StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Protejeaza-ti interesele
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept general
Trimite articolul prin email Stiinta dreptului sau stiintele juridice : Drept general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Stiinta dreptului sau stiintele juridice



Stiinta dreptului sau stiintele juridice



1. Scurt istoric si principalele caracteristici ale stiintei dreptului

Ca existenta social-istorica „dreptul” — inteles in sens larg ca totalitate a normelor juridice, impreuna cu institutiile si activitatea de elaborare si aplicare a normelor juridice — a avut si are o dubla origine si determinare: pe de o parte, dreptul s-a format ca o acumulare de-a lungul timpului a normelor si practicilor juridice impuse de experienta social-politica de organizare si exercitare a puterii de stat in viata sociala si, pe de alta parte, ca o creatie umana bazata pe cunoasterea si generalizarea teoretica, doctrinara a normelor, a activitatii de elaborare, interpretare si aplicare a acestora in viata sociala. Cu alte cuvinte, dreptul a aparut atat ca un produs al experientei si practicii social-istorice anonime, cat si al creatiei si elaborarilor teoretice a diferitilor legiuitori, juristi sau doctrinari ai timpului.




In acest context stiinta dreptului sau, in inteles larg, stiintele juridice s-au constituit intr-un proces evolutiv, de-a lungul mileniilor3), in stransa legatura cu practica si cu progresul in cunoasterea si reflectarea fenomenului juridic la nivelul spiritualitatii epocilor istorice de civilizatie parcurse de omenire. Din cele mai vechi timpuri gandirea umana a fost sensibila si receptiva la existenta si evolutia fenomenului juridic, tocmai datorita profundelor sale implicatii asupra indivizilor si societatii. Pana spre limitele istorice ale epocii moderne, cunoasterea si reflectarea teoretica a dreptului in gandirea umana apartinea cu deosebire filosofie 858f58i i, moralei si eticii sau religiei. Concomitent, inceputul studierii dreptului a fost realizat si de catre jurisconsultii romani iar ulterior de catre glosatorii si postglosatorii medievali in diferitele scoli juridice renascentiste. Cu tot acest semnificativ progres de cunoastere si teoretizare a dreptului nu s-a ajuns decat mult mai tarziu la constituirea unei stiinte propriu-zise a acestuia. De altfel, asa cum se cunoaste, abia dupa secolul al XV-lea se poate vorbi de conturarea primelor trei mari directii de constituire a stiintelor in: stiinte ale naturii, stiinte despre societate si stiintele gandirii. In acest context de evolutie stiinta dreptului s-a constituit treptat, mai tarziu, abia in secolul al XIX-lea, in cadrul categoriei mai largi a stiintelor socio-umaniste, delimitandu-se de acestea prin conturarea mai precisa a obiectului propriu: studiul fenomenului juridic in toata complexitatea sa — adica, ansamblul normelor juridice, ordinea de drept, raporturile juridice, raspunderea juridica, constiinta juridica, practica de elaborare si realizare a dreptului etc. Stiinta dreptului se va delimita de celelalte stiinte atat prin propriul sau obiect de studiu cat si prin celelalte elemente caracteristice unei stiinte de sine statatoare: metodologii proprii de cercetare si generalizare, aparat conceptual propriu, scop sau finalitate socio-umana, conexiuni si implicatii cu intregul sistem si mecanism social, cu sistemul de valori al acelei societati.

In raport cu celelalte stiinte, stiinta dreptului (stiintele juridice) prezinta cateva caracteristici proprii :

— Stiinta dreptului are o istorie proprie a carei particularitate principala consta in aceea ca este o istorie integrata si nu doar conexa istoriei statului; stiinta despre drept si stiinta despre stat nu pot fi separate, tot asa cum statul si dreptul, nu pot fi concepute decat in organica legatura sau interdependenta;

— Stiinta dreptului avand ca principal obiect de studiu ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv), stiinta acestui obiect va avea in mod virtual un pronuntat caracter normativ, fiind in esenta o „stiinta a normelor”;

— Ca orice stiinta si stiinta dreptului (stiintele juridice) opereaza in demersul cunoasterii cu notiuni, definitii, concepte si categorii proprii ca de exemplu: norma de drept, lege, act normativ, fapt ilicit, raspundere juridica, raport juridic, subiect de drept, capacitate juridica etc., etc. Cu alte cuvinte, dispune de un aparat conceptual propriu ;

— Spre deosebire de celelalte stiinte - cu deosebire fata de stiintele naturii - stiinta dreptului foloseste conceptul de „lege” sau „legitate” intr-un inteles propriu. Daca in sfera stiintelor naturii prin lege sau legitate se intelege esenta fenomenului care trebuie descoperit, cunoscut si utilizat in scopuri umaniste si ale progresului, in sfera stiintelor juridice „legea” exprima - in sens larg - norma de drept, norma obligatorie instituita si aplicata de organe competente ale statului sau, in sens restrans, exprima norma juridica cu cea mai inalta forta care se situeaza ierarhic deasupra tuturor celorlalte categorii de norme de drept. Cu alte cuvinte, legea este izvorul de drept cu cea mai inalta forta juridica.

Desigur, si stiinta dreptului (stiintele juridice) au, ca si celelalte stiinte, caracteristica de a desfasura procesul de cunoastere pana la esenta fenomenului juridic adica de a dezvalui legitatile acestuia, numai ca aceste legitati sunt exprimate prin alti termeni sau notiuni decat „legea”. Astfel, in stiintele juridice aceste legitati sunt exprimate prin forma si continutul unor teze, postulate, principii, definitii, concluzii etc., termenul de „lege” avand sensul juridic de norma de drept;

— Asa cum am mai mentionat, stiinta dreptului se caracterizeaza, in principal in functie de obiectul pe care il cerceteaza - adica fenomenul juridic in ansamblul sau, in care insa locul central il ocupa ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv). Acest ansamblu de norme nu este insa o existenta in sine, izolata de restul contextului social. Dimpotriva, dreptul este prin natura si destinatia sa un fenomen cu multiple si profunde conexiuni si interferente sociale si umane. De aceea, stiinta dreptului isi va extinde in mod necesar sfera de cunoastere si asupra acestor zone de interferenta in care un loc important il ocupa practica juridica in toata complexitatea sa, scopul si finalitatea dreptului. Trebuie observat insa ca probleme cum sunt, de exemplu, stabilirea scopului sau finalitatii dreptului sau, realizarea procesului de elaborare sau aplicare a dreptului s.a. nu constituie functii nemijlocite ale stiintei dreptului, ci si ale altor domenii ale actiunii sau cunoasterii cum sunt, bunaoara, domeniul politicii si/sau ideologiei, ori cel al filosofiei dreptului. De aceea, de exemplu, politica legislativa a unui parlament in elaborarea unei legi poate sa tina seama mai mult sau mai putin de concluziile si teoriile stiintifice din doctrina juridica, legiferarea fiind o functie a unei institutii politice (parlamentul) cu activitate juridica. Deci, stiinta dreptului nu are implicit si functia nemijlocita de „a face si/sau aplica” dreptul ci de a-l cerceta, studia, generaliza.



Desigur, stiinta sau cunoasterea fenomenului juridic nu poate face abstractie de asemenea conexiuni si implicatii ale dreptului si deci, le va cuprinde - intr-o masura mai mare sau mai mica - in sfera obiectului sau de studiu. Opus unei asemenea opinii exista si punctul de vedere doctrinar exprimat prin asa numita „teorie pura a dreptului (Hans Kelsen) potrivit caruia stiinta dreptului ar trebui sa se limiteze la analiza aspectului formal, exterior al dreptului'.4) Aceasta deoarece analiza continutului, a scopului sau finalitatii acestuia ar obliga pe omul de stiinta jurist sa se implice in evaluari si aprecieri ideologice si implicit de a-l situa astfel in afara obiectivitatii stiintifice. In aceasta opinie se sustine deci faptul ca analiza conexiunilor dreptului cu celelalte fenomene sociale nu ar intra in sfera propriu-zisa a obiectului stiintei dreptului ci al unor stiinte sau discipline metajuridice cum sunt filosofia, sociologia, politologia s.a. (v.H.Kelsen, Theorie pure du Droit, Paris, 1962, p.1-3; 141-148).

Este evident ca obiectul stiintei dreptului nu constituie un monopol exclusiv al acesteia ci, este studiat si de alte stiinte - din unghiuri si cu metodologii proprii - cum sunt: filosofia, sociologia, politologia, economia, istoria, psihologia, antropologia etc. Prin aceasta stiinta dreptului va dezvolta legaturi complexe si cu aceste categorii de stiinte socio-umaniste.

In fine, o importanta caracteristica a stiintelor juridice rezulta si din metodologiile proprii ale cercetarii fenomenului juridic.



2. Sistemul stiintelor juridice. Teoria generala a dreptului in sistemul stiintelor juridice7)


a) Sistemul stiintelor juridice. Componente

Stiinta dreptului sau stiintele juridice s-au constituit evolutiv, de-a lungul timpului, in functie de obiectul si metodele de cercetare a dreptului, acumulandu-se treptat un volum insemnat de cunostinte teoretice constituite in teorii, doctrine sau stiinte ale dreptului in intelesul deplin al termenului. Dezvoltarea cunoasterii stiintifice in sfera dreptului continua si in prezent datorita — pe de o parte — importantei si implicatiilor individuale si social-politice, economice si umaniste a dreptului in viata contemporana si — pe de alta parte — influentei si impulsului dat stiintelor de actuala revolutie stiintifica si tehnica contemporana.

In actuala dezvoltare a stiintelor in general si in cea a dreptului in special, pot fi remarcate trei mari directii sau tendinte: cea a constituirii si dezvoltarii stiintelor de sinteza, teoretice, fundamentale ; cea de diversificare si compartimentare a stiintelor pe noi ramuri si subramuri de specialitate ; cea a aparitiei noilor categorii ale stiintelor de contact sau de granita care se formeaza prin interferenta sferelor de cunoastere ale ramurilor sau subramurilor de specialitate. Acestea din urma sunt rezultatul largirii si adancirii legaturilor dintre stiintele juridice cu celelalte stiinte si in principal cu cele socio-umaniste: filosofia, sociologia, politologia, psihologia, antropologia, etica, axiologia etc.

Asa cum au aparut si constituit, stiintele juridice nu sunt o acumulare amorfa, o suma sau o cantitate oarecare de cunostinte, teorii sau stiinte izolate ci un sistem8), adica un ansamblu relativ unitar de asemenea teorii, discipline sau stiinte constituite pe domeniul relativ unitar si distinct al fenomenului juridic. Asadar, marea diversitate a stiintelor care au ca obiect de studiu fenomenul juridic in toata complexitatea sa nu apar ca izolate, rupte unele de altele ci conexe, in legatura directa sau indirecta unele cu altele sau in complementaritatea lor. De aceea, generic vorbind, stiinta dreptului apare ca un intreg, ca un sistem, in care stiintele diferitelor domenii, ramuri sau subramuri sunt componentele relativ distincte dar inseparabile din sistem, completandu-se in mod reciproc. De aceea, din perspectiva sistemica stiinta dreptului (sau stiintele juridice) apare ca un sistem constituit din cel putin urmatoarele mari componente sau structuri (subsisteme) :

— Stiintele juridice cu caracter teoretic, fundamentale sau globale, din care fac parte: Teoria generala a dreptului, Filosofia dreptului, Enciclopedia juridica, Introducerea in studiul dreptului etc. ;

— Stiintele juridice istorice — in care sunt cuprinse diversele istorii generale (nationale sau universale) ale dreptului, istoriile diferitelor ramuri sau institutii ale dreptului ;

— Stiintele juridice de ramura, sau de specialitate — constituite pe domenii relativ distincte din sfera dreptului, adica pe ramuri sau subramuri ale dreptului. Aceasta categorie de stiinte formeaza componenta cea mai larga a stiintelor juridice. In acest context trebuie observata distinctia si in acelasi timp corelatia dintre notiunile de 'ramura a dreptului' si 'ramura a stiintei dreptului' sau a stiintelor juridice. Astfel, ramura de drept este inteleasa ca o subdiviziune a dreptului (in intelesul de drept obiectiv). Ramura de drept cuprinde o grupare mai larga de norme care reglementeaza relatii sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relatiilor sociale. Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul international etc. (Despre 'ramura de drept' se va vorbi pe larg la capitolul Sistemul dreptului).



Spre deosebire de ramura de drept, ramura stiintei dreptului este inteleasa ca o componenta relativ distincta a stiintei dreptului (stiintelor juridice) care are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept. De regula fiecarei ramuri sau subramuri a dreptului ii corespunde o ramura sau subramura a stiintei dreptului. Astfel, ramurii dreptului constitutional ii corespunde stiinta dreptului constitutional, ramurii dreptului administrativ ii corespunde ramura stiintei dreptului administrativ, ramurii dreptului civil ii corespunde stiinta dreptului civil s.a.m.d. (De observat insa ca in mod uzual nu se foloseste terminologia completa de „stiinta” a dreptului constitutional, sau de „stiinta” a dreptului administrativ sau „stiinta” dreptului civil etc., ci denumirea directa a ramurii dreptului pe care o studiaza, adica, „drept constitutional”, „drept administrativ”, „drept civil” etc. ca formule de exprimare mai directe, uzuale).

Totodata mai trebuie notat ca intre ramura de drept si ramura stiintei dreptului nu este intotdeauna o legatura sau un corespondent direct si strict. Aceasta in sensul ca ramurile stiintei dreptului sunt de regula mai numeroase decat ramurile dreptului si aceasta din mai multe considerente, printre care : In primul rand, pe structura unei ramuri de drept se pot constitui mai multe ramuri ale stiintelor in functie de metodologia sau unghiul de cercetare. De exemplu, pe ramura dreptului constitutional se pot constitui stiintele dreptului constitutional in plan national, in plan universal sau regional, stiinte istorice asupra acestei ramuri sau asupra unor institutii ale dreptului constitutional etc. ; In al doilea rand, in sfera stiintelor juridice au aparut stiintele teoretice generale, stiintele istorice si stiintele de granita precum si cele auxiliare care nu au un corespondent direct intr-o anume ramura a dreptului ; In al treilea rand, unele stiinte s-au constituit pe structura unor subramuri ale dreptului care s-au dezvoltat mai accentuat dobandindu-si o relativa autonomie fata de ramura din care s-au desprins ; De exemplu, ramura dreptului familiei sau a dreptului comercial care sunt desprinse din trunchiul ramurii dreptului civil sau, divizarea dreptului international in drept international public si drept international privat si corespunzator acestora ramurile stiintelor respective.

(Nota: Ramurile si subramurile dreptului si ale stiintei dreptului au un corespondent in invatamantul juridic universitar in care cadru ele iau denumirea curenta de „discipline de invatamant”. De observat si aici ca nu exista intotdeauna o legatura sau corespondent direct intre ramura sau subramura de drept ori a stiintei dreptului cu cea a „disciplinei de invatamant”; acestea din urma fiind, de regula, mai numeroase datorita posibilitatilor si cerintelor divizarii obiectului unei ramuri sau subramuri a stiintelor dreptului. Cu alte cuvinte, disciplina didactica poate acoperi integral sau partial o ramura a dreptului sau a stiintei dreptului, pe structura unei ramuri sau subramuri ale acestora constituindu-se mai multe „discipline” de invatamant).

Din categoria stiintelor de specialitate mai fac parte :

a) Stiintele de granita (de contact sau de interferenta) — constituie categoria relativ noua a stiintelor juridice care s-au format prin interferenta sferelor unor stiinte de ramura sau subramura fiind o categorie derivata a acestora dar cu obiect, metode si aparat conceptual relativ distinct de cel al stiintelor in contact. Din aceasta categorie fac parte stiinte cum sunt, de exemplu, sociologia juridica, logica juridica, psihologia juridica, antropologia juridica, medicina legala etc.

b) Stiintele juridice auxiliare — sunt categoria stiintelor ajutatoare, complementare in studiul dreptului cum ar fi, de exemplu, statistica judiciara, informatica juridica, criminologia, medicina legala, psihologia juridica etc. Aceasta categorie sau componenta a sistemului stiintelor juridice este de o data relativ recenta in sfera sistemului, fiind un rezultat al dezvoltarii actuale a stiintelor in general si a stiintelor juridice in special.

Stiinta dreptului ca un sistem unitar de cunoastere a fenomenului juridic nu este o existenta in sine ci, strans legata de practica social-istorica a elaborarii si aplicarii dreptului. De aceea, sistemul stiintelor juridice are rolul de a dezvolta si perfectiona sistemul dreptului in ansamblul sau, precum si practica juridica in general. In acelasi timp, practica juridica serveste stiintelor juridice drept criteriu de verificare a tezelor, ideilor si conceptiilor pe care le elaboreaza.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact