StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Teorii si modele ale cresterii economice : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Teorii si modele ale cresterii economice



Teorii si modele ale cresterii economice

- Sinteza-

De regula numim model orice teorie care stabileste relatii cantitative intre diferite marimi economice. Cu toate acestea termenul de model este adesea rezervat acelei teorii care a primit o formalizare matematica.

Fara indoiala, un model este fructul unei extreme simplificari, dar ceea ce conteaza, pentru ca el sa devina un instrument eficient de lucru, se refera la faptul daca el reuseste sa descrie aspectele relevante ale fenomenului ce urmeaza a fi studiat si nu reproducerea intregii realitati in toate elementele sale particulare.




Toate modelele care isi propun sa determine nivelul P.I.B. sau al venitului national pe termen scurt sunt prin definitie modele statice. Ele determina venitul in cadrul unei capacitati de productie date, lasand fara raspuns intrebarea cum s-a format acea capacitate de productie si care au fost principalii factori care au influentat-o. Solutia la aceste probleme este data din modelele ce iau in considerare cresterea venitului pe termen lung.

Obiectivul principal al modelelor cresterii economice este acela de a determina conditiile de echilibru ale dezvoltarii. Conditia generala de echilibru se inregistreaza, deci, in momentul in care economiile si investitiile sunt egale. In aceste conditii, problema care se pune consta in a gasi rata de crestere care asigura aceasta egalitate.

Pentru a transforma un model static intr-un model de natura dinamica, care determina nu numai nivelul venitului national dar si rata sa de crestere in timp, trebuie sa operam doua modificari fundamentale. Prima are un caracter formal si anume: pentru ca un model sa descrie cresterea venitului national este necesar ca solutia oferita sa individualizeze nu numai valoarea venitului, ci si o serie de valori succesive ce le poate atinge venitul de-a lungul unui anumit interval de timp. A doua modificare are, insa, un caracter substantial. Ea are in vedere introducerea in model a unei functii care sa lege cresterea economica (a P.I.B.) de nivelul ocuparii fortei de munca si de acumularea capitalului. In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam cateva modele ale cresterii economice care iau in calcul cel putin aceste doua postulate, modele care au intrat in teoria macroeconomica purtand numele unor economisti celebri, precum J.Keynes, Roy Harrod, Domar, N.Kaldor, R.Solow s.a.

Inainte, insa, de a prezenta principalele coordonate 656j99g ale acestor modele, se cuvine sa reamintim o corelatie care va fi utilizata in mod frecvent in analiza noastra. Este vorba de raportul capital-produs. Aceasta corelatie reprezinta un instrument conceptual de mare relevanta in modelarea procesului de crestere economica. Raportul capital-produs, cunoscut si sub denumirea de coeficient al capitalului, masoara numarul de unitati de capital necesare a fi investite pentru a obtine o unitate de produs national brut. El se poate prezenta sub doua forme distincte. In primul rand, sub forma raportului mediu (K/Q) sau, in al doilea rand, sub forma raportului marginal (K/Q). Ambele forme pun in evidenta un factor de productie (capitalul) cu un flux productiv (produsul national brut).

Modelul lui J.M.Keynes. Dupa cum am vazut, ecuatia fundamentala de la care a pornit J.Keynes in elaborarea teoriei sale asupra cresterii economice se bazeaza pe egalitatea deplina intre economii si investitii. In acest context, Keynes a considerat acumularea capitalului ca fiind unul dintre cei mai importanti factori ai cresterii economice.

Sa presupunem ca productivitatea capitalului in termeni de venit national este constanta, in sensul ca fiecare unitate de capital acumulata produce o crestere constanta a venitului national. Vom avea astfel:

Yt+1 - Yt = w (Kt - Kt-1)

unde w reprezinta productivitatea capitalului si corespunde inversului coeficientului marginal al capitalului.

Coeficientul s masoara, deci, productivitatea marginala bruta a investitiilor, sau cresterea produsului obtinut ca urmare a sporirii factorului capital, acompaniata de cresteri apropiate ale celorlalti factori de productie disponibili. Deoarece investitiile nu sunt altceva decat cresterea capitalului.

Kt - Kt-1 = It

putem scrie:

Yt+1 - Yt = w It

Sa admitem, in acelasi timp, ca investitiile reprezinta o fractiune constanta 's' din venitul national:

It = sYt

Substituind aceasta ecuatie in relatia precedenta vom avea:

Yt+1 - Yt = w sYt

Din care rezulta ca:

Aceasta ecuatie poate fi interpretata in felul urmator: cresterea procentuala a venitului national este egala cu fractiunea din venit investita multiplicata cu productivitatea investitiilor.

Modelul lui Roy F.Harrod. Reprezinta unul dintre primele modele postkeynesiste. De la inceput trebuie sa subliniem ca Harrod se foloseste in intregul lui demers de trei concepte fundamentale, si anume:

a) rata de facto a cresterii economice, respectiv cea care se realizeaza efectiv intr-o perioada de timp, de obicei un an;



b) rata justificata (care s-ar justifica) a cresterii economice, pe care Harrod o mai numeste si 'rata garantata';

c) in fine, asa numita 'rata naturala' a cresterii economice.

Pentru a pune in evidenta primul concept, Harrod noteaza cu G rata de crestere a produsului total, adica a venitului national Y, exprimata ca raport intre sporul absolut Y si produsul total al perioadei precedente Y, astfel ca:

In continuare, Harrod noteaza cu C coeficientul capitalului privit in forma sa marginala, adica I/Y, iar cu 's' fractiunea din venit care se economiseste, adica tocmai rata acumularii, egala cu I/Y. Din elementele de mai sus, Harrod construieste prima ecuatie fundamentala, si anume:

GC = s           (1)

Pentru ca I/Y = S/Y, atunci I = S. Odata fixati acesti termeni, Harrod recurge la doua ipoteze de lucru. In primul rand, el presupune ca avem de-a face cu un progres tehnic neutru. Aceasta inseamna ca investitiile sunt neutre, adica nu afecteaza cu nimic coeficientul capitalului. De fapt, conceptul de neutralitate este privit ca o medie, presupunandu-se ca, in perioada de timp considerata, efectul investitiilor ce solicita mai mult capital (labour saving - economisitoare de munca) per unitate de produs este contrabalansat de efectul opus al investitiilor care reduc coeficientul capitalului (capital saving). In al doilea rand, el considera rata dobanzii ca fiind constanta, ceea ce este greu de presupus intr-o economie de piata.

Ecuatia (1) este definita de insusi Harrod ca fiind o rata truism, adica de facto, putand fi constatata ex post, cu alte cuvinte, la finele perioadei analizate. Deoarece nu este deloc sigur ca investitiile vor fi egale cu economiile, aceasta rata poate sa fie satisfacatoare sau nu pentru intreprinzatori. Daca rata de crestere economica se dovedeste a fi prea mica, ea s-ar putea sa nemultumeasca pe o buna parte din investitori, acestia vazandu-si periclitate profiturile anticipate.

Sa trecem acum la analiza celui de al doilea concept propus de Harrod, si anume, cel al 'ratei justificate' de crestere economica. De data aceasta, el constata ca intreprinzatorii nu au nevoie de orice rata de crestere economica, ci de o rata care sa le garanteze profiturile. Daca in ecuatia (1) simbolul C reprezinta un coeficient de facto al capitalului, realizat ex post, de data aceasta pentru a obtine o rata dorita Gw, care sa garanteze profiturile asteptate, este nevoie de un avans 'ferm' de capital, adica de un coeficient necesar al capitalului, notat cu Cr. In felul acesta, se ajunge la cea de a doua ecuatie fundamentala de forma:

Gw Cr = S (2)

Harrod compara, apoi, cele doua ecuatii intre ele.

Daca G ≠ Gw inseamna ca, in economie, actioneaza forte centrifuge care provoaca indepartarea sistemului economic de la linia de crestere necesara. Ar fi un adevarat noroc - afirma Harrod - daca G ar nimeri exact pe valoarea lui Gw, considerata ca rata de echilibru.

Intr-adevar, in conditii de echilibru, rata de crestere economica efectiva ar trebui sa fie egala cu rata de crestere economica dorita de intreprinzatori:

G = Gw

Daca aceasta egalitate se verifica, atunci economiile efective coincid cu economiile planificate. Aceeasi coincidenta se va constata si intre coeficientul efectiv al capitalului si cel prevazut ex ante. In acest caz, cei ce economisesc, pe de o parte, si intreprinzatorii, pe de alta parte, isi vad realizate propriile proiecte, iar pozitia de echilibru a cresterii se perpetueaza. Desigur, inregistrarea unei asemenea egalitati ar echivala cu o situatie ideala. Dar, ea este departe de a se realiza, pentru ca, asa cum mentionam mai sus, in permanenta se vor ivi forte care ne indeparteaza de situatia de echilibru.

Prin urmare, cresterea populatiei si progresul tehnic impun anumite limite posibilitatii de crestere a capitalului investit. Dincolo de aceste limite, noile investitii n-ar putea fi utilizate, chiar daca ar exista disponibilitatile de capital necesare. In consecinta, rata maxima de crestere a venitului national permisa de sporirea populatiei si progresului tehnic Harrod o numeste rata naturala a cresterii economice, pe care o noteaza cu Gn. Aceasta rata este cel de-al treilea concept fundamental folosit in modelul sau.



Cu alte cuvinte, ea este considerata ca naturala pentru ca va fi intotdeauna determinata de cresterea naturala a forte de munca si de cresterea naturala - in sensul unei variabile exogene - a progresului tehnic, respectiv a productivitatii muncii. Din acest punct de vedere, rata naturala ar coincide cu ritmul de expansiune economica necesara pentru a satisface cresterea populatiei si progresului tehnic, care, de data aceasta, nu mai are un caracter neutru.

In aceste conditii, devine absolut clar ca, prin definitie, rata efectiva de crestere G nu va putea depasi niciodata rata de crestere naturala Gn care reprezinta, dupa cum am vazut, rata maxima permisa de sistemul economic.

Asadar, putem nota ca:

Gn Cr = s          (3)

Obtinerea acestei rate naturale de crestere economica, privita ca ritm maxim si, totodata, optim de crestere a venitului national ar satisface si interesele societatii, pentru ca ar exclude somajul. Iata de ce egalitatile:

G = Gw = Gn

sunt considerate ca ideale, economia aflandu-se intr-o situatie de echilibru perfecta. Astfel, ritmurile de crestere realizate sunt cele maxime permise de disponibilitatile de factori de productie si de cunostintele stiintifice.

Din pacate, faptele economice nu evolueaza asa cum am dori. De regula, rata de crestere efectiva (G) tinde sa fie inferioara celei dorite (Gw). In acest caz, economiile nu vor fi folosite in totalitatea lor. Invers, daca rata naturala este superioara ratei de crestere dorita (Gn > Gw), atunci ne vom afla intr-o situatie in care cresterea populatiei si progresul tehnic ofera posibilitati noi de investitii, dar ele nu pot fi fructificate integral din lipsa unor economii spontane. Daca, totusi, volumul investitiilor ar depasi nivelul economiilor, economia s-ar inscrie pe o linie inflationista, pentru ca ele ar fi facute pe seama maririi deficitului bugetar.

In concluzie, echilibrul prezentat este un echilibru instabil. Consideratiile cu privire la nepotrivirile dintre cele trei ritmuri imbraca forma unei incercari de explicare a fluctuatiilor ciclului economic. Vom avea de-a face cu un proces de crestere economica ideal numai cand:

G = Gw = Gn

Daca s-ar inregistra o asemenea situatie, rata de crestere efectiva nu numai ca ar indreptati asteptarile tuturor intreprinzatorilor, dar ar absorbi complet si forta de munca disponibila.

Modelul lui E.D.Domar. In linii mari, acest model de crestere economica nu difera prea mult de cel al lui Harrod. El pune, in schimb, in evidenta cateva aspecte particulare destul de interesante. Domar porneste de la observatia ca modelul keynesian, in timp ce contine o analiza detaliata a cererii si a consecintelor pe care investitiile o au asupra ei, ignora intru totul efectele pe care aceleasi investitii le au asupra ofertei. Investitiile care apar in modelul lui Keynes, observa Domar, produc in mod straniu efecte multiplicative asupra cererii, dar nici un efect de expansiune asupra capacitatii productive, considerate ca fiind constante in timp. Punctul fundamental al cresterii economice, mai arata Domar, consta in faptul ca actul investitional produce intotdeauna un dublu efect: pe de o parte, el sporeste cererea globala, iar pe de alta parte, el conduce la cresterea capacitatii de productie, deci, a ofertei reale. Echilibrul cresterii este posibil numai atunci cand cele doua efecte sunt din punct de vedere cantitativ egale, adica numai atunci cand cresterea cererii este egala cu oferta reala.

Elaborarea modelului sau, Domar porneste de la anumite ipoteze de lucru. Dintre acestea retinem cel putin doua, si anume: a) economiile si investitiile se refera la venitul din aceeasi perioada; b) sunt luate in considerare numai investitiile nete, ceea ce inseamna ca se au in vedere numai cele care maresc capacitatile de productie existente si nu si cele care inlocuiesc capitalul fix consumat. Avand in vedere aspectele mentionate, modelul lui E.Domar se compune, in esenta, din trei ecuatii fundamentale. Acestea sunt urmatoarele:

Xt - Xt-1 = a It-1 (1)

Yt - Yt-1 = (It - It-1)             (2)

Xt - Xt-1 = Yt - Yt-1                (3)

Prima ecuatie ne prezinta tocmai modificarea capacitatii productive, adica, a ofertei totale, care, dupa cum se poate vedea, este in functie de investitiile facute in perioada precedenta si de productivitatea lor marginala (a). Cea de-a doua ecuatie nu prezinta altceva decat relatia keynesiana a multiplicatorului, care masoara, deci, cresterea cererii totale datorita sporirii investitiilor. Conditia de echilibru este data de egalitatea dintre cerere si oferta, adica de cea de a treia ecuatie. Acest lucru ne permite sa notam ca:



a It-1 =  (It - It-1), (4)

de unde rezulta

(5)


In termeni formali, aceasta inseamna ca putem avea o crestere economica bazata pe o utilizare deplina a fortei de munca numai daca investitiile cresc intr-un ritm egal cu produsul dintre inclinatia spre economii si productivitatea marginala a investitiilor.

Dupa cum am vazut, fiecare tara cauta sa combine cat mai bine principalii factori ai cresterii in scopul obtinerii unor ritmuri mai inalte ale cresterii economice. Pe aceasta baza urmeaza a fi ridicat standardul de trai al populatiei si sa fie imbunatatita calitatea vietii. Performantele economice, insa, difera foarte mult. Diferentele intre ritmurile de crestere economica inregistrate de diferite state au condus, in cele din urma, la decalaje economice si tehnologice. In plus, tocmai in aceste tari unele obstacole ivite in calea dezvoltarii provoaca alte greutati greu de depasit. Este cunoscut in aceasta privinta asa-numitul 'cerc vicios al saraciei', remarcat de Nurske. Un produs intern brut redus conduce la un volum redus de economii si investitii. La randul lor, acestea ingreuneaza procesul de acumulare a capitalului. Insuficienta acumularii de capital atrage dupa sine imposibilitatea introducerii masinilor moderne, ceea ce, pe plan practic, inseamna ritmuri foarte mici ale productivitatii. In fine, o productivitate redusa determina un P.I.B. mic. In felul acesta, cercul vicios se inchide, antrenand si alte elemente ale saraciei, care, de obicei, sunt acompaniate de niveluri foarte reduse ale calificarii si instruirii. Or, cu o masa de analfabeti sau de necalificati nu pot fi imbunatatite nici macar tehnologiile existente, darmite adoptarea altora noi. In aceste conditii, ruperea acestui cerc presupune eforturi pe mai multe fronturi, greu de realizat, daca avem in vedere insuficienta fondurilor de investitii, explozia demografica si serviciul datoriei externe, care, de multe ori, intrece volumul anual al comertului exterior.

Un alt punct de vedere privind cresterea economica vizeaza contextul international al dezvoltarii. Potrivit acestei teorii, statele care se gasesc astazi intr-o situatie economica mai nefavorabila au totusi un anumit avantaj fata de primii pioneri care au pasit pe drumul industrializarii. Intr-adevar, ele pot apela la capitalul, experienta si tehnologia statelor dezvoltate. Datorita acestui fapt, tarile aflate in curs de dezvoltare pot sa se dezvolte mult mai repede decat a reusit s-o faca Europa Occidentala in perioada 1780-1850. De aceea, Alexander Gerschnkron, de la Universitatea Harvard din S.U.A (cel ce a avansat aceasta ipoteza de lucru), vorbeste in lucrarile sale despre o inapoiere economica relativa a acestor tari.

Cunoscutul om de stiinta american Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a avansat intr-un studiu al sau conceptul de crestere economica echilibrata. El a examinat istoria economica a 13 state dezvoltate de-a lungul unei lungi perioade de timp, incepand cu anul 1800. In urma analizei rezultatelor obtinute, el a ajuns la concluzia ca modelul cresterii moderate si echilibrate este cel mai consistent pentru aceste tari, in sensul ca nu trebuie sa se inregistreze nici cresteri prea bruste si inalte, nici caderi ale productiei prea spectaculoase. Nu pot fi elaborate teorii comprehensive care sa ofere explicatii universal valabile istoriei economice a umanitatii. De aceea, fiecare tara trebuie sa fie analizata ca un caz individual, particular, cu resursele si trebuintele sale specifice, fara a i se aplica prescriptii de ordin general.

Datorita antrenarii pe o scara din ce in ce mai larga in comertul mondial, o serie de tari au cautat sa-si elaboreze unele strategii de actiune. In aceasta ordine de idei, au aparut cel putin doua cai de urmat, si anume: fie sa-si dezvolte productia interna incorporandu-i mai mult import de completare, cale cunoscuta si sub denumirea strategiei importurilor de substitutie, fie sa actioneze de la inceput in directia imbunatatirii eficientei si competitivitatii, orientand productia spre export.

Strategia importurilor de substitutie a fost destul de populara intr-o serie de state ale Americii Latine. In mod frecvent, aceasta politica s-a materializat in ridicarea unor puternice bariere tarifare in calea produselor manufacturate straine, astfel incat firmele locale sa poata produce si sa poata vinde marfuri care, altfel, ar fi trebuit sa fie importate. Desigur, o astfel de strategie nu a fost scutita de unele critici. Astfel, importurile de substitutie limiteaza concurenta, obstructioneaza inventiile si inovatiile, mentinand venitul national la cote destul de reduse.

Spre deosebire de strategia mentionata mai sus, orientarea productiei spre exterior se bazeaza pe adoptarea unor stimulente pentru export si mai putin pe instituirea unor obstacole tarifare. Important, in acest caz, este mentinerea unui curs de schimb competitiv, pentru a incuraja firmele sa produca pentru export. O astfel de strategie au adoptat unele state din Asia de Est, unde a cunoscut un succes deosebit.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact