StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » criminologie
Trimite articolul prin email Obiectul criminologiei : Criminologie Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Obiectul criminologiei





OBIECTUL CRIMINOLOGIEI








Obiectul de studiu al criminologiei il constituie criminalitatea ca fenomen social. Fapta penala comisa, faptuitorul, victima si reactia sociala impotriva criminalitatii.

Notiunea de crima folosita in studiile de criminologie are o acceptiune mai larga si se refera la infractiune in general si nu la notiunea de crima folosita in limbajul penal ce are un sens mai restrans si face referire la infractiunea contra vietii ori alte fapte mai grave.

Criminalitatea ca fenomen social este constituita din ansamblul infractiunilor care se produc intr-o anumita perioada de timp si intr-un loc bine determinat.

Criminologia isi propune sa observe, sa localizeze si sa clasifice delicventa in functie de problemele sociale care framanta societatea iar metodele folosite sunt cele ale stiintelor sociale in general: statisticile fenomenului criminal tinute la nivelul unor institutii, anchetele si interogatoriile, cercetarea dosarelor si a arhivelor, monografiile si urmarirea studiilor, etc.

Criminalitatea legala – reprezinta numarul faptelor ce privesc incalcarea legii penale si unde hotararile de condamnare au ramas definitive.

Criminalitatea aparenta – cuprinde toate acele fapte care par sa constituie infractiuni si care au fost aduse la cunostiinta puterii publice, fiind inregistrate ca atare. Principalul decalaj care apare intre criminalitatea legala si criminalitatea aparenta provine din aceea ca autorii unui important numar de infractiuni constatate nu au putut fi identificati. Statisticile politiei cuprind intre 50% si 60% infractiuni in care autorii nu au fost descoperiti.

Criminalitatea reala – obiectul criminologiei are in vedere in principal criminalitatea reala ale carei dimensiuni si realitati trebuie sa fie cuprinse cat mai exact.

Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta poarta denumirea de cifra neagra a criminalitatii si se refera la acea proportie considerabila de infractiuni care din diferite motive ramane necunoscuta.

INFRACTIUNEA – ca institutie fundamentala a dreptului penal   reprezinta fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Pentru existenta infractiunii aceste trasaturi esentiale trebuie sa existe cumulativ iar lipsa uneia dintre ele face ca fapta sa nu aiba caracter infractional. Infractiunea, inainte de a fi un fenomen juridic este un fenomen social, adica un act antisocial care devine ilegal din momentul incriminarii sale in legea penala.

In cercetarea criminologica infractiunea (crima, delictul) trebuie analizata in contextul unui ansamblu (crima, criminal, victima), caruia se subsumeaza si care are o multime de conexiuni si interconditionari reciproce fara insa a-si pierde particularitatile si functiile proprii.

Criminalitatea ca fenomen socio-uman are in componenta sa intreg arsenalul de comportamente umane care sunt interzise de legea penala si reflecta individualitatea bio-psiho-sociala a celor care au comis infractiuni.

Infractiune este inseparabila de infractor, iar infractorul de pedeapsa. Ea este fapta omului care vine in conflict cu societatea provocand reactia acesteia, reactie care este concretizata in pedeapsa care se aplica. Infractiunea nu poate exista in afara societatii; este un fapt social care cuprinde un act antisocial si care lezeaza interesele societatii.

CRIMINALUL – este persoana care a comis o infractiune cu vinovatie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator. Criminologia moderna fara a nega existenta caracterelor biologice sau psihice ereditare acorda o importanta deosebita dezvoltarii mentalitatii criminale, a procesului care conduce un individ la delicventa.

VICTIMA INFRACTIUNII – plecand de la relatia de interdependenta dintre infractiune si victima, apare ca necesara adoptarea unor masuri eficiente de prevenire si pedepsire a infractorilor si acordarea unei atentii sporite victimei. Luarea in calculul cercetarii criminologice a victimei infractiunii aduce date suplimentare in stabilirea dimensiunilor pe care criminalitatea reala le poate avea.

SCOPUL CRIMINOLOGIEI – are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de lupta impotriva criminalitatii care sa apere valorile fundamentale ale scietatii, sa previna fenomenul infractional iar atunci cand s-a comis o infractiune cei vinovati sa fie trasi la raspundere penala.

FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI – functia descriptiva, aplicativa-prospectiva, predictiva - profilactica.

Functia descriptiva opereaza cu urmatoarele concepte: mediu, teren, personalitate, situatie, act. Crimonologia evalueaza sinteza celor doi factori si anume: societatea - realitatea obiectiva, existenta reala si individul – forta transformatoare exteriorizata in idei, actiuni. Functia descriptive se realizeaza prin descrierea fenomenului criminalitatii, starea si dinamica acestuia, prin identificarea procentelor de criminalitate si interpretare a acestora. Conceptele operationale sunt acelea de: act, personalitate, mediu.

Functia aplicativ-prospectiva opereaza cu conceptele: cauza, conditie, efect, factor. In evolutia realitatii sociale se constata ca fenomenul criminalitatii se dezvolta si descreste in mod invaraiabil si tipic, explicarea stiintifica a acestuia constand in reducerea fenomenelor complexe la elementele simple si anume componente pentru a se masura calitativ si cantitativ. Complexitatea fenomenelor psiho-sociale, variatia formelor de manifestare in timp, explicarea fenomenelor concrete reprezinta obiectul propriui de cercetare iar metodele de investigatie stiintifica si legile speciale implica criminologia in domeniul stiintelor de fapte reale.

Functia predictive-profilactica are in atentie conceptele de prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoza. Aceasta functie urmareste anticiparea unor schimbari ale fenomenului criminal pe o anumita perioada si evaluarea probabilitatii producerii evenimentului.

Functia profilactica utilizeaza conceptele de reactie sociala, control social, tratament, resocializare, prevenire primara, secundara si tertiara. Cunoasterea elementelor cauzale si a efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumita finalitate, determina functia profilactica a criminologiei. Astfel se procedeaza la reformarea individului ca subiect al actiunii si cunoasterii elementului rational identic, la elaborarea politicii penale cat si a strategiei de lupta globala impotriva criminalitatii.

Criminologia trebuie sa raspunda la urmatoarele intrebari: asupra cui sau asupra caror procese, fenomene si fapte social – economice se rasfrang consecintele criminalitatii? Doar asupra infractorului sau si al victimei lui, asupra amandurora si in plus, asupra familiilor lor?

METODE DE CERCETARE CRIMINOLOGICA - Alberto Brimo spunea despre metodele de cercetare folosite in criminologie ca ar reprezenta “ordinea ce se pune in invatarea unei stiinte urmand conditiile si particularitatile acelei stiinte si cand gandirea devine un instrument de cercetare”. Criminologia explica natura, structura, functiile si evolutia fenomenelor in fractionale precum si modalitatile de aparare socio-umane, interdependenta si cauzalitatea lor istorica.

Ca metode particulare, specifice cercetarii criminologice, avem: observatia, experimentul, metoda clinica, metoda tipologica, metoda comparativa, metoda de predictie.

Observatia – poate fi empirica atunci cand se produce in urma unui contact spontan intre cercetator si mediul cu realitatea lui inconjuratoare. Nu ofera o imagine completa ci face doar o introducere in mediul care urmeaza a fi studiat. Poate fi stiintifica caz in care presupune o abordare voita si metodica, orientata catre un scop bine determinat, adica patrunde in domeniul comportamentului delicvent si incearca sa-i identifice atat actiunile prin care acesta se manifesta cat si reactia celorlalti membri ai societatii. Observatia este recomandata pentru studierea unor colectivitati sau grupuri mai restranse de indivizi care pot fi usor de urmarit.

Experimentul – reprezinta o observatie provocata si se desfasoara in conditiile alese de cercetator, avand drept scop identificarea legaturilor de interconditionare intre diferitele fenomene si sa descopere inlantuirea lor cauzala.

Metoda clinica – presupune o cercetare a cazului individual, avand drept scop formularea unui diagnostic si 757f53h prescrierea unui tratament criminalului. Aceasta metoda se bazeaza in principal pe anamneza, adica pe istoria fiecarui caz. Pornind de la caz, criminologul poate recostitui perioada activitatii infractionale, posibilitatea de reintegrare sociala si poate stabili conditiile in care persoana infractorului suporta sau nu consecintele unei trauma cu efecte antisociale. Se pot stabili factorii definitorii care au determinat si influentat procesul antisocial, conditiile concrete de viata la data savarsirii actului infractional in scopul determinarii procedeelor specifice reeducarii, resocializarea individului si adoptarea de masuri antiinfractionale adecvate si opportune.

Metoda tipologica – porneste de la notiunea de “tip” care reprezinta o combinatie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. Aceasta metoda il descrie pe criminal in contrast cu tipul non-criminal, ii descrie particularitatile criminalului si incearca sa contureze o tipologie criminologica a actului criminal.

Metoda de predictie – se refera la tipul previzional si la probabilitatile delicventei si evolutiei sale. Modalitatea adoptata in scopul prevenirii fenomenului criminogen urmareste elaborarea unor previziuni in legatura cu fenomenul infractional si evaluarea evolutiei acestui fenomen prin stabilirea sectoarelor in care dellicventa este probabila, identificarea specificului si a comportamentului in viitor al persoanelor care au antecedente penale.

Metoda statistica – studiaza fenomenele de masa ale societatii si ale statului, clasificandu-le prin retinerea elementelor fundamentale si indepartarea celor accidentale, mentinand numai ceea ce este reprezentativ si tipic. Criminalitatea este masurata prin factori principali de statistica. Orice eveniment criminogen este luat in consideratie prin continutul sau infractional; prin metoda statistica se traduce un fapt intr-un enunt abstract care cuprinde relatii de identitate, de egalitate sau de includere in sistemul criminogen.

Metoda sociologica – sociologia cauta regulile generale de evolutie a constiintei sociale in cadrul grupului social. Prin metoda sociologica se dezvaluie conceptele sociologice privind cercetarea vietii sociale prin individualizare dar si prin generalizare. Metoda sociologica reprezinta o treapta preliminara folosita de criminologie pentru a stabili diferite tipuri de evolutie criminogena, producerea si evolutia criminalitatii, motivatii criminogene.


TEHNICI MODERNE DE INVESTIGARE IN CRIMINOLOGIE

Tehnica = felul practic procedural in care se utilizeaza o anumita metoda de cercetare.

Ca tehnici enumeram: ancheta sociala, chestionarul, interviul, tehnica documentara, procedee statistico-matematice-cibernetice.

Ancheta sociala – avand ca punct de plecare cercetarile demografice se determina conditiile in care au trait autorii infractiunilor pana la momentul comiterii faptelor antisociale, comportamentul acestora cat si rezonanta activitatii infractionale in grupul social din care face parte. Cauzele care implica criminalitatea , cause economice, sociale, politice, exista in orice perioada sociala si apar ca factori constanti in ancheta sociala cu caracter particular sau general. Orice ancheta sociala cuprinde urmatoarele tipuri de probleme:

trasaturile definitorii demografice ale unui grup de participanti la savarsirea actului infractional, unde se precizeaza felul participatiei sale penale, varsta, prezenta antecedentelor penale;

mediul socio-profesional si anume: mediul familial, scolar, loc de munca;

categoria de relatii sociale vatamate, modul, locul si mijloacele de comitere a infractiunilor, retinerea de circumstante reale sau personale, prezen ta si pozitia victimei fata de scopul, mobilul si urmarea socialmente periculoasa, cadrul social, tendinte si preocupari;

deprinderea tendintelor care au determinat nasterea si conturarea unor opinii si atitudini pentru fiecare participant, impactul solutiei de condamnare, constientizarea gravitatii actului infractional, pespectiva reintegrarii in viata sociala;

Pentru realizarea anchetei sociale se parcurg urmatoarele etape: organizarea anchetei, identificarea constantelor si a factorilor variabili care ajuta la evidentierea esentialului si diferentierea acestuia de ocazional, intamplator si in final etapa culegerii si inregistrarii informatiilor si an ume stabilirea conditiilor obiective si subiective determinate si determinabile in cadrul fenomenului criminogen.

Chestionaruleste utilizat in cercetarea criminologica pentru efectuarea unor evaluari de ansamblu ale fenomenului criminalitatii, in afara datelor statistice oficiale. Este reprezentat de intrebari de logica si psihologie, de imagini grafice, care determina pe cel anchetat sa explice un anumit comportament social.

Este utilizat si pentru realizarea unor studii privind reintegrarea post condamnatorie, pentru predictia unui comportament delicvent, pentru a se evidentia modul in care societatea reactioneaza fata de comiterea infractiunilor.

Structura chestionarului urmeaza schita clasica si anume: intrebari introductive, intrebari de trecere spre probleme puse in discutie, intrebari filtru, intrebari de bifurcare, intrebari de identificare, intrebari de control.

Interviuleste o tehnica de investigare si aprofundare mult mai flexibila. Realizarea interviului trebuie facuta de cercetatori bine pregatiti professional, cu tact, interes pentru cercetare si confidentialitate.

Cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt interviul formal si interviul neformal. In cadrul interviului formal persoana care este anchetata raspunde la intrebari ale caror numar, ordine si formulre sunt stabilite in prealabil iar raspunsurile sunt inregistrate. Interviul formal lasa o anume libertate de concepere si actiune celui care ancheteaza.

Tehnica documentara – are in vedere lecturarea documentelor care pot fi statisticile oficiale, dosare penale, dosare personale, etc.

Aceste documente sunt analizate in conexiune pentru identificarea masurilor referitor la prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optima pentru adoptarea masurilor de constrangere.

DEFINITIA CRIMINOLOGIEIeste o stiinta care analizeaza cauzele infractiunilor si factorii care influenteaza comiterea acestora, elaborand politici in materie de prevenire si justitie penala in cadrul planificarii sociale de ansamblu. De asemenea, se evalueaza costurile sociale ale fenomenului infractional si se urmareste realizarea unei politici de ansamblu pentru obtinerea unei protectii eficiente, corespunzatoare realitatilor si nevoilor sociale, aflate in continua evolutie.

(definitie data la al-8-lea Congres ONU de la Havana in anul 1990 pentru prevenirea infractiunilor si tratamentul delicventilor).

Criminologia este stiinta sociala care abordeaza sistemele de drept penal, drept procesual penal si de drept executional penal ca si raportul dintre criminal-victima-stat, fiind atat o stiinta descriptiva dar si o stiinta aplicativa prin adoptarea masurilor si mijloacelor de diminuare a criminalitatii fiind in stransa corelatie cu celelalte stiinte: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, etc.


MARILE CURENTE IN CRIMINOLOGIE

CRIMINOLOGIA CLASICA



In ansamblul lor lucrarile de criminologie fac frecvent referire la scolile de gandire clasica si neoclasica de domeniu.

Scoala clasica este frecvent asimilata cu numele scolii italiene si a lui CESARE BONESA MARCHIZ DE BECCARIA (1738-1794).

Beccaria si-a scris teoria intr-o perioada in care Biserica si doctrina drepturilor divine ale regilor erau indreptate impotriva intelectualilor si a adeptilor contractului social. In acea perioada erau acceptate urmatoarele idei:

oamenii initial au existat intr-o stare de fericire, indestulare si inocenta;

iesirea din aceasta stare implica punerea in aplicare a motivului responsabilitatii individuale: - conform doctrinei pacatului originar toti oamenii traiesc in suferinta si mizerie, din cauza perechii originare care a ales ignorand divinitatea; - dupa teoria contractului social, indivizii formeaza o societate. Ei sunt cei care decide ce sa obtina si ce sa ofere ajungand in mod deliberat la o intelegere care ii face sa triasca impreuna in societate, fiecare oferind ceva pentru a obtine altceva.

oamenii au acceptat ca pe o realitate psihologica o facultate sau calitate a individului care regleaza si controleaza comportamentul; In general, fiecare individ este liber sa aleaga ce vrea sa faca, neexistand restrictii; Dumnezeu si Diavolul ar putea influenta optiunea intr-o actiune sau alta, pe care individual este liber sa o intreprinda. Montesquieu a considerat ca societatea rezulta din 4 impulsuri sau dorinte: pacea, foamea, sexul si dorintele sociale; Rousseau crede ca baza formarii societatii este dorinta de a avea prieteni; Hobbes a perceput frica drept motivul principal care i-a determinat pe oameni sa formeze societatea si sa-i accepte si restrictiile.

Era acceptata idea ca instrumental de control al comportamentului uman este teama, indeosebi teama de durere;

pedeapsa, adica provocarea durerii, umilirea si dizgratia, ca metoda principala de actiune in crearea climatului de teama, era necesara pentru a influenta optiunea si, prin aceasta, comportamentul.

In martie 1763 Beccaria a scris un eseu in domeniul penologiei cu referire la pedepse, publicat sub titlul “Despre crime si pedepsele acestora”. Mentionam cateva din ideile exprimate de Beccaria:

“Legile sunt conditiile sub care oamenii independenti si izolati s-au unit petru a forma o societate…Suma portiunilor de libertate sacrificate de fiecare pentru binele sau, constituie suveranitatea unei natiuni, iar depozitarul si administratorul legitim al acestora este suveranitatea…”

“Numai legile pot stabili pedepse pentru crime; autoritatea pentru acest lucru rezida numai in legiuitor, care reprezinta intreaga societate unita printr-un contract social…”

“Fiecare om are propriul sau punct de vedere si la momente diferite puncte diferite. De aceea, spiritual legii ar trebui sa fie produsul unei judecati logice, bune sau rele; ar putea depinde de violenta pasiunilor, de slabiciunea acuzatului, de judecatile in legatura cu el si toti acesti factori,la minut, ar putea sa altereze aparenta obiectului in mintea schimbatoare a unui om…”

Caesare Lombroso – s-a nascut la 6 noiembrie 1835 la Verona; a urmat cursurile facultatii de medicina; in 1859 devine medic militar si isi continua studiile pe tema rasei, a climei si a tinutului geografic; la 3 mai 1863 isi inaugureaza cursul sau de medicina legala la Universitatea din Pavia; in anul 1876 a publicat lucrarea “L’uomo deliquente” in care sustinea ca criminalii sunt ramasitele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu si ca sunt indivizi mai primitivi si mai putin evoluati decat concetatenii lor care nu sunt criminali. El a folosit termenul de ATAVISTIC pentru a descrie acesti oameni.

La baza formularii tezei atavismului a stat teoria recapitulatiei sau legea biogenetica a lui Ernest Haeckel. El si-a dezvoltat teoria pe idea ca dezvoltarea individului o recapituleaza pe cea a speciei, adica ontogeneza este o recapitulare scurta a filogenezei.

In cursul dezvoltarii sale, fiecare individ repeta scurt si rapid toate stadiile de dezvoltare peste care a trecut specia sa.

Raspunsul la intrebarea care sunt cauzele comportamentului criminal s-a bazat pe conceptia conform careia factorul cauzal multiplu s-ar datora unor motive biologice, psihologice si de natura sociala. Evoluand in timp, Lombroso si-a aplecat interesul mai mult asupra factorilor de mediu decat asupra celor biologici.

Lucrarea “Omul delicvent” a marcat momentul nasteriii criminologiei in actuala sa acceptiune stiintifica.

In ultima sa carte, “ Crima, cauzele acesteia si remediile” se iau in discutie mai multi factori care stau la baza declansarii fenomenului criminal, cei mai importanti fiind de mediu si mai putin de ordin biologic.

Lombroso sustine ca exista trei mari clase de criminali:

criminali nascuti – intelesi ca ramasitele atavistice ale unei forme de evolutie inapoiata si de aceea ei constituiau doar 1/3 din numarul total de agresori. Crima provine din conditii organice, fiind un fenomen biologic si astfel, crima este in sange, este congenitala. Criminalul se naste criminal;

criminalii bolnavi – adica idiotii, imbecilii, paranoicii, melancolicii si cei afectati de paralizie generala, alcoolicii, epilepticii sau istericii;

criminoloizii – o clasa larga, fara caracteristici fizice speciale, care nu sunt afectati de boli mintale, dar al caror system emotional si mental conduce, sub anumite circumstante, la comportamentele criminale.

Lombroso sustinea ca intre nebuni si criminali nu ar fi diferenta de calitate, ci numai de intensitate si, desi amandoi sunt atavici, criminalul are mai multe anomalii.

Lombroso este teoreticianul cel mai reprezentativ care a facut din idea tipului fizic criminal o cauza a crimei. Teoria sustinea ca, in esenta, caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de baza ai degenerarii si inadaptarii.

Teoria evolutionista a timpului a indicat atavismul ca pe o forma incipienta a vietii animale. Cu alte cuvinte, criminalul semana cu stramosii sai, carora le-a pastrat caracteristicile fizice.

O incercare interesanta de a raporta comportamentul criminal la caracteristiciel fizice sunt asa-numitele teorii ale tipurilor de corp.

Sustinatorii acestor teorii sunt de parere ca exista un grad mare de interdependenta intre tipul corpului uman si tipul mental sau temperamental. Acest lucru il increase intr-o anumita masura si Lombroso insa el s-a limitat in a gasi relatii intre caracteristicile fizice si bolile mentale.

Cel mai cunoscut theoretician al acestei teorii este ERNST KRETSCHMER – acesta a identificat 4 tipuri de corpuri:

tipul astenic – inalt si slab;

tipul atletic – tipul cu o musculature bine dezvoltata;

tipul pyknic – scund si gras;

tipul dysplastic – amestecat, metis.

In lucrarea sa “Tipurile constitutionale si crima” se afirma ca exista o preponderenta a tipului atletic, indeosebi la faptele comise cu violenta. Despre tipul astenic, acesta este predispus la savarsirea de furturi marunte iar despre indivizii care apartin tipului pyknic ca au tendinte spre depresiun I nervoase. Tipul dysplastic are tendinte spre agresiune impotriva decentei si moralitatii si ca acest tip de individ paote fi amestecat si in comiterea unor fapte violente.

William Sheldon – in cartea sa despre tinerii delicventi, aduce o imbunatatire metodologica si anume tipurile de baza ale caracteristicilor fizice si temperamentale sunt urmatoarele:

ENDOMORFIC – dezvoltare relative mare a viscerelor, tendinta d eingrasare, rotunjimim domoale in diferite parti ale corpului, extremitati scurte si subtiri, oase mici, piele neteda si catifelata. Ca si temperament este VISCEROTONIC – relaxare generala a corpului, persoana confortabila, iubeste luxul, un rafinat, dar in esenta un extrovertit;

MEZOMORFIC – predominare relative mare a muschiilor, oaselor si organelor motorii ale corpului, trup mare, piept puternic, maini mari si incheieturi puternice. Ca temperament este SOMATOTONIC – persoana acvtiva, dinamica, merge, vorbeste si gesticuleaza convingator, se comporta agresiv;

ECTOMORFIC – dominanta relative a pielii si a lpilozitatii, a sistemului nervos; corp fragil si delicat, oase mici si delicate, umeri ingusti, fata mica, nas bine conturat, par fin, corp cu masa relative mica si cu o mare suprafata. Ca temperament avem CEREBROTONIC – un introvertit, sufera de afectiuni functionale, alergii, sensibilitati ale pielii, oboseala cronica, insomnie, sensibil la zgomot si la distractii, se fereste de aglomeratii.

Sheldon vorbeste despre delicventa biologica, delicventa mentala si criminalitatea primara nu ca aspecte ale unui comportament ce apartine unui criminal, ci ca factori de masurat, atunci cand avem in atentie un comportament observat al unui individ caruia se presupune ca i-ar apartine.

Teoriile privind factorii biologici si comportamentul criminal.

Teoriile biologice timpurii apreciau ca structura determina functia, ceea c ear insemna ca indivizii se comporta atfel unii fata de altii, fiindca fundamental ei sunt diferiti din punct de vedere al structurii. Din contra, teriile biologice moderne prezinta argumente conform carora factorii biologici se dezvolta asemeni unui individ care va avea un comportament criminal pe care nu il poate explica nici individual respective, dar care ar putea fi urmarea interactiunii dintre biologia acelei personae si mediul in care se dezvolta. Aceste teorii se pot explica mai repede ca fiind teorii bio-sociale.

Inca din antichitate s-a incercat explicarea fenomenului uman plecand de la idée ereditatii, aratandu-se deseori ca tinerii se asemanau cu parintii lor in multe privinte: maniere, aspect fizic, dispozitie, etc.

Teoriile privind studiul gemeniilor – trebuie sa facem precizarea ca in genetica exista o clara distinctie intre gemenii identici si gemenii frati. Gemenii identici provin dintr-un singur ovul fertilizat si in consecinta au o ereditare identical. Gemenii frati sunt produsul a doua ovule simultan fertilizate de doi spermatozoizi, avand aceeasi relatie ca infratirea normala. Astfel, gemenii identici nu au acelasi comportament care ar putea fi atribuit gemenilor frati.

Plecand din acest punt multi cercetatori au incercat sa determine rolul ereditatii in criminalitate.

JOHANNES LANGE publica in anul 1921 un studiu ce avea sa faca faima in epoca, intitulat “Crima ca destin”. El a gasit 23 de perechi de gemeni identici si a stabilit ca atunci cand unul a inregistrat o incarcerare in 77% din cazuri si fratii lor au suportat o pedeapsa identica, in timp ce la 17 perechi de gemeni frati, cand unul a fost inchis, celalalt a suportat o incarcerare identica doar in 12% din cazuri. Grupul de control a fost extins la 214 perechi de frati normali si de varste apropiate in care unul din frati a fost condamnat si s-a stabilit ca doar in 8% din cazuri si celalalt frate a inregistrat o incarcerare.

Teoriile privind dezechilibrul biochimic – implicatiile echilibrului si dezechilibrului hormonal au patruns profound in limbajul biologiei si fiziologiei umane, efectele sale facand obiectul mai nultor studii. Astfel una din primele lucrari apartinand lui Louis Berman, prezinta chimia corpului uman si dezechilibrul hormonal ca 2 concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se bazeaza pe biochimie.

Ideea de baza era ca tulburarile emotionale crescande, datorate dezechilibrului hormonal, creeaza ocazii propice pentru producerea crimei.

Desi apelarea la factorii biologici s-a facut din convingerea ca acestia reprezinta cauzele producerii fenomenului criminal, se poate spune, cu bunavointa, ca prezenta acestora poate spori predispozitia, dar nu determina in mod absolut ca un individ poate avea un comportament criminal. Acesti factori pot sa genereze comportamente criminale atunci cand actioneaza impreuna cu factori psihologici si sociali.

In contextul abordarii multifactoriale, teoriile biologice ale comportamentului criminal pot fi judecate in masura in care diferentele biologice intre criminal si non criminal sunt si demonstrabile.


Teorii raportate la inteligenta si influenta acesteia asupra criminalitatii


Aceastea sunt teoriile care au pus cel mai des in centrul explicarii comportamentului criminal inteligenta.

Diferentele individuale care ar putea sa apara in urma unor comparari au facut ca observatiile psigologiilor si criminologiilor sa fie axate in principal pe aceste comportamente, in anumite imprejurari si datorita unor anumite conditii. Modul de a reactiona la un eveniment sau altul, capacitatea de memorare, de completare sau d eintelegere a propozitiilor, de memorare a imaginilor, de a recunoaste intelesul cuvintelor si de a face calcule aritmetice in gand, au fost incercari care ar fi putut sa determine masurarea diferentelor dintre criminali si omul obisnuit.

ALFRED BINET a fost psihologul francez care a scos testarea inteligentei in afara laboratorului si a aplicat-o in explicarea unor rezultate slabe la invatatura pe care le prezentau scolile din Paris. A incercat sa gaseasca o explicatie stiintifica a inteligentei, mai ales plecand de la capacitatea native pe care o are individual si mai putin ca un comportament invatat. La inceput a incercat sa masoare inteligenta prin masurarea volumului cranian. Si-a dat seama ca aceasta metoda nu ii aduce nici un beneficiu, rezultat, a abandonat-o si a abordat problema din punct de vedere practice. Binet a pus la un loc un mare numar de sarcini usoare legate de viata de zi cu zi, care nu implicau rationamente dificile. Apoi, le-a asezat intr-o ordine crescatoare a dificultatii acestora, astfel incat prima sarcina putea fi rezolvata si de un copil mai mic, in timp ce ultima putea fi realizata numai de un adult. In aceasta incercare a avut si sprijinul dr. Theodore Simon, doctorul scolilor speciale din Paris. Rezultatul primei lor colaborari a aparut in anul 1905 si s-a materializat intr-o lucrare intitulata “Scala Binet-Simon a inteligentei”. Aceasta scala a fost revizuita in anul 1906 cand a fost adaugat si conceptul “varstei mentale”. In aceasta etapa Binet s-a decis sa asocieze un nivel de varsta fiecarei sarcini a testului. De ex. copilul de 9 ani trebuie sa realizeze sarcini gradate pentru varsta de 9 ani si nu pe cele pentru copilul care are 10 ani sau peste.

Nivelul varstei celor mai grele sarcini pe care copilul le-ar rezolva ar fi trebuit sa descrie varsta mentala a acestuia care, apoi, urma a fi comparata cu varsta propriu-zisa.



In anul 1912 psihologul STERN W. a sugerat ca varsta mentala sa fie impartita la varsta propriu-zisa, iar rezultatul sa fie inmultit cu 100. Ceea ce urma sa se obtina avea sa fie numit “coeficientul de inteligenta” sau I.Q.

S-a pus intrebarea daca testul I.Q. masoara inteligenta sau masoara alti asemenea factori, cum ar fi realizarea academica sau testul desteptaciunii? De fapt, intrebarea de baza pornea de la relatia IQ-saracie-crima si daca se bazeaza pe diferente genetice? In anul 1969 ARTHUR JENSEN, a publicat un articol in care a asustinut ca testele IQ sunt importante pentru obtinerea unor performante in societatile industriale ale Vestului si ca 80% dintre diferentele individuale ale acestui scor sunt mai degraba determinate de diferentele genetice decat de mediu.

Este clar ca, daca se face o asociere intre criminalitate si rezultatele oferite de IQ, aceasta trece sau este in stransa corelare cu delicventa juvenila. Este necesar de explicat de ce personae cu un IQ scazut devin delincventi mai des decat aceia cu un coeficient mai mare.

Ceea ce se poate afirma in momentul de fata este ca testele IQ au functionat, inca de la aparitia lor, ca un fel de prezicator sigur al delicventei.

Cu siguranta, criminalii adulti nu sunt retardati mintal cu severitate, ci ei sunt personae cu capacitate mintale diminuate.

Unii criminali adulti au fara indoiala, IQ-uri scazute, dar a motive crima in general datorita acestui fapt, este o aventura.

Daca luam in calcul criminalitatea gulerelor albe, crima organizata si crima politica, fiecare in parte presupune o considerabila abilitate intelectuala. Deci, trebuie sa cautam alti factori pentru o explicare generala a criminalitatii.



Teoriile privind personalitatea criminalului


Teoriile psihiatrice si psihologice pleaca, de asemenea, in explicarea comportamentului criminal, de la factorii biologici si situationali.

Psihiatria, ca stiinta, a venit si a imbunatatit metodele medicale in tratarea problemelor de baza ale bolilor mintale. Pythagoras a indentificat creierul ca fiind organul mintii si a precizat ca bolile mintale sunt disfunctiuni ale acestui organ.

Sigmund Freud este acela care dezvolta conceptele stiintei psihologiei in legatura cu persoanele bolnave.

Subconstientul, ca un concept central al psihanalizei, si-a facut aparitia ca subiect de interes inainte de Freud. Conceptul de subconstient a fost dezvoltat de VON HARTMAN (1824-1906) si a fost detaliat de MORTON PRINCE (1854-1929) in cateva studii nonfreudiene ale fenomenului de dsisociere sau impartire a personalitatii.

Psihanaliza este o stiinta recenta, asociata cu viata si munca lui Freud si a unor elevi de-ai sai precum ALFRED ADLER, CARL YUNG, WILHEM STEKEL.

Freud si-a insusit ideea de subconstient asa cum a fost folosita si de psihiatri dinaintea lui, argumentand ca experientele traumatice din copilarie, care si-au lasat amprentele asupra individului, pot sa argumenteze comportamentul, chiar si atunci cand acesta nu a constientizat acele fapte. Pentru a trata aceste probleme Freud a inventat psihanaliza. In acest sens pacientul se relaxa complet si vorbea despre orice ii venea in minte. Ideea era aceea a liberei asocieri. Astfel, individual era capabil sa reconstruiasca evenimentele petrecute cu mai mult timp in urma sis a le aduca in constient.

Teoria sustinea, ca daca pacientul devenea constient de aceste evenimente, ele isi pierdeau din puterea lor subconstienta, iar pacientul castiga un grad mai mare de control al constientului si al libertatii.

Freud isi va revizui conceptiile sale despre subconstient. El redefineste constientul ca EU (ego) si imparte sunconstientul in SINE (ID) si SUPER EU (SUPEREGO).

“SINE” a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de miscari biologice si psihologice, adica acei stimuli si impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libido-ul, intreaga forta a energiei sexuale a individului, ca o “dorinta de viata”, difuza si tenace, regasita la toate animalele.

Sinele este in permanenta inconstient si raspunde numai la ceea ce Freud a numit “principiul placerii” – daca te simti bine, fa-o.

Supereul’’, prin contrast este acea forta constienta si autocritica, care evidentiaza cerintele ce te opresc sa faci ceea ce iti place, din motive ce tin de experienta sociala individuala. Supereul poate contine elemente constiente sub forma codurilor etice si morale, dar este incopnstient in operarea sa.

Supereul apare odata cu primele mari experiente ale copilului, de dragoste si atasament fata de parintii lui. Copilul le experimenteaza ca judecati si, in final, din suma valorilor lor, ia nastere ego-ul ideal, ceea ce inseamna o conceptie ideala a ceea ce copilul ar trebui sa fie.

Ceea ce Freud numea EUL este personalitatea constienta care este orientate catre lumea reala in care persoana traieste si incearca sa mediteze intre cererile SINELUI si prohibitiile SUPEREULUI.

Teza lui Abrahamsen – de la Universitatea din Columbia. Teza pe care a imbratisat-o este afirmatia ca explicatia conduitei umane trebuie cautata in conflictele biosexuale, cu care omul se loveste de timpuriu, in copilarie. Se sustine ca orice conduita delictuoasa, criminala, este o manifestare directa sau indirecta a agresiunii, iar aceasta agresiune la randul sau poate fi expresia instinctelor sexuale sau a altor instincte. De capacitatea omului de a controla aceasta agresiune, adica de gradul de dezvoltare a supereului, depinde conduita delictuoasa sau nondelictuoasa a individului.

“In general putem spune ca, cauzele conduitei delictuoase la copil, pot fi depistate de parintii sai, in special in atitudinea afectiva a mamei sale fata de manifestarile instinctive timpurii ale copilului.”

Dupa Abrahamsen conditiile familiale sunt cauza principala care genereaza criminalitatea. Pe ultimul plan se situeaza factorii economici si sociali care pot influenta familia si pune pe prim plan caracteristica ei afectiva.

Abrahamsen trateaza criminalitatea ca pe un fenomen psihologic, generat de cause pur psihologice. De acest mod este legata si conceptia sa referitoare la “delicventul potential”.

Pentru ca un infractor potential sa devina intr-adevar infractor sunt necesare inca 2 conditii: o situatie corespunzatoare in mediul inconjurator (el o numeste “de moment”) si slabirea rezistentei, a controlului din partea supereu-lui.

Abrahamsen considera criminalitatea ca o varietate de boala psihica. Tulburarea in copilarie a dezvoltarii affective normale, genereaza criminalitatea si/sau tulburarile psihice si manifestarile psihologice anormale. Se considera ca, criminalitatea trebuie sa fie considerate ca un aspect al conduitei omului care este echivalent cu nevroza, psihoza, tulburarile psihosomatice, etc. Toti ctriminalii pun in evidenta patologia psihica a emotiilor, a caracterului sau a intelectului lor si de acceea A ajunge la concluzia ca ”un delicvent normal este un mit”.

Cercetari folosind testele de personalitate – au fost dezvoltate in paralel cu testele de inteligenta. Criminalii au fost testati pentru a stabili daca trasaturile lor de personalitate difera de cele ale nondelicventilor sau criminalilor.

In anul 1950, SCHNESSLER si CRESSEY au publicat rezultatele rezultatele de ansamblu ale unor studii facute in SUA, pe o perioada de 25 de ani, unde compararile intre delicventi si nondelicventi erau facute in baza rezultatelor obtinute la testele de personalitate.

Teoria psiho-fiziologica a lui De Greef acesta a fost punctul de legatura intre teoria constitutionalista si aceea care da o importanta deosebita starii psihologice a delicventului. El a fost influentat puternic de psihanaliza. Elementele esentiale ale ideilor sale sunt:

psihiatria pura nu este suficienta pentru a rezolva problemele criminologice, deoarece criminaliii nu sunt in general alienate sau anormali mintali;

la fiecare individ exista un anumit numar de functiuni incoruptibile, lipsa de discernamant, indiferenta la bine si la rau. Aceste functiuni incoruptibile sunt legate de idea subcorticala, adica de impulsul pur si automat care nu poate fi impiedicat de nimeni si functioneaza in noi atunci cand protectia existentei este in joc;

omul are posibilitatea sa construiasca un system de valori care paralizeaza, mai mult sau mai putin functiiile incoruptibile, in timp ce acestea conduc in mod normal la actul criminal si care construiesc impotriva lor o bariera, mai mult sau mai putin solida;

essential pentru un criminolog este sa inteleaga evolutia parcursa de infractor, cae care l-a condus progresiv la crima, fie cu privire la victima, fie cu privire la societate si valorile sale;

trebuie sa avem in vedere situatiile in care individul comite crima, cu atat mai mult cu cat el este intr-o mare masura instrumental de care se foloseste partea inconstienta a lui insusi, intrucat constientul cauta sa realizeze in orice moment, cel mai bun echilibru posibil.


Teoriile comportamentului criminal - ca un comportament normal invatat


Vom discuta despre acele momente care il instruiesc pe individ cum sa isi aleaga oportunitatea pentru a comite fapta ilegala.

Teoriile care sustin acest lucru argumenteaza ca invatarea modului in care trebuie sa valorifici o oportunitate ilegala implica procese mai ample care ioncep cu insusirea modului de a valorifica oportunitatile legale.

Aceste teorii descriu comportamentul criminal ca pe un comportament invatat mai dinainte, ca pe un comportament “normal invatat”, care se realizeaza in cadrul unor grupuri printr-un sistem de comunicare cu alte persoane.

Teoriile comportamentului normal invata sustin ca modul de instruire este cel obisnuit. Invatarea este subsumata unor obiceiuri si cunostinte care se dezvolta ca rezultat al experientelor individului odata cu intrarea si acomodarea la mediul inconjurator.

Invatarea prin asociere este una dintre cele mai vechi teorii, Aristotel sustinand ca toatre cunostintele pe care le are omul sunt accumulate ca urmare a experientelor prin care a trecut si in nici un caz aceste cunostinte nu ar putea a vea o origine native sau instinctive.

Aristotel a formulat 4 legi ale asocierii unde a descries relatiile care iau nastere in cadrul acestui process:

legea similaritatii;

legea succesiuniii in timp;

legea constrastului;

legea coexistentei in spatiu.

Exista trei cai de baza prin care indivizii invata prin asociere pe care le prezentam in continuare:

CONDITIONAREA CLASICA – asa cum a fost descrisa initial de Pavlov consta in aceea ca anumiti stimuli produc un anumit raspuns, fara ca anterior sa se fi facut vreun antrenament cu organismul. De ex un caine va saliva cand I se arata o bucata de carne. Pavlov i-a dat carne cainelui timp de cateva zile, insotind acest lucru de sunetul u ui clopotel, care in speta constituia un stimul extern. Dupa cateva zile a constatat ca era sufficient doar sunetul clopotelului pentru ca animalul sa saliveze intens. S-a demonstrate deci ca comportamentul poate fi invatat prin asociere.

CONDITIONAREA OPERANTA – reprezinta situatia in care organismul este active si invata sa obtina ceea ce doreste de la mediul inconjurator. Ideea a fost lansata de SCHINNER si este acum teoria dominanta despre invatare in stiinta psihologiei.

Consta in aceea ca pentru a impune anumite comportamente se foloseste sistemul pedepselor si al recompenselor. De ex: un soarece poate fi invata sa apese pe un buton prin recompensarea unui astfel de comportament cu o bucatica de carne sau poate fi pedepsit cu un soc electric daca nu apasa butonul correct. Soarecele invata sa opereze in mediul sau prin asocierea recompenselor si a pedepselor cu propriile sale comportamente.

MODELAREA SAU INVATAMANTUL SOCIALeste o alta cale de baza; conform ei comportamentul poate fi impus nu doar prin recompense si pedepse, ci si prin asteptari si aspiratii, care pot fi invatate prin ceea ce se intampla altor oameni.

Albert Bandura afirma in acest sens ca “virtual, pot aparea toate fenomenele de invatare ce rezulta din experientele directe, cat si prin observarea comportamentului la alte persoane si a consecintelor acestuia.”

TEORIA ASOCIERII DIFERENTIATE - parintele acestei teorii EDWIN SUTHERLAND, 1883-1950, s-a nascut in Nebraska.

Teoria sa va fi dezvoltata in lucrarea “Delicventa intelectuala”; ideile principale sunt:

comportamentul criminal este invatat;

comportamentul criminal este invatat in interactiunea cu alte personae in procesul comunicarii;

partea cea mai importanta a invatarii comportamentului criminal apare in grupurile personale intime;

cand se desfasoara procesul de invatare a comportamentului criminal, acesta include tehnicile de comitere a crimei si directia specifica a motivelor, impulsurilor, rationamentelor si atitudinilor;

directiile specifice ale motivelor si impulsurilor sunt invatate din continutul legilor, care sunt favorabile sau nefavorabile. Se poate intampla ca in societate un individ sa fie inconjurat de personae care definesc legea ca pe o regula ce trebuie respectata, sau poate fi inconjurat de personae care definesc legea ca pe ceva ce poate fi violat;

o persoana devine infractor din cauza unui exces de definitii favorabile violarii legii in detrimentul definitilor nefavorabile unei actiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii diferentiate;

asocierile differentiate pot varia in frecventa, durata, prioritate si intensitate;

procesul invatarii comportamentului criminal, prin asociere cu sabloanele criminale si anticriminale, implica toate mecanismele care sunt angrenate in orice alt process de invatare;

desi comportamentul criminal este o expresie a nevoilor generale si a valorilor totusi el nu este explicat de aceste nevoi si valori, deoarece comportamentul noncriminal este o expresie a acelorasi valori si nevoi. De ex: hotii fura pentru a castiga bani, dar pentru acelasi scop muncitorii coinstiti muncesc.

Elementele de baza ale teoriei:

I.              se identifica in cadrul primului element CONTINUTUL a ceea ce este invatat;

II.          al doilea element este PROCESUL prin care are loc invatarea, invatare care apare prin asocieri in cadrul grupurilor de personae mai apropiate intim.

TEORIA CONFLICTULUI DE CULTURA – conditiile sociale generale care au stat la baza asocierii diferentiate reprezinta un proces care de la o perioada la alta a cunoscut completari. In societate conform acestei conventii grupuri diferite au idei diferite despre modul cel mai potrivit de a te compromite. Pentru descrie conflictul de cultura se foloseste termenul de dezorganizare sociala, termen preluat din teoriile sociologice, ulterior inlocuit cu termenul de oraganizare sociala diferentiata.

TEORIILE CULTURALE SI SUBCULTURALE – Teoria lui Sutherland emite ipoteza ca ideiile sunt cauzele principale ale comportamentului criminal. Teoriile culturale si subculturale preiau si dezvolta acesta ipoteza. Walter Miller a emis o teorie culturala pe care a incercat sa o incadreze in explicarea delincventei de grupa. O clasa joasa are o cultura separata si identificabila care se distinge de cultura clasei de mijloc. Aceasta cultura a clasei de jos conform teroriei lui Miller reprezinta un mijloc generator al delincventei de grup. O alta varianta a curentului culturalist o reprezinta teoria lui Albert Cohen referitoare la subculturile delincvente. Astfel, infractionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie un protest impotriva normelor culturale dominante in SUA. Deoarece conditiile sociale nu le permit sa obtina un suces social legitim acesti tineri presimt o puternica stare de frustare; delincventa este de fapt o functie a barierelor sociale si economice impuse grupurilor sociale sarace.

TEORIILE CONTROLULUI SI AUTOCONTROLULUI SOCIAL – cerecetarea criminological se va centra in acest caz pe respectarea normelor sociale. Pornind de la ideea ca toti oamenii sunt infractori nu se mai pune intrebarea care sunt cauzele criminalitatii dimpotriva intrebarea este care sunt motivele pentru care oamenii respecta normele sociale. Motivele identificate de teoreticieni sunt variate teama de pedeapsa – raspunsul clasic este un motiv indepartat pentru care oamenii onesti nu comit infractiuni. Teoria apartentei sociale si teoria autostapanirii, rezistentei la frustare incearca sa identifice motivele pentru care oamenii respecta normele sociale. Astfel, teoria apartentei sociale dezvoltata de criminologul american Travis Hirschi considera ca toti oamenii pot fi incalca legea penala, dar cei mai multi se tem ca un comportament ilicit ar putea conduce la o afectare ireparabila a relatiilor cu grupul si institutiile de care apartin. Legatura sociala care exist ail impiedica pe individ sa savarseasca fapte antisociale, legatura social ce include atasamentul, implicarea, credinta, respectul si acceptarea scopurilor conventionale ale societatii globale.

Teoria rezistentei la frustare incearca o explicatie psihologica si sociologica a delincventei, analizeaza structura interioara a individului care actioneaza ca un sistem de protectie in calea frustarii. Aceasta teorie a fost elaborata de Reckless.


CURENTUL INTERACTIONIST:CRIMINOLOGIA REACTIEI SOCIAL

Scoala sociologica a interactionismului simbolic este cea care va inspira in criminologie curentul interactionist. Acesta scoala fondata de George Herman Mead, Charles Horton Cooley si W.I. Thomas a pus bazele teoriilor cunoscute sub numele de “teoria etichetarii”, “teoria sigmatizarii”, “teoria reactiei sociale”, si “teoria interactionista”. Fondatorii acestei scoli sustin ca oamenii actioneaza in raport cu propria lor realitate, ca sensul valorilor si non-valorilor este invatat de catre oameni din modul in care ceilalti oameni reactioneaza la aceste valori atat din punct de vedere pozitiv cat si negativ si ca oamenii reexamnineaza si interpreteaza comportamentul lor propriu in raport de sensurile si simbolurile pe care le-au dobandit de alti oameni. Teoriile curentului interactionist au un fundament bazat pe:

notiunea de “rol” conform careia comportamentul individului in viata sociala corespunde unui rol social;

conceptul de interactiune – actul unui participant la reactia sociala reprezinta o reactie la un stimul declansat de un alt individ, iar acest act va reprezenta un nou stimul pentru urmatorul.

conceptul de personalitate – intercatiunea intre oameni este cea care va determina formarea in timp a personalitatii individului.

Adeptii curentului interactionist sunt de parere ca devianta constituie o categorie semantica prin intermediul careia anumiti indivizi sunt etichetati ca atare, diferenta constand in faptul ca unii indivizi sunt etichetati ca infractori si alti nu. H. Becker considera ca devianta este consecinta unei “etichete” aplicata individului si acesta afirma ca “deviant este acela caruia I s-a aplicat cu succes aceasta eticheta; comportamenul deviant este comportamentul oamenilor care au fost astfel etichetati”. Eticheta aplicata unui individ va avea repercursiuni importante pentru viitorul faptuitotului, afectandu-I acestuia raporturile de familie, munca, scoala si alte institutii cu care acesta relationeaza. Acestia se vor izola, se vor grupa dand nastere la relatii negative si se vor specializa in “ cariere infractionale”.


CRIMINOLOGIA “REACTIEI SOCIALE”

Adeptii teoriilor reactiei sociale William Chambliss, Richard Quinney, Austin Turk sunt de parere ca, criminalitatea este creata direct si nemijlocit de catre reactia sociala.

Criminologia “reactiei sociale” are in vedere lamurirea aspectelor legate de analiza normei penale, procesul de concepere si adoptare a legii penale si aplicarea acesteia, precum si consecintele acesteia asupra evolutiei sociale a individului.

Ralf Dahrendorf este de parere ca fiecare sistem social are la baza aplicarea corectiei de catre clasa care detine puterea asupra celorlalti indivizi. George Vold sustine ca, conflictul dintre diverse grupuri de interese pentru a obtine si pastra puterea este cel care determina criminalitatea.

William Chambliss si Robert Seidman au o pozitie bazata foarte mult pe rolul politicii in determinarea criminalitatii, astfel acestia sustin ca:

clasa sau grupul de conducere clasifica anumite activitati ca infractiuni in functie de interesul lor, dreptul penal avand drept functie supunerea prin violenta a clasei muncitoare de catre clasa care conduce;

infractionalitatea determina scaderea somajului, dar in acelasi apar noi locuri de munca pentru organele de control social, infractiunile deviaza atentia celor care sunt exploatati, acesteia fiind concentrati asupra problemelor pe care clasa din care provin le are;

comportamentul individului reflecta pozitia pe care acesta o are in clasa din care provine, infractionalitatea fiind diferita de la o societate la alta in raport de strucura economica si politica a societatii.


INTEGRAREA CULTURALA SI CRIMINALITATEA

D. Szabo este cel care a elaborate teoria integrarii culturale diferentiate considerand ca fiecare societate combina trei elemente si anume:

- structura sociala, respectiv distributia populatiei dupa varsta, sex, profesie, apartenta sociala, mobilitate;

- cultura, reprezentata de obiceiuri, valori, norme care orienteaza comportamentul oamenilor;

- personalitatea de baza, rezultatul procesului de socializare in determinarea profilului psihologic al individului; Aceste trei elemente se combina in jurul valorilor sociale.

Autorul acestei teorii considera ca fiecare tara are un grad de integrare sociala diferita, tipul de integrare culturala determinand structura si dinamica infractionalitatii. Tarii integrate in totalitate ar avea o criminalittae redusa, tarile partial integrate una ridicata, iar tarile neintegrate cultural o criminalitate excesiva.



CAUZALITATEA IN CRIMINOLOGIE. ANALIZA SISTEMICA


CLASIFICAREA FACTORILOR CRIMINOGENI: factori economici: industrializarea, somajul, nivelul de trai, factori demografici: urbanizarea, familia, religia, starea civila; impactul mijloacelor de informare in masa; discriminarea; specificul national;toxicomania; profesie; factori politici: razboiul, revolutia.

FACTORI ECONOMICI:

Economia unei tari determina comportamentul individului si implicit pe cel infractional.

INDUSTRIALIZAREA – ca factor economic poate avea si efecte negative, poate determina cresterea criminalitatii. Astfel, industrializarea ofera noi locuri de munca motivand indivizii care provin din mediu rural sa migreze catre mediu urban, diferit de cel din care provin si in consecinta acestia pot suferi un soc de neadaptare a personalitatii lor. Industrializarea inaltura prin specializarea sa actul individual de creatie al omului, echilibrul ecologic al zonei in care se desfasoara procesul de industrializare este afectat si acest aspect are repercursiuni asupra celor care muncesc prin creea unui stari de stress.

Ratele cele mai ridicate de violenta au fost identificate in ariile cu cea mai joasa stare economica. Aceasta constatare a fost determinate de un numar de factori specifici, in care sunt inclusi procentajul familiilor instarite, chiria medie si procentajul familiilor proprietare de locuinte. Tot aceste zone aveau de altfel sic ea mai ridicata rata a mortalitatii infantile, a cazurilor de tuberculoza si a bolnavilor.

SOMAJUL – reprezinta un factor criminogen datorita faptului ca individul este marcat de scaderea nivelului de trai, structura emotionala a acestuia devine instabila, familia este afectata, individul nu-si mai poate controla dorintele si in acest context este influentat sa comita infractiuni.

NIVELUL DE TRAI – impactul nivelului de trai asupra individului trebuie analizat atat din punct de vedere subiectiv cat si obiectiv. Saracia este cea care il poate determina pe individ sa comita infractiuni, dar in aceeasi masura dorinta de a avea un trai mai prosper conduce la savarsirea de infractiuni pentru realizarea acestui scop. Scaderea nivelului de trai este influentata de somaj, dar si de angajarea in mod limitat, sezonier, precum si de inflatie care determina diminuarea economiilor familiei.

CRIZELE ECONOMICE - infractionalitatea este ridicata in perioada crizelor economice intrucat omul nu mai are unde munci, nivelul salariului este scazut, el se simte neprotejat social fiind afectat si in consecinta recurge la comiterea de infractiuni.

FACTORI DEMOGRAFICI:

RATA NATALITATII – din punct de vedere infractional studiile in materie arata ca indivizii cu varsta cuprinsa intre 18-30 ani sunt predispusi la comiterea de infractiuni, varsta de 25 de ani reprezentand varsta critica de savarsirea infractiunilor. Cresterea ratei natalitatii determina cresterea infractionalitatii, in mod deosebit a infractionalitatii juvenile.

COMPOZITIA POPULATIEI – zonele cu rata cea mai ridicata de delicventa sunt acelea unde exista mari concentratii de imigranti si negri.

Shaw si Mc Kay au determinat in cadrul cercetarilor rolul factorilor rasiali si etnici in declansarea delicventei.

MOBILITATEA SOCIALA SI URBANIZAREA - migrarea indivizilor din mediul rural catre cel urban s-a accentuat in timp, mobilitatea de amploare a indivizilor a determinat schimbari in raporturile umane si si-a pus amprenta asupra dezoltarii personalitatii individului. Mobilitatea populatiei poate fi analizata din doua puncte de vedere, mobilitatea populatiei umane din plan geografic (mobilitate orizontala) si din plan social ori professional (mobilitate verticala). Mobilitatea geografica a condus la desfiintarea institutiilor sociale care existau, dar in acelasi timp a creat noi institutii in toate ramurile de activitate. In acest context familia este cea care a fost marcata, efectul reprezentandu-l cresterea ratei divorturilor, despartiri, abandon de familie, soclarizare prelungita a copiilor, casatorii premature, etc.

Viteza cu care in mediul urban au loc schimbari a determinat ca personalitatea individului sa suporte dereglari, conducand de multe ori la situatii de conflict. Astfel, au aparut indivizi care nu s-au putut adapta, care s-au instrainat si au devenit izolati in cele din urma comitand infractiuni datorita acestor starii de anxietate.

Mobilitatea sociala are rezultat negativ in momentul in care omul este nevoit ca urmare a falimentelor, crizelor economice sa-si schimbe locul de munca. Toate acestea au condus la cresterea criminalitatii.

FACTORI SOCIO-CULTURALI:

FAMILIA – celula de baza a societatii este cea care formeaza copilul si in interiorul careia acesta isi modeleaza si dezvolta personalitatea, invata sa respecte sau nu anumite valori.

D. Szabo citeaza lucrarea “Delincventa juvenila nerelevanta” a sotilor Glueck care constata ca, un numar important de copii delincventi si-au schimbat resedinta in timpul copilariei, sunt prost intretinuti din punct de vedere material si igenic, au parinti despartiti ori necasatoriti.

Familiile divortate sau despartite reprezinta un factor criminogen pentru copii care comit infractiuni, de asemenea copii care provin din parinti infractori sunt determinati de catre acestia sa nu respecte normele si valorile morale, acesti copii vor avea conduita pe care o vor vedea in familie. Participarea la pregatirea scolara isi pune si ea amprenta asupra individului care comite infrcatiuni, demonstrandu-se ca efectul instruirii scolare din punct de vedere cantitativ nu are un rezultat negative in plan infractional, insa din punct de vedere calitativ, nivelul de pregatire scolara poate avea ca rezultat savarsirea de infractiuni mai elevate.



RELIGIA – ca factor criminogen a determinat controverse, in sensul ca nu exista o pararea unanima pentru a fi considerata ca factor de influentare in comiterea infractiunii, din contra aceasta are un rol important in prevenirea si combaterea infractionalitatii. Totusi unii cercetatori au ajuns la concluzia ca anumite secte religioase recurg la infractiuni pentru a obtine avantaje materiale, iar in perioadele de criza economica si politica apar infractiuni cu substrat religios.

STAREA CIVILA – studiile effectuate cu privire la acest factor criminogen au aratat ca atat femeile cat si barbatii necasatoriti sunt predispusi sa comita infractiuni sexuale, iar cei casatoriti sunt predispusi la comiterea de infrcatiuni cu violenta determinate de conflictele dintre soti.

IMPACTUL MIJLOACELOR DE INFORMARE IN MASA – ca factor criminogen demonstreaza ca acesta are o influenta deosebita in comiterea de infractiuni intrucat micul sau marele ecran reprezinta pentru individ modele de comportare, acesta percepand si interpretand mesajul din mass-media in raport de propriile nevoi, valori. Impactul deosebit al mass-mediei va avea repercusiuni in special asupra individului predispus la un comportament violent. Pornografia reprezinta si ea un factor de influenta mai ales asupra tinerilor.

DISCRIMINAREA – reprezinta un factor criminogen important exercitandu-se la toate nivelurile, clasa sociala, sex, apartenenta religioasa, grup etnic, instruire, participare la activitati sociale, emigrare prin refuzul de a accepta un grup social in raport de aspiratile sale.

SPECIFICUL NATIONAL – reprezinta sinteza nivelului de trai si de cultura a unui popor. Analizat individual acesta nu reprezinta un factor criminogen, insa corelat cu alti factori in ansamblu comiterii unei infractiunii trebuie luat in considerare.

TOXICOMANIA – ca factor criminogen cuprinde alcoolismul si consumul de droguri.

Consumul de droguri reprezinta un factor din ce in ce mai frecvent in comiterea infractiunilor, numerosi tineri comit infractiuni pe fondul consumului de droguri, de altfel chiar consumul de droguri constituie infractiune. Alcoolismul la fel ca si consumul de droguri produce tulburari mentale determinand un individ sa savarseasca infractiuni. In situatia unui alcoolism acut in forma usoara se comit infractiuni din neglijenta, neatentie, insa in forma grava individul este predispus la comiterea infractiunilor prin violenta. In situatia unui alcoolism cronic individual devine violent, pierzandu-si sensul eticii si moralei si predispus la savarsirea infractiunilor prin violenta.

PROFESIA – ca factor criminogen poate influenta comiterea de infractiuni legate de specializarea individului, un interes aparte reprezentand infractionalitatea “gulerelor albe”.

Sutherland in lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe”, aparuta in anul 1949 defineste aceasta infrationalitate ca fiind savarsita de catre persoane respectate in societate si care au un statut social ridicat, oameni de afaceri, personalitati politice, cadre superioare de conducere, etc.

Analizate din punct de vedere juridic aceste infractiuni nu difera foarte mult de cele savarsite de alti infractori, insa modalitatea de comitere a infractiuni este mai rafinata, acestia beneficiind datorita statutului social de o indulgenta la nivel general, reputatia lor nefiind alterata, personalitatea acestora fiind cea care determina savarsirea infractiunii.

Infractionalitatea “gulerelor albe” se concretizeaza prin specularea lacunelor legislative, interpretarea eronata a legii. Sutherland a atras atentia ca statisticile uzuale ale criminalitatii prezentau o imagine a populatiei criminale compusa din indivizi care apartineau paturilor joase ale societatii si care nu beneficiau de privilegii economice. Aceasta nu inseamna ca in ceea ce priveste criminalitatea claselor sociale superioare nu includem oameni de afaceri respectati, persoane politice. Sutherland sustinea ca cel mai frecvent criminalitatea gulerelor albe se produce prin prezentarea eronata a situatiei financiare a intreprinderilor, prin manipularea bursei si mituirea persoanelor publice in scopul de a asigura contracte avantajoase prin mita, deturnare de fonduri financiare, etc.

Infractorii cu “gulere albe” comit fapte care sunt definite de catre Sutherland ca fiind o “violare a legii penale de catre persoane cu statut socio-economic de inalta clasa in cadrul activitatii lor ocupationale”. Sutherland a prezentat argumente prin care a demonstrate ca acesti criminali cu gulere albe sunt relative imuni la condamnarea penala datorita puterii clasei din care provin de a influenta justitia in ceea ce priveste implementarea si aplicarea legii.

FACTORI POLITICI:

RAZBOIUL – in timpul razboiului civil se instaureaza haosul si anarhia, sistemul legislativ este ignorat complet, dezordinea generala determinand numerosi indivizi sa comita infractiuni, chiar persoane respectabile find predispuse la comiterea infractiunilor.

REVOLUTIA – reprezinta o criza politica in interiorul careia un grup doreste inlaturarea unui alt grup de la putere, cucerirea puterii politice si schimbarea ordinii in societate. Atat in timpul crizei, cat si ulterior infractionalitatea ia amploare, indivizii comitand numeroase infractiuni.



PERSONALITATEA INFRACTORULUI; SITUATIA PREINFRACTIONALA

MECANISMUL TRECERII LA ACT



C.Radulescu – Motru sustinea ca stiinta obiectiva a personalitatii pune originea personalitatii in structura psiho-sferei adica in structura vietii omenirii intregi, iar nu in individual omenesc izolat. Individul omenesc izolat desavarseste personalitatea; structura personalitatii insasi incepe cu omenirea.

Atitudinea dinamica ce caracterizeaza comportamentul uman este legata de modul de manifestare a personalitatii fiecarui individ. Insusirile native sunt diferite de la individ la individ si raspund unor necesitati a caror sursa este mediul social.

Societatea prin mijloacele procesului educativ-instructiv determina un anumit ideal de personalitate, cu functii primordiale care va urmari anumite aptitudini, insusiri, interese, motivatii, opinii, necesare atat pentru existenta individului cat si pentru viata sociala.

Personalitatea infractorului reprezinta o categorie psihologica complexa care cuprinde notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului.

Personalitatea infractorului este o notiune mult mai cuprinzatoare decat cea juridico-penala si include ansamblul trasaturilor, insusirilor si calitatilor persoanei care a comis o infractiune, exprimand in acelasi timp relatia dintre individualitatea launtrica si esenta sociala a infractorului. Cunoasterea acestor trasaturi in ansamblul lor poate clarifica cauzele manifestarii antisociale a individului, gradul de pericol social pe care il prezinta pentru societate si modalitatea de reinsertia sociala a individului.

Personalitatea este un concept operational de ordin descriptiv constituindu-se in rezultatul unui proces de adaptare a fiintei umane la lume, cu scop de conservare si dezvoltare.

Teoriile psihiatrice si psihologice pleaca in explicarea comportamentului criminal de la factorii biologici si situationali, incercand sa se argumenteze faptul ca comportamentul criminal isi are originea in principal in personalitatea criminalului, in biologia sau in situatia lui sociala.

Evident structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica. Adaptarea la lume si societate a omului cu scop de conservare si dezvoltare depinde intr-o masura considerabila de factorul biologic a individului care vine in completarea factorului psihologic. Rezulta in mod clar legatura dintre biotip si componentele personalitatii, aptitudinile, temperamentul si caracterul.

Aptitudinile sunt sisteme operationale stabilizate, superior dezvoltate si de mare eficienta; aptitudinile de baza sunt mostenite iar cele superioare sunt dobandite in procesul invatarii si perfectionarii individuale.

Temperamentul exprima gradele de activare a energiei biopsihice; componenta comportamentala poate fi consideerat ca element explicativ in etiologia crimei. Modul de manifestare concreta a temperamentului depinde de masura in care el este reglat si stapanit de caracter.

Caracterul reprezinta un ansamblu de insusiri care se manifesta in timp , constant si durabil in faptele de conduita ale individului.

Personalitatea umana nu este doar consecinta ereditatii, interactiunile dintre individ si mediu se rasfrang aupra componentelor personalitatii.

Individul isi modeleaza personalitatea in timpul procesului de invatare si interiorizare a complexului socio-cultural pe care il promoveaza societatea. Socializarea va defini si forma un tip de personalitate unic si original, durabil si predictibil, un ansamblu de atitudini, actiuni si opinii care sunt compatibile cu modelul cultural si social al societatii respective. Personalitatea umana este produsul timpului in care individul traieste, timp ce se reflecta la nivelul constiintei, actionand constructiv sau distructiv asupra sa.

Din punct de vedere criminologic cea mai importanta componenta a personalitatii umane este caracterul care odata descifrat si valorificat poate avea un rol special in prevenirea si combaterea fenomenului infractional dar si in tratamentul si resocializarea infractorilor.

Pe toata durata procesului de maturizare biologica si sociala individul isi formeaza propria personalitate, socializarea avand un impact pozitiv sau negativ ca urmare a existentei unui ansamblu de factori sociali care determina sau favorizeaza orientarea antisociala a personalitatii.

Dezorganizarea sociala, conditiile economice precare, conflictele culturale sunt elemente cu un impact major asupra criminalitatii ca si fenomen social.

Personalitatea comportamentului antisocial se formeaza in aceleasi sfere ale vietii sociale: familie, scoala, etc. ca si personalitatea non-delicventa. Ceea ce face diferenta dintre cele doua tipuri de personalitate este continutul informatiei primare si valoarea acordata acesteia.

Atunci cand informatia primita este perturbanta individul este impiedicat in a asimila sistemul de valori si norme promovat de societate, valorile reale sunt estompate si falsificate, antivalorile primand in aceasta situatie.

Atunci cand subiectul este tanar informatia perturbatoare va modifica structura personalitatii, in special la nivelul caracterului, fapt ce se va reflecta in acte minore de conduita care cu timpul degenereaza in acte infractionale.

Orientarea antisociala a personalitatii nu se formeaza dintr-o data; este un proces de durata pe parcursul caruia individual inmagazineaza informatii, asimiland cu precadere informatii perturbatoare care provin din mediul social, ceea ce il impiedica pe individ sa asimileze sistemul de norme si valori promovate de societate.

Puterea de modelare a personalitatii individului de catre o informatie perturbanta este in relatie directa cu trasaturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trasaturi negative de character este mai sensibil la informatiile perturbante, in timp determinand orinetarea antisociala a acestuia .

Asupra formarii personalitatii individului stiinta criminologiei se indreapta in special asupra familiei, scolii si locului de munca.

Individul ia cunostiinta inca de la nastere cu lumea inconjuratoare, va dezvolta progresiv raporturile sale familiare apoi scolare si profesionale.

Rolul familiei in structura sociala permite indeplinirea a doua functii sociale:

socializarea primara a copiilor pentru a deveni membrii ai societatii;

stabilizarea personalitatii adultilor;

Socializarea primara cuprinde aspecte legate asimilarea valorilor si normelor sociale prin intermediul contactelor sociale primare si experienta de viata a copilului, iar stabilizarea personalitatii adultului presupune trecerea de la socializarea primara la socializarea continua in cadrul relational determinat de pozitia sociala.

Climatul conjugal, calitatea relatiilor dintre soti pe de o parte si dintre copil si cuplu parintesc au o importanta deosebita in formarea personalitatii copilului. Modelul comportamental al parintilor influenteaza fara indoiala personalitatea copilului.

Un rol important in cadrul relatiei parinte-copil il constituie educatia sau stilul educativ. Atunci cand acest stil este intelingent, rational, echilibrat, care se bazeaza pe o cunoastere a vietii copilului de catre parinte sip e transmiterea unei imagini exacte asupra realitatii ce-l inconjoara reprezinta o premise fundamentala pentru formarea unei personalitati armonioase.

Cercetarile au demonstrate ca majoritatea minorilor delincventi provin din medii familiale in care educatia este caracterizata prin indiferenta sau autoritate.

Aceleasi consecinte vor aparea si in cazul unui stil educativ permisiv excesiv de tolerant.

Este unanim acceptat faptul ca individul pentru a se forma trebuie sa plece din familie si sa se adapteze lumii exterioare. In acest sens faza esentiala va fi trecerea prin mediul scolar, situatie in care copilul se gaseste pentru prima oara in fata unei autoritati si a unui grup de indivizi exteriori familiei.

Legatura dintre criminalitate si nivelul de instruire si educatie este extrem de importanta, persoanele cu un volum redus de cunostinte cu lipsuri educationale evidente care nu au o reprezentare exacta asupra valorilor si normelor sociale nu vor fi capabile sa discearna binele de rau, liciul de ilicit. O pregatire scolara precara, un nivel redus al cunostiintelor, un anturaj necorespunzator reprezinta cai sigure spre delincventa.

Cadrul profesional este acela in care procesul de socializarea a individului se finalizeaza.

Esecul ca si reusita profesionala intra in predispozitia psihica si psihologica avand un rol fundamental in netezirea personalitatii umane.

Un esec il poate dezechilibra pe individ, in timp ce o reusita il poate propulsa in randul indivizilor preocupati in consolidarea unei educatii sociale solide.

Enirco Ferri a fost unul dintre primii tereticieni care a evidentiat faptul ca mediul poate influenta intr-o foarte mare masura criminalitatea. Criminologia incearca sa indentifice formele si procedeele prin care mediul actioneaza asupra formarii personalitatii individului.

Din mediile care pot influenta criminalitatea enumeram mediul familial si scolar, mediul de lucru, de locuit, de viata curenta, bandele de adolescenti, etc.

Savarsirea unei fapte antisociale presupune atat existenta unui anumit tip de personalitate cat si a unei situatii concrete de viata intrucat actul infractional este raspunsul pe care individual orientat antisocial il da unei situatii determinate.



SITUATIA PREINFRACTIONALA


Situatia preinfractionala este constituita dintr-un ansamblu de circumstante exterioare personalitatii delincventului, circumstante care preced actul infractional. Exista doua elemente cheie ale situatiei preinfractionale si anume evenimentul care determina aparitia ideii infractionale in mintea delincventului si circumstantele in care actul antisocial este pregatit si executat.

Trebuie sa mentionam ca intre elementele situatiei preinfractionale victima ocupa un rol important in comiterea infractiunii.



MECANISMUL TRECERII LA ACT


Trecerea la savarsirea actului antisocial este situatia care diferentiaza infractorii de non infractori. Aceasta trecere reprezinta de fapt impactul dintre personalitatea individului si situatia concreta de viata in care este adus. Situatia de viata creeaza premise mai mult sau mai putin favorabile savarsirii infractiunii.

In momentul in care sunt intrunite aceste conditii individul este pus in ipostaza de a opta intre mai multe variante de comportament. In ipoteza in care situatia concreta de viata este favorabila savarsirii actului ilicit procesul de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a personalitatii.

Evident nu trebuie sa neglijam si aspectul infractiunilor savarsite din culpa spontan ori cu praeterintentie; evident acestea fac parte din exceptii dar constituie tot o expresie a unor personalitati orientate antisocial si caracterizate printr-un anumit grad de impulsivitate, agresivitate, neglijenta fata de valorile sociale care sunt ocrotite de legea penala.

Curt Bartol a facut urmatorul comentariu despre sociologii si psihologii care incercau sa identifice cauzele caracterului criminal: “Sociologii au cautat deseori solutii la situatii strict sociale, presupunand ca factorii sociali exercita o influenta covarsitoare asupra individului. De multe ori criminologii sociologi au tratat individual ca pe un el sau ea care avea capul gol si erau zvarliti intr-o parte sau alta de persoane sau evenimente. Pe de alta parte psihologii au cautat in general variabile evasive ale personalitatii, pentru a ignora variabilele situationale…Ce este mai important in activitatea de cercetare criminological – persoana sau sitautia? Raspunsul nu ne preocupa in mod crucial. De ce? Pentru ca depinde de persoana si de situatie. In anumite cazuri, personalitatea este detrimental major care face ca o persoana sa se implice sau nu intr-o activitate criminala, in timp ce in alte cazuri situatia ar putea exercita o influenta mai puternica. Ar trebui sa ne mutam focalizarea de la examinarea unei persoane independenta de situatie sau marginita de aceasta si sa analizam in loc interactiunile specifice dintre situatie, cunostintele persoanei si modelele de comportament”


EVOLUTIA MODELELOR DE REACTIE SOCIALA IMPOTRIVA CRIMINALITATII


Problema criminalitatii si a justitiei penale constituie o preocupare constanta a celor mai inalte foruri mondiale iar ONU a constituit in cadrul Consiliului Social si Economic o sectie pentru justitia penala si combaterea criminalitatii.

Politica penala aplicata este diferita d ela stat la stat avand in vedere specificul national, politic, economic, cultural, evolutia istorica, contextual regional cat si starea dinamica a fenomenului infractional.

Orice fapt vatamator pentru societate produce o anumita reactie in interiorul societatii impotriva acelui act. Aceasta reactie a cunoscut forme diferite de-a lungul timpului.

Sutherland si Cressey, criminologii care s-au ocupat si de aceste aspecte clasifica diferitele forme de reactie sociala impotriva criminalitatii in functie de pozitia pe care o ocupa intr-o ierarhie ce porneste de la reactia pur represiva. Autorii mentionati precizeaza faptul ca aceasta clasificare nu tine cont de o serie de aspecte legate de intrepadrunderea diferitelor forme de reactie sociala si de coabitarea lor in timp si spatiu.

MODELUL REPRESIV

Reactia sociala in momentul comiterii actului infractional a fost o lunga perioada de timp in totalitate represiva.

Cele mai vechi texte juridice confirma evolutia societatii umane in anumite zone geografice, constituind o forma superioara a unor cutume stravechi. Placutele de ceramica de la Esnunna ce apartin civilizatiei sumeriene sunt vechi de aproximativ 7 milenii. Normele juridice inscriptionate pe aceste placute scot in evidenta existenta atat a razbunarii private nelimitate cat si a unor forme incipiente ale razbunarii private limitate.

Tinanad cont de cele mai vechi cutume ale justitiei private, ofensa adusa unui individ se rasfrange in mod automat asupra clanului din care face parte. Intregul grup are responsabilitatea de a riposte. Reactia individului este nelimitata nefiind proportionala cu gravitatea faptei.

Avand in vedere efectul social concret al unei astfel de reactii, s-a impus limitarea razbunarii. Talionul si mai tarziu compozitia, s-au constituit intr-un progress juridic real.

Astfel razbunarea private limitata se va restrange de la nivelul grupului la nivelul faptuitorului. Razbunarea este echivalenta cu raul provocat si individualizata.

Justitia penala a primit un caracter sacerdotal si teocratic. Sub imperiul razbunarii divine, conducatorul militar si religios, ulterior judecatorul, avea posibilitatea de a impune aplicarea legii. In acesrt sens Codul regelui Hammurabi este un bun exemplu, cod ce a fost preluat de legislatia penala orientala.

Pe continentul European sistemul justitiei penale a fost marcat de evolutia civilizatiei antice in Grecia si in peninsula romana.

Legea penala greaca limiteaza puterea sacerdotala si face o distinctie clara intre delictele publice si cele private, iar justitia penala este conceputa ca o functie a suveranitatii statului.

Represiunea etatizata , ce constituie ultima forma a reactiei represive, are la baza intr-o prima perioada idea de expiatiune – orice a facut un rau trebuie la randul sau sa sufere un rau.

Ulterior Cesare Beccaria a adus in prim planul atentiei idea de utilitate sociala a pedepsei. In lucrarea sa “Dei delitti e delle pene” a sintetizat gandirea filozofica a secolului sau; autorul ataca arbitrariul si coruptia sistemului judiciar si penitenciar din epoca sa, pledand pentru tratament militar egal si pentru respectarea demnitatii fiintei umane.

Scoala clasica de drept penal se bazeaza pe “teoria liberului arbitru” plecand de la urmatoarele principii:

toti oamenii sunt egali in fata legii;

omul este o fiinta rationala iar conduita sa este o operatie controlata de ratiune;

traind sub imperiul liberului sau arbitru, omul trebuie sa suporte consecintele faptelor sale.

Scoala clasica de drept penal nu acorda o importanta sporita personalitatii infractorului, situatiei sale sociale si familliale. Infractorul este vazut ca o fiinta abstracta iar Franckisco Carara, reprezentant al scolii clasice afiram ca “crima nu este o actiune, ci o infractiune, ea nu este o entitate de fapt, ci o entitate juridical.”

Pedeapsa trebuie sa fie proportional cu gravitatea faptei, trebuie sa fie severa, certa, rapida si uniforma in scopul intimidarii individuale si collective.

Legea penala franceza din 1790, codul penal francez din 1810, codul penal german din 1871 si cel Italian din 1889 sunt fundamentate pe principiile scolii clasice de drept penal.

Conform opiniei lui Enrico Ferri, scoala clasica de drept penal a fundamentat ratiunea si a stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi, pedepsele au fost ponderate, garantiile procesuale legiferate, iar drepturile invinuitului respectate.

MODELUL PREVENTIV

A fost fundamentat de doctrina pozitivista, aparuta la sfarsitul secolului al XIX lea.

Enrico Ferri, jurist si sociolog, intemeietorul acestei doctrine, contesta virtutile sistemului represiv asa cum era conceput de scoala clasica.

Tezele principale ale scolii pozitive sunt:

in fata instantei va prima comportamentul infractional si nu actul incriminat;

pentru a intelege comportamentul infractorului trebuie relevata influenta factorilo ereditari si de mediu care i-au marcat evolutia;

infractorul traieste sub imperiul legilor naturale, este determinat de aceste legi si nu este intotdeauna liber sa aleaga;

trebuie a se inlatura imaginea clasica a omului rezonabil, stapan pe actele sale si liber sa aleaga intre bine si rau;

justitia trebuie sa individualizeze pedeapsa in functie de personalitatea infractorului si de conditiile concrete care au determinat producerea faptei antisociale.

Modelul propus de doctrina pozitivista constituie prima incercare de a preveni criminalitatea prin metode bazate pe cauzele stiintifice ale criminalitatii   sin u exclusiv pe metode punitive.

DOCTRINA APARARII SOCIALE

Acest nou curent considera ca finalitata dreptului penal este apararea sociala care se realizeaza atat prin prevenire cat si prin represiune.

Baza teoretica a cestei doctrine este explicata de Marc Ancel in lucrarea “Noua Aparare Sociala”, unde se critica insuficienta si ineficacitatea sistemului classic ce ignora realitatea infractionala.

Ideile fundamentale ale acestei doctrine sunt:

apararea sociala inseamn aprotectia societatii impotriva criminalitatii;

protectia se realizeaza prin masuri penale si extrapenale, aplicarea de metode curative si educative;

se Acorda prioritate preventiei crimei si tratamentului delicventului;

resocializarea se impune;

trebuie sa existe o cunoastere stiintifica a fenomenului infractional si a personallitatii infractorului.                

CRIMINOLOGIA PREVENTIVA

Prevenirea criminalitatii este considerata obiectivul principal al politicii penale.

Preventia criminalitatii inseamna in primul rand preintampinarea savarsirii pentru prima data a acelor actiuni sau incatiuni umane pe care societatea le considera vatamatoare pentru valorile morale si materiale pe care legea penala le protejeaza, pentru evolutia sa normala.

Stricto sensu preventia vizeaza acele actiuni sau inactiuni care prezinta un grad de pericol social sufficient de mare care sa determine o reactie prin mijloace de drept penal impotriva faptuitorului.

In sens larg, preventia se adreseaza tuturor comportamentelor deviante care pot conduce la savarsirea de fapte anti-sociale care sunt sanctionate de legea penala.

Astfel, obiectul preventiei este constituit dintr-un ansamblu de factori care determina sau favorizeaza savarsirea actului ilicit.

Tinand cont de gravitatea si rolul factorilor cauzali se poate alcatui strategia combaterii cauzelor fenomenului infractional. Preventia trebuie sa priveasca fenomenul in intregul sau, nu ca un sumum de infractiuni savarsite pe un anumit teritoriu si intr-un anumit timp ci ca pe un sistem de elemente care relationeaza, orientandu-se catre realizarea unor efecte specifice in conditii specifice.

Astfel, preventia criminalitatii este un obiectiv social permanent ce presupune aplicarea unui ansamblu de masuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ si juridic destinate sa preintampine savarsirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea si inlaturarea cauzelor fenomenului infractional. (Gh. Nistoreanu, Costica Paun, “Criminologie”)

De asemenea, preventia nu reprezinta numai preintampinarea savarsirii pentru prima data a unei infractiuni, ci vizeza componenta impiedicarii repetarii faptei penale de catre acelasi autor. In acest sens preventia se refera la masuri de resocializare si reintegrare sociala post – penala a persoanelor care au comis fapte penale si au fost condamnate.

MODELE DE PREVENIRE A CRTIMINALITATII

MODELUL CLASIC

Luand in considerare faptul ca pentru o lunga perioada de timp reactia sociala antiinfractionala a avut o consistenta represiva in totalitate, prima modalitate de a preintampina savarsirea actelor si faptelor reprobabile a constat in efectul de inhibare psihica al normei penale si al potentialei pedepse.



Problema prevenirii criminalitatii in acel timp a fost explicat de Platon, care a propus inlocuirea ideii retributive cu idea de utilitate sociala a pedepsei, deoarece scopul sanctionarii trebuie sa fie preventia generala prin forta exemplului si preventia speciala prin efectul intimidant al pedepsei.

“Acela care vrea sa pedepseasca … nu pedepseste din pricina faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca ceea ce s-a savarsit sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului, pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa lui sa-i infraneze pe ceilalati.” (Platon)

Deoarece modelul classic se bazeaza pe efectul intimidant al pedepsei preventia speciala se realizeaza prin impunerea unei pedepse mult mai aspre in cazul recidivistilor, in scopul neutralizarii acestora pe o perioada lunga de timp.

Ulterior, in perioada moderna, modelul classic a evoluat intr-o dubal directie si anume catre modelul social si catre modelul situational sau tehnologic.

In acest sens preventia nu se mai infaptuieste numai prin masuri de drept penal. Se pune accent pe educarea si instruirea cetatenilor, prezentarea efectelor negative a fenomenului infractional, informarea in masa asupra legislatiei in vigoare, etc.

MODELUL SOCIAL

Avand in vedere cresterea ratei criminalitatii pe plan mondial a determinat aparitia de noi strategii politice penale si juridice, orientarea catre aplicarea si utilizarea unor masuri cu character social anticipativ, implicarea comunitatii in mod essential in efortul de prevenire a criminalitatii.

Modelul social promovat abordeaza direct si frontal factorii criminogeni si incearca limitarea impactului acestora prin masuri de asistenta comunitara acordata persoanelor aflate in situatii de stress economic, social sau psihologic.

Preventia primara din cadrul acestui model social este definit ca fiind o preventie de baza care incearca sa anihileze aituatiile criminogene si radacinile criminalitatii.

Preventia trebuie sa se adreseze mai intai infractorilor potentiali, atat la nivel individual cat si al microgrupurilor.

La nivelul mediului familial se actioneaza prin nintermediuil masurilor comunitare si anume furnizarea de ajutor celor care il solicita si sunt intr-o nevoie reala economica, psihica, educarea si orientarea parintilor tineri, educarea prescolarilor proveniti din familii dezorganizate.

Scoala are rolul sau bine definit in formarea indivizilor. Ea trebuie sa furnizeze in mod constant informatii privind rolul si importanta valorilor sociale, a respectului fata de lege si morala, consecintele si implicatiile crimei, modalitatea in care functioneaza sistemul penal, evitarea comportamentului anti-social.

Angajarea in munca a tinerilor este esentiala in ceea ce priveste dezvoltarea acestora prin educatie sociala si asumarea responsabilitatiilor.

Lipsa sau pierderea locului de munca determina modificari serioase si afectarea personalitatii tinerilor, genereaza stari depressive,manifestari deviante si in final recurgerea la actul infractional.

Astfel, programele de preventie trebuie sa cuprinda si aceasta latura in sensul identificarii si crearii locurilor de munca, programe de organizare a timpului liber pentru cei care nu au un loc de munca, facilitate de tratament pentru cei cu probleme de sanatate, dependenta de droguri, alcool, etc.

Prevenirea secundara a acestui model se refera la adoptarea unei politici penale adecvate realitatilor sociale, politice, economice, culturale si punerea ei in practica.

Preventia secundara este o activitate care intra in totalitate in competenta organelor legislative si executive.

MODELUL SITUATIONAL

Acest tip de model are in vedere potentialele victime si punerea la indemana acestora diferite si variate modalitati in vederea reducerii riscului victimizarii.

Exista doua categorii principale de masuri de prevenire situationala si anume:

masuri de securitate care fac dificila savarsirea infractiunilor;

masuri care influenteaza costurile si beneficiile celor care savarsesc infractiuni.


CRIMINOLOGIA DE TRATAMENT. RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI


S-a sustinut ca stiinta criminologiei furnizeaza solutii de tratament a cauzelor si a conditiilor care favorizeaza fenomenul criminalitatii.

Criminologia de tratament a aparut in SUA, in primele decenii ale secolului XX si a fost fondata pe convingerea ca stiintele umane erau apte sa rezolve problemele criminalitatii daca le rezolvau in acelasi timp, pe acelea ale criminalilor.

Prin actiunile intreprinse se urmarea reformarea omului prin mijloace morale care sa fie reeducate si ajutat de un complex de masuri sociale si medicale.

Echipa care era instruita in acest sens trebuia sa modeleze subiectul astfel incat la finalul tratamentului individul in cauza sa aiba un nou tip de comportament apt sa se integreze social.

Au fost formate comisii din jurisiti, medici, pedagogi, profesori si asistenti social ice urmau sa desfasoare asemenea activitati la periferia marilor orase, in speranta ca procentul criminalitatii si in special recidiva vor fi prevenite, urmarind si eliminarea pericolului criminalizarii non-delincventilor.

Terminologia folosita era aceea de “clinic”, “tratament”, “a vindeca”, terminologie medical ace apartinea unui demers stiintific.

Argumentele invocate de catre criminologii americani se situeaza la limita dintre un current umanitarist sau moral si un current scientist. Curentul de gandire behaviorist American considera ca omul va fi conditionat de stimuli si isi va putea transmite genetic cunostiintele, facndu-se aplicatia “asa cum zici, asa sa te comporti”.

Rata criminalitatii nu este pe o linie descendenta, ci dimpotriva. Astfel, in mod natural s-a semnalat esecul acestei ideologii.

Comparandu-se grupurile de delincventi care au fost “tratati” si grupurile care nu au beneficiat de un astfel de tratament, in mabele cazuri nivelul recidivei a fost acelasi.

Martinson Robert afirma ca “in afara de un mic numar de exceptii izolate, eforturile realizate pentru reintegrarea delincvetnilor care au fost studiati pana in aceasta zi, nu au avut un effect considerabil pentru recidiva.”

Peter Lejins de la Institutul de Justitie Criminala din Maryland, in raportul pe care l-a prezentat spunea ca “criminologia sau geneza crimei exprima deziluzia fata de rezultatele obtinute prin tratament sau prin masurile de reeducare, ca baza de control a crimei.”

Criminologia de tratament isi propune cunoasterea cauzelor care genereaza criminalitatea pentru a se putea adopta masuri eficiente impotriva ei.

In acelasi timp criminologia de tratament si-a propus realizarea unei profilaxii criminale prin aplicarea unui tratament pluridisciplinar.

Reinsertia sociala a individului care a comis un act infractional este pe puncul de a comite o crima reprezinta o alta latura a criminologiei de tratament.

Teoreticienii criminologiei de tratament si-au propus studierea cauzelor care determina criminalitatea si in functie de aceste cause aplicarea si luarea de masuri eficiente.

In privinta activitatii de reeducare a persoanelor considerate “in pericol” si prevenirea recidivei, in doctrina criminologiei de tratament se sustine ca educarea si in special reeducarea individului trebuie sa inceapa devreme dar, pe de alta parte exista o indulgenta nelimitata pentru delincventii minori. Aceasta este o contradictie a sistemului care este subliniata de practica prin aspectul sau de profilaxie criminala.

In ceea ce priveste reintegrarea criminalilor, unii autori sustin ca pentru a lupta impotriva criminalitatii trebuie sa fie combatute in primul rand cauzele evidente si anume esecul scolar, lipsa formarii profesionale, somajul.

Inchisoarea trebuie sa fie locul unde delincventul va primi o educatie scolara si profesionala.

Cauzele esecului criminologiei de tratament tin fie de ideologie, fie de arsenal, fie de practica tratamentului. Este foarte important in a descifra geneza esecului criminologiei de tratament si a gasi solutiile inlaturarii sale.

Ca si concept resocializarea infractorului se constituie intr-un process educativ, reeducativ si de tratamen aplicat persoanelor condamnate penal prin care se urmareste reinsertia sociala a infractorilor, acceptarea normelor si valorilor proteguite de lege.

Resocializarea infractorului presupune si aplicarea unor metode terapeutice adecvate in vederea remodelarii personalitatii infractorului, ameliorarea tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor si modificarea atitudinilor in scopul readaptarii la mediul socio-cultural.                                                                                                         


TERORISM SI ANTITERORISM IN LUMEA CONTEMPORANA


Preocuparea cercetatorilor in vederea descifrarii cauzelor si conditiilor care favorizeaza fenomenul criminalitatii in domeniu terorismului a primit o dimensiune academica de un timp relative scurt iar studierea acestei probleme la nivel universitar este de o data foarte recenta.

Actele de extrema violenta indreptate impotriva societatii in care sunt implicate disidenti, oameni politici, membrii ai guvernului, organizatii criminale sau persoane rau voitoare, multimi revoltate sau protestatari, toate acestea sunt incluse in termenul de terrorism.

Criminologii, sociologii si politologii s-au ocupat atat pentru a identifica cauzele care il genereaza cat si pentru a stabili sistemul de politici pentru prevenirea acestuia.

Prin anii ’70 in SUA au aparut primele studii si interventii cu privire la terrorism, iar in Europa tocmai dupa schimbarile de pozitii politice ale gruparilor de stanga fata de violenta au fost elaborate lucrari cu o oarecare rigoare stiintifica si in afara unor dispute ideologice.

Politologii au inceput sa studieze pericolele ce ameninta democratia sis tatul de drept, atringerile aduse Drepturilor omului, o noua intelegere si abordare a nevoii de securitate si modificarile de mediu international, repunerea in discutie a relatiilor diplomatice si ale situatiei interne.

In ceea ce priveste definirea terorismului, subliniem abordarea a doi cercetatori olandezi de la Universitatea din Leiden, Alex Schmid si Albert Jongman. Acestia au cules 109 definitii academice si oficiale ale terorismului, analizand principalele elemente. In urma studiului au ajuns la concluzia ca elemental de violenta este prezent in 83,5% dintre ele, telurile politice in 65%, in timp ce 51% se punea accent pe inducerea sentimentelor de frica si teroare.

Grupul de lucru al vicepresedintelui SUA definea in anul 1986 terorismul astfe: “…utilizarea ilegala sau amenintarea cu violenta a persoanelor sau a proprietatilor acestora pentru atingerea unor obiective politice sau sociale. In general are ca scop intimidarea sau fortarea unui govern, a unor persoane ori a ujnor grupuri sa-si schimbe comportamentul sau politicile.”

Studiile despre terrorism si antiterrorism au fost adesea rezultatul fostilor participanti ai luptei antiteroriste – mafgistrati, politisti, care au cautat sa isi justifice politica si actiunile. Richard Clutterbuck a elaborate una dintre primele lucrari de acest gen pentru a justifica politica Angliei in irlanda de Nord.

Americanii Jenkins, Wilkinson si Alexander au dezvoltata in studiile lor politica luptei impotriva terorismului international, insistand asupra unei dileme si anume respectarea legilor sau optiunea pentru eficacitatea metodelor de antiterrorism in tara si in strainatate.

Studiile despre antiterrorism au in continutul lor o componenta ideological, insa in literature de specialitate sunt totusi scoase in evidenta preocuparile si dificultatile luptei antiteroriste asa cum au fost relevate celor ce au responsabilitati in domeniu sau serviciilor specializate.

O a doua categorie de lucrari specializate se refera la rapoartele administrative, ale fostilor lucratori in domeniu si ele privesc in mod direct serviciile specializate.

O alta categorie de lucrari se ocupa de tratarea problemei masurilor represive luate impotriva organizatiilor clandestine sau a simpatizantilor lor atunci cand sunt arestati. Sunt prezentate opinii cu privire la represiune si la drepturile omului, avand ca punct de plecare procesele penale in care autorii au fost implicati, pedepsele aplicate acestora si conditiile de detentie.

Acest tip de lucrari prezinta importanta pentru cercetarea stiintifica intrucat ele ofera o pozitie cu privire la necesitatea constituirii unui spatiu judiciar European care vine sa descurajeze actiunile teroriste, constituirea celor mai eficiente mijloace de lupta impotriva terorismului si de descurajare a acestuia.

Un alt tip de lucrari se ocupa de problematica relatiilor internationale, modalitatea negocierilor cu organizatiile clandestine, oportunitatea acestora, sau dimpotriva adoptarea unei atitudini de fermitate in acest sens.

In ceea ce priveste criminologia romaneasca, prof. Aurel Dincu a studiat problema terorismului si a nevoii de combatere a acestuia. El introduce studiul terorismului si antiterorismului in invatamantul universitar facand astfel posibila o cercetare care pana in anul 1989 a fost o preocupare exclusive a strategilor.

Prof. Dincu sustine ca “actele de terrorism sunt cele care, intr-un caz concret, reprezinta o amenintare de o gravitate deosebita, cu tendinta de a se repeat, care lezeaza – prin intermediul mijloacelor intrebuintate de faptuitor, capabile sa duca la un pericol comun – interesele vitale ale unor grupe mari de oameni, ale unor state si chiar ale intregii umanitati.”

Prof. Dincu a clasificat actele de violenta in patru categorii astfel:

actele de violenta instrumentala care se refera la acele actiuni violente comise cu ocazia unor infractiuni indreptate impotriva patrimoniului;

actele de violenta comise impotriva unor persoane ca urmare a unor relatii personale anterioare, intamplatoare sau provizorii;

actele de violenta cu character de distrugere si pentru a produce senzatie, comise impotriva unor grupuri de persoane la nivelul unei tari sau la nivel international;

actele de violenta politice sau ideologice la nivelul unui stat sau al mai multora.

Prof Dincu precizeaza ca aceasta clasificare este necesara intrucat se evita confuzia care se face adeseori cand terorismul este tratat ca sic and ar fi in cauza comiterea unei infractiuni definitive.

De asemenea, preocupari in tratarea problemei terorismului si antiterorismului a avut si Generalul de divizie Stan Stangaciu, care a tratat acest subiect din punctual de vedere al strategului chemat sa actioneze direct pentru anihilarea unui terrorist sau unui grup de teroristi.

Stan Stangaciu considera ca terorismul in contextual actualei situatii internationale a devenit o prezenta cotidiana care raspandeste insecuritate, spaima si groaza, tulburand grav viata societatii, sfidand ordinea de drept nu numai interna ci si cea internationala.

In opinia lui Stan Stangaciu cele mai importante probleme care rezulta din analiza terorismului la nivel social sunt urmatoarele:

cauzele generale ale actiunilor teroriste pornesc de la rationamente in situatia crizelor la nivelul statului (politic, cultural, economic);

motivatia culturala – o cultura a violentei pe care si-o insusesc tinerii poate determina si influenta comportamentul violent, agresiv; de asemenea, cultura este un element care influenteaza formarea personalitatii teroristilor;

ideologia terorismului si anume ne referim la terorismul de extrema stanga, de traditiile intelectuale ale extremei drepte si de fundamentalismul Islamic radical;

legatura dintre miscarile sociale si terrorism; frecvent teroristii se identifica abuziv cu o cauza sociala si nationala;

Lucrari in domeniu si culegere de investigatii apartin si dr. Ion Bodunescu, fost ofiter MI, care a fost preocupat de a stabili cauzele care genereaza acte teroriste si identificare celor mai eficiente masuri in vederea combaterii acestora.

Terorismul este infatisat ca o stare de spirit speciala, din punct de vedere psihologic si al interesului material concretizandu-se in intentia pe care o manifesta autorii actului terrorist, fiind un element subiectiv international.

Caracteristicile infractiunii de terrorism ar fi in principal urmatoarele:

intentia autorilor de a provoca o stare de spaima, populatia fiind speriata, tulburata, agitate;

victimele sunt luate prin surprindere si fara nici un fel de discriminare;

metodele si mijloacele folosite produc o stare de pericol general;

Avand in vedere elementul subiectiv al infractiunii, terorismul se clasifica in:

terrorism de drept comun – acelre fapte care intra sub incidenta legii penale ca o infractiune obisnuita, fiind agravata de modaliltatea de executare, teroarea;

terrorism social – urmareste realizarea unei doctrine sociale, a unei ideologii, distrugerea unei oranduiri sociale;

terorismul politic – caracteristica principala este elemntul intentional, subiectiv, care este de ordin politic, actiunea terorista este indreptata impotriva statului si a reprezentantilor sai. Terorismul politic prin natura si esenta lui trebuie sa fie declarat delictum juris gentium, supus principiului universalitatii, delincventii politici nu trebuie sa se bucure de dreptul extradarii si a celui de azil;

terrorism national sau intern – este o infractiune violenta care are efecte intre granitele tarii.

Organizatia Natiunilor Unite prin Rezolutia 3034 a creat un Comitet special pentru terorismul international care studiaza cauzele acestui flagel si face recomandari in ceea ce priveste luarea unor masuri de preventie si combatere.

In contextul solidaritatii internationale, fiecare stat are obligatia de a adopta masuri adecvate pentru preventia si combaterea terorismului.

Pe linia combaterii terorismului au fost facute urmatoarele recomandari:

realizarea unei cooperari internationale in activitatea de combatere a criminalitatii violente;

ratificarea conventiilor internationale reprezinta o conditie de baza a acestei cooperari insotita de adoptarea de masuri nationale specifice;

sensibilizarea populatiilor la care teroristii gasesc refugiu prininitierea si promovarea unor programe educative;

lupta impotriva teroristilor trebuie sa se bazeze pe o deplasare rapida a fortelor de interventie, pe mobilizarea la actiuni voluntare de autoaparare, luandu-se masuri de intarirea securitatii in asezari si cladiri strategice.


TERORISMUL IN NUMELE RELIGIEI

Intre anii ’60 si ’90 numarul miscarilor fundamentaliste s-a triplet pe plan mondial, in acelasi timp existand o explozie a gruparilor teroriste motivate de conceptii religioase.

In gruparile teroriste musulmane religia si politica nu pot fi separate. De exemplu Hizb’allah si Hamas actioneaza intr-un cadru ideologic religios pe care il combina cu actiuni politice, practice si precise in Liban si Palestina.

Proliferarea miscarilor extremiste religioase a fost insotita de o crestere a numarului actelor teroriste incepand cu anul 1988, aceste miscari fiind responsabile pentru mai mult de jumatate din cele 64,316 incidente inregistrate in perioada 1970-iulie 1995.

Cresterea terorismului religios este un indiciu al transformarii terorismului contemporan intr-o noua metoda de lupta de tactici si tehnici folosite de diferite grupari.

Terorismul religios a fost propulsat in perioada de dupa Razboiul Rece, fiind in acelasi timp accentuat de explozia de conflicte etnico-religioase.

Natura si scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau intamplatoare, sunt conduse de o unitate logica utilizata de diverse grupari care folosesc violenta politica pentru a promulga cauzele lor sfinte.

Gruparile teroriste se autodefinesc ca miscari de eliberare nationala, care lupta impotriva oprimarii sociale, economice, religioase. Cauzele gruparilor care au adoptat terorismul ca metoda de lupta sunt diverse iar printre telurile sustinute de gruparile teroriste se numara schimbarile sociale a ideologiilor de dreapta si de stanga, aspiratiile asociate cu credintele religioase, nemultumirile etnice, etc.

Mentionam ca nu toate miscarile de eliberare nationala recurg la terorism pentru a-si promova cauza.

In ceea ce priveste problematica moralitatii terorismului, parintele adordarii morale a terorismului este rusul Ivan Kaliaiev. El a fost membru al organizatiei de lupta a Partidului Social Revolutionar, aflat in ilegalitate care a adoptat ca strategie de lupta impotriva regimului tarist asasinarea functionarilor guvernamentali.

Kaliaiev a fost ales de organizatie sa il asasineze pe marele duce Serghei. La data de 2 februarie 1905, astepta sosirea acestuia cu o bomba ascunsa in haina, dar cand s-a apropiat de trasura a remarcat ca impreuna cu ducele erau si cei doi copii ai sai. Astfel, s-a abtinut sa arunce bomba ca san u raneasca si copii ducelui; doua zile mai tarziu si-a dus planul la bun sfrasit, dupa care a fost prins, judecat si executat.

Kaliaiev a insistat in definirea stricta a tintelor premise violentei revolutionare, lucru ce a contribuit la imaginea lui de sfant al analizei morale a terorismului si de etalon pentru ceea ce este bine in violenta revolutionara.

Walzer a analizat intr-o maniera mai concentrate problema moralitatii terorismului. Astfel, “In manifestarile ei moderne, teroarea reprezinta forma totalitara de lupta si de politica. Ea zguduie conventia razboiului si codul politic. Teroarea depaseste limitele morale dincolo de care nu pare sa mai existe nici o limitare, deoarece in categoriile de cetateni si de civili nu exista nici un grup pentru care sa se poata cere imunitate…Teroristii omoara nediscriminatoriu.”

Pentru autorul citat, testul moralitatii consta in responsabilitatea victimelor pentru actele care reprezinta subiectul revendicarilor faptuitorilor.

Spre deosebire de razboiul conventional si de luptele de gherila, terorismul nu detine nici o pozitie in dreptul international, din punct de vedere al legislatiei interne, toate insurectiile sunt considerate delicate grave.

Terorismul poate fi descries in mod correct drept o forma clandestine de lupta, avand caracteristici de imoralitate si lipsa de sens. Teroristii lupta dupa propriile lor legi, nu dupa legile inamicului. Legile ambelor parti rezulta din capacitate pe care o au si din necesitatile fiecaruia si se schimba din motive pragmatice.

Moralitatea este un cod de comportament care domina in societate la un moment dat. Moralitatea corespunde legii existente; ca reflectare a normelor curente , terorismul este o forma imorala de lupta. Teoretic in toate razboaiele moderne codul moral de compoprtament si legile razboiului au fost inculcate de toate partile in conflict, cel putin in privinta alegerii civililor drept tinte. Din acest punct de vedere diferenta dintre terrorism si alte forme de lupta este de profunzime; teroristii nesocotesc legea cu totul, fara sa pretinda ca i se supun.


































Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact