StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Crede in EFICIENTA TA
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » management financiar bancar
Trimite articolul prin email Strategii financiare pe termen lung : Management financiar bancar Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Strategii financiare pe termen lung



STRATEGII FINANCIARE PE TERMEN LUNG


Finantarea dezvoltarii firmei: finantatea din surse proprii;

finantarea in cadrul grupului;

Finantarea din surse imprumutate: imprumutul obligatar, imprumutul bancar, leasing-ul





Finantarea dezvoltarii firmei

Managerul oricarei firme se confrunta, in principal, cu doua tipuri de decizii:

Ø      decizii cu privire la desfasurarea activitatii curente a firmei

Ø      decizii cu privire la dezvoltarea viitoare a firmei care se refera in principal la:

deciziile de investitii : in active fizice si/sau in valori mobiliare

decizii de finantare:

din surse proprii

autofinantare

aport de capital

-din surse imprumutate

imprumut bancar pe termen lung

leasing

imprumut obligatar

O alta clasificare grupeaza sursele de finantare dupa provenienta in surse interne (autofinantarea) si surse externe (aportul de capital, imprumutul bancar si obligatar, leasingul). Pentru a intelege mai usor cum sunt clasificate sursele de finantare pe termen lung sa privim urmatoarea schema:


Fig.4.7.1. Tipologia surselor de finantare ale unei firme

Firmele mici se bazeaza in principiu pe autofinantare, deoarece si proiectele lor de investitii sunt de mai mica anvergura, insa riscul de afaceri si de firma este mare, deoarece detin cote mici de piata. Pe masura ce firma se dezvolta si cucereste o cota de piata mai mare constata ca devine mai atragatoare pentru investitori si, prin urmare, pentru a obtine fonduri poate incerca sa apeleze, in limitele legii, la o emisiune de actiuni sau obl 434d34e igatiuni. Firmele pot apela si la alte surse de finantare pe termen lung decat subscribtia publica si anume pot apela fie la imprumuturi bancare pe termen lung fie la leasing cu conditia ca sa fie agreate de o banca sau de o societate de leasing. Pentru a putea face o discriminare intre toate aceste surse de finantare, creditorii, ca si firma trebuie sa tina cont de urmatoarele criterii:

o       marimea firmei

o       stadiului de dezvoltare al afacerilor

o       costul surselor de finantare

o       marimea capitalului social al firmei

o       forma juridica de organizare

o       cota de piata a firmei

o       riscul de firma

o       riscul afacerii.

A. Autofinantarea

Pentru ca firma sa poata opta pentru aceasta strategie de finantare pe termen lung, trebuie ca managerul financiar sa determine capacitatea de autofinantare a firmei. Pentru aceasta el va analiza datele din contul de rezultate, urmarind daca din calcule reiese o capacitate de autofinantare pozitiva. Capacitatea de autofinantare (CAF) se determina ca fiind:

Text Box: (@.7.1.)

Text Box: CAF = Rezultat net + Amortizare ' Venituri/cheltuieli cu provizioanele

Text Box: (@7.2.)Text Box: CAFREALA = CAFPOTENTIALA - Dividende – Participari la beneficii Insa nu tot profitul ramane la dispozitia  firmei pentru reinvestire, o parte din el fiind folosit pentru plata dividendelor si/sau beneficiilor. Atunci formula (4.7.1.) ne ofera formula de calcul pentru capacitatea de autofinantare potentiala, si putem calcula foarte simplu capacitatea de autofinantare reala astfel:




In principiu autofinantarea este gratuita pentru ca profitul a fost impozitat, iar amortizarea si provizioanele se exclud de la plata impozitului. Pentru ca o firma sa poata folosi autofinantarea trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Ø      sa desfasoare o activitate ecomomica din care sa rezulte profit, iar strategia viitoare sa fie orientata in a obtine macar acelasi nivel al profitului ca in anul precedent;

Ø      in domeniul amortizarii sa duca o politica adaptata autofinantarii;

Ø      sa creeze si sa foloseasca provizioanele cu scopul de a se proteja de riscurile  viitoare.


B. Aportul de capital: actiunile comune si actiunile preferentiale

La un anumit nivel al dezvoltarii afacerilor, firma constata ca doar autofinantarea nu mai este o sursa suficienta pt sustinerea proiectelor de investitii si este nevoita sa apeleze la surse externe. Una din variantele de suplimentare a surselor de finantare este aportul de capital care este o sursa de finantare pe termen lung mobilizata pe o durata nedeterminata, lucru ce este in avantajul firmei. Decizia de a apela la aportul de capital este de competenta AGA.Exista insa si “reversul medaliei”: firma sconteaza pe o anumita marime a fondurilor astfel mobilizate, dar din varii motive nu se obtine decat una mai mica si, in plus controlul asupra firmei se “dilueaza”. Daca firma reuseste sa isi majoreze capitalul cu intreaga suma propusa atunci in viitor ea poate prevedea o crestere a bonitatii sale si poate negocia mai avantajos alte surse de finantare(de exemplu imprumuturi bancare). Emisiunea de actiuni se poate face in doua feluri:

Ø      emisiune de actiuni noi:

la valoarea nominala a vechilor actiuni

functie de valoarea bursiera a actiunilor vechi (mai frecvent)

Ø      majorarea valorii nominale a actiunilor vechi (mai rar)

Pentru ca emisiunea sa fie atractiva, valoarea de emisiune trebuie sa fie mai mica decat valoarea de piata a actiunilor vechi, fiindca altfel subscriitorilor potentiali li se va parea prea scumpa si nu vor cumpara noile actiuni. Pe de alta parte vanzarea “subpari” (sub valoarea nominala) este interzisa. Atunci rezulta ca valoarea de emisiune (VE) trebuie sa se situeze in intervalul dintre valoarea nominala (VN) si valoarea de piata (VP).

Text Box: (@7.3.)

Text Box: VN  #  VE  #   VP


Diferenta dintre valoarea de emisiune si valoarea nominala poarta denumirea de prima de emisiune, din care se acopera cheltuielile ocazionate de emisiunea si vanzarea actiunilor noi. Prima de emisiune poate fi rezerva in bilant (pasiv), alaturi de capitalul social, sau se poate incorpora in capital, printr-o noua crestere.

Finantarea prin emisiune de actiuni este legata de doua probleme:

a)     proprietatea asupra firmei si ponderea controlului detinut in firma (adica numarul de actionari si numarul de actiuni detinute de fiecare);

b)     riscul asumat (exista actiuni comune si actiuni preferentiale, iar in caz de faliment al firmei detinatorii de actiuni comune sunt ultimii creditori satisfacuti).

Observam ca, pe langa criteriul valorii de vanzare, actiunile mai pot fi clasificate si dupa criteriul drepturilor pe care le aduc detinatorilor. Exista astfel:

actiuni comune

actiuni preferentiale.

Actiunile comune confera detinatorilor acestora, drepturi atat in cadrul adunarilor generale ordinare, cat si in cadrul celor extraordinare, astfel: drept de vot asupra bilantului contabil, a marimii dividendului, a politicii firmei; dreptul de a alege administratorul si cenzorii si de a le fixa salariul; dreptul de a hotari gajarea ,lichidarea,inchirierea unor unitati ce apartin firmei, ca si de a hotari modificarea formei juridice a firmei, a obiectului de activitate, a sediului firmei, a duratei firmei, a modificarii capitalului social; dreptul de a hotari fuziunea/divizarea firmei/dizolvarea anticipata; dreptul de a hotari conversia actiunilor dintr-o categorie in alta; dreptul de a hotari emisiunea de obligatiuni; dreptul de a hotari conversia obligatiunilor dintr-o forma in alta (din nominative in obligatiuni la purtator sau invers) sau in actiuni.

La randul lor, actiunile privilegiate confera detinatorilor acestora urmatoarele drepturi: dreptul de a obtine un dividend prioritar din profitul distribuibil inaintea oricarei alte prelevari; dreptul ca valoarea nominala a actiunilor detinute sa fie aceeasi ca a actiunilor comune; dreptul de a fi informat cu privire la activitatea firmei si la toate modificarile privitoare la aceasta. Problema emisiunii de actiuni ca sursa de finantare se transforma intr-una de control a societatii si de remunerare a riscurilor.


C. Finantarea in cadrul grupului

In cadrul economic actual se observa ca exista tot mai mult o tendinta de dezvoltare a afacerilor sub forma unitara, de grup, cu scopul de sustinere a unui obiectiv unitar sau de folosire unitara a unor resurse financiare. Se creaza astfel noi entitati economice cunoscute sub denumirea de grupuri. Grupul este format dintr-un ansamblu de firme, fiecare cu personalitate juridica, unite intre ele prin diverse conexiuni, mergand de la exercitarea directa/indirecta a influentei unei firme (denumita cel mai adesea “firma sau societatea mama”) asupra altora si pana la detinerea controlului total al firmei-mama asupra celorlalte din cadrul grupului. Aceste relatii de dependenta pot fi de natura: financiara, organizatorica sau contractuala. In functie de natura activitatii desfasurate exista : grupuri industriale, grupuri bancare, grupuri financiare, grupuri de servicii, iar in functie de structura exista: grupuri orizontale si grupuri verticale.

Din punct de vedere managerial, grupul se caracterizeaza prin unitatea de decizie, care este strans legata de conceptul de putere in cadrul grupului. Astfel, in cadrul grupului exista mai multe tipuri de legaturi (directe, indirecte, si reciproce). Aceste legaturi se evidentiaza cu ajutorul titlurilor de participare detinute; astfel legatura directa in cadrul unui grup de doua societati se evidentiaza prin faptul ca una dintre firme (F1) detine actiuni la alta firma (F2). Legaturile indirecte se evidentiaza prin relatii de forma: firma F1 detine actiuni la firma F2, care la randul ei detine actiuni la F3.

Exista cateva avantaje ale constituirii de grupuri, printre care este si cel al conceperii unei strategii comune pentru firmele componente ale grupului. Una dintre componentele de baza ale strategiei de ansamblu este si strategia financiara a grupului. Aceasta strategie poate sa prevada faptul ca o firma care are disponibilitati de trezorerie sa ajute o alta firma din cadrul grupului, aflata in dificultate. Acest ajutor se poate materializa sub forma unui imprumut, eventual chiar fara dobanda, si cu termen de rambursare mai permisiv decat ar fi un imprumut bancar. Evident exista si alte ratiuni pentru care se formeaza grupurile, de exemplu una dintre firmele grupului are drept obiect de activitate cercetarea aplicativa in domeniul producerii anumitor utilaje; o alta firma din grup se ocupa cu productia si cu comercializarea si in fine o a treia firma, impreuna cu o banca din afara grupului formeaza o societate de leasing. Avantajele financiare ale unui astfel de grup sunt evidente. Utilajele produse beneficiaza atat de o inoire permanenta a performantelor (lucru ce duce la prelungirea ciclului lor de viata), cat si de o comercializare adecvata (fie prin vanzare efectiva, fie prin leasing). Astfel grupul poate mobiliza la indemana sa sume de bani considerabil mai mari decat o poate face una dintre firme luata separat, avand deci o putere economica mai mare.




Finantarea din surse imprumutate


Imprumutul obligatar (emisiunea de obligatiuni)

Obligatiunile sunt titluri de valoare negociabile, reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei firme, de unde si termenul de imprumut obligatar. Detinatorul obligatiunii incaseaza, de regula, periodic dobanzile convenite prin contract.

In economia de piata, mare parte a obligatiunilor sunt emise de catre stat (in speta de Ministerul de Finante, de organele administratiei locale) sau de catre firme mari (in general firmele de utilitati publice), iar oferta care se adreseaza doritorilor este precedata de o campanie publicitara sustinuta, iar o data subscrierea incheiata, obligatiunile pot fi negociate la bursa deci persoanele fizice/juridice care detin astfel de titluri de valoare si au nevoie de lichiditati le pot vinde pentru ca ele reprezinta active cu grad ridicat de lichiditate. Emisiunea de obligatiuni este o sursa preferata de capital pe termen lung pentru firmele mari deoarece:

a)         ele au o structura bine determinata a detinerilor de capital si prin aceasta, cu o repartizare predeterminata a puterii in Consiliul de Administratie

b)          detinatorii de obligatiuni sunt remunerati prin dobanzi (fixe/mobile) care insa presupun o prestatie mai mica decat dividendul cuvenit actionarilor, deoarece ei isi asuma un risc mai mic decat detinatorii de actiuni;

c)         detinatorii de obligatiuni nu au drept de imixtiune in activitatea firmei, pe cand actionarii au si inteleg sa si-l foloseasca.

Obligatiunile si de aici, imprumutul obligatar, au urmatoarele caracteristici:

Ø      valoarea nominala a obligatiunii, care este marimea de referinta, calculata ca raport intre valoarea imprumutului si numarul de obligatiuni emise;

Ø      pretul de emisiune al obligatiunii, adica pretul varsat de subscriitor la cumparare. Acest pret poate fi egal cu valoarea nominala (caz in care vanzarea se face “ad pari”) sau, pentru a face obligatiunea mai atractiva, pretul poate fi mai mic decat valoarea nominala (vanzare “sub pari”);

Ø      pretul de rabmursare a obligatiunii, adica pretul platit la scadenta de catre firma subsciitorului. Acest pret poate fi egal cu valoarea nominala sau, pentru atractivitatea investitiei, poate fi mai mare decat aceasta;

Ø      prima de rambursare, care este egala cu diferenta dintre pretul de rambursare si valoarea nominala (poate exista si o prima de emisiune calculata analog);

Ø      dobanda obligatiunii, definita ca fiind venitul adus de obligatiune, care se calculeaza prin aplicarea unei rate fixe/mobile la valoarea nominala;

Ø      amortizarea imprumutului, adica modalitatea de rambursare a acestuia, care poate fi: integrala (la scadenta) sau partiala (in doua sau mai multe transe) – folosita mai rar tocmai din considerentele de folosire in intregime a sursei astfel atrase o perioada cat mai mare de timp;

durata imprumutului obligatar, care se defineste ca fiind perioada de la emisiune si pana la scadenta.


Imprumutul bancar

Raporturile de credit ale unei firme cu o banca sunt, de regula, reciproce, deoarece, pe de o parte, firma poate avea conturi deschise la acea banca, formand depozite ce pot fi folosite ulterior, iar pe de alta parte, banca poate credita firma pentru nevoi curente (pe termen scurt – pana la 1 an) sau pentru investitii (pe termen mediu – pana la 3 sau 5 ani sau pe termen lung – peste 5 ani). La modul general, o firma poate primi de la o banca cu care are relatii de afaceri urmatoarele tipuri de credite: avansuri in cont curent, linii de credit, credite de campanie, credite bancare pe termen lung. Pentru ca o banca sa acorde unei firme un imprumut la termen se intocmeste un asa-numit dosar de credit ce include informatii privind:

analiza performantelor economico-financiare ale firmei, cu urmarirea unor indicatori privind: structura activului si pasivului, lichiditatea si solvabilitatea, rentabilitatea si gestiunea firmei;

analiza performantelor manageriale, care urmareste aspecte care se refera la: domeniul in care activeaza firma si perspectivele de dezvoltare ale acestuia, cota de piata a firmei si pozitia ei in domeniul de activitate, perspectivele de dezvoltare ale firmei, calitatea managementului firmei, relatiile cu furnizorii, clientii, cu propriul personal.

Pe baza tuturor acestor criterii, carora li se acorda puncte in cadrul anumitor marje, firma va fi incadrata de catre ofiterul de credit al bancii intr-o anumita grupa de risc. In functie de aceasta grupa de risc se negociaza termenii imprumutului bancar, in sensul ca o firma incadrata in grupa de risc minim va primi credit in conditii mai avantajoase din punct de vedere al ratei dobanzii, al termenului , al conditiilor de rambursare, etc., decat o firma incadrata in grupa de risc maxim. Aceasta deoarece rata nominala a dobanzii la creditele acordate se corecteaza atat cu rata asteptata a inflatiei, cat si cu o prima de risc, ce reprezinta bonificatia bancii si modul ei de a se proteja fata de riscul de firma si de afaceri, mai ales ca banca angajeaza acele resurse intr-o suma considerabila si pe termen lung.


Leasing-ul

Leasing-ul este considerata o forma de comert si de finantare prin inchiriere de catre producator/societate financiara specializata a unor bunuri catre firme, care recurg la acesta practica fie datorita specificului operatiunii realizate (pe termen scurt si nerepetabila), fie pentru ca nu dispune de suficiente surse proprii/imprumutate pentru a cumpara acele bunuri.

Bunurile ce pot face obiectul leasing-ului sunt:

echipamentele electronice si de calcul

aparatele si instrumentele de masura



mijloacele de transport

masinile-unelte si masinile agricole

cladirile industriale si administrative.

Leasing-ul este considerata o forma de comert si de finantare avantajoasa atat pentru furnizor cat si pentru beneficiar din urmatoarele considerente:


Pentru beneficiar

Pentru furnizor

economisirea capitalului propriu (deoarece plata avansului nu este obligatorie)

bilantul nu se modifica, deoarece inregistrarea se face extrabilantier

existenta unei sume constante de platit ca rata de leasing

exista posibilitatea sa fie inlocuit utilajul daca s-a uzat moral

exista posibilitatea de a opta pentru cumpararea utilajului la terminarea contractului

dezvoltarea vanzarilor proprii


atragerea de noi beneficiari (rolul promotional al leasing-ului)



obtinerea de castiguri suplimentare  din reinchrierea/revanzarea utilajului catre alt client



Leasing-ul se deosebeste de simpla inchiriere prin doua aspecte esentiale si anume:

modalitatea de calcul a ratelor de plata;

dreptul de proprietate

Elementele caracteristice ale unui contract de leasing sunt urmatoarele:

Ø          valoarea de achizitie a bunului, adica valoarea la care a fost achizitionat bunul respectiv de catre societatea de leasing sau pretul de vanzare la furnizor;

Ø          avansul, adica suma prevazuta a fi platita de catre client pana la momentul obtinerii folosintei bunului (acest avans este un element optional al contractului);

Ø          rata de leasing, sau “chiria” periodica datorata de client societatii de leasing sau, dupa caz, producatorului. Aceasta este o marime constanta pe tot parcursul derularii contractului si se compune dintr-o rata de capital si o dobanda, acestea avand marimi invers proportionale (la inceput rata de capital este mai mica si creste progresiv, iardobanda scade progresiv, astfel incat suma lor sa fie constanta);

Ø          rata dobanzii, adica marimea procentuala a castigului ce va fi obtinut de furnizor pe perioada derularii contractului; ea se va aplica la valoarea de achizitie din care s-a scazut in prealabil avansul;

Ø          valoarea reziduala, reprezinta o suma ce poate fi achitata de client la terminarea contractului in cazul in care opteaza pentru trecerea folosintei bunului in proprietatea sa; legislatia romaneasca prevede ca aceasta valoare reziduala sa reprezinte 20% din valoarea de achizitie.

In cadrul paragrafului 4.2.1. am prezentat o schema de leasing, in care valoarea de achizitie este de 1000 lei, rata dobanzii de 30%, scadenta peste 3 ani, cu rambursare anuala a ratei de leasing si cu valoare reziduala 0. Acest exemplu se poate modifica foarte usor, astfel incat sa se calculeze elementele contractuale pentru o valoare reziduala de 20% .







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact