StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » istoria economiei
Trimite articolul prin email Consolidarea si dezvoltarea economiei romanesti dupa marea unire din 1918 : Istoria economiei Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Consolidarea si dezvoltarea economiei romanesti dupa marea unire din 1918



CONSOLIDAREA SI DEZVOLTAREA ECONOMIEI ROMANESTI DUPA MAREA UNIRE DIN 1918


Dezvoltarea istorica a poporului roman a marcat o etapa noua in constructia statala, prin unirea in 1918 la statul roman a provinciilor romanesti, aflate pana atunci sub stapanire straina – Transilvania, Banatul, Basarabia si Bucovina. Romania intregita in hotarele sale firesti avea o suprafata de 295.049 km2 fata de 137.000 km2 inainte de 1918 si circa 18.052.000 locuitori fata de circa 8.000.000 locuitori inainte de unire, fiind a opta tara din Europa, dupa numarul populatiei. Romania era un stat national unitar, intrucit majoritatea covirsitoare a locuitorilor erau romani, alaturi de care traiau si alte nationalitati conlocuitoare.




Constituirea statului national unitar roman a marcat inceputul unei noi etape in evolutia economica a Romaniei, etapa caracterizata prin cresterea mai rapida a fortelor de productie, indeosebi a celor din industrie prin largirea limitelor pietei nationale si sporirea puterii ei de absorbtie. Unirea a dus la intarirea potentialului economic al tarii, a creat conditiile necesare fructificarii la scara nationala a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat rolul industriei in ansamblul economiei, potentialul industrial crescind mai mult decit dublu. In peisajul industrial al tarii au aparut ramuri si subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente (industria siderurgica sau industria metalelor pretioase etc.). Pe ansamblul industriei, forta motrice a crescut cu 235%, cele mai importante progrese inregistrindu-se in industria electrica (429,4%), chimica (320,9%) si alimentara (204%). Reteaua cailor ferate s-a marit de la 4.300 km la circa 11.000 km.

A crescut considerabil suprafata arabila a Romaniei, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum si patrimoniul silvic al tarii. Suprafata acoperita cu paduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha. Legaturile economice traditionale au capatat dupa Unire cadrul geografic – statal adecvat, ceea ce a asigurat pietei nationale o deplina unitate. Provinciile romanesti unite s-au incadrat organic in economia nationala, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara, Transilvania recapatindu-si astfel rolul ei istoric in cuprinsul neamului romanesc.



Refacerea economiei dupa primul razboi mondial (decembrie 1918 - 1923)

Perspectivele de dezvoltare a tarii, deschise prin Unirea de la 1918 au fost o vreme marcate de urmaririle dezastruoase ale razboiului si de dificultatile intervenite in procesul de refacere a economiei in primii ani dupa razboi. Razboiul si ocupatia germana au provocat Romaniei imense pagube umane si materiale. Tara a pierdut circa un milion de oameni cazuti victime actiunilor militare, bolilor si suferintelor indurate, aceste pierderi constituind o reducere cu peste 1/5 din populatia activa a tarii.

Dupa integrarea teritoriilor romanesti unite in statul roman au fost inlaturate regulile impuse de fosta stapanire, introducerea si extinderea in noile provincii a regimului institutional legislativ romanesc in vederea consolidarii si dezvoltarii economiei nationale in noua sa configuratie.

Integrarea in patrimoniul economic national a resurselor materiale si umane, a capacitatilor tehnice productive ale teritoriilor romanesti, foste sub stapanire straina, a marit si diversificat potentialul de productie al noii Romanii, a asigurat in m 525f55f ulte domenii de activitate economica posibilitati sporite de satisfacere a productiei cu resurse energetice si de materii prime autohtone, precum si o piata nationala mai larga vanzarii produselor.

Prin unirea tuturor teritoriilor romanesti nu s-a modificat conformatia economico-sociala a tarii. Romania a ramas preponderent agrara, agricultura constituind sursa principala a produsului social si ramura in care lucra aproximativ 80% din populatia activa a tarii.

Potentialul industrial a suferit modificari cantitative si calitativ structurale. In Romania dinainte de unire industria extractiva era reprezentata in principal prin industria petrolului, a sarii si carbunilor, in timp ce in Transilvania si Banat lipsea petrolul, dar existau importante zacaminte de carbuni, minereuri feroase si neferoase si surse de gaz metan. Pe aceste resurse naturale s-au intemeiat aici si ramuri de industrie extractiva, siderurgica sau metalurgica.

Contributia cea mai insemnata a noilor provincii a fost in industria metalurgica, industria lemnului, industria chimica, industria materialelor de constructii etc. Aport mai redus l-au avut ramurile hartiei, pielariei si industria textila.

Ca o consecinta majora a imbogatirii structurii industriale prin unificarea statala si prin dezvoltarea ulterioara a fost aceea ca o parte din productia marfa destinata inainte exportului asigura acum consumul productiv si individual intern ; sporea astfel gradul de autonomie a productiei nationale in unele domenii si de independenta a unor ramuri consumatoare.

Zacamintele de minereuri feroase si neferoase impreuna cu sursele de combustibil – petrol, carbuni, gaze naturale – constituiau o posibilitate reala de dezvoltare a unor ramuri noi, moderne, menite sa propulseze procesul de industrializare si progresul economic al tarii.

O importanta dezvoltare in aceasta perioada au cunoscut sistemul transporturilor si comunicatiilor.

Transformari majore a cunoscut si sistemul monetar si cel bancar ; in anul 1921 are loc retragerea din circulatie a monedelor straine, acestea fiind inlocuite cu moneda nationala – leul. B.N.R. isi extinde prerogativele referitoare la emisiunea si circulatia monetara asupra intregului teritoriu national.

Un alt aspect al procesului de integrare, care a urmat dupa Unirea din 1918 se refera la crearea cadrului legislativ si institutional la dimensiunile tarii, unitar si comun pentru toate intreprinderile economice in scopul functionarii lor conforma mecanismului economiei de piata si intereselor generale ale regimului si statului. In provinciile nou unite la Romania a fost abrogata legislatia straina si au fost desfiintate institutiile politico-administrative, privitoare la dependenta si subordonarea lor fostelor imperii.

Agricultura se afla intr-o situatie deosebit de grea; la sfirsitul razboiului era epuizat intregul stoc de cereale, incit nu se mai putea asigura nici saminta pentru culturi si nici hrana pentru populatie. Ca urmare in tara se manifesta o acuta criza alimentara. Exportul de cereale a fost in 1919 aproape inexistent, fiind necesar sa se exporte cereale si alte produse alimentare pentru acoperirea consumului intern. Situatia ameninta sa ramina grava, deoarece in 1919 peste 26% din suprafata cultivata cu cereale a tarii a ramas nelucrata, in conditiile in care septelul abia atingea 50% din nivelul antebelic.

O situatie grea si complicata a cunoscut industria. In aceasta ramura, distrugerile de razboi, ridicarea de catre ocupanti a utilajelor unor intreprinderi si uzine, dispersarea altor intreprinderi in Moldova si Rusia au condus la scaderea capacitatilor de productie ale industriei. La inceputul anului 1919 nu mai functionau decit circa un sfert din intreprinderi incurajate de stat, iar productia industriala se redusese la mai putin de 50% fata de nivelul antebelic. Industria extractiva a petrolului si-a redus productia cu aproape 48%, iar cea de carbune cu 55%.



Caile ferate, parcul de locomotive si vagoane au suferit serioase distrugeri si deteriorari. Numarul de locomotive a scazut cu 71%, cel de vagoane de marfuri cu 85%, iar cel de calatori cu 61,5%. Cit priveste transportul rutier, 26% din reteaua de sosele necesita o refacere completa.

Oglindind situatia economica generala, finantele tarii erau, la rindul lor dezorganizate, deficitele bugetare fiind considerabile iar puterea contributiva a maselor muncitoare era secatuita de razboi si urmarile acestuia. Circulatia monetara era dominata de o inflatie puternica, determinata de neacoperirea materiala reala a monedei, de reducerea insemnata a productiei si a fondului comercial de marfuri. S-a produs o depreciere simtitoare a leului pe piata interna, iar pe cea externa cursul valutar a scazut foarte mult.

Pierderile materiale, recunoscute in mod oficial prin tratatele de pace, au fost evaluate la peste 31 miliarde de lei aur. Daca avem in vedere ca valoarea productiei anuale a Romaniei inainte de razboi era de 18-2 miliarde lei aur, in numai doi ani de razboi au fost distruse bunuri materiale pentru care a muncit din greu poporul nostru timp de 16 ani.

Aceste insemnate pierderi materiale au facut ca procesul refacerii economiei sa se desfasoare lent si sa se prelungeasca pina in 1923.

Noua Constitutie a Romaniei din anul 1923, cu principii larg democratice, declara egalitatea in drepturi si garantarea lor tuturor cetatenilor tarii, indiferent de nationalitate. Se extinde treptat in noile provincii legislatia de baza din Romania antebelica : codul civil, codul comercial, codul silvic, legi financiare, comerciale, vamale, industriale etc.

In urma Unirii din 1918 Romania dobandeste o pozitie importanta in sud-estul Europei, devenind un stat de marime medie al continentului, cu o populatie de peste 15 milioane de locuitori si un teritoriu de aproximativ 295 mii kmp. Cu un patrimoniu relativ bogat si variat in resurse naturale de baza si o pozitie strategica la Dunare si Marea Neagra, ea conta pe primul loc dupa teritoriu, populatie si potential economic in aceasta parte a Europei.

Reforma agrara din 1921

Hotarirea de a se efectua o reforma agrara a fost luata inca din iulie 1917, cind Parlamentul de la Iasi a inscris in Constitutie principiul exproprierii “pentru o cauza de utilitate nationala” si a decis exproprierea in acest scop a 2.000.000 ha in Vechiul Regat. In urmatorii 3-4 ani s-au adus apoi diverse decrete in aceasta problema, paralel cu o disputa aprinsa in jurul conditiilor si proportiilor exproprierii, pentru ca abia in vara anului 1921 sa fie adoptate “legile definitive” de reforma agrara pentru Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina. Desi cuprindeau unele deosebiri de la o zona la alta, principiile pe care s-au incheiat aceste legi au fost in esenta aceleasi.

Prin legea de reforma agrara se stabilea ca din fiecare proprietate urma sa ramana respectivul proprietar cu o cota neexpropriabila de 100 ha in regiunile de munte si de deal si de 150 ha in cele de ses. Aceasta cota putea fi extinsa la 500 ha daca proprietarul avea investitii pe mosie (cladiri, crescatorii de vite, instalatii, plantatii). Mosierul avea dreptul, conform legii, sa-si aleaga partea de mosie care sa-i ramina. Ca urmare a tergiversarii in aplicarea reformei agrare, s-au creat pentru mosieri o serie de posibilitati de a se sustrage pe diverse cai, de la efecte reformei.

Rezultatele finale ale reformei arata ca din 9.242.930 ha cit reprezenta suprafata mosiilor cu peste 100 ha inainte de reforma, au fost expropriate 6.123.789 ha, adica 66,2%. Un numar insemnat de tarani au primit pamint in dar, in acelasi timp marea proprietate mosiereasca – desi simtitor diminuata – s-a mentinut in continuare.

Dreptul de improprietarire, conform legii de reforma agrara il aveau in primul rind mobilizatii, vaduvele de razboi, taranii demobilizati, cei cu pamint mai putin de 5 ha si taranii fara pamint. Loturile ce se atribuiau taranilor erau de doua categorii: loturi de improprietarire – stabilite in principiu la 5 ha – si loturi de completare, atribuite celor ce mai aveau pamint. Statul nu asigura gospodariilor taranesti creditul si asistenta tehnica necesara.

Improprietarirea s-a facut prin rascumpararea pamintului mosieresc. Taxa de rascumparare se platea diferit de la o regiune la alta. Ea se calcula la valoarea anuala a arendei inmultita cu 20, sau in unele regiuni chiar cu 40.

In general, reforma agrara din 1921 a constituit cu toate lipsurile ei un insemnat pas inainte in procesul de dezvoltare a tarii noastre. Ea a dat impuls dezvoltarii capitalismului in agricultura. Reforma a micsorat sensibil proprietatea mosiereasca, a slabit puterea economica a mosierimii si a redus rolul jucat de aceasta clasa in viata politica si sociala a Romaniei. Sumele primite drept rascumparare au permis mosierilor sa-si achite datoriile, sa angajeze mai multa munca salariata.

Circulatia monetara

Perioada de dupa razboi s-a caracterizat pe plan monetar, prin cresterea continua a inflatiei. Astfel, daca la finele anului 1916 circulatia baneasca era de 1.452 milioane lei, la sfirsitul anului 1923 volumul ei total era de 17.917 milioane lei. Fata de 1916 ea sporise deci, de peste 12 ori. Cea mai mare parte din aceasta crestere s-a datorat apelului statului la emisiunea de hirtie-moneda a Bancii Nationale, pentru acoperirea deficitelor bugetare, in special in anii 1920-1921. Cresterea inflationista a circulatiei monetare a fost insotita de cresterea preturilor si deprecierea crescinda a leului in interiorul tarii, precum si de scaderea cursului sau extern. Deprecierea interna a leului si-a gasit cea mai pregnanta expresie in cresterea generala a preturilor, atit a celor cu amanuntul, cit si a celor cu ridicata.

Conform datelor oficiale ale Ministerului Industriei si Comertului, indicele preturilor cu amanuntul din intreaga tara crescuse la sfirsitul anului 1923 fata de 1914 la 2.586%, adica de aproape 26 de ori. Conjunctura inflationista a creat totodata un puternic decalaj intre salariile nominale si salariile reale, contribuind astfel la inrautatirea situatiei materiale a celor ce traiau din munca lor.

O alta cauza care a contribuit la starea de haos monetar si la accentuarea inflatiei a fost aceea ca, in primii doi ani de dupa razboi, in tara nu circula numai leul emis de Banca Nationala, ci si alte monede, si anume: leul emis in perioada ocupatiei de “Banca generala”, coroanele austro-ungare si rublele, fiecare avind un curs diferit. Se impunea deci necesitatea unei unificari monetare. Dar o astfel de masura intirzia si explicatia nu este greu de gasit. “Aceasta diversitate de monezi – arata un economist burghez – a dat prilejul unor speculatiuni fantastice…”, burghezia obtinind astfel mari cistiguri prin specularea diferentelor de curs.



La un moment dat insa, acest haos monetar ameninta insasi interesele burgheziei, impiedicind desfasurarea procesului reproductiei capitaliste. De aceea, in cele din urma a fost efectuata unificarea monetara. Ea a fost dictata de necesitatea unificarii pietei nationale si de cerintele refacerii economice, dar a constituit in acelasi timp si un prilej pentru afaceri de mari proportii.

Operatiunile de preschimbare au fost facute in 1920-1921. Intre timp insa, in Romania se scursesera, inclusiv prin contrabanda, mari sume de coroane si ruble ce nu mai aveau putere circulatorie in tarile vecine, unde preschimbarea se facuse mai devreme. In total s-a platit detinatorilor de lei a “Bancii generale”, coroane si ruble, 7.026 milioane lei, intreaga suma fiind pusa la dispozitia statului de BNR, prin doua imprumuturi speciale.

Dupa evaluarile economistilor burghezi, paguba adusa economiei nationale prin intirzierea unificarii monetare si prin cursul ridicat la care ea s-a efectuat – curs superior celui de pe piata – s-a cifrat la 3,5 miliarde lei. Statul a facut astfel – “o pomana de stat en gros” in folosul marilor detinatori de coroane, ruble si lei a “Bancii generale”.

Unificarea monetara n-a pus desigur capat inflatiei, ci a contribuit la sporirea volumului de lei aflat in circulatie. Problema lichidarii inflatiei va fi solutionata abia in perioada urmatoare.

Economia intre anii 1924-1929

Dupa anul 1924 in economia tarii se va realiza o serie de progrese. Va spori numarul intreprinderilor industriale si al muncitorilor, va creste capitalul investit si forta motrica, se va imbunatati inzestrarea tehnica a intreprinderilor, iar productia va creste insemnat, comparativ cu perioada anterioara, productia vegetala si animala se va ameliora sensibil. Toate acestea vor imprima ca trasatura esentiala a perioadei avintul industrial si va influenta pozitiv dezvoltarea intregii economii nationale, inclusiv relatiile comerciale externe ale tarii. Avintul economic de dupa 1924 a fost influentat si de conditiile economice externe favorabile. Intre acestea mentionam indeosebi cererea mereu in crestere pe piata mondiala de produse romanesti ca petrol, lemn si cereale, precum si mentinerea preturilor la materii prime si combustibil pina in 1929, la un nivel relativ ridicat.

Dezvoltarea mai insemnata a economiei si indeosebi a industriei a fost insotita de intarirea pozitiilor economice ale marii burghezii autohtone si care a dus la accentuarea opozitiei acesteia fata de capitalul strain prin punerea in aplicare a conceptiei de politica economica a PNL, “prin noi insine”. Guvernele din acesti ani conduse de liberali (cu exceptia sfirsitului anului 1926 si prima parte a anului 1927, cind guvernul a fost condus de generalul Averescu) au elaborat o legislatie economica a carei fundamentare juridica se gasea in Constitutia din anul 1923. Constitutia prevedea ca “zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sint proprietatea statului” si “ca la exploatarea acestora se va tine seama de drepturile cistigate”. Lipsind pe micii proprietari de dreptul asupra subsolului terenurilor ce le apartineau, statul putea concesiona exploatarea acestora particularilor, adica marii burghezii industriale. In acelasi timp, burghezia si mosierimea care facusera anterior investitii in lucrari de exploatare a subsolului, beneficiau in virtutea “drepturilor cistigate” de bogatiile miniere, creindu-si o pozitie economica mai solida pentru a se opune penetratiei capitalului strain.

Masurile de politica economica, care au contribuit la crearea avintului economic dupa 1924 pot fi grupate, in general, in trei categorii:

* legislatia cu privire la dezvoltarea industriei;

* tarife vamale comerciale protectioniste;

* politica de finantare si de credit pentru ramurile economiei nationale.

Legislatia industriala s-a concretizat prin adoptarea catorva legi, dintre care cea mai importanta a fost legea minelor din iulie 1924. In baza ei statul exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogatiilor miniere ale subsolului. Valorificarea acestor bogatii se facea de catre stat, fie direct, fie prin concesionare. Se prevedea ca se acorda dreptul de exploatare a zacamintelor subsolului, in primul rind societatilor anonime miniere romane, adica acelora in care cel putin 60% din capitalul social sa fie detinut de cetateni romani; doua treimi din membrii consiliului de administratie, ai comitatului de cenzori, precum si presedintele consiliului de administratie sa fie cetateni romani. In afara acestor societati, legea mai stabilea ca pot beneficia de dreptul de concesiune si alte categorii de societati care se obligau ca in timp de 10 ani sa indeplineasca conditiile stabilite pentru prima categorie de societati. Legea minelor provocat reactii din partea cercurilor financiare straine care aveau capitaluri investite in industria extractiva a Romaniei, cautind sa determine statul roman sa nu infaptuiasca “nationalizarea” subsolului si a intreprinderilor miniere (in anul 1925 se modifica procentul de 60% din capitalul social detinut de cetateni romani la 50,1%).

Aceluiasi scop de intarire a pozitiilor marii burghezii autohtone i-a servit si Legea comercializarii si controlul intreprinderilor statului adoptata in 1924, prin care se introduceau in intreprinderile statului principiile comerciale din intreprinderile particulare de a participa la exploatarea unor intreprinderi ale statului cum erau Navigatia fluviala romana, Serviciul maritim roman, C.A.M. sau intreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie (carbuni, petrol, gaz metan, caderi de apa etc.). In conducerea unor asemenea intreprinderi, 1/3 din numarul membrilor consiliului de administratie era numita de guvern, restul fiind ales dintre membrii consiliului de administratie, comitet de cenzori precum si presedintele, cetateni romani.

Prin legea energiei, tot din 1924, se creau avantaje multiple acelora care-si investeau capitaluri pentru producerea energiei electrice hidro si termoelectrice, concesionarul fiind obligat sa rezerve statului o patrime din energia produsa. De asemenea, prin legea pentru regimul apelor (din 1924) se cerea intreprinderilor ca majoritatea capitalului sa fie autohton precum si presedintele si 2/3 din numarul administratorilor si cenzorilor sa fie cetateni romani.

Prin toate aceste legi se urmareau preocupari mai ample ale burgheziei pentru valorificarea resurselor naturale ale tarii, dar in mod deosebit intarirea marii burghezii autohtone si obligarea capitalului strain sa tina seama de interesele acesteia. Fara indoiala insa ca burghezia autohtona isi apara interesele de grup si nicidecum ale statului, iar valorificarea resurselor de care dispune tara n-a fost realizata la nivelul cerintelor economiei nationale pentru o dezvoltare mai sustinuta a acesteia.



Tarifele vamale protectioniste. Politica tarifelor vamale a constituit un mijloc important prin care burghezia cauta sa apere productia interna de concurenta straina, contribuind in felul acesta la sustinerea procesului de industrializare a tarii. Burghezia industriala va cere tot mai mult statului sa intervina in economie si pe calea tarifelor vamale asa cum de altfel procedau si alte tari cu care Romania intretinea relatii comerciale. Pentru a asigura o oarecare stabilitate si a evita consecintele deprecierii monetare asupra veniturilor bugetare, prin tariful vamal din 1924 se prevedea ca taxele se percepeau in lei-aur, iar incasarea lor se facea in lei-hirtie, pe baza raportului de 1 leu-aur egal cu 30 lei hirtie, la fiecare 3 luni raportul se schimba in functie de fluctuatia monetara. Tariful din 1924 era minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau, la rindul lor, acelasi tarif si clauza natiunii celei mai favorizate. Pentru alte tari tariful era de trei ori mai mare decit cel minimal. Acest tarif a influentat nivelul importului, asigurind protectia articolelor textile, de tabacarie, hirtie etc. egala cu 15-20% din valoare, iar pentru majoritatea produselor importate o taxa de 5-10%. Protectia era insa insuficienta pentru industrie si aceasta cu atit mai mult cu cit s-a aplicat intr-o perioada de puternica inflatie. De aceea, in anul 1926 tariful vamal a fost modificat la insistentele industriasilor din ramurile metalurgica si textila, a caror structura si gama de produse erau schimbate fata de perioada anterioara. S-au adaugat inca alte articole supuse taxelor vamale la import, iar la articolele textile si metalurgice taxele vamale erau urcate cu 50% pina la 100%. S-a marit si coeficientul de multiplicare a taxelor vamale in aur de la 30, cit a fost stabilit in 1924, la 40. In anul 1927 s-a aplicat un nou tarif, cunoscut sub numele initiatorului lui “tariful Manoilescu”. Acesta era minimal pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romaniei si general – taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal – pentru tarile care nu acordau clauza natiunii celei mai favorizate si tariful minimal. Ca si in cazul tarifului din 1924, s-au prevazut taxe in aur, care pentru transformarea in lei-hirtie urmau sa fie inmultite cu un coeficient de 30 pentru articolele metalurgice si textile si cu 40 pentru celelalte marfuri importate.

Aplicarea acestor tarife vamale a dus la cresterea gradului de protectie, reprezentind in anul 1928, de exemplu, 20,7% din valoarea intregului import fata de numai 4,1% cit reprezentau taxele vamale din valoarea totala a importului in 1922. Totusi gradul de protectie al industriei romanesti era insuficient, taxele de import fiind mult inferioare celor din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si alte tari cu care Romania avea relatii comerciale. Cu toate acestea, politica vamala protectionista a avut drept urmare oprirea patrunderii aproape nestingherite pina atunci a marfurilor straine, creind avantaje burgheziei pentru dezvoltarea productiei autohtone.

In conditiile penuriei de capitaluri pe piata interna, statul a intervenit direct prin sprijinirea dezvoltarii industriei pe calea finantarii, a acordarii de credite in volum mult mai mare decit in anii anteriori. In acest sens, in anul 1923 a fost infiintata Societatea nationala de credit industrial, la al carei capital participa statul si Banca Nationala. Scopul bancii era incurajarea industriei mari prin acordarea de credite si inlesnirea mobilizarii creantelor industriale prin reescontarea la Banca Nationala. Activitatea acestei noi banci a avut o importanta deosebita in impulsionarea dezvoltarii industriei autohtone. Rolul ei in creditarea industriei a crescut destul de repede, de la finantarea a numai 5% din totalul intreprinderilor marii industrii prelucratoare in anul 1924 la 12% in anul 1928, intreprinderi a caror productie reprezenta circa 31% din totalul productiei industriale. Acelasi rol de sprijinire a industriei l-a avut si Banca Nationala, care acorda credite, fie direct, fie prin intermediul societatii nationale de credit industrial. In 1928 volumul creditelor acordate industriei de catre Banca Nationala reprezenta 32% din totalul portofoliului ei.

Dezvoltarea agriculturii

Sectorul dominant al economiei punea si in acesti ani amprenta marilor dificultati postbelice refacerii lente ca si amplificarii contradictiilor social-economice din lumea satelor. Agricultura se caracteriza prin dezvoltarea mai sustinuta a capitalismului, proces impulsionat de consecintele reformei agrare din 1921. De fapt, reforma agrara a fost declarata infaptuita in anul 1926. Marea proprietate mosiereasca mai detinea inca 19,5% din intreaga suprafata agricola a tarii, ceea ce explica raminerea in continuare a ramasitelor semifeudale. In acelasi timp, analiza structurii proprietatii taranesti arata ca diferentierea taranimii s-a accentuat. Patura instarita a acesteia detinea in 1927 circa 16% din suprafata arabila, taranimea cu pamint intre 5-10 ha fiecare gospodarie circa 11%, restul pamintului fiind detinut de mica proprietate. Numarul gospodariilor taranesti fara pamint se ridica la aproape 700.000.

Lipsa sau insuficienta pamintului pentru cultura obliga insa un numar insemnat de gospodarii sa practice relatiile de dijma. Pe de alta parte, lipsa inventarului agricol, a creditelor si povara impozitelor aveau consecinte negative asupra economiei rurale.

In ceea ce priveste suprafata arabila si structura culturilor reiese ca suprafata insamintata cu cereale ocupa o pondere cuprinsa intre 85-87% dupa care urmau suprafetele destinate fineturilor cultivate si plantelor industriale. In cadrul culturilor cerealiere au crescut mai mult suprafetele insamintate cu porumb, orz si ovaz. Cresteri insemnate se constata si in privinta suprafetelor insamintate cu plante alimentare si plante industriale.

Daca suprafetele insamintate cunosc cresteri constante, productia nu a inregistrat aceeasi evolutie, inregistrindu-se variatii mari de la un an la altul (in crestere pina in 1926 apoi in scadere si din nou in crestere din 1929). Datorita slabei inzestrari tehnice si a insuficientei folosiri a metodelor agricultura-tehnice avansate, agricultura se regasea intr-o accentuata dependenta de factorii naturali.

Caracterul inapoiat al agriculturii iese mai clar in evidenta daca cumparam recoltele obtinute cu cele realizate din alte tari cu posibilitati comparabile. In timp ce Romania obtinea in 1925 circa 860 kg griu la ha, in Iugoslavia si Ungaria s-au obtinut cite 1.260 kg, iar in Bulgaria 1.320 kg. Aceleasi discrepante se intilneau si in privinta altor culturi.

Desi tara noastra dispunea de conditii naturale optime pentru cresterea animalelor, datorita procesului de saracire a taranimii, a lipsei creditelor pentru gospodariile taranesti, septelul a scazut continuu.

La sfirsitul perioadei agricultura Romaniei, ca si a altor tari, a fost cuprinsa de o criza de supraproductie – manifestata prin scaderea preturilor la produsele agricole – criza care se va prelungi pina la al doilea razboi mondial.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact