fost cu totul bizar ca americanii sa nu traga foloase de pe urma lui. Cu toate eforturile si sacrificiile unor tari (printre care Brazilia, Mexic, Polonia s.a.) de a-si asigura – prin cresterea exporturilor, concomitent cu o contingentare stricta a importurilor – excedente comerciale care sa permita o diminuare a datoriei lor externe, astfel de „minuni” nu prea s-au intamplat. In anul 1983, cand tendinta de reducere a importurilor si de fortare a exporturilor devenise evidenta, Institutul de cercetari economice Clyne, din California, a incercat o prognoza pe termen mediu (pana in 1986, inclusiv) privind sansele catorva state (Argentina, Brazilia, Coreea de Sud, Iugoslavia, Mexic, Polonia) de a-si reduce din datorii. In general, prognoza a fost corecta, intrucat la sfarsitul perioadei analizate s-a dovedit ca astfel de sanse nu existau. Singura tara care, in opinia analistilor californieni, isi puteau micsora ceva din povara acestei servituti, era Iugoslavia: de la circa 19,4 miliarde dolari, in 1983, la aproximativ 16,5 miliarde, in 1986. Dar Iugoslavia nu a reusit, in intervalul 1984-1987, decat sa-si reduca deficitul mediu anual al balantei comerciale la 1.566,62 milioane dolari – fata de o medie anuala de 3.990 milioane dolari, cat fusese in cei patru ani anteriori –, incat, la finele perioadei prognozate, datoria sa externa nu a scazut cu aproape 3 miliarde, ci a crescut cu peste 3 miliarde dolari. Brazilia, care in 1983-1987 a cumulat excedente comerciale de 44.932 milioane dolari, abia daca putea sa-si onoreze prin acesti bani obligatiile fata de serviciul datoriei externe, datorie, care, in acea vreme, depasise deja 100 miliarde dolari. Pentru Polonia, excedentul realizat cu consecventa in intervalul 1982-1987 (cumulat, insemnand ceva peste 5.727 milioane dolari) s-a dovedit total insuficient comparativ cu importantul deficit comercial din 1980-1981 (de aproape 5.134 milioane dolari), astfel ca datoria sa externa, de 26 miliarde dolari, a continuat sa creasca, atingand repede 30 miliarde U.S.D.*)




Indatorarea in dolari (si in alte valute-forte, dar mai cu seama in dolari) a umflat continuu cererea de moneda americana aproape in aceeasi proportie cu insolvabilitatea tarilor indatorate. In acele imprejurari, sistemul bancar privat din S.U.A. a fost silit sa procure dolari, nu numai pentru a-i satisface pe solicitantii de imprumuturi, ci, in primul rand, pentru a face fata propriilor angajamente afectate de nerespectarea scadentelor de plata a anuitatilor datorate de tarile debitoare, precum si de numeroasele cereri de reesalonare a platilor.

In alta ordine de idei, imprumuturile externe ale Statelor Unite si refluxul de dolari catre circuitele interne americane au permis finantarea, in acelasi timp, atat a cererii globale, cat si a unui proces investitional crescand, chiar in cazul in care economisirea interna era in scadere (ceea ce nu a constituit o problema, dat fiind spiritul de prevedere specific americanilor).

Cu toate recordurile si „exceptiile istorice” care i-au punctat flotarea „à la hausse”, dolarul nu se putea departa prea mult de evolutia celorlalte monede reprezentative. Mai existau si alti factori restrictionali: starea generala a economiei mondiale; fenomenele prevazute de analistii americani privind tendintele de crestere a datoriei externe pe plan international, paralel cu adancirea starii de insolvabilitate, in pofida sprijinului acordat de F.M.I.; deficitele cronice – bugetare, comerciale si ale propriei balante de plati curente; presiunea continua din partea tarilor recent industrializate – la care s-a adaugat si Canada –, care, profitand de aprecierea dolarului, isi plasau pe piata S.U.A. mari cantitati de marfuri, fara a importa in aceeasi masura marfuri americane, ceea ce echivala cu o creditare sui-generis. Toti acesti factori impingeau indubitabil sistemul monetar american catre un dezechilibru ce putea destabiliza intregul sistem financiar si valutar international.

O asemenea amenintare nu putea sa dainuie, de aceea au si fost investigate noi solutii.

Inainte de a trece la desfasurarea urmatorului subcapitol, sa sintetizam situatia principalei componente a relatiilor internationale – comertul exterior –, in primul rand al celor sapte tari industrializate situate in fruntea economiilor de piata. Pentru simplificarea datelor, in tabelul 4 sunt evidentiate doar soldurile (diferentele dintre exporturi si importuri), precum si cumulul pe intreaga perioada avuta in vedere.

Tabelul 4

SOLDUL BALANTELOR COMERCIALE ALE PRINCIPALELOR

 7 TARI INDUSTRIALIZATE 1980-1987

- milioane dolari U.S.D. -

ANUL

S.U.A.

Japonia

R.F.G.

Franta

Regatul

Unit

Italia

Canada

1980

–36.198

–10.712

+4.929

–23.661,00

–4.745,00

–21.785,00

+5.707,00

1981

–39.622

+8.728

+12.109

–20.427,00

+816,00

–15.835,00

+3.897,00

1982

–42.610

+6.979

+20.572

–23.016,00

–2.662,00

–12.723,00

+13.408,00

1983

–69.340

+20.276

+16.526

–14.164,00

–8.296,00

–7.686,00

+12.472,00

1984

–123.289

+33.585

+18.538

–12.594,01

–11.458,59

–9.875,50

+13.025,45

1985

–148.480

+46.203

+25.761

–10.083,68

–7.398,39

–12.190,05

+11.065,49

1986

–169.718

+82.745

+52.927

–9.405,35

–19.195,70

–2.206,81

+5.622,61

1987

–171.216

+79.709

+65.747

–14.521,46

–23.182,57

–8.474,22

+3.015,45

Cumulat

–800.464

+267.513

+217.109

–127.872,50

–76.662,25

–90.775,58

+68.213,00

Sursa: O.N.U., New York – 1989. Departamentul afacerilor economice si sociale

internationale – Biroul de statistica.. Anuarul statistic al comertului international – 1987

In ceea ce priveste tarile Comunitatii Economice Europene, doar doua au inregistrat, in acelasi interval de timp, solduri active ale balantelor comerciale (Tabelul 5). Ar fi insa o greseala daca, prin analogie, am judeca situatia balantelor de plati exclusiv prin prisma rezultatelor tranzactiilor comerciale, cu atat mai mult, cu cat este vorba despre state cu o activitate economica variata si complexa, incat deficitele balantelor comerciale pot fi acoperite cu excedentele altor balante. De pilda, „exporturile invizibile” (turismul, transporturile internationale si alte servicii) produc excedente insemnate unor tari ca Grecia, Italia, Spania, care, in acest fel, isi pot mentine balantele de plati curente in pozitii oarecum echilibrate. Intrucat nu dispunem de o statistica generala a balantelor de plati, ne oprim la aceste considerente de principiu – si din respect pentru talcul unui aforism celebru: „Ceea ce stim, e stiinta. Ceea ce nu stim, e filozofie”. Or, nu filozofia constituie obiectul studiului de fata.


Tabelul 5

SOLDUL BALANTELOR COMERCIALE ALE TARILOR DIN

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA (Piata Comuna) 1980-1987

- milioane dolari U.S.D. -

Anul

Tara

1980

1981

1982

1983

1984

1985

1986

1987

Cumulat

Belgia – Luxemburg

–7.119

–6.759

–5.656

  –3.340

–3.524,21

–2.451,49

+94,93

  –133,97

     –28.888,74

Danemarca

      –2.510,50

      –1.498,27

          –1.362,78

–229,34

–625,45

–1.253,40

–1.633,95

  +153,57

       –8.960,12

Franta

    –23.661,00

   –20.427,00

     –23.016,00

    –14.164,00

–12.594,01

–10.083,68

–9.405,35

–14.521,46

–127.872,50

Germania-Vest

         +4.929

       +12.109

 +20.572

      +16.526

+18.538

+25.761,00

    +52.927,00

    +65.747,00

  +217.109,00

Irlanda

    –2.754,70

         –2.935,25

             –780,29

–569,36

–34,03

     +331,87

+548,33

+2.351,13

    –3.839,30

Italia

       –21.785

      –15.835

–12.723

–7.686

–9.875,50

–12.190,05

–2.206,81

–8.474,22

 –90.775,58

Olanda

         –3.010

        +2.811

+3.769

     +4.073

+3.744,70

+3.064,39

+4.974,43

+1.565,10

+20.961,62

Regatul Unit

         –4.745

           +816

–2.662

   –8.296

–11.458,59

–7.398,39

–19195,70

–23.182,57

–76.662,25

Grecia*)

         –5.388

        –4.385

–5.726

   –5.173

–4.623,88

–5.597,53

–5.663,40

–6.645,70

–43.202,51

Portugalia**)

         –4.782

       –5.652

–5.202

   –3.568

–2.763,58

–2.072,86

–2.254,55

–4.282,70

–30.577,69

Spania**)

       –13.359

     –11.822

–11.013

   –9.469

–5.279,88

–5.879,17

–7.866,16

     –14.906,37

–79.594,58

*) Membra a C.E.E. de la 1 ianuarie 1981

**) Membre ale C.E.E. de la 1 ianuarie 1986

Sursa: O.N.U., New York – 1989. Departamentul afacerilor economice si sociale internationale – Biroul de statistica..

Anuarul statistic al comertului international – 1987


Text Box: O revenire discreta la „spiritul de la Bretton Woods”, in conditiile imposibilei stabilizari a dolaruluiLa jumatatea anului 1986, Statele Unite au suspendat, pentru 6 luni, clauza natiunii celei mai favorizate acordata tarii noastre. Pe cale de consecinta, Romania a procedat in acelasi mod, cu toate ca nu se dorea, in circumstantele momentului, o astfel

de „reciprocitate”. Americanii isi motivau decizia prin argumente extra-economice care vizau, in special, probleme privind libertatile religioase, intregirea familiilor, libertatea de miscare a persoanelor si altele. La randul lor, autoritatile de la Bucuresti au replicat, sustinand un adevar: politica privind aspectele incriminate de S.U.A. era absolut aceeasi ca in anul 1981, si atunci nimeni nu se sesizase si nu emisese pretentii. Dar de ce 1981 si de ce 1986? In acea vreme, conform obiceiului, lucrurile fusesera lasate in limitele lor declarative, fara alte amanunte. Privind acel caz particular din perspectiva timpului si avand la indemana datele existente in publicatiile statistice ale O.N.U., putem afirma ca, totusi, mobilul deciziei americane a fost, prin excelenta, unul economic – fapt ce se demonstreaza, nu numai printr-un simplu „joc” al cifrelor, ci si din unghiul de vedere al expunerii noastre. Ce spun cifrele? Din momentul acordarii clauzei si pana la finele anului 1981, comertul bilateral – exprimat in import FOB – export FOB – s-a soldat pentru partea americana cu un excedent de 1.301.551 mii dolari, deci peste 1,3 miliarde. In numai patru ani si jumatate, Romania si-a recuperat in totalitate deficitul din comertul cu S.U.A.; mai mult, la 30 iunie 1986, balanta generala – calculata din anul acordarii clauzei – indica un sold activ pentru Romania de 46.449 mii U.S.D. Atunci a intervenit hotararea autoritatilor de la Washington (dupa ce fusese trecuta prin Congres), hotarare a carei conotatie practica, prin prisma studiului de fata, nu a semnificat altceva decat un exercitiu de optiune. „In 1986, S.U.A trebuiau sa aleaga intre doua politici neomercantiliste, pentru a face fata dezechilibrelor: protectionismul selectiv sau o noua depreciere competitiva, incetand interventia (bancii de emisiune – n.n.) pe pietele valutare”[34] (Q.e.d.)

Dar neinterventia autoritatilor monetare pe pietele de schimb ar fi fost echivalenta cu acceptarea voluntara a unui dublu risc: pe de o parte, riscul revenirii la inflatie, iar pe de alta parte, riscul unor deprecieri compensatorii din partea tarilor concurente, adica a celor „recent industrializate”, plus Canada.

In acel context, s-a acordat credit continutului acordurilor ce fusesera incheiate, pe 22 septembrie 1985, la „Milford Plaza” (un mare hotel din Manhattan, New York). In esenta, acordurile – care puneau bazele cooperarii internationale cu tarile excedentare, exprimand vointa de participare concertata in mai multe domenii de actiune, - prevedeau interventii coordonate in masura sa inverseze anticiparile „arbitrajistilor” si sa provoace scaderea dolarului in cazul unor tendinte, mai mult decat evidente, de flotare „in crestere”. Cum nici flotarea „à la baisse” a dolarului nu convenea partenerilor (de altminteri, nici un fel de flotare dominata de dolar nu mai era agreata, pe considerentul ca producea „efecte perverse”), s-a impus ideea de stabilizare macroeconomica a cursurilor de schimb si de coordonare a politicilor bugetare, fiscale si monetare. Pe plan zonal – in speta, cel al Pietei Comune – exista, inca din martie 1979, o astfel de coordonare stabilita printr-un acord intre bancile centrale ale statelor membre privind modalitatile de functionare a Sistemului Monetar European (S.M.E.)*)

Extinsa la scara mondiala, stabilizarea cursurilor de schimb si coordonarea multilaterala semnifica revenirea discreta la o practica foarte apropiata „spiritului de la Bretton Woods” (numai spiritului, nu si ordinii instituite acolo), elementul de noutate constand in abandonarea doctrinei monetariste a flotarii pure (de altfel, dupa cum vom vedea in partea finala a acestui capitol, „spiritul de la Bretton Woods” a ramas viu in constiinta europeana, mai cu seama in privinta legaturilor cu institutiile al caror „act de nastere” a fost semnat pe 22 iulie 1944).

Adancirea cooperarii internationale in domeniul financiar si monetar a primit un nou impuls prin acordurile de la Louvre, din 22 februarie 1987, la care s-a asociat si Canada. Atunci a fost relevata necesitatea continuarii interventiilor concertate pe pietele de schimb valutar, recunoscandu-se astfel utilitatea gestionarii comune a interdependentelor economice mondiale, dupa exemplul de relansare al tarilor cu balante excedentare. Dar cum nu exista piata pe deplin concurentiala – in sensul respectarii unui cod specific al „manierelor elegante” si loialitatii –, efectele politicii monetare concertate au fost limitate si chiar contradictorii, tocmai prin fortarea interventiilor pe pietele de schimb. Pentru a sustine cursul monedelor convertibile, in special al dolarului – a carui stabilitate s-a dovedit a fi, practic, imposibila -, bancile centrale neamericane au fost nevoite sa recurga la cumparari masive, fapt care a provocat o umflare a masei monetare mondiale. Caracterul imprevizibil al evolutiei dolarului a condus la revizuirea limitelor de interventie. Conform aprecierilor unor analisti, incepand cu anul 1988 asistam la o „redolarizare” a sistemului financiar mondial (S. Gaftoniuc, 1995).

Dolarul flotat „in scadere” (dolarul „slab”) redevine ciclic un instrument de competitie internationala pentru americani, indeosebi in ceea ce priveste produsele ale caror preturi sunt exprimate direct in dolari – cum sunt cele ale industriei aeronautice ori ale industriei navale speciale. Pe de alta parte, controlul asupra tranzactiilor cu petrol a ramas incert chiar si dupa scaderea brusca si spectaculoasa, in 1986, a pretului per baril, cu toate ca bancile centrale au intervenit in mod concertat pe pietele petroliere, cand a fost cazul, ori s-a procedat la suspendarea tranzactiilor bursiere, cum s-a intamplat in 1987.

La sfarsitul anilor '80, un extraordinar factor de influenta se afirma tot mai pregnant in economia mondiala: societatile transnationale. Forta lor de patrundere avea sa se remarce in toata plenitudinea sa o data cu prabusirea economiilor planificate centralizat din Centrul si Estul Europei, precum si din Asia Centrala, si cu deschiderea in aceasta zona a unei piete libere cu 400 milioane de virtuali clienti. Iata cum prezenta un foarte bun cunoscator uriasul potential al „imperiului” transnationalelor: „6.384 miliarde de dolari. La atat se ridica – potrivit unei analize elaborate nu de mult – valoarea de piata, cumulata, a primelor 1.000 din ierarhia societatilor transnationale care domina piata mondiala. Adica suma rezultata din inmultirea numarului total de actiuni emise de acestea cu cifra ce reprezenta cursul inregistrat la bursa spre finele semestrului I al anului 1989. Si iata inca cateva date privitoare la grupul din fruntea clasamentului marilor monopoluri. Totalul desfacerilor in anul 1988: 5.846 miliarde dolari. Volumul activelor detinute la sfarsitul anului 1988: 15.770 miliarde dolari. Suma profiturilor nete, in ultimul exercitiu financiar raportat: 328 miliarde dolari[35] Strategia societatilor transnationale stimuland, in primul rand, procesul de globalizare si integrare regionala a contribuit si contribuie la reformarea sistemului comercial multilateral, organizat de la 1 ianuarie 1995 in cadrul Organizatiei Mondiale de Comert (O.M.C.).*)



Text Box: Repere noi la tangenta mileniilor: schimbari de locuri 
in ierarhia economica planetara, consacrarea caracterului multipolar al sistemului financiar si monetar international
Istoria secolului XX si-a probat din nou logica sa inexorabila: confruntarile la scara planetara sunt urmate de o marcanta reconfigurare politica a continentelor. Asa a fost dupa primul razboi mondial; asa a fost dupa cea de-a doua conflagratie mondiala. Asa s-a intamplat si

dupa „razboiul rece”. Probabil ca ceva asemanator va fi si dupa eliminarea noului flagel mondial ce zguduie lumea civilizata – terorismul. Fiind contemporani cu astfel de evenimente – unele, destul de incalcite – suntem scutiti de alte amanunte.

Pe plan economic, evolutiile sunt la fel de complexe. A disparut una dintre cele doua superputeri. Profetia, de acum trei decenii, a lui Herman Kahn privind accederea Japoniei pe locul secund in ierarhia economica mondiala, dupa Statele Unite, s-a adeverit. Iata insa ca a aparut un nou pretendent la a doua treapta a „podiumului”: China, pentru care P.I.B.-ul pe locuitor devine o notiune derizorie in raport cu forta sa globala. Uniunea Europeana de dupa Maastricht inainteaza cu pasi siguri spre consolidarea politica si economica, extindere si influenta multilaterala. Tarile iesite din sistemul economiei planificate centralizat se afla pe trepte diferite ale tranzitiei spre economia de piata, preocupate fiind de stabilitatea politica, de integrarea euro-atlantica, de reforme, privatizari si restructurari, de obtinerea unui cat mai substantial si oportun sprijin material si logistic din partea forurilor mondiale si europene, – iar, ca un corolar, de reluarea procesului de dezvoltare in ritmuri constante, sigure.

Acestia sunt „parametrii de regim” ce jaloneaza actualmente, in buna parte, evolutia relatiilor financiare si monetare internationale. Ultimul deceniu al secolului XX a adus cu sine sintagme ca „mondializare”, „globalizare”, despre care se pomeneste atat de des – si cand este, si cand nu este nevoie –, incat au ajuns sa se „toceasca” inainte ca tot cetateanul sa inteleaga bine despre ce este vorba. In schimb, realitatea dezvaluie tendinte evidente catre o polarizare in zone compacte, de egala influenta: America de Nord, Uniunea Europeana, Extremul Orient. Cu alte cuvinte, „mondializarea” nu inseamna abandonarea starii de concurenta si a emulatiei, cu atat mai putin a transparentei intereselor.

Ce s-a intamplat, dupa istoricul an 1989, cu acordurile de la „Millford Plaza” si Louvre, prin care s-a instituit, apoi s-a confirmat, regimul flotarii impure? Nimic deosebit. Au ramas in picioare pentru a se putea supraveghea mai indeaproape asa-zisul „fenomen de volatilitate”, care inseamna tendinta economiei mondiale de a reveni mereu, in limitele unei anumite tolerante, la flotarea pura (cursurile liber fluctuante). De fapt, exista doar tendinta, deoarece practica flotarii monedelor a fost mereu impura. Valoarea strategica pe care o reprezinta moneda nu poate fi eliberata integral de influenta autoritatilor monetare, chiar daca nu exista acorduri speciale in acest sens. Se pare ca lumea financiara nu este pe deplin pregatita pentru a face fata exigentelor flexibilitatii perfecte (cum observam ceva mai inainte, nu exista inca o piata pe deplin concurentiala), cu toate ca au trecut aproape 30 de ani de la generalizarea flotarii cursurilor. Nu este locul aici pentru a cauta vinovati, iar cauzele au fost, in mare, subliniate in subcapitolele anterioare. Oricum, guvernele occidentale au apreciat corect faptul ca nu exista o eficienta absoluta a pietei de schimb valutar (monetar), de aceea procedurile de coordonare – care nu se limiteaza, in principiu, doar la politicile cursurilor de schimb – si-au dovedit utilitatea, permitand evitarea unor anomalii evidente in formarea cursurilor.

Asadar, flotarea monedelor continua, intrucat, in pofida criticilor si demonstratiilor asupra inconvenientelor sistemului flexibil, nu s-a ajuns pana astazi la consensul dorit cu privire la o varianta credibila – si viabila! – a unui regim de inlocuire. Ceea ce consideram a fi in Uniunea Europeana un acord perfect, era amendat de specialistii occidentali doar ca o situatie de tranzitie catre moneda unica EURO, fapt deja implinit. In concluzie, una dintre caracteristicile sistemului valutar contemporan consta in flotarea dirijata a monedelor, bazata pe determinarea financiara a cursului de schimb. Din pacate, procedurile de coordonare devin mai active „post festum”, suferind in continuare pe latura capacitatii de prevenire a unor puseuri destabilizatoare – cum s-a intamplat in anii trecuti in subsistemul Asiei de Sud-Est – , ori a recentei devalorizari prelungite a celei mai puternice monede, dolarul american.

In ceea ce priveste monedele ca atare, nu se poate spune acelasi lucru ca despre cursuri – recte, mentinerea statutului si dupa 1989. In virtutea competentelor ce-i fusesera acordate, incepand cu anul 1979 – de a autoriza aproape toate regimurile monetare –, Fondul Monetar International a recurs, la inceputul anului 1991, la o simplificare. Dupa aprecierea F.M.I., din cele peste 70 monede nationale convertibile existente atunci, numai cinci indeplineau conditiile de monede liber utilizabile, adica: U.S.D, Deutsche Mark, Pound Sterling (lira sterlina), Franc (francez), Yen.[36] (Chiar daca EURO si-a intrat in drepturi, se cuvine sa atragem atentia asupra unei erori intalnite in unele analize – in ideea ca astfel de analize vor mai fi facute: ECU nu este si nu a fost o moneda propriu-zisa, premergatoare monedei unice EURO. „European Currency Unit”(ECU) reprezinta unitatea monetara de cont a Sistemului Monetar European (SME), avand functia principala de mijloc de referinta pentru valutele statelor membre, in scopul stabilitatii lor).

Girul acordat de F.M.I. celor cinci monede pune in lumina caracterul multipolar al sistemului monetar actual, in sensul ca dolarul nu reprezinta singura moneda internationala. Tendinta era, de fapt, alta – intrucat marca germana si yenul s-au substituit, treptat, lirei sterline. O data cu instituirea EURO si asimilarea sa progresiva in toate statele Uniunii Europene (inclusiv in cele candidate la aderare), urmata de fireasca expansiune pe pietele de schimb internationale, se vor contura definitiv cele trei zone monetare ale lumii, de egala influenta (dupa cum vom vedea, in sectiunea special dedicata monedei unice europene, in urmatorii 2-3 ani EURO va avea de parcurs o etapa nu tocmai usoara – din cauza, atat a inertiei unor monede „cu traditie”, cat si a atitudinii ostile a unor specialisti si formatori de opinie, de regula angajati ori colaboratori ai unor posturi de televiziune, care, din afinitate excesiva fata de dolar, nu se sfiiesc sa declare ca EURO este „o moneda artificiala”).

Si totusi, dolarul ramane moneda dominanta, ceea ce este mai mult decat normal, dupa cateva zeci de ani de suprematie aproape absoluta. Dolarul este principala moneda de rezerva a bancilor centrale si a bancilor private; principala moneda de tranzactie pe pietele valutare; principala unitate de calcul al preturilor la o serie de produse. Celelalte monede internationale detin mai mult rolul de monede de tranzactie sau monede de calcul pentru imprumuturile internationale (S.Gaftoniuc, 1995).

Va mai trece o vreme pana cand EURO va figura intr-un tablou al repartitiilor pe domenii de utilitate. In anul in care F.M.I. stabilea ierarhia monedelor liber utilizabile (1991), ponderea principalelor monede in cadrul relatiilor economice internationale era cea prezentata in graficele de mai jos.

O alta trasatura caracteristica a relatiilor financiare si monetare, in perioada pe care o traversam, consta in cresterea rolului bancilor, indeosebi a celor private. Acestea din urma reprezinta principalul reazem al sistemului monetar international, fiind adevarati animatori ai pietei in cadrul careia se determina cursurile de schimb. La cresterea rolului si atributiilor bancilor a contribuit procesul de reglementare bancara, care a determinat expansiunea europietelor, eurotitlurilor sau centrelor offshore.

Plasandu-ne in limitele interpretarilor pe care „Dictionarul Macmillan al economiei moderne” le da notiunilor „bun” si „rau”, vom spune ca in situatia ipotetica de imobilitate a capitalurilor , cursul de schimb bun poate fi considerat acela care ar permite realizarea echilibrului balantei conturilor curente, singura sursa posibila de fluxuri monetare. In situatia reala, cand capitalurile migreaza spre plasamente mai profitabile, constrangerea asupra echilibrului de balanta slabeste, facand mai dificila definirea cursului de schimb in raport cu coordonatele economice fundamentale. De ce? Pentru ca cererea si oferta de devize raspund atat necesitatilor izvorate din comertul international, cat si celor provenite din miscarile de capitaluri. Fluxurile financiare, indiferent de caracterul lor, constituie astazi principalul determinant al cursului de schimb, iar pana cand se va hotari care anume proiect de reforma a sistemului monetar international va fi adoptat, relatiile financiare si valutare se vor baza tot pe flexibilitatea cursurilor, chiar daca nu este perfecta. Si nu este perfecta, nu poate fi perfecta, de vreme ce nici comertul nu este perfect. Cand, in anii '60, profesorul american Milton Friedman sustinea cu tarie necesitatea flexibilizarii cursurilor, era limpede si ce finalitate urmarea: „Un sistem al cursurilor de schimb flotante ne va permite sa ne indreptam, in mod direct, catre un comert complet liberalizat”. Dupa zece ani, in 1976, cand devenea Laureat al Premiului Nobel pentru stiinte economice, flotarea cursurilor de schimb se generalizase, insa fara sa ajunga vreodata la ceea ce si-a dorit el sa fie.

Text Box: Dilema candidatilor  la U.E.: sa „atace” acum, ori sa amane aderarea   la Uniunea Economica   si Monetara?La ora actuala, orice studiu referitor la evolutia relatiilor financiar-valutare internationale si a sistemelor monetare care au insotit si guvernat aceasta evolutie ar ramane incomplet si ar parea mai sarac daca nu ar include si problematica specifica

Europei, o Europa „in miscare” si inca nelinistita.

Ca optiune politica, menita restabilirii si mentinerii pacii si prosperitatii pe intreg continentul, extinderea Uniunii Europene spre „Est” intruneste trasaturile unui veritabil proces istoric, revolutionar, de aducere „in aceeasi matca” a natiunilor despartite vreme de peste o jumatate de secol. Chiar daca este vorba despre un proces „cu doua viteze” (sau mai multe, daca ne gandim la o parte din statele balcanice), iar „frontiera” de est se afla inca foarte departe de Urali, si chiar daca, uneori, dreptul legitim este convertit in „favoare”.

Din punct de vedere economic, lucrurile devin mai complicate. Sunt invocate decalajele: bunaoara, cat reprezinta produsul intern brut al celor 10 tari candidate la aderate raportat la P.I.B.-ul Uniunii Europene (doar 5 la suta), comparativ cu proportiile privind suprafata (34 la suta) si numarul populatiei (29 la suta). Este un argument, insa un argument artificios, care nu tine seama de potentialul real – uman si material – al acestui spatiu (caci nici unul dintre „inchizitorii” situatiei din aceste tari nu poate, sau nu vrea, sa explice de ce a fost nevoie ca aproape intreg acest subcontinent sa fie literalmente obligat la un inimaginabil recul economic generalizat; de ce s-a admis ca embargouri de toate speciile sa se rasfranga in mod negativ, fara nici o compensatie, asupra economiilor unor state din zona – prin blocarea fie a comertului international, fie a exercitarii dreptului de creanta; de ce sectoare de productie deosebit de profitabile au fost scoase – unele definitiv – din circuitul economic, fortandu-se, in schimb, dezvoltarea altora, producatoare de bunuri cu grad redus de prelucrare si valoare adaugata scazuta; de ce privatizarile si restructurarile nu s-au soldat peste tot cu rezultatele promise de investitori – in mare parte, alogeni; de ce liberalizarea schimburilor comerciale cu Uniunea Europeana a fost mai degraba nefavorabila tarilor candidate; etc., etc.).

Oricum, o data cu hotararea de a semna Acordurile de Asociere la Uniunea Europeana (1992-1993) si, respectiv cu depunerea candidaturilor oficiale pentru aderare (1994-1995), toate aceste tari (Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovenia, Romania, Bulgaria, Slovacia, Estonia, Letonia si Lituania) au consimtit, implicit, sa respecte conditiile si exigentele avute in vedere de Uniunea Europeana, in perspectiva extinderii. De partea cealalta, sprijinul oferit de Occident este real si constant. Sunt in derulare numeroase programe, pe domenii, care vin in ajutorul acestor tari. Dupa „Fondul de Transformare Sistematica” (F.T.S.), creat temporar de Fondul Monetar International, in 1993, pentru tarile aflate in tranzitie spre economia de piata (F.T.S. trebuia sa expire la 31 decembrie 1994, dar a fost prelungit pana la 30 aprilie 1995), au urmat programele comunitare – ideea fiind, totusi, ca fiecare stat candidat la Uniunea Europeana sa-si dezvolte in practica propriile programe integratoare, de reforma, de restructurari, de crestere economica s.a.m.d. Asadar, toate tarile candidate sunt constranse sa-si cantareasca minutios sansele privind optiunile de aderare, de fapt sa execute un veritabil „slalom” printre libertati si restrictii, beneficii si costuri.

Una dintre dilemele majore carora trebuie sa le gaseasca raspuns corect economistii din tarile candidate, chemati sa puna in balanta avantajele si dezavantajele optiunii finale, priveste problema aderarii la Uniunea Economica si Monetara (U.E.M.).

Ce este Uniunea Economica si Monetara ?

Este un acord, o asociere intre 12 tari europene (Germania, Belgia, Franta, Olanda, Italia, Luxemburg, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania si Portugalia), bazata pe raportul Delors si semnata la Maastricht (Olanda) la 11 decembrie 1991, care presupune libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor in interiorul Comunitatii Economice Europene (dupa cum se stie, Uniunea Europeana este forma actuala transformata a C.E.E.). Asocierea implica paritati fixe si irevocabile intre monedele nationale apartinand statelor membre si, in final, o moneda unica, EURO. Procesul trebuia sa ia sfarsit in anul 1999. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord a semnat acordul, insa cu o clauza care ii permite neaderarea la moneda unica. De la 1 ianuarie 1999, Uniunea Europeana a trecut la moneda unica euro, iar de la 1 ianuarie 2002, aceasta moneda se foloseste efectiv.

Realizarea obiectivelor Uniunii Economice si Monetare necesita indeplinirea mai multor conditii, printre care: ● politici economice compatibile intre tarile U.E.; ● un grad inalt de coerenta, cu deosebire in ceea ce priveste politicile bugetare nationale, si ● indispensabil, o politica monetara unica.

Participarea la U.E.M. presupune obtinerea unor avantaje, dar si suportarea unor riscuri. Intre avantaje se mentioneaza: moneda unica este un mijloc de schimb universal acceptat, masura a valorii si mijloc de rezerva; ● moneda comuna elimina riscurile speculative de capital dintre tarile partenere, date fiind increderea si fixitatea cursurilor de schimb; ● economii privind moneda de rezerva; ● stimularea integrarii politicilor economice, ceea ce necesita o politica valutara comuna.[37]

In ceea ce priveste dezavantajele, este interesant faptul ca „Dictionarul Macmillan” la acestea se refera, in primul rand: „Participantii la o uniune monetara pierd unele instrumente de politica, precum politicile monetare si politicile cursului valutar”. La care Gh. D. Bistriceanu adauga: „este posibila cresterea somajului ”

Fara a intra in amanunte, enumeram doar formele de integrare in Uniunea Europeana si Monetara: ● zona liberului schimb; ● uniunea vamala; ● piata comuna; ● uniunea economica; ● integrarea economica totala, care implica unificarea politicilor monetare fiscale, sociale etc.

Inainte de prezentarea catorva opinii si scenarii apartinand unor specialisti din tari candidate, sunt necesare unele precizari de data recenta.

Aderarea la Uniunea Economica si Monetara nu reprezinta un criteriu al aderarii la Uniunea Europeana. Vom adera numai acele tari care vor dori si care vor indeplini criteriile de convergenta de la Maastricht: stabilitatea ratei de schimb, a dobanzilor, a inflatiei, a datoriei externe si a deficitului bugetar. Chiar si in circumstantele in care aderarea la UEM nu reprezinta nici o conditionalitate a aderarii ca membru cu drepturi depline si, probabil, nici o prioritate a tarilor candidate, consecintele acestei optiuni trebuie analizate cu foarte mare discernamant, mai ales tinand cont de stabilitatea macroeconomica inca fragila a multora dintre tarile candidate.[38]

In ceea ce ii priveste pe candidati, parerile sunt destul de impartite.

Astfel, Consiliul Monetar din Bulgaria are in vedere indeplinirea criteriilor Uniunii Economice si monetare inainte de aderare. In replica, prof. dr. Ivan Anghelov, membru al Institutului de Economie din cadrul Academiei Bulgare de Stiinte, considera ca sub aceasta graba se ascunde o abordare gresita a politicii monetare, cu repercusiuni negative asupra cresterii economice, ce pot periclita insasi aderarea Bulgariei la Uniunea Europeana. In conditiile unei rate de schimb fixe, obiectivul inflatiei scazute, care este esential pentru participarea la Uniunea Economica si Monetara, nu va putea fi atins decat prin restrangerea consumului, ceea ce va influenta in mod nefavorabil cresterea economica.*) Or, aderarea la U.E. necesita, in primul rand, convergenta preturilor, a produsului intern brut pe locuitor, a productivitatii muncii si veniturilor cu cele din Uniunea Europeana – obiective ce nu pot fi atinse concomitent cu cel al inflatiei scazute. De aceea, omul de stiinta bulgar ii indeamna pe guvernanti sa acorde prioritate absoluta aderarii la Uniunea Europeana si nu altcum. Beneficiile aderarii – constand in cresterea productivitatii si a competitivitatii la export, a ritmului cresterii economice, a ocuparii fortei de munca, a veniturilor – se vor face simtite in Bulgaria cel mai devreme dupa anul 2015. Pana atunci – conchide profesorul Anghelov –, efectele nete vor fi negative, atat in perioada de pre-aderare, cat si, cel putin, in primii cinci ani de dupa aderare.[39]

In „European Monetary Union and Strategy for Integration in Poland” (1997), economistul Karol Lutkowski identifica atat beneficiile, cat si costurile aderarii Poloniei la Uniunea Economica si Monetara. Printre beneficii: eliminarea incertitudinilor ce deriva din fluctuatiile ratei de schimb, suprimarea fenomenului inflationist, adoptarea unor masuri active de crestere a competitivitatii pentru corectarea deficitului balantelor comerciale si de plati ca alternativa la devalorizare – toate acestea avand ca efect final stabilizarea macroeconomica pe termen lung. Pentru firmele poloneze, un beneficiu important al aderarii la UEM va fi dat de reducerea costurilor de tranzactionare, prin disparitia elementului de cost aferent conversiei dintr-o moneda in alta. Stabilitatea macroeconomica si a cursului de schimb va determina o atractivitate sporita pentru capitalul extern. Interesant este punctul de vedere al lui Lutkowski in legatura cu beneficiul politic al aderarii tarii sale la Uniunea Economica si Monetara: Polonia isi va putea exprima punctul de vedere cu privire la politica economica a Uniunii Europene, in caz contrar riscand sa devina un membru „de periferie”, care va fi nevoit sa urmeze liniile generale de dezvoltare economica ale U.E., fara a putea sa le si influenteze.

Totusi, Karol Lutkowski nu cade in capcana propriului entuziasm si atrage atentia asupra costurilor aderarii la UEM: in primul rand, pericolul unei depresiuni economice cu orizont de timp destul de indepartat. Fixarea irevocabila a ratei de schimb nu va mai permite corectarea deficitelor balantei comerciale si balantei de plati prin devalorizarea zlotului. Ca alternativa, va trebui sa fie adoptate politici deflationiste, care ar putea conduce – in caz ca vor fi prea severe – la restrangerea consumului, reducerea productiei si cresterea somajului. In anul 2000, Polonia a inregistrat un deficit comercial cu Uniunea Europeana de 10,5 miliarde EURO (dupa deficitele de 12 miliarde ECU, in 1998, si 11,4 miliarde EURO, in 1999), iar la sfarsitul aceluiasi an, o rata a inflatiei de 8,5 la suta. Aceste cifre vin sa confirme de ce Lutkowski considera, cu trei ani mai inainte, ca aderarea Poloniei la exigentele Uniunii Economice si Monetare nu este recomandabila din primii ani ai aderarii la Uniunea Europeana.

Desi cam veche (dateaza din 1995), lucrarea lui Daniel Gros si           G. Vandille„Slovene and European Trade Structures”*) – este totusi singura care realizeaza o evaluare cantitativa a costurilor si beneficiilor aderarii tarilor candidate la Uniunea Economica si Monetara. Autorii au comparat structurile comertului exterior al tarilor participante la o uniune monetara (nu neaparat cea europeana) prin coeficienti de corelatie si au lansat ipoteza „predispozitiei naturale” pentru integrare economica a tarilor cu structuri similare ale comertului exterior. Celelalte – cu structuri diferite ale comertului exterior –, au de surmontat o integrare mai anevoioasa, intrucat socurile „asimetrice”, inerente la astfel de structuri, nu mai pot fi corectate prin utilizarea ratei de schimb monetar din cauza fixitatii irevocabile a acesteia. Sigur, ipoteza avansata de Gros si Vandille este favorizata de structura economiei Sloveniei (in general, tarile mai mici se incadreaza mai usor in „parametrii” avuti in vedere de ei), ceea ce nu este totuna cu economia tarilor mai mari – structurata complex, atat pe „orizontala” cat si pe „verticala”, in importante capacitati de producere a bunurilor, de la cele agroalimentare si industrii furnizoare de materii prime, materiale, si mijloace de productie, pana la industriile de prelucrare fina si extrafina. De aceea se considera ca acesti autori folosesc „un indicator simplist, bazat pe similaritatea structurii comertului exterior cu media structurii comertului intra-U.E.”[40] Totusi, avand in vedere constrangerile la care sunt supuse tarile candidate, nu este lipsit de interes sa vedem cum au fost evaluate beneficiile aderarii la U.E.M. Bineinteles, s-a trecut tot prin comertul exterior, in baza teoriei conform careia cu cat costurile tranzactiilor comerciale devin mai mici, cu atat integrarea este mai benefica, dar cu o conditie: un grad cat mai inalt al integrarii. Altfel spus, acele tari care vor derula un volum mare al comertului cu U.E. vor castiga cel mai mult prin integrare. Este un punct de vedere discutabil, intrucat practica ultimilor 9-10 ani arata ca, in pofida cresterii sensibile a volumului comertului exterior cu U.E., balantele tuturor tarilor candidate sunt incarcate cu deficite cronice, care, daca nu pot fi compensate de excedentele altor balante, maresc pasivul balantelor de plati, implicit datoria externa si, respectiv, volumul anuitatilor. Nici in privinta avantajelor preferentiale (beneficii aditionale obtinute de exportatori datorita reducerii taxelor vamale de catre U.E.), scenariile nu ofera perspective trandafirii: potrivit unor calcule facute de cercetatoarea ungara Eva Havasi, pe un indicator „preferinte/exporturi”, rezulta ca, fata de 1992 – cand preferintele reprezentau 7,3 la suta din export, dar procesul de liberalizare a comertului era abia la inceput –, la o dublare a exporturilor, beneficiile aditionale cresc foarte putin, ajungand la doar 12,8 la suta. Inca din 1998 exporturile Ungariei in U.E. erau de 2,5 ori mai mari decat in 1992; pe noi ne intereseaza, insa, cresterea preferintelor, care, pentru exportatorii unguri, este mult inferioara cresterii exporturilor unguresti in U.E.

D. Gros si G. Vandille au calculat beneficiile prin ponderea comertului cu Uniunea Europeana (media aritmetica a importului si exportului) in produsul intern brut al fiecareia dintre tarile analizate (Slovenia, Republica Ceha, Ungaria, Polonia, Romania si Bulgaria). Pentru costuri, s-a folosit indicatorul despre care am mai amintit: abaterea structurii comertului exterior al tarilor candidate de la structura agregata a comertului intra – U.E.

Iata si rezultatele calculului:

Tabelul 6

EVALUAREA CANTITATIVA A BENEFICIILOR SI COSTURILOR ADERARII TARILOR CANDIDATE LA UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA

TARA

Coeficientul de corelatie al structurii comertului

Beneficii

Costuri

Beneficii

Costuri

Slovenia

68

54,96

18,91

2,91

Rep. Ceha

64

49,21

26,24

1,88

Ungaria

42

35,27

31,57

1,12

Polonia

34

30,78

29,64

1,04

Bulgaria

21

34,27

37,86

0,91

Romania

19

36,48

40,15

0,91

Sursa: D. Gros si G. Vandille (1995)

Din cele sintetizate in tabelul 6, rezulta ca, potrivit teoriei adoptate de cei doi autori, pentru Romania, aderarea la Uniunea Economica si Monetara ar putea determina o pierdere neta, beneficiile fiind inferioare costurilor. Este limpede ca asemenea calcule nu mai pot fi la fel de relevante ca acum sapte ani, mai ales in conditiile transformarilor rapide pe care le inregistreaza procesul integrarii si ale aportului sporit al tarii noastre la constructia noii Europe. Totusi nu putem ocoli o realitate, reiesita si din studiul coordonat de fostul ministru al finantelor, Daniel Daianu: structura comertului exterior al Romaniei cu Uniunea Europeana se caracterizeaza inca prin preponderenta exporturilor de forta de munca ieftina in defavoarea exportului de tehnologie.[41] Judecand lucrurile „la rece”, prin prisma intereselor reale ale Romaniei, faptul ca un numar de tari candidate (intre patru si opt) vor adera mai devreme la U.E., va reprezenta un avantaj pentru tara noastra, intrucat vor putea fi identificate mai corect beneficiile si costurile aderarii.

Tarile care vor indeplini criteriile de convergenta de la Maastricht, in vederea aderarii la Uniunea Economica si Monetara, vor trebui sa participe vreme de doi ani la „Exchange Rate Mechanism”, timp in care isi vor fixa ratele de schimb ale monedelor lor nationale relativ la moneda EURO. Abia dupa ce vor fi indeplinite aceste criterii procesul aderarii la UEM poate fi considerat incheiat, ceea ce echivaleaza, pentru tarile participante, cu cedarea suveranitatii asupra politicii lor monetare in favoarea Bancii Centrale Europene. Asadar, dupa prima extindere a Uniunii Europene, din toamna acestui an, noile tari membre nu vor putea sa adere la UEM mai devreme de anul 2006, deoarece vor fi necesari circa doi ani pentru ratificarea tratatelor de aderare si inca doi ani de participare la Mecanismul Ratelor de Schimb.

Oricum, pana atunci va trebui rezolvata si problema marilor deficite comerciale acumulate de tarile candidate in schimburile cu Uniunea Europeana. In intervalul 1993-2000, numai Polonia, Republica Ceha, Ungaria (nu avem date referitoare la soldul balantei comerciale din anul 1997) si Slovenia au acumulat, laolalta, un deficit de 94,5 miliarde ECU/EURO, din care 58,6 miliarde numai Polonia. Conform statisticilor „Eurostat”, intre 1995 si 2000, volumul schimburilor comerciale ale tarilor candidate cu Uniunea Europeana a crescut de 2,2 ori, pentru Romania cresterea fiind de peste 3 ori. De remarcat ca balanta schimburilor comerciale s-a deteriorat in buna masura dupa implementarea Acordurilor de Asociere cu C.E.E. (cand flotarea cursurilor de schimb era dominata de dolar, guvernele vest-europene au reclamat „efectele perverse” ale acelei dominatii; iata ca pot exista si alte „efecte perverse”, rezultate din pozitia dominanta a U.E. fata de tarile aflate in tranzitie si in plin proces de integrare-aderare).

Si totusi, in fata provocarilor actuale, Europa doreste stabilitate, cooperare, echitate in relatiile financiare internationale, participare, conforma cu contributia sa, la solutionarea marilor si numeroaselor probleme cu care se confrunta omenirea. Aceste deziderate au fost reiterate si la cea de-a XIX-a sesiune, din 24-28 iunie 2002, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Printre textele adoptate de Adunare (17 recomandari, rezolutii si directive) se numara si Rezolutia 1288, din 25 iunie 2002, pe marginea raportului Comisiei pentru probleme economice si ale dezvoltarii (raportor, M. Gusenbauer) privind Fondul Monetar International si Banca Mondiala („provocari in perspectiva”).

Dar chiar primul paragraf al Rezolutiei, „Adunarea reaminteste Directiva sa nr.507/1995, in care declara ca «o mare parte a finantarii Institutiilor de la Bretton Woods provine din statele membre ale Consiliului Europei» si ca, prin urmare, Adunarea doreste «sa intareasca cooperarea cu aceste institutii in vederea urmaririi, prin raporturi indirecte, a activitatilor lor regulate»”.

In continuare, „Adunarea apreciaza ca aceasta sarcina capata o importanta sporita intr-o perioada marcata de o instabilitate in crestere pe pietele financiare mondiale si de o mondializare din ce in ce mai rapida, aceasta din urma chiar daca creeaza oportunitati noi de dezvoltare pentru economia mondiala, tot asa tinde sa-si adanceasca diferentierile de venituri intre tari, precum si in interiorul tarilor insesi”.

Dupa ce subliniaza ca, in conditiile transformarii radicale a economiei mondiale, Fondul Monetar International si Banca Mondiala inca au functiuni esentiale de asumat pentru a-si adapta activitatile si a proceda la reforma interna, Rezolutia adauga (paragraful 5):

„Sarcinile modificate si functionarea interna a celor doua institutii trebuie sa fie definite intr-o noua conferinta Bretton Woods, la care ar trebui sa participe un panel mai larg de tari donatoare si beneficiare, ca si reprezentanti ai societatii civile, pentru a se tine cont de realitatile economiei mondiale de astazi. Drepturile de vot ar trebui sa reflecte nu numai contributiile financiare, ci, din ce in ce mai mult, nevoile si dorintele tuturor celor care inca nu au un cuvant de spus fata de repartitia inechitabila a veniturilor, care insoteste mondializarea.”[42]

Fara alte comentarii la aceste sugestii de „noua ordine economica mondiala”, sa remarcam ca, daca ordinea instituita in 1944 la Bretton Woods a fost „inmormantata”, spiritul a ramas viu. Este acel spirit care a prevalat intr-un moment in care omenirea se pregatea sa dea un curs nou destinului sau si care impune astazi o abordare adecvata, corespunzatoare intereselor a peste 190 state independente, cu mult mai multe decat cele 45 care au marcat Conferinta economica a Natiunilor Unite de acum aproape 60 de ani.

Europa doreste aceasta schimbare si, cu siguranta, o va influenta in mod hotarator.

                             ٭       ٭       ٭

Incheiem aici acest lung capitol, in care istoria si-a gasit, credem, locul cuvenit, nu inainte insa de a reaminti o fraza memorabila apartinand lui  W. J. Baumol: „Se pare ca numeroase campuri economice se preteaza studiului «via istoriae»  si ca, in anumite cazuri, este chiar imposibil sa efectuam cercetari serioase fara de acestea”.[43]




*) Imprumutul – contractat de guvernul Kogalniceanu in vederea platilor necesitate de secularizarea averilor manastiresti si de exproprierea unor mosieri – a avut o valoare nominala de 916.000 lire sterline, diferenta de curs 88 la suta, iar dobanda anuala de 7 la suta Rambursarea trebuie facuta in 45 anuitati (rata +dobanda) semestriale. Pierderile de dobanda au fost provocate pe doua cai: pe de-o parte, de faptul ca imprumutul nu a fost acordat imediat si intr-o singura transa, in schimb, dobanda calculata la intreaga suma a curs de la data contractului, adica de la 22 august 1864; pe de alta parte, pierderea a fost accentuata si de diferenta de zile dintre datele de 15 ianuarie si 15 iulie (cand banca notifica apropierea scadentei) si zilele de scadenta – 22 februarie si, respectiv, 22 august. Diferenta, de peste cinci saptamani, de la „punerea in garda” pana la scadenta efectiva era perceputa de banca drept dobanda! Dupa scaderea diferentei de curs, a bonificatiilor, a comisioanelor (la care s-a adaugat si comisionul pe anuitate, de 0,4 la suta, ceea ce a facut ca valoarea reala a rambursarii imprumutului sa se ridice la aproape 920.000 lire sterline), guvernul roman a primit doar 679.224 lire sterline. Cursul real al imprumutului a revenit, deci la 73,78 la suta, iar dobanda reala la 11 la suta. Plata anuitatilor era garantata printr-o ipoteca asupra veniturilor vamale ale Romaniei, care, dupa incasare, erau consemnate la agentia Bancii Otomane din Bucuresti.

(Surse:  1. Enciclopedia Romaniei, vol. IV Bucuresti, 1943.

2. Ministerul Educatiei si Invatamantului, Istoria economiei nationale a Romanieicapitole   selectate. Bucuresti, 1978).

[1] Paul Bran. Op. cit., pag. 13

[2] Const. Kiritescu. Razboiul Romaniei. Editura Casei Scoalelor, Bucuresti – 1924, pag. 646-647.

[3] F. Delaisi. Les deux Éuropes. Paris – 1929, pag. 40.

*) O astfel de atitudine senioriala avea sa se manifeste chiar si printre asa-zisele „tari socialiste surori”. In luna aprilie 1964, un   articol publicat in „Neues Deutschland” din fosta R.D.G. a starnit furia autoritatilor de la Bucuresti, producand indignare si in randul economistilor romani specializati in probleme de dezvoltare. Autorul acelui articol emitea ideea ca, in interesul unei mai eficiente „diviziuni internationale socialiste a muncii”, ar fi mai nimerit ca Romania sa nu adopte calea industrializarii, ci sa-si dezvolte in asemenea masura agricultura, incat sa fie capabila sa exporte in R.D.G. mari cantitati de lucerna, urmand sa importe de acolo produse alimentare, cum ar fi, de pilda, o intreaga gama sortimentala de salam.

[4] Academia de Studii Economice. Economie politica. Editura Economica, Bucuresti – 1995, pag. 537.

*) uncie = unitate de masura engleza pentru masa (simbol: oz); uncia comerciala = 28,34953 grame; uncia monetara (pentru metale pretioase) = 31,103479 grame.

[5] Arthur M. Schlesinger jr. Op. cit., pag. 234.

[6] Brian Tew. International Monetary Co-operation – 1945-1965. Hutchinson University Library, London – 1965, pag. 26.

*) Baron John Maynard KEYNES (1883-1946), economist englez. Fondatorul principalei doctrine economice capitaliste contemporane. Op. fundamentala: „Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzilor si a banilor” – 1936.

[7] Arthur M. Schlesinger jr. Op. cit.pag. 251

[8] Idem, pag. 251

[9] Ibidem, pag. 252.

[10] Ibidem, pag. 255-256.

*) Reflectand haosul provocat de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, autorii celui de-al IV-lea volum din „Enciclopedia Romaniei” – pe care, printr-un efort remarcabil, au reusit sa-l tipareasca la patru ani distanta de volumul III, in 1943, deci in plin razboi,- remarcau, in legatura cu pozitia de debitor al Romaniei (se afla aici si lista completa a creditorilor), ca nici nu se mai stia catre care tari, unele deja ocupate de Germania, mai existau obligatii de plata si daca acele obligatii aveau sa mai fie onorate vreodata!

[11] Arthur M. Schlesinger jr. Op. cit., pag. 277.

[12] Simona Gaftoniuc. Finante internationale. Editura Economica, Bucuresti – 1997, pag. 65 si urm.

[13] Margaret de Vries. The IMF in a Changing World, 1945 – 1985, Washington D.C., Monetary Found, 1986.

[14] N. Byé. Rélations économiques internationales. Éditions Dalloz, Paris – 1973, pag. 614.

[15] Adrian Constantinescu. Organizatia mondiala de comert. – De la Havana la Marrakech. „Colectia B.N.R.” – Editura Enciclopedica, Bucuresti – 1996, pag. 13.

*) Din „fuga condeiului” ori din alte motive, in bibliografia consultata s-au strecurat si unele erori, in legatura cu universalitatea F.M.I. Am gasit, bunaoara, urmatoarea fraza: „Cu exceptia tarilor comuniste, toate celelalte state au aderat la F.M.I.” Cand? La data infiintarii F.M.I., in lume nu erau decat 75 de state independente (azi, 191), dintre care doar 57 erau membre ale O.N.U., iar majoritatea „tarilor comuniste” erau, mai mult sau mai putin, aflate sub regim de ocupatie. Mai tarziu, aveau sa adere la F.M.I.: Iugoslavia, Romania (1972), Ungaria, R. P. Chineza. Asadar, iata o informatie incompleta.

*) Cel mai recent exemplu, intervenit in cursul expunerii acestui subcapitol, priveste cotatia aurului pe data de 29 mai 2002, la Bursa din Londra: 327,05 U.S.D./uncie fina – cel mai ridicat nivel din ultimii 4-5 ani! „Aceasta majorare a pretului aurului – explica Octavian Radulescu, de la Institutul de Economie Mondiala – a fost favorizata, in principal, de cresterea tensiunii dintre India si Pakistan, precum si de continuarea violentelor in Orientul Mijlociu, pe fondul devalorizarii deosebit de accentuate a dolarului american”.

(„Mesagerul Economic”, Serie noua, Anul XIII, Nr. 24-10-16 iunie 2002. Pag. 8).

*) Faptul ca operam cu doua sintagme are o explicatie simpla: sunt folosite aproape in egala masura de diversi autori si nu as dori sa se creeze vreo confuzie de termeni.

In „Finante internationale”, Simona Gaftoniuc, cu a carei parere suntem intru totul de acord, propune o inlocuire radicala:

          in loc de valuta, sa se adopte termenul moneda internationala-deviza;

          in loc de piata valutara, termenul piata de schimb.

Va mai trece, totusi, o vreme pana cand aceste sintagme se vor generaliza.

*) In acelasi an, 1970, aurul monetar al tuturor tarilor cu economie de piata insuma 37,1 miliarde dolari, numai „cei sase” din Europa Occidentala (Belgia, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) concentrand, sub forma de rezerve in aur, peste 13,5 miliarde dolari americani.

Desi moneda de aur isi incheiase de mult cariera, totusi aurul, ca echivalent universal, continua sa joace un mare rol – pe care practica ultimilor 50 de ani nu l-a infirmat. Dimpotriva, cu cat inlocuitorii aurului in circulatia monetara internationala trec prin dificultati mai mari, cu atat aurul, cu puterea lui de cumparare si de plata, este mai mult ravnit de parteneri.

[16] Dr. Nita Dobrota. Relatiile valutare valutare si creditul international capitalist. Cap. XV E – Economia Politica, Vol. I, Editia a II-a revazuta. Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti – 1972, pag. 530.

[17] Herman Kahn. L'ascension Japonaise. Éditions Robert Laffont S.A. Paris – 1971, pag. 303.

*) „Clubul celor zece” (de fapt, unsprezece) a fost constituit din acele tari care au acceptat sa subscrie anumite cote de credit F.M.I.-ului, in anul 1961, cand Fondul avea nevoi sporite de resurse. El a luat fiinta pe baza acordului de la Paris si a devenit realitate in octombrie 1962. Tarile care au semnat acordul au fost: S.U.A., Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Republica Federala Germania, Franta, Italia, Japonia, Canada, Olanda, Belgia si Suedia. Elvetia a consimtit sa participe la Club cu unele conditii care au fost acceptate de membrii acestuia. Cu timpul „Clubul celor zece” a devenit un fel de conferinta monetara permanenta, cu o mare influenta asupra activitatii Fondului Monetar International.

[18] Simona Gaftoniuc. Op. cit., pag. 68

*) Bazele teoretice ale flotarii monedelor au fost expuse de M. Friedman in lucrarea The Case for Flexible Exchange Rates”, publicata in anul 1953.

[19] Simona Gaftoniuc. Op. cit., pag. 70-71

[20] Dr. Nita Dobrota. Op. cit., pag. 527.

[21] Ministerul Educatiei si Invatamantului – Academia de Studii Economice. Economie Politica. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti – 1978, pag. 180.

[22] Idem, pag. 181.

*) Dupa primul „soc petrolier” din toamna anului 1973, care bulversase intreg fluxul financiar international legat de aceasta sursa energica – accesul, din punct de vedere financiar, la petrolul din Orientul Mijlociu devenind dintr-o data deosebit de costisitor –, tarile producatoare si exportatoare au intrat in atentia analistilor. Astfel, in studiul O.N.U. intitulat „The Future of the World Economy” (New York, 1977 – tradus in acelasi an si in Romania), cercetatorii Anne P. Carter, Wassily Leontief si Peter Petri faceau o distinctie neta intre Regiunea a XI-a, „Orientul Mijlociu – Africa, a producatorilor de petrol” (14 tari, dintre care 10 membre ale OPEC) si toate celelalte 14 regiuni, chiar daca unele dintre acestea din urma erau si importante producatoare de petrol (America de Nord, U.R.S.S., Europa cu venit ridicat s.a.).

*) Fundamentelor teoretice initiate de Friedman, li s-a adaugat studiul lui E. Sohnen intitulat „Flexible Exchange Rates: Theory and Controversy” – Chicago Press, 1969.

[23] Herman Kahn. Op. cit., pag. 162.

[24] Simona Gaftoniuc. Op. cit., pag. 70.

*) Pentru ca, de-acum, evolutia sistemului financiar si monetar (valutar) international va fi presarata, datorita caracterului definitoriu al cursurilor flotante, cu o sumedenie de aprecieri (reevaluari) si deprecieri (devalorizari) ale monedelor nationale, sa vedem care este mecanismul prin care aceste oscilatii influenteaza piata externa – in speta, balantele comerciale.

Vom porni de la un caz concret, amintit in cursul expunerii de fata. Deficitul cronic inregistrat de balanta comerciala externa britanica – deficit care nu a putut fi compensat de excedentele altor balante – a determinat guvernul englez sa recurga, in 1967, la devalorizarea lirei sterline.

In urma devalorizarii, lira sterlina, raportata la dolarul american, si-a redus paritatea de la 2,8 la 2,4 U.S.D. Ca urmare a masurilor luate, pe de-o parte, era facilitat exportul marfurilor engleze in dauna celorlalte tari, iar pe de alta parte, se creau dificultati plasarii produselor straine pe piata Regatului Unit. Presupunand ca o marfa produsa in Marea Britanie si destinata exportului avea pretul de desfacere o lira sterlina, inainte de devalorizare ea era vanduta pe piata externa cu 2,8 dolari, iar dupa devalorizare putea fi vanduta cu 2,4 dolari, ceea ce, bineinteles, sporea gradul de competitivitate al produsului britanic pe piata mondiala. Totodata, daca un produs destinat importului in Anglia avea pretul de desfacere de 2,8 dolari, inainte de devalorizare el era plasat pe piata britanica la pretul de o lira sterlina, dar dupa devalorizare el se putea vinde cu aproximativ 1,167 lire sterline – aceasta sugerand ca era afectata patrunderea marfurilor straine in aceasta tara. Fondul Monetar International a incercat – potrivit principiului expus mai sus – sa evite devalorizarea lirei sterline, cu atat mai mult cu cat era vorba despre o deviza-cheie. Pe masura ce politica paritatilor fixe devenea din ce in ce mai dificil de sustinut si fiind confruntata cu o situatie similara, in 1969 si Franta si-a devalorizat moneda.

Am vazut ca se pot inregistra si situatii inverse, cand datorita excedentelor cronice si importante ale balantei de plati externe, trebuie sa se recurga la revalorizare monetara. Este cazul, de altfel amintit, al Republicii Federale Germania, care, in 1961 si 1969 si-a reevaluat marca, actiune urmata de cea din 1971 cand marca s-a scumpit in raport cu dolarul, ajungand la 3,44 DM/USD – fapt confirmat de reuniunea de la Washington –, trecand si la un curs fluctuant fata de dolar. Intr-o atare imprejurare are loc scumpirea produselor exportate si ieftinirea produselor importate.

[25] Simona Gaftoniuc. Op. cit., pag. 70.

[26] Ioan Bari, Ilie Serbanescu. Energia Imperativul reconsiderarilor. Editura Junimea, Iasi – 1981, pag. 11-12.

*) In anul 1980, pentru acoperirea deficitului de circa 12 milioane tone carbune energetic din productia interna, Romania a fost nevoita sa importe petrol pentru consum, ceea ce a facut ca pasivul balantei comerciale sa creasca la 1,8 miliarde dolari, din care peste 60 la suta reprezenta influenta petrolului importat peste prevederi.

[27] Paul Bran. Op. cit., pag. 14.

[28] Nita Dobrota. Economie politica. Editura Economica, Bucuresti – 1997, pag. 452.

[29] Nita Dobrota. Op. cit., pag. 356.

[30] Simona Gaftoniuc. Finante internationale. Editura Economica, Bucuresti – 1995, pag. 57.

*) Rata dobanzilor a continuat sa creasca si dupa 1980 (ajungand sa depaseasca 20 la suta), fapt care avea sa complice situatia solicitatorilor de credite – in general, tari in curs de dezvoltare, cu economia grevata de o serioasa datorie externa. Dar si statele care nu mai imprumutau, in schimb erau vechi debitoare la banci americane, printre care si Romania, aveau sa se confrunte cu unele pierderi prin dobanda, din cauza unei practici destul de samavolnice: cresterea dobanzilor era anuntata, de regula, la 1 aprilie, insa cu efect retroactiv, de la 1 ianuarie al anului respectiv. Cum, pentru Romania, baza platii anuitatilor o constituia exportul, iar pentru o buna parte din exporturi acreditivele se deschideau in primul trimestru, pentru anul precedent, efectul negativ era evident.

[31] Cap. II, subcapitolul B.2.a. din Raportul discutat, la 13 decembrie 2000, in cadrul Comisiei Finantelor, Economiei generale si Planului din Camera Deputatilor a Parlamentului francez.

[32] Agentia France Presse. Redresarea economiei americane se lasa asteptata. Relatarea preluata de „AGEPRES” in „Saptamana internationala” – buletin informativ PENTRU UZ INTERN – nr. 41/9 octombrie 1982, pag. 18-19.

[33] „Sfarsitul miracolului economic”. Le nouvel Observateur nr. 40/1982.

*) Denumire generica pentru o anumita categorie de tari in curs de dezvoltare, pe care Bertrand Schneider o contesta, afirmand: „Nu exista o lume a treia, ci mai multe!” (B. Schneider. Revolutia  descultilor Raport catre Clubul de la Roma”. Editura Politica, Bucuresti – 1988, pag. 56.)

*) Dupa cum se stie, in prima jumatate a anilor '90 s-a facut mare valva in jurul initiativei statelor creditoare de a scutit Polonia de plata dobanzilor la o datorie externa ce se situa atunci in jurul a 40 miliarde U.S.D. A fost mai mult o actiune propagandistica privind „marinimia” Occidentului fata de unele tari din „Est” (cele socotite „rebele”, despre care nu s-a mai pomenit nimic dupa ce Germania a venit cu o „corectura”, exprimata cam in urmatorii termeni: nu putem merge pe aceeasi cale cu americanii, deoarece S.U.A. suporta circa 5 procente din datoria Poloniei, pe cand creditele asigurate de noi inseamna 45-50 la suta)

[34] Simona Gaftoniuc. Finante internationale. Editia 1997, pag. 74.

*) Conform dispozitiilor art. 3.1 al Rezolutiei Consiliului European privind instaurarea S.M.E. – sistem intrat in functiune la 1 ianuarie 1979 –, fiecare moneda nationala urma sa aiba un curs-pivot legat de ECU.Aceste cursuri pivot serveau la determinarea unei grile a cursurilor-pivot bilaterale, in jurul carora erau fixate marje de fluctuatie de 2,25 la suta (in faza de debut a S.M.E., statele membre ale Comunitatii Economice Europene, ale caror monede flotau deja, puteau opta pentru marje mai importante, ce puteau merge pana la 6 procente, dar aceste marje trebuiau sa fie reduse progresiv atunci cand conditiile economice le permiteau). Prin acordul din 13 martie 1979, bancile centrale, insusindu-si dispozitiile Rezolutiei, au stabilit atat functionarea indicatorilor de divergenta (art.3), cat si modul de calcul al valorii ECU in fiecare moneda nationala, urmand o metoda uniforma (art.4). Prin modificarile aduse prin actele din 10 iunie 1985 si 10 noiembrie 1987, acest acord a capatat forma finala existenta pana la introducerea noii monede comune – EURO. Pentru Fondul european de cooperare monetara (Fecom), bancile centrale au depus, contra ECU, 20 la suta din activele lor in aur si 20 la suta din rezervele lor in dolari S.U.A.

[35] Radu Negrea. „Bogatii devin tot mai bogati…” Articol publicat in „Romania Libera”, nr. 14027, din 13 decembrie 1989.

*) Respectand adevarul istoric, precizam ca bazele acestei organizatii au fost puse in noiembrie 1947, la Havana (Cuba), o data cu definitivarea Cartei constitutive a Organizatiei Comerciale Internationale. Atunci, S.U.A. au ridicat o serie de obiectii fata de „Carta de la Havana” si au organizat o alta reuniune, din care a rezultat Acordul General pentru Tarife Vamale si Comert (G.A.T.T.), ce avea sa dainuie, dupa cum am mai amintit, aproape jumatate de secol. (cf. Adrian Constantinescu. Op. cit.)

[36] „Politique Internationale”, Paris, nr. 5/1991.

[37] Cf. Gheorghe D. Bistriceanu. Lexicon de finante, banci, asigurari. Vol. III. Editura Economica, Bucuresti – 2001.

[38] Iulia Zamfirescu. Costuri si beneficii ale aderarii la Uniunea Europeana pentru tarile candidate din Europa Centrala si de Est. Institutul European din Romania. Colectia Studii nr. 4, Bucuresti, decembrie 2001, pag. 17.

*) Conditia pusa de U.E.M. este ca rata inflatiei in tarile candidate la aderare sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media calculata din cele mai scazute 3 rate ale inflatiei din tarile membre ale Uniunii Europene.

[39] Ivan Anghelov. Costs and Benefits of Bulgarian integration in the European Union. Academia Bulgara de Stiinte, Sofia – 2001.

*) Aceasta lucrare a fost inclusa in studiul lui Boris Majcen, intitulat „Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECS. Country Report Slovenia”. Institutul de Cercetari Economice, Liubliana – 1999.

[40] Iulia Zamfirescu. Op. cit., pag. 64.

[41] Daniel Daianu (coordonator). Castigatori si perdanti in procesul de integrare europeana. Centrul Roman de Politici Economice, Bucuresti – 2001.

[42] Asemblée parlementaire. Session de 2002 – Troisième partie. 2002, pag. 27 (in traducerea autorului)

[43] W. J. Baumol. Towards newer economics: the future lies ahead. „The Economic Journal”, Ian. 1991.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre piata valutara









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare