StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Sa facem proiecte sanatoase
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » management » managementul carierei » Stresul profesional
Trimite articolul prin email Dificultati in analiza credibilitatii si detectarea minciunilor : Stresul profesional Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Dificultati in analiza credibilitatii si detectarea minciunilor



DIFICULTATI IN ANALIZA CREDIBILITATII SI DETECTAREA MINCIUNILOR







Se spune ca orice persoana aflata la „ananghie” nu va fi intru-totul sincera. Sunt des intalnite situatiile cand suntem nevoiti sa evaluam afirmatiile unor persoane sau sa decidem daca avem incredere sau nu in ceea ce ni se spune. Acest lucru ni se intampla aproape in fiecare zi. El devine insa extrem de important cand se produce intr-un cadru profesional. Atunci, de ceea ce decidem poate depinde viitorul unor persoane sau chiar propria cariera. A avea sau a nu avea incredere este intrebarea decisiva in unele profesii, precum si cea de politist sau de psiholog.

Totul se poate rezuma la un termen simplu, dar extrem de controversat, care se numeste credibilitate. Este un concept ce se refera la toate aprecierile pe care le facem referitor la veridicitatea celor spuse de cineva. Poate fi vorba de un sef, un coleg sau un candidat la angajare, de un inculpat, un martor, un procuror sau un avocat, de un politician sau chiar de o reclama. Prin urmare, conceptul de credibilitate este extrem de important in multe domenii, precum:

Psihologia judiciara – analiza declaratiilor inculpatilor, martorilor, victimelor.

Psihologia personalului – selectia candidatilor pe baza de interviu,

Psihologia sociala – aparitia zvonurilor,

Psihologia politica – construirea discursului electoral,

Psihologia publicitatii – realizarea reclamelor,

1. DETERMINANTI AI CREDIBILITATII

Prin urmare, exista multe motive care ne determina sa analizam determinantii credibilitatii, adica acele indicii de care tinem cont, in mod constient sau mai putin constient, atunci cand decidem daca credem sau nu ceea ce auzim si vedem.

In unele studii s-au evidentiat cateva dimensiuni ale credibilitatii, precum competenta, dinamismul, sociabilitatea, increderea, prietenia, moralitatea (Smith 1982). Aceste dimensiuni au fost combinate in diverse experimente, rezultand faptul ca moralitatea si competenta sunt cele mai importante in perceperea credibilitatii (McCorskey, Young, 1981; Burgoon, Birk, Pfau, 1990). Cele mai multe, au avut in vedere aspecte comportamentale in perceperea credibilitatii, centrandu-se pe comportamentul verbal sau pe cel nonverbal de tipul fluentei verbale, pauzelor in vorbire, gesticii, expresiei faciale si aspectului fizic (Addington, 1971, O’Barr, 1982).

1.1. Experimentele din domeniul psihologiei judiciare

Deoarece sunt foarte multe situatiile cand limbajul nonverbal joaca un rol important in a comunica ceea ce dorim si implicit, a convinge, studiile realizate in domeniul psihologiei judiciare s-au centrat foarte mult pe impactul comportamentului nonverbal asupra credibilitatii.

De altfel, cercetarile au aratat ca in formarea primei impresii comportamentul nonverbal este mai important decat cel verbal, deoarece aparitia fizica este primul indicator intr-o prima intalnire cu cineva. Asadar, este evident ca inainte ca cineva sa spuna ceva, se observa aspectul exterior. Pe langa aspectul exterior se adauga indicatorii vocali si cei chinestezici, esentiali in formarea primei impresii.

In continuare, va fi prezentata o scurta sinteza privind relatiile dintre anumiti indicatori ai comportamentului nonverbal, precum indicatori vocali, chinestezici, fizici si credibilitatea perceputa.

Indicatori vocali ai credibilitatii

Cele mai multe cercetari s-au axat pe anumiti indici, cum ar fi: fluenta verbala si pauzele in vorbire.

Astfel s-au lansat intrebari de genul: „Care este legatura intre fluenta verbala a unei persoane si perceptia asupra competentei, increderii, dinamismului acesteia?” sau „Fluenta verbala determina perceperea persoanei ca fiind mai prietenoasa?”

Fluenta vorbirii, in general, este definita ca vorbire fara pauze lungi, ezitari, repetitii, precum si sunete ca „um” si „aa” – usurinta in exprimare.

Diverse experimente ce au avut ca subiecti studenti, avocati, au aratat ca un nivel ridicat al fluentei verbale coreleaza cu competenta, sociabilitatea si calmul, ca dimensiuni ale credibilitatii. Pe de alta parte, un nivel scazut al fluentei verbale coreleaza cu perceperea persoanei ca fiind mai prietenoasa. Totodata, persoanele cu fluenta verbala ridicata au fost percepute ca fiind dinamice (Miller si Hewgill, 1984) si persuasive (Mehrabian si Williams, 1969).

Fluenta verbala este intr-adevar un indicator important al credibilitatii, dar sunt si alte elemente vocale ce pot avea acelasi efect asupra perceperii credibilitatii, de exemplu variatiuni ale ritmului vorbirii, inflexiunile vorbirii, expresivitatea vocala, care maresc nivelul perceput al credibilitatii. S-a nascut astfel intrebarea. „Ce efect va avea expresivitatea vocala asupra diferitelor dimensiuni ale credibilitatii precum competenta, increderea, dinamismul, prietenia?”

Scherer (1979) a gasit ca exista o corelatie pozitiva intre inflexiunile vorbirii si perceperea capacitatii persuasive.

Barge (1989) a aratat ca inflexiunile vorbirii sunt asociate, pe de o parte cu perceperea vorbitorului ca fiind mai dinamic, iar pe de alta parte cu perceperea acestuia ca fiind neprietenos si lipsit de incredere.

Burgoon (1990) prin cercetarile sale a aratat ca inflexiunile vorbirii coreleaza pozitiv cu perceptia competentei, sociabilitatii si moralitatii.

Tinand cont de aceste studii, se poate spune ca inflexiunile vorbirii au impact pozitiv in perceperea anumitor dimensiuni ale credibilitatii.

Totodata, faptul ca o persoana vorbeste mai tare sau mai incet, mai mult sau putin poate influenta perceptia credibilitatii, dar nu este sigur care este efectul, pozitiv sau negativ.

Indicatori chinestezici ai credibilitatii

Interactiunea „fata in fata” ofera oportunitatea aprecierii credibilitatii unei persoane prin observarea altor indicatori specifici. S-a pus astfel problema gradului in care expresivitatea chinestezica influenteaza perceperea credibilitatii.

Alaturi de indicatorii vocali, cei chinestezici pot fi utilizati in aprecierea credibilitatii unei persoane; acesti indicatori implica diverse miscari ale corpului, precum gesturi si expresii faciale. De exemplu, o persoana care in timpul unei discutii zambeste, pastreaza contactul vizual si gesticuleaza, va fi perceputa ca fiind mai competenta decat o persoana care nu manifesta o expresivitate similara.

Cercetarile au accentuat importanta primara a perceptiilor vizuale in influenta asupra credibilitatii (Ekman, Friesen, O’Sullivan si Scherer, 1980; Krauss, Apple si Winton 1981). De exemplu, un judecator poate fi mai degraba influentat de ceea ce vede decat de ceea ce aude in aprecierea credibilitatii unui avocat sau martor.

Indicatori fizici ai credibilitatii

Diversi indicatori ai aspectului fizic, precum varsta, greutatea, inaltimea, vestimentatia, atractivitatea au fost considerati ca determinanti ai credibilitatii in anumite contexte. S-a formulat astfel intrebarea: „Are aspectul fizic vreo influenta asupra perceptiei competentei, increderii, prieteniei si dinamismului?”

Burgoon (1989) a sugerat ideea ca vestimentatia, modul in care este imbracata o persoana, intr-o situatie oficiala, poate influenta perceptia celorlalti asupra propriei credibilitati. In acest sens, cateva studii au subliniat faptul ca adoptarea unui stil vestimentar clasic poate creste nivelul de acceptare fata de persoana respectiva (Cressweller, Gordon 1972; Darley, Cooper 1972). S-a constatat ca femeile cu parul scurt, imbracate clasic si purtand ca bijuterii doar cercei si un colier, au fost percepute ca fiind mai competente decat altele care au adoptat un alt stil (Rosenberg, Kahn, 1991), cum de altfel barbatii ce purtau costum si cravata au fost mai usor acceptati (Bickman’s, 1971). Referitor la aspectul fetei s-a constatat ca persoanele cu trasaturi faciale mature sunt mai convingatoare decat persoanele cu trasaturi faciale „de copil”.

Printr-un studiu recent, realizat de Rockwell si Hubbard, in 1999, s-a urmarit sa se evidentieze relatia dintre comunicarea nonverbala si perceptia credibilitatii, cu cele patru dimensiuni ale sale: competenta, increderea, sociabilitatea si dinamismul.


Tabel 1

Corelatii intre indicatori ai comportamentului nonverbal si dimensiunile credibilitatii


Comportament nonverbal

Dimensiunile credibilitatii

Competenta

Incredere

Sociabilitate

Dinamism

Fluenta verbala





Inflexiuni vocale





Expresivitate faciala





Dinamica gesturilor





Aspect vestimentar





Varsta





Inaltimea







Greutatea





Trasaturile faciale





Atractivitatea





! p< .05 !! p> .01

Dupa cum se poate observa, s-a ajuns la urmatoarele concluzii:

Fluenta verbala nu influenteaza semnificativ perceperea competentei, sociabilitatii sau dinamismului;

Expresivitatea chinestezica nu influenteaza in mod pozitiv nici o dimensiune a credibilitatii. Mai mult, expresivitatea faciala coreleaza negativ cu evaluarea competentei si a increderii.

Analiza indicatorilor fizici de tipul aspectului vestimentar, varstei, trasaturilor fetei, greutatii, inaltimii, atractivitatii, a aratat ca nu exista nici o relatie intre acestia si perceptia credibilitatii.

Contrar asteptarilor, conform carora fluenta verbala si inflexiunile vocale ar avea o influenta pozitiva asupra perceperii credibilitatii, cercetarile au subliniat ca, dimpotriva, inflexiunile vocale sunt corelate cu perceperea unui nivel scazut al competentei. De exemplu, un avocat cu o expresivitate faciala ridicata poate crea impresia de „artificial”, „teatral”, determinand astfel la ceilalti aparitia unui sentiment de neincredere, de incompetenta. Probabil ca aceasta expresivitate accentuata nu este considerata ca fiind adecvata in toate situatiile.

1.2. Experimentele din domeniul psihologiei publicitatii

Studiile realizate in psihologia publicitatii s-au centrat mai mult pe impactul repetitiei asupra credibilitatii. In reclame, de exemplu, strategia care se foloseste cel mai des este aceea de a repeta, cat mai simplu, beneficiile pe care ni le-ar aduce respectivul produs (fie ca este vorba de un frigider sau de un politician).

Efectul repetarii informatiei

S-a descoperit ca repetarea unei reclame intensifica memoria pentru marca respectiva (Belch, 1982). De asemenea s-a descoperit ca expunerea multipla a aceleiasi reclame la inceput creste, apoi scade atitudinea pozitiva fata de produsul anuntat (Cacioppo & Petty, 1979). Efectul acesta de inducere a credibilitatii prin repetitie a fost prima oara evidentiat de Hasher, Goldstein si Topino, in 1977, care au descoperit ca subiectii apreciaza afirmatiile repetate ca fiind mai credibile decat noile afirmatii. De atunci acest fenomen a fost numit efect de veridicitate. Intre timp au fost propuse doua mecanisme cauzale pentru explicarea acestui efect.

Efectul familiaritatii cu informatia

Mai intai s-a afirmat ca impresia subiectului de a mai fi vazut inainte afirmatia respectiva (efectul de familiaritate) il conduce spre marirea credibilitatii pe care o acorda acesteia. Adica o afirmatie va parea adevarata daca exprima fapte care par familiare (Bacon,1979; Hawkins & Hoch, 1992).

Efectul atribuirii eronate a sursei informatiei

A doua explicatie a efectului de veridicitate se refera la faptul ca acesta apare deoarece subiectul considera ca a mai auzit afirmatia respectiva si in alta parte (efectul de atribuire eronata a sursei) sau datorita unei slabiri a memoriei contextului in care a fost invatat un lucru. Conform acestei ipoteze, o afirmatie va parea mai adevarata daca se considera ca ea a fost auzita din mai multe surse (Arkes, 1989).

Discutia de pana acum a sugerat existenta urmatoarelor efecte:

Afirmatiile repetate vor fi estimate ca fiind mai adevarate, comparativ cu afirmatiile prezentate o singura data.

Afirmatiile considerate a fi repetate – corect sau incorect, recunoscute ca fiind auzite anterior – vor fi evaluate ca fiind mai adevarate, comparativ cu afirmatiile considerate noi.

Afirmatiile prezentate in timpul discutiei, dar atribuite gresit unei surse din afara, vor fi apreciate ca avand credibilitate mai mare.

Rezultatele experimentale mai recente obtinute de Sharmistha Law si Scott Hawkins, in 1997, au indicat ca efectul perceptiei repetitiei este semnificativ mai mare comparabil cu efectul repetitiei reale. In plus rezultate lor au demonstrat ca una din bazele credintei este memoria sursa. Oamenii in general cred afirmatiile care confirma informatii amintite si sunt mult mai dispusi sa creada afirmatiile pe care considera ca le-au auzit intr-un context diferit. Deci concluzia ar fi aceea ca repetitia are cel mai mare impact asupra credibilitatii, atunci cand oamenii isi amintesc mesajul, dar uita unde l-au mai auzit

Rezultatele acestea corespund celor raportate de Arkes, in 1989, care a aratat ca oamenii sunt mult mai dispusi sa creada afirmatiile pe care le atribuie eronat altei surse, indiferent daca ele sunt sau nu repetate. O explicatie a acestei situatii, este aceea ca oamenii considera sursa externa (prietenii, experienta personala sau altele) ca fiind mai credibila decat informatiile prezentate. Alternativa sugerata de Arkes sustine ca atribuirea eronata a sursei poate creste indirect credibilitatea, prin marirea familiaritatii. In final se poate spune ca atunci cand oamenii uita sursa unei afirmatii care le pare familiara, ei cred ca aceasta face parte din cunostintele lor generale si deci este putin probabil ca ei sa o examineze cu atentie.

2. DIFICULTATI IN DETECTAREA MINCIUNILOR

Cand persoane precum politistii, avocatii, procurorii, judecatorii evalueaza declaratiile suspectilor, victimelor si ale martorilor, ei se confrunta intotdeauna cu o problema delicata – cum sa distinga intre cei care spun adevarul si cei care mint (Horvath, Jayne, Buckley, 1994).

In general politistilor le place sa se prezinte ca fiind buni in detectarea minciunilor, asa cum afirmau Inbau, Reid, Buckley si Jayne, in 2001, dar cercetarile nu sustin aceasta teorie. In mai multe experimente li s-a cerut diferitilor profesionisti in detectarea minciunilor, politisti sau agenti CIA, sa vizioneze casete video cu persoane care spuneau adevarul si care minteau si sa indice cine anume spune adevarul si cine minte. Intr-o astfel de situatie, probabilitatea este ca oricine, prin simplul fapt ca va ghici, are sansa de a realiza o clasificare corecta in procent de 50%.

Rezultatele unor astfel de studii au relevat 3 concluzii:

procentul mediu al clasificarii corecte realizate de experti a fost de 55%, foarte apropiat de procentul probabilistic.

profesionisti in detectarea minciunilor, de cele mai multe ori se simt mult mai increzatori in abilitatile lor de detectare a minciunilor, desi realitatea arata ca nu sunt mai buni decat amatorii (studenti si alti subiecti fara pregatire pe domeniu), al caror procent mediu al clasificarii corecte este de 57%.

unele grupuri de profesionisti sunt mai bune decat altele, de exemplu politistii si examinatorii poligraf au obtinut un procent al reusitei (56%) similar din punct de vedere statistic cu cel al studentilor (53%), in timp ce membrii serviciilor secrete s-au dovedit a fi mai buni decat studentii, avand o eficienta de 64%.  

Totusi una dintre limitele acestor studii este aceea ca ele sunt artificiale. Politistii trebuie sa detecteze minciunile spuse de studenti in conditii de laborator si doar de dragul experimentatorului. Situatia aceasta difera din cel putin trei motive de situatia dintr-un interogatoriu real:

Subiectele despre care se minte. In primul rand, studentii din experimentele respective sunt pusi sa minta in legatura cu aspecte mult mai putin importante decat cele din activitatea cotidiana a politiei.

Miza existenta. Atat consecintele pozitive ale ascunderii adevarului cat si cele negative ale faptului de a fi prins cu minciuna sunt cu mult mai mici in conditii de laborator, in comparatie cu un interogatoriul real, iar acestea au o influenta foarte importanta in detectarea minciunilor

Caracteristicile studentilor. Nu in ultimul rand, studentii sunt mai inteligenti decat majoritatea suspectilor din interviurile politistilor, iar diferentele de inteligenta influenteaza modul in care sunt spuse minciunile.

Datorita acestor aspecte se poate afirma ca rezultatele obtinute nu reprezinta o dovada a abilitatii politistilor de a detecta minciunile.

Intr-un studiu recent (2004), Mann a aratat unui esantion de 99 de politisti diferite casete video cu 54 de declaratii adevarate si mincinoase realizate de diferiti suspecti in timpul interogatoriilor. Procentul identificarii corecte a veridicitatii declaratiei a fost de 65%, semnificativ mai mare decat cel obtinut in toate celelalte studii. Cu toate acestea, eficienta respectiva nu este atat de mare cum ne-am putea astepta, greselile realizate fiind frecvente. Dar, toate aceste erori nu sunt deloc surprinzatoare, avand in vedere multiplele dificultati care, dupa cum vom vedea, exista in acest domeniu.

2.1. Dificultati determinate de indiciile analizate

Indicatorii eronati ai minciunii

Sunt des intalnite, dar gresite, diferite ipoteze cu privire la modul de a raspunde al persoanelor care mint. Studiile care au investigat ceea ce cred oamenii despre modul de a raspunde al mincinosilor, au aratat ca observatorii (persoane care mint si persoane specializate in prinderea mincinosilor) supraestimeaza asteptarile cu privire la nervozitatea mincinosilor. Adica, se considera ca mincinosii evita contactul vizual si  fac gesturi evitante prin care isi aranjeaza tinuta (de ex. indepartarea unor scame care de fapt nu exista, aranjarea mansetelor s.a.) – acestea fiind cele mai populare credinte cu referire la mincinosi (Akehurst, Kohneken, Vrij, Bull, 1996; Vrij, Semin, 1996; Vrij, Taylor, 2003).

Absenta indicatorilor evidenti

Analiza rezultatelor obtinute in toate cercetarile recente asupra minciunii, aproximativ 150 de studii referitoare la comportamentul persoanelor care mint, a relevat un lucru cert: nu exista un semn unic, fie el verbal, non-verbal sau fiziologic care sa indice minciuna. (Ben-Shakhar, Elaad, 2003; DePaulo, 2003; Kleiner, 2002; MacLaren, 2001). Cu alte cuvinte, nu exista ceva similar precum „Nasul lui Pinochio”. Evident acest lucru face ca detectarea minciunii sa fie foarte dificila, din moment ce nu exista nimic pe care sa te poti baza cu adevarat. Absenta unor indicii sigure nu implica faptul ca cei care mint si cei care spun adevarul raspund in acelasi fel – in realitate ei chiar nu o fac. Desi, atunci cand cei ce spun adevarul si cei ce mint raspund diferit, acest fapt nu este rezultatul minciunii in sine, ci rezultatul experientei celui ce minte sau cel putin a unuia dintre urmatoarele procese: emotii, continut complex si incercari de a controla situatia.

Aceste procese arata ca semnele existente nu pot fi usor sesizate de o persoana interesata in detectarea minciunilor.

Cu privire la emotii Ekman (1985/2001) arata ca mincinosii pot simtii vinovatie deoarece ei mint, pot fi speriati ca vor fi prinsi sau pot fi incitati de faptul ca au avut ocazia sa pacaleasca pe cineva.

Cu privire la complexitatea continutului, uneori mincinosii gasesc ca fiind dificil sa minti, deoarece ei trebuie sa gaseasca un raspuns plauzibil, sa evite sa se contrazica singuri si, de asemenea, sa gaseasca o varianta care sa se potriveasca cu ceea ce ar stii sau ar putea sa afle investigatorul. De asemenea, mincinosii trebuie continuu sa monitorizeze ceea ce spun, precum si ceea ce arata (comportamentul non-verbal) in scopul de a convinge. Acest lucru devine probabil din ce in ce mai dificil cu cat mincinosul avanseaza in „poveste” si in complexitate.

Cu privire la incercarile de control, mincinosii pot fi ingrijorati ca angrenarea in inselarea celorlalti implica probabilitatea manifestarii unor indicii care vor dezvalui minciunile lor (Buller, Burgoon, 1996; Hocking, Leathers, 1980). Este cunoscut faptul ca in incercarea de a controla comportamentul, mincinosii pot manifesta un „supracontrol”, acesta fiind un indicator al comportamentului planificat, repetat si lipsit de spontaneitate (DePaulo, Kirkendol, 1989). Un alt posibil indiciu care ar putea sa rezulte dintr-un neadecvat control al comportamentului este ca persoana ar putea parea neinteresata datorita lipsei de implicare (Burgoon, Buller, 1994; DePaulo si colab., 2003).

Cercetarile asupra inselatoriei au relevat dovezi pentru toate cele trei procese: de ex. in comparatie cu cei ce spun adevarul, mincinosii au tendinta de a vorbi cu o voce mai subtire, acesta fiind rezultatul emotiilor; includerea catorva detalii in explicatia lor poate fi rezultatul complexitatii continutului; existenta catorva gesturi (miscarile mainii si bratelor care planuiesc sa schimbe si/sau sa adauge ceva la tot ceea ce a fost spus verbal); a face mai putine miscari din degete si mana poate fi rezultatul tot al complexitatii contextului sau al incercarilor de control.

Diferentele subtile

Diferentele in comportament intre mincinosi si persoanele care spun adevarul sunt de obicei mici si, evident, este foarte dificil sa le descoperi. In orice caz, indicatori ai minciunii pot fi mai degraba intalniti cand cele trei procese care pot determina raspunsuri comportamentale si verbale semnificative (emotii, complexitate cognitiva, incercare de control comportamental) devin profunde. Intr-adevar, intr-o serie de experimente de laborator in care miza era manipulata (desi in astfel de situatie miza nu este niciodata cu adevarat mare), a fost gasit ca mincinosii cu o miza mai mare au fost detectati mai usor decat mincinosii cu miza mai mica (DePaulo, Kirkendol, Tang, O’Brien, 1988; Lane, DePaulo, 1999; Vrij, 2000; Vrij, Harden, Terry, Edward, Bull, 2001) si ca mincinosii cu o motivatie mai mare (persoane care cu adevarat nu vroiau sa evite sa fie prinse) au fost mai usor de prins decat mincinosii nemotivati (DePaulo, Blank, Swaim, Hairfield, 1992).

2.2. Dificultati determinate de strategiile utilizate

Regulile conversatiei

De multe ori regulile sociale nescrise ale conversatiei pot ingreuna detectarea minciunilor. De exemplu, intr-o conversatie de zi cu zi ar fi neobisnuit si chiar ciudat sa-i ceri celuilalt sa dezvolte si aduca explicatii suplimentare la ceea ce tocmai a afirmat.

De asemenea aceste reguli cer ca ascultatorul sa priveasca in ochii vorbitorului, desi ochii nu spun nimic despre minciuna.

Ar fi mult mai util daca ascultatorul ar privi miscarile corpului vorbitorului sau ar inchide ochii si, pur si simplu ar asculta ceea ce spune celalalt, dar aceste strategii ar fi privite ca fiind neadecvate in conversatiile zilnice.

Utilizarea strategiilor euristice

Mai degraba decat sa analizeze in detaliu reactiile celuilalt pentru a gasi indicatori ai inselatoriei, un observator ar putea sa se bazeze pe anumite reguli decizionale numite euristici cognitive. S-a dovedit ca aceasta reprezinta cea mai eficienta modalitate de  a face fata unui mediu complex, mai ales atunci cand exista resurse limitate de timp si atentie. Cu toate acestea euristicile pot usor duce la aparitia unor erori sistematice.



a) Levine a aratat ca exista doua tipuri de euristici care pot afecta aprecierea veridicitatii. Euristica probei se refera la tendinta evaluatorilor de a acorda mai multa credibilitate unei surse dupa ce aceasta a fost probata. Daca in urma unor verificari nu au rezultat indicii care sa arate ca persoana minte, exista o probabilitate mult mai mare ca acesta sa fie crezuta. Euristica reprezentativitatii se refera la tendinta de a evalua o reactie particulara ca reprezentand un exemplu al unei categorii mai mari. Aceasta explica inclinatia oamenilor de a interpreta comportamentul nervos ca reprezentand o dovada a minciunii.

b) O’Sullivan a demonstrat ca Eroarea fundamentala de atribuire afecteaza detectarea minciunilor. Aceasta reprezinta tendinta oamenilor ca atunci cand isi formeaza impresii despre altii sa supraestimeze factorii dispozitionali si sa subestimeze factorii situationali. Prin urmare atunci cand consideram ca cineva este o persoana de incredere, vom avea tendinta de a aprecia ca acea persoana spune adevarul in orice alt context. In mod similar, atunci cand consideram ca cineva nu este de incredere, vom fi inclinati sa apreciem ca acea persoana va fi nesincera in orice alta situatie.

c) Bond a aratat ca oamenii au tendinta de a considera ca reactiile mai ciudate (a tine ochii inchisi in timpul unei conversatii, a te holba la celalalt) sau reactiile care au in general o frecventa mai mica reprezinta indicatori ai minciunii. Aceasta a fost numita euristica violarii expectatiei.

d) Alti autori (Masip, 2005; Bull, 1988) au aratat ca oamenii cu fete atractive, de exemplu cei cu fete de copil sau fete inocente sunt in mod tipic considerati ca fiind mai onesti. Aceasta a fost numita euristica aspectului facial.

Supraevaluarea indicatorilor nonverbali

Un alt motiv pentru care oamenii sunt necunoscatori in ceea ce priveste detectarea minciunilor este acela ca ei nu tin seama suficient de mult de continutul comunicarii. Observatorii asculta continutul unui discurs in principal in situatiile in care ei au cunostinte despre subiect. In aceasta situatie ei pot compara ceea ce stiu ei cu ceea ce spune vorbitorul. Mai mult decat atat cand politistii asculta diferite declaratii de la aceeasi persoana despre un subiect sau diferite declaratii de la mai multe persoane despre un subiect, ei sunt inclinati sa se centreze mai intai pe continutul discursului, verificand legatura dintre diferitele declaratii (Granhag, Stromwall, 1999, 2001; Stromwall, Granhag, Jonsson, 2003).

Pornind de la acest aspect, politistii cred ca este o relatie intre continut si veridicitate. Mai exact, ei cred ca o declaratie consistenta poate fi adevarata, iar una mai saraca in continut falsa. Cu toate acestea, putinele cercetari in acest domeniu au aratat ca nu exista o legatura intre continut si veridicitate, iar daca ar exista vreo legatura, este mai probabil sa fie in sensul opus. Astfel, in 2002, Granhag a descoperit ca perechile de mincinosi sunt mult mai consistente decat perechile care spun adevarul si ca o persoana care minte si o persoana care spune adevarul au fost la fel in ceea ce priveste consistenta afirmatiilor.

Cu toate acestea in situatiile in care nu sunt informatii de verificat si este facuta doar o declaratie, oamenii, incluzand si politisti, mai intai acorda atentie indicatorilor non-verbali in vederea formarii unor impresii (Greuel, 1992; Waltman, 1983; Mehrabian, 1972).

Cazul Tom Sawyer din Florida este unul dintre exemple celebre, atunci cand o anumita persoana a devenit suspectul principal intr-o ancheta de abuz sexual si crima, deorece persoana a parut a fi foarte jenata si s-a inrosit in timpul interviului initial (Ofshe, 1989). De asemenea Kaufman (2003) afirma ca deciziile judiciare sunt uneori bazate pe indicatori ai comunicarii non-verbale, chiar si atunci cand dovezile disponibile indica o alta directie. Drept exemplu, este amintit un caz din Norvegia, in care desi dovezile privind vinovatia erau puternice, acuzatul a fost totusi achitat in mare parte datorita faptului ca a prezentat un comportament non-verbal credibil, fara miscari evazive ale privirii.

Exista o serie de motive pentru care in astfel de situatii anchetatorii se bazeaza atat de mult pe comportamentul non-verbal.

In primul rand, comportamentul non-verbal este mult mai usor de observat decat vorbirea. De exemplu exista legaturi intre emotiile intense si anumite comportamente, in schimb nu exista asemenea relatii intre emotii si continutul vorbirii.

In al doilea rand, de obicei exista putine informatii pe care sa te bazezi, deorece suspectii spun cateva cuvinte sau cateva propozitii. In astfel de situatii, observatorii nu au alta optiune decat aceea de a lua decizii bazandu-se pe comportamentul persoanei.

In al treilea rand, profesionistii in detectarea minciunilor nu cunosc in general care ar fi indicatorii verbali carora sa le acorde atentie, chiar si atunci cand suspectul vorbeste mult. Acest lucru se intampla deoarece in cartile de tehnici politienesti nu se acorda prea multa atentie aspectelor verbale ale comunicarii si nu se precizeaza care ar fi acei indicatori care, intr-o anumita masura, ar reprezenta dovezi ale inselaciunii. 

Tehnicile de intervievare

Cateva dintre tehnicile de intervievare promovate in manualele de politie impiedica detectarea minciunilor.

De exemplu, politistii sunt sfatuiti sa confrunte suspectii cu probe pe care le au deja (Inbau, 2001). Aceasta metoda este folosita pentru a arata suspectilor ca este inutil sa ramana partinitor si ca este mai bine pentru el sa vorbeasca. Acest tip de interviu va impiedica detectarea minciunii, deoarece una dintre cele mai mari dileme ale mincinosilor este aceea ca ei nu stiu ceea ce stie observatorul. Prin urmare, ei nu stiu ce sa spuna, fara a-si asuma riscul unor contradictii observate poate de intervievator. Politistii, dezvaluind suspectilor faptele stiute, nu fac altceva decat sa reduca nivelul de nesiguranta al acestora si sa faca mult mai usoara posibilitatea de a minti.

O alta tehnica folosita de politisti in detectarea minciunii este acuzarea suspectilor de minciuna (Inbau, 2001). Ei ofera astfel suspectilor varianta de a “scapa” de audiere. In felul acesta, suspectii le pot spune politistilor ca ei nu vor coopera, sustinand ca oricum ei nu vor mai fi crezuti de investigatori.

Mult mai important este insa faptul ca, acuzand pe cineva de minciuna nu vei mai obtine reactii diferite, deoarece atat mincinosii cat si cei care spun adevarul se vor comporta la fel (Bond, Fahey, 1987). Din cauza fricii si cei nevinovati pot avea aceleasi reactii nervoase ca si cei vinovati, iar acest lucru ii pune pe investigatori intr-o pozitie dificila: sa aprecieze semnele fricii ca semne ale vinovatiei sau ca semne ale nevinovatiei. Ekman numea acest fenomen “eroarea lui Othello”. Othello, in mod gresit, a acuzat-o pe sotia lui, Desdemona, de infidelitate. El a acuzat-o de tradare, i-a spus ca l-a omorat deja pe Cassio si i-a cerut sa marturiseasca. Desdemona, realizand ca nu isi poate dovedi nevinovatia, a manifestat o reactie emotionala excesiva, facandu-l pe Othello sa interpreteze acest semn ca unul ce-i dovedeste infidelitatea.

2.2. Dificultati determinate de caracteristicile persoanelor

Abilitatile diferite de detectare a minciunilor

Cercetarile au demonstrat ca abilitatile individuale in detectarea minciunii sunt diferite de la o persoana la alta. De exemplu, in studiul lui Mann (2004) acuratetea detectarii minciunilor de catre politisti a variat de la un procent scazut de 30% la unul ridicat de 90% (obtinut de trei politisti).

Nu este usor de explicat aceste diferente, deoarece abilitatea de a detecta minciunile nu coreleaza cu genul sau cu varsta (Ekman, O’Sullivan, 1991; Vrij, Mann, 2001), nici cu increderea in capacitatea proprie de a detecta minciuni. Cu toate acestea, unele concluzii sunt promitatoare. In 2004, Mann a descoperit o relatie pozitiva intre experienta politistilor in audieri si abilitatea in detectarea minciunilor si a adevarului.

Diferentele individuale in comportamentul persoanelor

Exista foarte multe diferente individuale in ceea ce priveste vorbirea, comportamentul si reactiile psihofiziologice. De exemplu, unii oameni au o gesticulatie bogata, in timp ce altii fac putine miscari sau unii oameni sunt foarte vorbareti, iar altii foarte tacuti. Astfel ca, acei oameni al caror comportament pare mai suspicios se vor afla intr-o pozitie dezavantajoasa. Comportamentul non-verbal al unor subiecti da impresia ca acestia spun adevarul, in timp ce comportamentul spontan al altor subiecti lasa impresia ca acestia ascund adevarul. Acestea au fost numite “eroarea comportamentului onest” si „eroarea comportamentului neonest” (Riggio, 1988). Erorile acestea au legatura cu trasaturile de personalitate. De exemplu, persoanele expresive eludeaza credibilitate indiferent de veridicitatea afirmatiilor. Acest lucru nu inseamna ca se pricep la mintit, dar spontaneitatea lor ii face pe ceilalti sa nu mai fie suspiciosi, iar acest lucru le permite ca minciunile spuse sa fie crezute mai usor (Riggio, 1986). Pe de alta parte, persoanele timide si rusinoase lasa o impresie mai putin credibila asupra celorlalti, indiferent daca spun sau nu adevarul. Persoanele introvertite si cele cu anxietate sociala crescuta par in general mai putin credibile. Stangaciile sociale ale introvertitilor cat si impresia de tensiune, nervozitate si frica pe care o inspira in mod natural anxiosii pot fi interpretate de observatori ca reprezentand indicatori ai inselatoriei. In cazul acestora, comportarea nu reflecta comportamentul.

De exemplu, s-a dovedit ca persoanele introvertite mint mai rar (Kashy, DePaulo, 1996) si comit mai putine crime decat persoanele extravertite (Eysenck, 1984), in timp ce persoanele anxioase prezinta o probabilitate mult mai mica de a persista in minciuna atunci cand sunt acuzate direct (Vrij, Holland, 1998).

Erorile in interpretarea comportamentului oamenilor apar mai ales in interactiunea cu persoane din alte culturi, datorita diferentelor etnice. De exemplu s-a dovedit ca africanii transpira mai usor decat americanii (LaFrance, Mayo, 1976), iar la turcii si marocanii care traiesc in Olanda apare mai des acest indicator decat la olandezii nativi (Vrij, 2000). De asemenea, olandezii originari din Surinam in comparatie cu persoanele de origine olandeza prezinta mai multe intreruperi ale vorbirii de genul “aa”, „aa”, „oh”, zambesc mai des, se scarpina mai frecvent la cap sau la incheieturi si fac mai multe gesturi de ilustrare cu mainile pentru a suplimenta ceea ce afirma verbal. Toate aceste comportamente reprezinta indicatori care sunt in general asociati cu minciuna.

Studiile au aratat ca politistii devin mai suspiciosi fata de comportarea unor persoane apartinand altor grupuri etnice. Atunci cand anumite paterne ale comportamentului nonverbal sunt normale pentru un anumit grup etnic, dar sunt interpretate de altii ca reprezentand incercari de ascundere a adevarului, fenomenul se numeste “eroarea de comunicare nonverbala transculturala” (Vrij, 1992).

Diferentele situationale in comportamentul persoanelor

Pe langa faptul ca oamenii se comporta diferit in aceeasi situatie (diferente inter-personale), ei se comporta de asemenea diferit si in situatii diferite (diferente intra-personale). Neglijarea acestor diferente interpersonale este o alta eroare pe care o fac cei care ar trebui sa detecteze minciunile. Politistii sunt sfatuiti sa evalueze comportamentul suspectului in timpul unei mici discutii pe care o au la inceputul audierii, comportament considerat sincer, si sa compare acest comportament cu cel manifestat de suspect in timpul audierii (Inbau si colab., 2001). Diferentele in comportament pot fi interpretate ca semne de inducere in eroare. Aceasta tehnica este des intalnita in interviurile realizate de politistii din Anglia (Moston, Engelberg, 1993). Din pacate, aceasta abordare predispune la o apreciere incorecta, deoarece este facuta o comparatie incongruenta – discutia preliminara si audierea sunt doua situatii fundamental diferite. Discutia preliminara este o situatie cu risc mic in care exista o probabilitate mica ca raspunsurile suspectului sa aiba consecinte negative. Audierea, in contrast cu discutia preliminara, este o situatie cu risc mare in care raspunsurile persoanei sunt intens studiate, iar reactiile acestuia pot fi astfel interpretate ca fiind suspecte. Suspectii sunt probabil constienti de acest lucru si de aceea, deloc surprinzator, atat persoanele vinovate cat si cele nevinovate au tendinta de a manifesta comportamente diferite in timpul discutiilor preliminare in comparatie cu momentul audierii (Vrij, 1995).

Se pare ca si unii cercetatori fac aceleasi greseli. Intr-un studiu realizat de Hirsch si Wolf (2001) s-au observat 23 de indicatori verbali si non-verbali manifestati de fostul presedinte al SUA, Clinton, in timpul marturiei depuse in cazul Monica Lewinsky. Cercetatorii au analizat un segment de 23 de minute din inregistrare video a marturiei si le-au comparat pe acestea cu alte 11 minute din aceeasi marturie, cand acesta a raspuns la intrebari de baza (numele sau, numele avocatului, etc.). Diferente semnificative au fost observate in cazul a 19 indicatori. Ei, de asemenea, au comparat cele 23 de minute cu 5 minute dintr-un discurs pentru incurajarea unei multimi. Comparatia dintre cele 23 de minute si alte fragmente este precum comparatia dintre mere si portocale.

Este evident ca o persoana manifesta comportamente diferite cand raspunde la intrebari de baza, comparativ cu raspunsurile cu referire la pretinsa aventura. In concluzie, pentru detectarea minciunii este necesar sa se tina cont si de potentialul de simulare al intrebarilor din timpul audierii.

Efectul Ostrich

Multe minciuni raman nedetectate pur si simplu pentru ca observatorii nu vor sa cunoasca adevarul, deoarece nu este in interesul lor. Oamenii in general apreciaza complimentele primite din partea altora in legatura cu forma corpului, coafura, imbracaminte, diferite realizari. Prin urmare, de ce sa ne chinuim sa aflam daca aceste complimente sunt sau nu oneste?

De exemplu, dupa scandalul Lewinsky, presedintele Clinton le-a spus colaboratorilor sai ca nu avut relatii sexuale cu Monica, iar seful lui de cabinet a fost foarte dispus sa creada acest lucru. Intr-o declaratie a afirmat: „Tot ce va pot spune este: Acest tip pentru care lucrez, m-a privit in ochi si mi-a spus ca nu a avut relatii sexuale cu ea. Si daca nu-l credeam, nu mai puteam ramane acolo. Prin urmare l-am crezut.”

De asemenea, secretara lui Clinton a marturisit ca a incercat sa evite aflarea detaliilor despre relatia dintre presedinte si Lewinsky. Atunci cand Lewinsky a afirmat: „Atata timp cat nimeni nu ne-a vazut, si sigur nimeni nu ne-a vazut, atunci inseamna nu s-a intamplat nimic”, Currie a spus „Nu vreau sa aud. Nu mai spune nimic. Nu vreau sa aud mai multe lucruri.”

Bineinteles ca influentele acestui efect sunt prezente in general in viata de zi cu zi si sunt mai putin prezente in activitatea profesionistilor a caror activitate este tocmai detectarea minciunilor, dar totusi

Tinand cont de toate aceste studii prezentate se poate spune ca exista o serie de determinanti inediti ai credibilitatii sau ai minciunii, de care suntem mai putin constienti, dar pe care este bine sa-i avem in vedere mai des, atunci cand facem evaluari asupra celorlalti.

BIBLIOGRAFIE

Addington, D. W. (1971). The effect of vocal variations on ratings of source credibility. Speech Monographs, 38, 242-247.

Akehurst, L., Köhnken, G., Vrij, A., Bull, R. (1996). Lay persons’ and police officers’ beliefs regarding deceptive behaviour. Applied Cognitive Psychology, 10, 461–473.

Arkes H.R., Hackett C., Boehm L. (1989). The generality of the relation between repetition and judged validity, Journal of Behavioral Decizion Making

Bacon F.T. (1979). Credibility of repeated statements, Journal of Experimental Social Psychology.

Barge, J. K., Schlueter, D. W., Pritchard, A. (1989). The Effects of nonverbal communication and gender on impression formation in opening statements. The Southern Communication Journal, 54, 330-349.

Ben-Skakhar, G., Elaad, E. (2003). The validity of psychophysiological detection of information with the Guilty Knowledge test: A meta-analytic review. Journal of Applied Psychology, 88, 131–151.

Belch G.E. (1982). The effect of television comercial repetition on cognitive response and message acceptance, Journal of Consumer Research

Bickman, L. (1971). The effect of social status on the honesty of others. Journal of Social Psychology, 85, 87-92.

Bond, C. F., Fahey, W. E. (1987). False suspicion and the misperception of deceit. British Journal of Social Psychology, 26, 41–46.

Bond, C. F., Omar, A., Pitre, U., Lashley, B. R., Skaggs, L. M., Kirk, C. T. (1992). Fishy-looking liars: Deception judgment from expectancy violation. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 969–977.

Bull, R., Rumsey, N. (1988). The social psychology of facial appearance. New York: Springer.

Buller, D. B., Burgoon, J. K. (1996). Interpersonal deception theory. Communication Theory, 6, 203–242.

Burgoon, J. K., Birk, T., Pfau, M. (1990). Nonverbal behaviors, persuasion, and credibility. Human Communication Research, 17, 140-169.

Burgoon, J. K., Buller, D. B. (1994). Interpersonal deception: III. Effects of deceit on perceived communication and nonverbal dynamics. Journal of Nonverbal Behavior, 18, 155–184.

Cacioppo J., Petty R. (1979). Effects of message repetition and position on cognitive response, recall and persuation, Journal of Personality and Social Psychology,

Crassweller, P., Gordon, M. A., Tedford, W. H. Jr. (1972). An experimental investigation of hitchhiking. Journal of Psychology, 82, 43-47.

Darley, J. M., Cooper, J. (1972). The 'Clean for Gene' phenomenon: The effect of students' appearance on political campaigning. Journal of Applied Social Psychology, 2, 24-33.

DePaulo, B. M., Blank, A. L., Swaim, G. W., Hairfield, J. G. (1992). Expressiveness and expressive control. Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 276–285.

DePaulo, B. M., Kirkendol, S. E. (1989). The motivational impairment effect in the communication of deception. In J. C. Yuille (Ed.), Credibility assessment (pp. 51–70). Dordrecht, The Netherlands: Kluwer.

DePaulo, B. M., Kirkendol, S. E., Tang, J., O’Brien, T. P. (1988). The motivational impairment effect in the communication of deception: Replications and extensions. Journal of Nonverbal Behavior, 12, 177–201.



DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Muhlenbruck, L., Charlton, K., Cooper, H. (2003). Cues to deception. Psychological Bulletin, 129, 74–118.

Ekman, P. (1985/2001). Telling lies: Clues to deceit in the marketplace, politics and marriage. New York: Norton.

Ekman, P., Friesen, W. V., O'Sullivan, M., Scherer, K. R. (1980). Relative importance of face, body, and speech in judgments of personality and affect. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 270-277.

Ekman, P., O’Sullivan, M. (1991). Who can catch a liar? American Psychologist, 46, 913–920.

Eysenck, H. J. (1984). Crime and personality. In D. J. Muller, D. E. Blackman, & A. J. Chapman (Eds.), Psychology and law (pp. 85–100). New York: Wiley.

Granhag, P. A., Strömwall, L. A. (1999). Repeated interrogations: Stretching the deception detection paradigm. Expert Evidence: The International Journal of Behavioural Sciences in Legal Contexts, 7, 163–174.

Granhag, P. A., Strömwall, L. A. (2001). Deception detection: Examining the consistency heuristic. In C. M. Breur, M. M. Kommer, J. F. Nijboer, J. M. Reijntjes (Eds.), New trends in criminal investigation and evidence (Vol. 2, pp. 309–321). Antwerp, Belgium: Intresentia.

Granhag, P. A., Strömwall, L. A., Reiman, A. C. (2002). Partners in crime: How liars in collusion betray themselves. Manuscript submitted for publication.

Greuel, L. (1992). Police officers’ beliefs about cues associated with deception in rape cases. In F. L&ouml;sel, D. Bender, & T. Bliesener (Eds.), Psychology and law: International perspectives (pp. 234–239). Berlin: de Gruyter.

Hawkins S.A., Hoch S.J. (1992). Low-involvement learning : memory without evaluation, Journal of Consumer Research.

Hirsch, A. R., Wolf, C. J. (2001). Practical methods for detecting mendacity: A case study. The Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law, 29, 438–444.

Hocking, J. E., Leathers, D. G. (1980). Nonverbal indicators of deception: A new theoretical perspective. Communication Monographs, 47, 119–131.

Horvath, F., Jayne, B., Buckley, J. (1994). Differentiation of truthful and deceptive criminal suspects in behavior analysis interviews. Journal of Forensic Sciences, 39, 793–807.

Inbau, F. E., Reid, J. E., Buckley, J. P., Jayne, B. C. (2001). Criminal interrogation and confessions, (4th ed.). Gaithersburg, MD: Aspen.

Kaufmann, G., Drevland, G. C. B., Wessel, E., Overskeid, G., & Magnussen, S. (2003). The importance of being earnest: Displayed emotions and witness credibility. Applied Cognitive Psychology, 17, 21–34.

Kashy, D. A., DePaulo, B. M. (1996). Who lies? Journal of Personality and Social Psychology, 70, 1037–1051.

Kleiner, M. (Ed.). (2002). Handbook of polygraph testing. San Diego, CA: Academic Press.

Krauss, R. M., Apple, W., Morency, N., Wenzel, C., & Winton, W. (1981). Verbal, vocal, and visible factors in judgments of another's affect. Journal of Personality and Social Psychology, 40, 312-320.

LaFrance, M., Mayo, C. (1976). Racial differences in gaze behavior during conversations: Two systematic observational studies. Journal of Personality and Social Psychology, 33, 547–552.

Lane, J. D., DePaulo, B. M. (1999). Completing Coyne’s cycle: Dysphorics’ ability to detect deception. Journal of Research in Personality, 33, 311–329.

Levine, T. R., McCornack, S. A. (2001). Behavioral adaptation, confidence, and heuristic-based explanations of the probing effect. Human Communication Research, 27, 471–502.

MacLaren, V. V. (2001). A quantitative review of the Guilty Knowledge Test. Journal of Applied Psychology, 86, 674–683.

Mann, S., Vrij, A., Bull, R. (2004). Detecting true lies: Police officers’ ability to detect deceit. Journal of Applied Psychology, 89, 137–149.

Masip, J., Garrido, E., Herrero, C. (2005). Facial appearance and impressions of credibility: The effects of facial babyishness and age on person perception. International Journal of Psychology.

Masip, J., Garrido, E., Herrero, C. (2005). Facial appearance and judgments of credibility: The effects of facial babyishness and age on statement credibility. Genetic, Social, and General Psychology Monographs.

McCroskey, J. C., Young, T. (1981). Ethics and credibility: The construct and its measurement after three decades. Central States Speech Journal, 32, 24-34.

Mehrabian, A. (1972). Nonverbal communication. Chicago: Aldine-Atherton.

Mehrabian, A. & Williams, M. (1969). Nonverbal concomitants of perceived and intended persuasiveness. Journal of Personality and Social Psychology, 13, 37-58.

Miller, G. R., Hewgill, M. A. (1984). The effect of variations in nonfluency on audience ratings of source credibility. The Quarterly Journal of Speech, 50, 36-44.

Moston, S., Engelberg, T. (1993). Police questioning techniques in tape recorded interviews with criminal suspects. Policing and Society, 3, 223–237.

O'Barr, W. M. (1982). Linguistic evidence: Language, power, and strategy in the courtroom. New York: Academic Press.

Ofshe, R. J. (1989). Coerced confessions: The logic of seemingly irrational action. Cultic Studies Journal, 6, 1–15.

O’Sullivan, M. (2003). The fundamental attribution error in detecting deception: The body-whocried-wolf-effect. Personality and Social Psychology Bulletin, 29, 1316–1327.

Riggio, R. E. (1986). Assessment of basic social skills. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 649–660.

Riggio, R.E., Tucker, J., Throckmorton, B. (1988). Social skills and deception ability. Personality and Social Psychology Bulletin, 13, 568–577.

Rockwell, P., Hubbard, A.E. (1999). The Effect of Attorneys' Nonverbal Communication on Perceived Credibility. The Journal of Credibility Assessment and Witness Psychology, 1, 1-13.

Rosenberg, S. W., Kahn, S., Tran, T. (1991). Creating a political image: Shaping appearance and manipulating the vote. Political Behavior, 13, 345-367.

Scherer, K. R. (1979). Voice and speech correlates of perceived social influence in simulated juries. In H. Giles and R. N. St. Clair (Eds.), Language and social psychology. London: Blackwell.

Smith, M. J. (1982). Persuasion and human action. Belmont, CA: Wadsworth.

Strömwall, L. A., Granhag, P. A. (2003). How to detect deception? Arresting the beliefs of police officers, prosecutors and judges. Psychology, Crime, & Law, 9, 19–36.

Strömwall, L. A., Granhag, P. A., Jonsson, A. C. (2003). Deception among pairs: ‘Let’s say we had lunch together and hope they will

Vrij, A. (1995). Behavioral correlates of deception in a simulated police interview. Journal of Psychology, 129, 15–28.

Vrij, A. (2000a). Detecting lies and deceit: The psychology of lying and the implications for professional practice. Chichester: Wiley.

Vrij, A. (2000b). Telling and detecting lies as a function of raising the stakes. In C. M. Breur, M. M. Kommer, J. F. Nijboer, & J. M. Reintjes (Eds.), New trends in criminal investigation and evidence II (pp. 699–709). Antwerp, Belgium: Intersentia.

Vrij, A., Dragt, A. W., Koppelaar, L. (1992). Interviews with ethnic interviewees: Nonverbal communication errors in impression formation. Journal of Community and Applied Social Psychology, 2, 199–209.

Vrij, A., Harden, F., Terry, J., Edward, K., Bull, R. (2001). The influence of personal characteristics, stakes and lie complexity on the accuracy and confidence to detect deceit. In R. Roesch, R. R. Corrado, R. J. Dempster (Eds.), Psychology in the courts: International advances in knowledge (pp. 289–304). London: Routlegde.

Vrij, A., Holland, M. (1998). Individual differences in persistence in lying and experiences while deceiving. Communication Research Reports, 15, 299–308.

Vrij, A., Mann, S. (2001). Telling and detecting lies in a high-stake situation: The case of a convicted murderer. Applied Cognitive Psychology, 15, 187–203.

Vrij, A., Semin, G. R. (1996). Lie experts’ beliefs about nonverbal indicators of deception. Journal of Nonverbal Behaviour, 20, 65–80.

Vrij, A., Taylor, R. (2003). Police officers’ and students’ beliefs about telling and detecting little and serious lies. International Journal of Police Science and Management, 5, 1–9.

Waltman, J. L. (1983). Nonverbal communication in interrogation: Some applications. Journal of Police and Science Administration, 11, 166–169.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact