StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Noi putem sa te ducem spre NIVELUL URMATOR
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » microeconomie si macroeconomie
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Teoria generala a politicilor macroeconomice



TEORIA GENERALA[BT1]  A POLITICILOR MACROECONOMICE

          Daca exista o problema in jurul careia economistii sa fie mai profund divizati, aceasta este tocmai problema politicilor economice. Si ei nu sunt singurii care sunt preocupati de aceasta problema. De la oamenii obisnuiti si pana la politicieni, exista un spectru larg de indivizi interesati si afectati de deciziile de politica economica.



          Deciziile de politica economica implica aceleasi probleme principiale ca si deciziile adoptate de o firma sau un consumator. Prin intermediul acestor decizii, societatea incearca sa rezolve o serie de probleme de baza : ce, cum si pentru cine produce bunuri si servicii utilizand resurse deficitare. Decizia guvernamentala, locul in care, de regula, se concentreaza actiunile de politica macroeconomica, poate reprezenta o masura de impulsionare a actiunii pietei atunci cand una din problemele amintite apare.

          Atunci cand decizia guvernamentala este luata in aceste conditii, obiectivul esential este sa se dea un raspuns cat mai bun intrebarilor 'ce' si 'cum'  se produce. Pentru aceasta, guvernul trebuie sa imbunatateasca eficienta economica a activitatii productive a societatii in ansamblul ei.

          Guvernul raspunde just la intrebarea 'pentru cine' se produce atunci cand ia decizii care schimba distribuirea veniturilor sau resurselor in societate. Cu toate ca eficienta economica este dependenta de distribuirea venitului, notiunile de echitate si justitie la nivel social sunt opuse considerentelor de eficienta si optimalitate in utilizarea resurselor la nivel economic.

          Desi politicile macroeconomice pot duce la imbunatatirea functionarii economiei de piata, actiunea guvernului nu asigura, in mod automat, si o functionare eficienta a acesteia. Unele din activitatile economice ale guvernului esueaza in a imbunatati starea economiei deoarece decidentii politici nu au suficiente informatii privind problemele decizionale pe care incearca sa le rezolve. Exista nenumarate cazuri de astfel de esecuri guvernamentale.

          De exemplu, o implicare prea mare a guvernului in alocarea veniturilor genereaza ineficienta, fapt ce a dus, pana la urma, la eliminarea economiilor planificate centralizat din competitia cu economiile in care aceasta alocare se face prin mecanisme de piata. Alte guverne s-au angajat intr­-un prea mare activism in incercarea de a maximiza cresterea economica si a stabiliza economia. Un astfel de activism a dus si el la rezultate economice negative - inflatie, somaj, rate de crestere tot mai scazute.

          Complexitatea macroeconomica este atat de mare, incat chiar politici proiectate in conditiile cele mai bune de politicieni straluciti pot avea consecintele cele mai neasteptate. De aceea, abordarea stiintifica riguroasa a politicilor macroeconomice, elaborarea explicita a obiectivelor si metodelor de alegere a celor mai bune decizii politice in domeniul  economic pot avea efecte benefice asupra vietii si activitatii a milioane de oameni afectati, intr-o forma sau alta, de consecintele acestor decizii.

          Elaborarea, in cadrul macroeconomiei, a unei teorii a politicilor macroeconomice este de natura sa ofere astfel de metode cu ajutorul carora deciziile politice sa satisfaca in mai mare masura atat obiective de natura economica, cat si cerinte de natura sociala.

          Aceasta deoarece nu exista politica sau decizie macroeconomica fara implicatii sociale mai mari sau mai mici. De aceea, adoptarea lor necesita asumarea unor responsabilitati care revin, de cele mai multe ori, guvernelor. Si nu au fost putine cazurile in care guvernele au fost schimbate tocmai datorita erorilor de politica macroeconomica.

          In incercarea de a elabora o teorie a politicilor macroeconomice trebuie tinut seama nu numai de lipsa de informatie sau transparenta asupra actiunilor guvernamentale, dar si de discutiile existente astazi in teoria economica asupra problemei politicilor economice.

          Unii economisti considera sistemul economic ca fiind inerent instabil. Ei pornesc, in aceasta afirmatie, de la faptul ca economia sufera frecvent socuri si perturbatii care afecteaza cererea si/sau oferta de bunuri si servicii.        

          Desi decidentii politici utilizeaza diferite tipuri de politici pentru  a stabiliza economia, aceste socuri vor conduce la fluctuatii ale outputului, care nu pot fi inlaturate. Concomitent, vor fluctua inflatia si somajul, fara ca ele sa fie posibil de stabilizat. Astfel, politicile macroeconomice devin un fel de 'pavaza contra vantului', stimul[BT2] [BT3] [BT4] [BT5] and economia cand este[BT6]  in recesiune si incetinind-o cand este supraincalzita.

         

Alti economisti privesc economia ca fiind inerent stabila. In acest caz, politicile macroeconomice sunt considerate ca fiind cauza principala pentru fluctuatiile accentuate observate in economie. Deci, in opinia acestor economisti, ele nu sunt absolut necesare, sistemul economic creandu-si singur mecanismele cu ajutorul carora se poate mentine intr-o anumita zona de stabilitate.

          Se observa ca ambele conceptii, desi nu se situeaza la poli opusi, ajung la aceeasi concluzie, si anume ca o teorie a politicilor  economice nu este necesara deoarece insusi obiectul acesteia, politica macroeconomica, ar fi lipsit de sens.

          Adevarul, ca intotdeauna, se afla undeva la mijloc. O teorie a politicilor macroeconomice este, evident,  necesara, tot ceea ce vom arata in continuare venind in sprijinul acestei afirmatii. Dar nu trebuie absolutizata o astfel de teorie deoarece, dupa cum am aratat deja, politici macroeconomice elaborate absolut corect din punct de vedere teoretic pot avea consecinte exact opuse celor care se urmaresc.

          In continuare vom introduce cateva elemente de baza ale acestei teorii a politicilor macroeconomice.

OBIECTIVELE POLITICILOR MACROECONOMICE

          Sa incepem aceasta intreprindere prin definirea obiectivelor principale ale politicilor macroeconomice.

          Teoria politicilor macroeconomice utilizeaza obiectivele respective pentru a evalua incercarea decidentilor politici de a influenta comportamentul agentilor economici si a imbunatati performantele economiei.

          Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt urmatoarele :

·     atingerea unui nivel inalt si stabil de utilizare a fortei de munca ;

·     mentinerea unui nivel stabil al indicelui general al preturilor ;

·     evolutia crescatoare a venitului/outputului real (crestere economica)

·     atingerea echilibrului balantei de plati externe.

          Daca aceste obiective sunt, in general, acceptate de majoritatea macroeconomistilor, problemele apar atunci cand se doreste atingerea efectiva a acestor obiective. Intr-o societate democratica, asupra sistemului economic nu-si exercita influenta doar guvernul, deci deciziile acestuia nu pot asigura, singure, atingerea obiectivelor enuntate.

          Astfel, nivelul utilizarii fortei de munca depinde nu numai de deciziile guvernamentale (de exemplu, angajarile in sectorul public), dar si de deciziile firmelor in privinta muncitorilor pe care acestea doresc sa-i utilizeze. In consecinta, decidentii politici trebuie sa utilizeze mai multe variabile pentru a atinge obiectivele urmarite. Aceste varibile se numesc variabile instrumentale sau instrumente ale politicilor macroeconomice.

          O distinctie imediata se poate face intre variabile instrumentale sau instrumente primare si variabile instrumentale intermediare. Guvernul poate sa le modifice direct doar pe primele, care vor determina schimbarea celorlalte, ca in final sa apara schimbarea in obiectivele generale enuntate mai sus.

          De exemplu, guvernul poate modifica rata impozitelor si taxelor (instrument primar) de unde va rezulta o schimbare in suma totala a impozitelor si taxelor (deci instrument intermediar), ceea ce afecteaza nivelul cheltuielilor guvernamentale si, in ultima instanta, nivelul outputului si rata somajului (obiective principale).

          Deoarece, in general, obiectivele politicilor macroeconomice nu pot fi influentate in mod direct, ci prin intermediul unui lant de variabile instrumentale, este necesara cunoasterea cat mai exacta a determinantilor obiectivelor enuntate. In continuare, sa detaliem aceste obiective si instrumentele care le afecteaza.

Utilizarea cat mai completa a fortei de munca

          Problema somajului si a eliminarii acestuia s-a pus cu acuitate dupa Marea Depresiune Economica din perioada 1929-1933 si, in special, dupa 1949, cand multe tari au introdus chiar in legislatii obligatia guvernului de a mentine un nivel inalt si stabil  de utilizare a fortei de munca.

          Exista, insa, un dezacord total printre economisti in privinta definirii cat mai precise a unui nivel acceptabil sau dezirabil al somajului.

          Intr-o economie de piata, somajul va exista intotdeauna deoarece : (i) indivizii isi schimba slujbele, deci vor fi someri in timpul in care ei cauta o noua slujba ; si (ii) unele sectoare industriale vor intra in declin din cauza scaderii cererii si ofertei. Exista deci o mare incertitudine in privinta definirii unui nivel acceptabil al somajului, numit rata naturala (de echilibru) a somajului, sau mai scurt NAIRU.

         

Un individ poate deveni somer datorita, in principal, urmatoarelor cinci motive :

1) persoana respectiva poate fi un tanar care a terminat scoala si isi cauta o slujba ;

2) persoana poate sa-si paraseasca vechea slujba si sa caute una noua, ramanand somer       in perioada de timp necesara cautarii noii slujbe (somaj frictional) ;

3) un angajat poate fi concediat pentru o perioada definita de timp datorita unui declin  temporar al cererii pentru produsele realizate de o firma sau datorita unei intreruperi temporare a aprovizionarii cu materiale necesare  productiei (somaj sezonier) ;

4) o persoana poate fi concediata datorita unei schimbari cu caracter permanent in cererea si oferta pentru produsele firmei sau sectorului industrial respectiv (somaj structural) ;

5) in sfarsit, o persoana poate fi, pur si simplu, concediata si devine somer.

          Exista, pe de alta parte, trei factori care determina scaderea nivelului somajului: (i) un somer poate gasi o slujba permanenta sau temporara ; (ii) o persoana aflata in somaj temporar poate sa-si reia slujba ; si (iii) un somer poate parasi forta de munca temporar sau definitiv (de exemplu, datorita pensionarii).

          Cresterea sau descresterea in timp a nivelului somajului depinde de raportul dintre fluxurile de intrare si de iesire din somaj. Daca cele doua tipuri de fluxuri sunt egale, nivelul somajului ramane neschimbat.

          Somajul poate fi, de asemenea, analizat pornind de la principalele tipuri de somaj si anume : somajul frictional, somajul structural si somajul keynesian.

          Somajul frictional apare datorita persoanelor care parasesc anumite slujbe cautand altele. In perioada de cautare dintre doua slujbe, persoanele respective sunt somere, o data ce se angajeaza ele parasind aceasta categorie.

          Somajul structural este datorat schimbarilor structurale care au loc intr-o economie. Proportiile si ponderile diferitelor sectoare economice sau zone geografice se pot modifica, ceea ce determina aparitia unei oferte de munca in exces. Marimea si durata somajului structural depind de mobilitatea ocupationala si geografica a fortei de munca.

          In sfarsit, somajul keynesian apare datorita unei cereri agregate de produse si servicii reduse sau in scadere. Datorita faptului ca cererea agregata scade si creste ciclic, un astfel de somaj se mai numeste si ciclic. Masurile care tind sa elimine somajul ciclic privesc, in primul rand, limitarea duratei somajului prin cresterea cererii agregate si aducerea outputului la nivelul sau potential.

          Somajul frictional si somajul structural alcatuiesc, impreuna, rata naturala a somajului, care exista chiar si atunci cand economia functioneaza la nivelul sau potential, iar piata fortei de munca este la echilibru pe termen lung. NAIRU se mai poate explica  si prin imperfectiunile pietei fortei de munca, viteza redusa de ajustare la echilibru a acesteia, costul mare al obtinerii informatiilor despre slujbele vacante, costul mobilitatii fortei de munca s.a.

           In consecinta, pentru a reduce NAIRU, trebuie urmate mai degraba politici care vizeaza imbunatatirea structurii si functionarii pietei fortei de munca. Se considera ca somajul structural este o problema mai serioasa decat somajul frictional. Cei mai multi indivizi care cauta locuri de munca, deci sunt in somaj frictional, se pot  astepta sa se intoarca la munca dupa o perioada destul de scurta de timp, dar cei mai multi muncitori aflati in somaj structural nu au perspectiva imediata a unei slujbe decat daca accepta una care nu pretinde o calificare inalta si deci este prost platita. Unii accepta astfel de slujbe, altii raman someri pana cand li se ofera slujbe  conform cu nivelul de calificare sau cu salariile dorite.

          Studii statistice reunite au aratat ca somajul structural dintr-o economie depinde de generozitatea programelor de asistenta sociala pentru someri. Cu cat ajutoarele pentru somaj sunt mai mari, cu atat rata somajului este mai ridicata.

          De exemplu, rata somajului in S.U.A. a fost in anii 90 in medie cu trei procente mai scazuta fata de aceeasi rata a somajului in tarile Uniunii Europene, unde ajutoarele de somaj sunt mult mai mari. O astfel de politica determina intarzieri mai mari in cautarea unei noi slujbe si o crestere permanenta a ratei somajului in Uniunea Europeana fata de S.U.A.

          O ultima problema care trebuie luata in considerare in analiza somajului este costul acestuia si eventualele beneficii pe care le-ar aduce.

          Acestea sunt determinate, in esenta, de urmatorii factori : (i) timpul in care o persoana este somer ; (ii) diferentele care pot fi observate in privinta numarului de someri intre grupurile particulare care pot fi identificate in cadrul fortei de munca (varsta, sex, calificare s.a.) ; si (iii) diferentele regionale in privinta ratei somajului. Acesti trei factori sunt, evident, interdependenti. De exemplu, durata somajului poate fi legata de tipurile de slujbe disponibile intr-o anumita zona geografica si de consideratii de varsta, calificare si sex.

          Costurile asociate somajului includ pierderile suferite atat de individ, cat si de societate in ansamblul ei. Un somer va suferi atat pierderi de venit, cat si pierderi sociale legate de insecuritate, tensiuni familiale s.a. Evident ca marimea acestor costuri depinde de timpul in care persoana respectiva este somer. Desi costurile sociale sunt mai greu de cuantificat, ele afecteaza indivizii si nu trebuie sa fie ignorate.

          Desigur ca, statistic, este dificil sa estimam pierderile suferite de indivizi. Mai intai, nu exista date privind numarul de persoane din familie care depind de individul ramas somer. In al doilea rand, unele costuri sunt implicate de cei care sunt inca angajati dar care lucreaza, de exemplu, cu program redus.

          Extinzand acum la nivelul intregii economii, datorita somajului se pierde anual un anumit output egal cu diferenta dintre outputul potential si outputul real. O cunoscuta relatie empirica, legea lui Okun, arata ca o crestere cu 1% a ratei somajului determina, pe termen scurt, o scadere cu circa 3% a nivelului outputului real.

          Costul social al somajului este legat  si de tensiuni sociale si politice. S-a stabilit, de exemplu, existenta unei legaturi intre crima si starea infractionala, pe de o parte, si cresterea ratei somajului peste anumite niveluri tolerabile, pe de alta parte.

          Somajul poate avea si beneficii sociale. Somajul structural si frictional sunt consecintele  libertatii individului de a alege si schimba profesia, locul de munca, metodele de productie s.a.

          Utilizarea deplina a fortei de munca este un scop explicit  in orice economie dezvoltata. Un astfel de scop presupune ca guvernul trebuie sa formuleze politici care sa limiteze numarul de indivizi care sunt someri in orice moment.

          Dar existenta diferitelor categorii de somaj implica faptul ca nu este suficienta o singura politica de acest fel pentru cate tipuri de somaj exista. Deoarece somajul are cauze diferite si politica antisomaj trebuie sa includa o varietate de metode.

          Politicile desemnate sa reduca nivelul somajului de frictiune nu vor avea nici un impact asupra somajului structural. Politicile destinate stimularii cererii agregate  vor fi capabile sa reduca somajul ciclic la zero, dar nu vor influenta rata naturala a somajului. Am vazut mai sus ca factorii care afecteaza somajul natural sunt legati de nivelul ofertei agregate. Pe de alta parte, insa, somajul ciclic poate fi redus, influentand astfel nivelul cererii agregate.

           Rezulta, deci, ca atingerea acestui scop ridica o mare varietate de probleme si ca nu este posibil printr-o singura politica sa se influenteze favorabil toate tipurile de somaj. Alegerea unei combinatii de politici destinate combaterii somajului se face in raport cu numarul de someri din fiecare categorie, cu costurile economice si sociale implicate de existenta acestora s.a.

Stabilitatea preturilor si a inflatiei

          Inflatia poate fi definita, in general, ca un proces de crestere continua a indicelui general al preturilor. De mai multi ani exista o controversa privind sursele inflatiei, afirmandu-se doua mari curente care se confrunta si care au dat extrem de multe rezultate teoretice si experimentale in sprijinul propriilor conceptii si impotriva conceptiilor opuse.

           Primul curent este cel care sustine ca singura explicatie rezonabila a procesului inflationist consta in actiunea cererii in exces, astfel incat o politica ce impune restrictii ale cererii este de o importanta esentiala in orice program antiinflationist.

           In cadrul acestui curent exista deosebiri importante privind sursele cererii in exces, atat in ceea ce priveste bunurile si serviciile, cat si factorii de productie. Indiferent, insa, de opiniile distincte referitoare la determinantii cererii in exces, atunci cand se formuleaza o politica de control a inflatiei toti sunt de acord cu locul ce trebuie sa-l ocupe, in cadrul acestei politici, restrangerea cererii agregate.

          Al doilea curent important este cel care considera procesul inflationist ca fiind un fenomen extra economic, avand origini sociale si politice. Reprezentantii mai moderati ai acestui curent admit ca, in anumite circumstante, cererea in exces poate juca un anumit rol in cresterea sau scaderea ratei inflatiei, dar chiar si ei resping politicile de restrangere a cererii.

          Datorita faptului ca inflatia are origini socio-politice, ei sustin ca doar instaurarea unui cadru institutional care sa restranga si sa combata excesele datorate avaritiei individuale, dorintei de a acumula cat mai multa avutie poate fi de natura sa reduca si sa combata inflatia.

          O politica de control a preturilor sau de distribuire echitabila a venitului apare ca fiind consecinta logica a acestei conceptii. Dar sa analizam mai in amanunt aceste doua conceptii, pe care le vom denumi teoriile excesului de cerere, respectiv teoriile presiunii costurilor.

          a) Teoriile excesului de cerere pornesc de la ipoteza ca inflatia preturilor si a salariilor sunt determinate de cererea in exces de bunuri, respectiv de munca. Conform acestei teorii, nivelul general al preturilor creste deoarece cererea de bunuri si servicii depaseste oferta disponibila la pretul existent.



          In termenii modelului IS - LM, cererea de bunuri in exces, care duce la cresterea nivelului preturilor, poate proveni dintr-una sau mai multe  combinatii de schimbari care deplaseaza curba IS sau curba LM spre dreapta. Factorii care determina deplasarea curbei IS sunt numiti factori reali, iar cei care deplaseaza curba LM sunt numiti factori monetari.

          Printre factorii reali pot fi amintiti cei fiscali, datorati schimbarilor in cheltuielile guvernamentale si in taxe, iar printre cei monetari se numara schimbarile in cererea si oferta de bani. Inflatia datorata excesului de cerere poate proveni fie din actiunea factorilor reali, fie a celor monetari, fie dintr-o combinatie de factori reali si monetari.

          b) Teoriile presiunii costurilor sustin ca inflatia este determinata de presiunea pe care o exercita costurile de productie asupra preturilor, in special datorita cresterii costurilor cu forta de munca.

          Logica acestui proces este simpla : daca firmele constata faptul ca costul muncii per unitatea de produs creste atunci ele vor creste si preturile produselor pentru a acoperi acest cost mai mare. O serie de cresteri in rata salariilor vor conduce atunci la o serie de cresteri in preturi, care inseamna inflatie.

          Dar recesiunea din anii 70 a aratat ca fenomenul de crestere a preturilor poate fi insotit de o crestere a ratei somajului, combinatie denumita stagflatie sau inflatie recesionista.

          Inflatia datorata presiunii salariilor este imposibila intr-o economie in care ratele salariilor sunt determinate de piete ale fortei de munca perfect competitive. Pe astfel de piete, rata salariilor creste sau scade, ca raspuns al modificarilor in cererea si oferta de munca.

Cresterea economica echilibrata

          Cresterea economica reprezinta unul din obiectivele principale ale politicilor macroeconomice, alaturi de reducerea somajului si mentinerea la un nivel constant a ratei inflatiei.

Cresterea economica presupune, in esenta, cresterea outputului pe termen lung, ceea ce constituie un lucru diferit fata de modificarile pe termen scurt ale acestuia, modificari care au loc ca urmare a unor socuri si perturbatii intamplatoare. Aceste socuri afecteaza cererea sau oferta agregata care determina, in continuare, fluctuatii in nivelul outputului, care isi cauta noua valoare de echilibru.

In schimb, cresterea pe termen lung a outputului, proces denumit crestere economica, are drept cauze modificari permanente in factorii care determina productia, deci marimea outputului. Acesti factori, denumiti si factori de productie, sunt, in principal, forta de munca, stocul de capital si tehnologia, fiecare dintre ei si impreuna putand determina, atunci cand se schimba, modificari permanente in outputul realizat.

De regula, contributia fiecaruia dintre factorii de productie la cresterea outputului se exprima prin outputul realizat  per unitate de factor utilizat. Legatura dintre output si factorii de productie poate fi scrisa sub forma unei functii de productie:

Y=A(t)F(K, N)                                                                       (2.1)

Aici A(t) reprezinta factorul tehnologic care, dupa cum se observa, este influentat doar de timp. Deci, cu cat timpul se scurge, termenul A(t) va creste, determinand ca in economie sa se realizeze mai mult output, ceilalti factori de productie ramanand constanti.

Deci termenul A(t) intra in functia de productie (2.1) ca un factor multiplicativ. Aceasta presupune ca factorul tehnologic nu afecteaza productivitatile marginale relative ale celorlalti doi factori de productie, stocul de capital K si forta de munca utilizata N.

Contributia acestor doi factori este data de functia F(K, N), care poate avea diferite forme de exprimare, depinzand de conditiile concrete din fiecare economie (functie Cobb-Douglas, functie CES, functie VES s.a).

faptul ca progresul tehnic, exprimat prin termenul A(t), influenteaza amandoi factorii de productie K si N in aceeasi masura i-a atras denumirea de progres tehnic neutral (deci nu favorizeaza nici capitalul si nici munca) sau progres tehnic de tip Solow. Exista si posibilitatea ca factorul tehnologic sa influenteze numai stocul de capital, deci:

Y=F(A(t)K, N)                                                                       (2.2)

caz in care avem progres tehnic de tip Hicks, sau sa influenteze numai forta de munca utilizata:

          Y=F(K, A(t)N)                                                                       (2.3)

caz in care spunem ca progresul tehnic este de tip Harrod.

Pornind de la ecuatia (2.1), se observa ca, prin diferentiere, obtinem o legatura intre cresterea outputului si  cresterea celorlalti factori de productie:

                                                        (2.4)

unde diferentiala unei variabile indica rata temporala de schimbare a acelei variabile (de exemplu,  arata rata cu care creste outputul intre doua momente succesive de timp).

         

Ecuatia (2.4) arata ca rata proportionala de crestere a outputului (/Y) depinde de ratele proportionale de schimbare ale stocului de capital si numarul de muncitori utilizati (/K si, respectiv, /N).

ponderile wK>wN inseamna ca, in economia respectiva, stocul de capital are o importanta mai mare decat munca in realizarea outputului (economie capital - intensiva), iar daca wN>wK, atunci forta de munca are o contributie mai insemnata in realizarea outputului (economie munca - intensiva).

Din ecuatia (2.4) rezulta foarte clar ca cresterea outputului depinde de rata cu care progresul tehnic apare in timp si de rata cu care stocul de capital K si forta de munca L cresc in timp.

Cu toate acestea, mentinand constanti toti factorii de productie cu exceptia unuia care creste, se obtine mai mult output, dar intr-o cantitate descrescatoare. Aceasta este legea productivitatii marginale descrescande, care afirma ca cu cat factorii de productie utilizati sunt intr-o cantitate mai mare, cu atat sporul de output rezultat ca urmare a cresterii unuia dintre factori este mai mic.

Productivitatea marginala descrescanda nu trebuie confundata cu economia de scala, care arata ce se intampla cand toti factorii de productie cresc in aceasi proportie, sa spunem  se dubleaza. Daca si outputul se dubleaza, functia de productie (2.1) se numeste cu economie de scala constanta, daca outputul creste mai mult decat dublu avem  functie de productie cu economie de scala crescatoare, iar daca outputul creste mai putin decat dublu avem functie de productie cu economie de scala descrescatoare.

In cazul in care avem economie de scala constanta si A(t) constant, outputul pe un muncitor (per capita) poate fi scris ca depinzand doar de cantitatea de capital utilizata de un muncitor, numita rata capital/munca.

Daca notam  cu y outputul per capita si cu k capitalul per capita , atunci relatia (2.1) se poate rescrie ca:

                                                (2.5)

unde f(k) este functia care arata dependenta dintre outputul per capita si rata capital/munca pentru o tehnologie data. Functia f(k) se mai numeste si forma intensiva a functiei de productie agregate.Relatia (2.5) se poate reprezenta grafic ca in figura 2.1

          Daca starea tehnologiei la un moment de timp t0 este data, si anume A(t0), functia de productie y(t0)=A(t0)f(k0) exprima legatura dintre outputul y0 realizat la momentul t0 si inzestrarea tehnica a muncii (capital per capita) k0 care exista la acel moment de timp t0.

Figura 2.1

          Cu ajutorul acestei reprezentari se pot pune in evidenta sursele cresterii economice, adica factorii asupra carora trebuie sa se actioneze pe termen lung pentru a determina o crestere a outputului. Aceste surse sunt:

1)    schimbarea tehnologica in conditiile unui raport capital/munca dat;

2)    cresterea raportului capital/munca in conditiile unei tehnologii date.

Cresterea lui A(t) de la A(t0) la A(t1) determina o rotatie a curbei din figura 2.1 in sus, in timp ce cresterea inzestrarii muncii k de la k0 la k1 determina o deplasare de-a lungul curbei catre dreapta, in ambele cazuri rezultatul fiind cresterea outputului, mai intai de la y0 la y1 si apoi la y2 (figura 2.2).

          Se observa ca daca economia se afla, initial, in punctul A, caracterizat de outputul per capita y0 si inzestrarea tehnica k0, o crestere a starii tehnologiei de la A(t0) la A(t1), in conditiile in care  inzestrarea tehnica ramane constanta, k0, determina trecerea economiei in punctul B caruia ii corespunde un output per capita y1 mai mare decat cel initial. Daca si inzestrarea tehnica va creste de la k0 la k1, atunci economia se va deplasa in punctul C caruia ii corespunde un output per capita y2 mai mare decat y1.

          S-au pus in evidenta mai sus cel  putin trei factori care afecteaza cresterea economica: munca, stocul de capital si progresul tehnic. Desigur ca, in diferite tari si diferite perioade, unii dintre acesti factori cresc mai repede, altii mai lent. Daca unii dintre factori pot sa creasca oricat de mult, totusi raportul dintre acestia, cum este, de exemplu, inzestrarea tehnica a muncii, pot ramane stationare  pe un anumit orizont de timp.

Traiectoriile de crestere economica caracterizate de raporturi stationare (constante) dintre factori se numesc si traiectorii de crestere echilibrata. Studiul acestora prezinta un interes deosebit intrucat in vecinatatea lor se afla traiectoriile reale de crestere economica, proprietatile acestora fiind, deci, dependente de tipul de traiectorie de crestere  echilibrata catre care tinde pe termen lung.

Figura 2.2

Intelegerea acestor proprietati ale traiectoriilor reale de crestere in corelatie cu traiectoriile de crestere echilibrata impune explicitarea anumitor regularitati ale cresterii economice pe termen lung. Politicile macroeconomice sunt influentate de aceste regularitati, in sensul ca nu le pot inlatura sau modifica prea mult, dar le pot utiliza astfel incat sa devina mult mai eficiente.

Aceste regularitati, descoperite de N.Kaldar (1961) sunt formulate ca niste legitati sau fapte stilizate privind cresterea economica in tarile dezvoltate si sunt urmatoarele:

i)       Munca, masurata in om-ore (L) creste mai incet decat stocul de capital si outputul. Pe termen lung, raportul dintre capital si outputul la munca (K/L si Y/L) a sporit continuu;

ii)     Raportul dintre stocul de capital si output (K/Y) nu are o tendinta de crestere sistematica, el fluctuand de la o perioada la alta;

iii)   Exista anumite regularitati in remunerarea factorilor si contributia lor la realizarea venitului national. Astfel, salariul real a crescut continuu, iar distribuirea venitului realizat intre capital si munca a fost relativ stabila.

          Aceste regularitati permit introducerea unei modalitati simple de studiere a traiectoriei de-a lungul careia capitalul si munca cresc cu aceeasi rata, deci a traiectoriei de crestere echilibrata. Pornind de la functia de productie sub forma agregata Y=AF(K, L), putem scrie:

unde:

·        g reprezinta ritmul de crestere al outputului (rata de crestere economica);

·         rata de crestere tehnologica (exogena);

·        a - acumularea de capital;

·         (1-a) - cresterea fortei de munca (=n data exogen).

Deoarece, de-a lungul traiectoriei de crestere echilibrata  g=  obtinem imediat:

                                                                              (2.6)

          Aceasta relatie exprima sistemic raporturile care exista intre diferite rate de crestere (ale outputului si factorilor de productie) de-a lungul traiectoriei de crestere echilibrata.

          Atingerea acestui obiectiv, in conditiile prezervarii raporturilor dintre cresterea outputului si cresterea factorilor necesita o abordare a politicilor macroeconomice dintr-o perspectiva orientata catre oferta (vezi capitolul VI), deorece cresterea economica implica, in ultima instanta, cresterea outputului real, deci a ofertei agregate.

Asigurarea echilibrului balantei de plati externe

          Obiectivele politicilor macroeconomice prezentate mai sus considerau economia nationala ca pe un sistem inchis, fara legaturi de orice fel cu alte economii nationale. Daca extindem aceasta viziune, considerand economia ca pe un sistem deschis, care are fluxuri de intrare si de iesire, atunci putem formula un obiectiv legat de asigurarea echilibrului intre aceste fluxuri.

Tranzactiile dintre diferite economii se pot imparti in doua mari categorii: tranzactii cu bunuri si servicii si tranzactii cu capital.

Tranzactiile cu bunuri si servicii se refera la cumpararile si vanzarile de bunuri si servicii dintre firme si persoane din diferite tari sau, intr-un cuvant, la importuri si exporturi. Pe langa tranzactiile in scopuri comerciale exista si transferuri private si publice de bunuri. Acestea includ primirile cu titlu gratuit de catre persoanele dintr-o tara a unor bunuri de la persoane din alta tara, transferurile guvernamentale de bunuri catre alte guverne sau transferurile guvernamentale de bani catre persoane din alte tari (de exemplu, sub forma de pensii).

Diferenta dintre fluxurile de iesire si cele de intrare de bunuri si servicii determina exportul net, respectiv transferurile nete. Suma acestora se numeste balanta de cont curent.

Pe langa aceste tranzactii mai au loc si tranzactii cu fluxuri de capital. Indivizii si firmele pot cumpara, in alte tari, nu numai bunuri si servicii, dar si pamant, masini, echipamente, precum si actiuni si obligatiuni emise de firme sau guverne straine. Aceste cumparari de active reale localizate in alte tari sau de active financiare emise de guvernele si firmele din alte tari duc la aparitia fluxurilor de capital dintre diferite economii. Diferenta dintre fluxurile de iesire si cele de intrare de capital dintr-o tara se numeste balanta contului de capital.

In cursul unui an, orice tara poate avea un deficit sau un surplus al contului curent si un deficit sau un surplus al contului de capital. Suma acestora determina deficitul sau surplusul balantei de plati externe pentru acea perioada. Daca exista un surplus intr-unul dintre conturi si un deficit in celalalt cont si daca marimea absoluta a acestora este aceeasi atunci suma celor doua este, evident, zero. Se spune, atunci, ca balanta de plati este echilibrata.

In general, plecand de la o balanta de plati echilibrata, orice reducere a exportului net va determina un deficit al balantei de plati, presupunand ca nu are loc nici o schimbare in balanta contului de  capital. Si, invers, orice crestere a exportului net sau reducere a importului net va determina un surplus al balantei de plati in aceeasi ipoteza.

Din nou, considerand  balanta de plati  la echilibru, orice crestere a iesirilor nete de capital sau descrestere a intrarilor nete de capital va determina un deficit al balantei de plati, presupunand ca nu au loc schimbari in balanta contului curent. Si orice descrestere a iesirilor nete de capital vor determina un surplus al balantei de plati, in aceeasi ipoteza privind balanta contului curent.

Aceste variatii ale fluxurilor de bunuri si servicii, respectiv de capital, care intra sau ies dintr-o economie sunt determinate, in principal, de trei factori:  nivelul  outputului,  nivelul preturilor  si  rata de  schimb (vezi capitolul VIII).




 Guvernul intervine, prin politici specifice, care tin seama de faptul ca economia este deschisa, modificand unul sau altul dintre determinantii de mai sus, pentru a ajunge la echilibrul balantei de plati. Acest echilibru este evaluat cu ajutorul functiei balantei de plati (BP), o curba reprezentand locul geometric al combinatiilor dintre outputul Y si rata dobanzii r pentru care balanta de plati este la echilibru.

Curba BP impreuna cu celelalte doua curbe, IS si LM, definesc echilibrul general al unei economii deschise, aflat in punctul de intersectie simultana al acestora.

Figura 2.3 a)

Figura 2.3 b)

figura 2.3 c)

Astfel, in figura 2.3 a) se reprezinta acest echilibru general, aflat in punctul A, in timp ce in figura 2.3 b), in care curba IS si LM se intersecteaza deasupra curbei BP, avem reprezentat un dezechilibru extern, datorat unui surplus in balanta de plati, iar in figura 2.3 c) in care curbele IS si LM se intersecteaza sub curba BP, avem reprezentat un dezechilibru extern, datorat unui deficit in balanta de plati.

          Se observa deci ca eliminarea  acestor dezechilibre externe, determinate de un surplus sau un deficit al balantei de plati, necesita deplasarea uneia sau mai multora dintre cele trei curbe, IS, LM si BP astfel incat sa se realizeze, din nou, intersectia lor simultana.

           Procesul de ajustare, care determina deplasari ale uneia sau alteia dintre curbele mentionate mai sus, depinde de regimul ratelor de schimb existent in economie.

          Acest regim este de doua mari tipuri: un sistem cu rate  de schimb flexibile si un sistem cu rate de schimb rigide. Mecanismul prin care se restabileste echilibrul general, in cazul fiecarui sistem, este diferit si va fi descris mai in detaliu in capitolul VIII.

Conflictul potential dintre obiectivele politicilor macroeconomice

          Mai sus, obiectivele politicilor macroeconomice au fost prezentate separat. Din nefericire, realizarea acestora poate duce la aparitia unor conflicte. Acest lucru face, uneori, dificila atingerea lor simultana.

          De exemplu, exista un conflict potential intre utilizarea completa a fortei de munca si asigurarea stabilitatii preturilor (inflatie nula). Un nivel al somajului apropiat de cel al echilibrului natural(NAIRU) poate fi atins doar cu riscul cresterii inflatiei.

          Exista nenumarate alte exemple de conflicte potentiale intre obiectivele politicilor macroeconomice si este o sarcina deosebit de dificila pentru decidentul politic de a stabili prioritatile in atingerea diferitelor obiective.

          Revine, in general, politicienilor misiunea de a stabili prioritati intre scopurile sau obiectivele conflictuale si, inevitabil, alegerile acestora sunt afectate de preferintele si valorile lor personale. Astfel, diferite partide pot propune aceleasi obiective, dar carora sa le asocieze prioritati diferite.

          Este foarte dificil sa se ia in considerare un criteriu unic de evaluare a politicilor macroeconomice, mai ales ca performantele acestora sunt evidente dupa o perioada destul de mare de timp, uneori  depasind durata unui mandat guvernamental.

          De aceea, exista tendinta, mai ales in preajma alegerilor, de a schimba prioritatile asociate politicilor macroeconomice in asa fel incat sa fie aplicate cu prioritate politici care conduc la rezultate imediate, in detrimentul politicilor cu efecte si rezultate de durata.

          In acest caz, conflictul dintre obiective capata dimensiuni temporale, el fiind dependent de perioada de timp in care aceste obiective sunt formulate. Dar, ca si in cazul conflictului initial, in care nu intervenea timpul, existenta unui conflict temporal are efecte nedorite asupra performantelor ce se obtin.

          Cauzele acestui tip de conflict trebuie cautate in deosebirea care trebuie facuta intre obiectivele politice pe termen mediu si obiectivele politice pe termen scurt.

          Se poate spune ca inflatia, somajul, cresterea economica si deficitul balantei de plati sunt obiective pe termen mediu, ele implicand costuri si beneficii care sunt evidente doar intr-un interval mediu de timp (1-5 ani).

          In schimb, abaterile variabilelor macroeconomice care le sunt asociate ( rata inflatiei, rata somajului, outputul real, soldul balantei de plati) de la valorile-scop  stabilite prin formularea efectiva a obiectivelor se inregistreaza an de an, deci pe termen scurt.

          De aici poate aparea o deosebire  intre importanta mai scazuta acordata atingerii obiectivelor pe termen mediu si importanta mai mare ce se acorda stabilizarii valorilor anumitor variabile macroeconomice pe termen scurt.   

PRINCIPIILE GENERALE ALE ANALIZEI POLITICILOR MACROECONOMICE

          Atingerea obiectivelor politice enuntate in paragraful anterior necesita aplicarea unui set de politici macroeconomice care,  dopa cum am aratat, in anumite conditii, pot deveni contradictorii sau pot determina efecte opuse celor dorite de decidenti. Din aceasta cauza, apare mai evidenta necesitatea formularii unor principii de baza de analiza si evaluare a politicilor macroeconomice.

          Analiza si evaluarea politicilor macroeconomice se efectueaza pornind de la o serie de principii de baza, care pot fi sintetizate astfel:

          1: Cand iau decizii, oamenii se gandesc la viitor si asteptarile lor viitoare pot fi modelate presupunand ca ei percep fluctuatiile economice si utilizeaza informatiile care le detin pentru a face prognoze cat mai exacte, dar nu lipsite de erori.

          Ideea ca decidentii utilizeaza cele mai multe informatii disponibile pentru a face prognoze privind viitorul a fost introdusa pentru prima oara de J. Muth in 1960 in contextul unei aplicatii microeconomice referitoare la cererea si oferta de produse agricole.  Fermierii au nevoie de predictii asupra preturilor viitoare pentru a sti cat sa cultive si ce anume. Modelul asteptarilor fermierilor privind preturile produselor agricole presupunea ca ei cunosc cererea si oferta, inclusiv fluctuatiile acestora.

          Aceasta idee a fost extinsa si in macroeconomie. Fluctuatiile observate in economie sunt consecinta ciclurilor economice si, pe baza informatiilor disponibile despre acestea, se pot stabili anumite regularitati statistice. Deoarece ciclurile economice sunt observate, in unele cazuri, de sute de ani, se poate presupune ca oamenii s-au familiarizat cu ele. Desigur, pot apare si evenimente neprevazute, deci oamenii fac erori atunci cand incearca sa faca prognoze despre viitor.

          2 : Politicile economice trebuie descrise mai degraba ca niste reguli, decat considerand instrumentele ca fiind exogene si luand doar schimbarile la un moment de timp dat ale acestor instrumente.

          Pornind de la prima formulare, conform careia oamenii fac previziuni despre viitor, este evident ca asteptarile lor privind viitoarele actiuni politice pe care le va intreprinde guvernul vor influenta comportamentul actual si starea economiei. Asadar, pentru a evalua efectul politicilor macroeconomice asupra economiei este necesar sa cunoastem nu numai schimbarile politice curente, dar si pe cele viitoare.

          Aceasta se poate face cu ajutorul unui plan de contingente care descrie cum o politica va fi influentata de evenimente viitoare. O astfel de contingenta nu reprezinta  altceva decat  o regula politica. Ea poate fi introdusa, de exemplu, ca o regula privind rata de crestere constanta a masei monetare, dar poate consta si dintr-o lista de reactii politice previzibile, depinzand de starea economiei nationale.

          De notat ca existenta unei reguli politice nu inseamna ca efectul unor schimbari pe termen scurt nu trebuie sa fie determinat ; astfel de evaluari sunt utile pentru a intelege mai bine cum actioneaza modelele utilizate de decidentul politic.

          3 : Pentru ca o anumita regula sa functioneze mai bine este necesar sa se stabileasca o anumita continuitate in aplicarea acestei reguli.

          Posibilitatea ca decidentii sa fie tentati sa-si schimbe planurile de viitor, deci sa manifeste inconsistenta temporala, reprezinta principalul motiv pentru a mentine continuitatea in aplicarea unei anumite reguli politice. Inconsistenta temporala a decidentilor politici duce usor la pierderea credibilitatii lor ; oamenii vor incepe sa creada ca politicienii isi schimba regulile si aceasta va conduce la un nou echilibru politic care este, in general, inferior planurilor decidentilor politici. Este important aici sa se distinga intre reguli politice active si politici discretionale.

          Regulile politice active includ un feedback de la starea economiei la instrumentele politice, acest feedback fiind o parte a regulii politice. Cateodata se utilizeaza termenul de reguli politice pasive pentru a denumi  acele reguli care nu includ feedback, cum ar fi, de exemplu, o regula a ratei de crestere constanta a masei monetare.

          Un exemplu de regula politica activa este urmatorul : daca rata somajului creste cu o anumita valoare, atunci masa monetara va creste si ea cu un procent stabilit.

          Politicile discretionale sunt formulate de la caz la caz si de la un an la altul, fara sa se observe o continuitate sau chiar sa se vorbeasca despre viitoarele decizii politice in avans.

          4 : Economia este, in general, stabila ; dupa un soc, economia va reveni, eventual, la traiectoriile normale de trend ale outputului si utilizarii fortei de munca. Totusi, datorita rigiditatii structurilor economice, aceasta revenire poate fi destul de lenta.

          Economia este privita ca un sistem dinamic perturbat continuu de socuri. Dupa fiecare soc, economia are tendinta de a reveni la traiectoriile normale de evolutie ale outputului si somajului, desi se poate observa o abatere fata de normal. O revenire lenta nu poate fi observata in practica, deoarece intervin noi socuri care afecteaza sistemul economic.

          Din aceasta cauza, echilibrul economic este un echilibru dinamic stohastic. Combinatia dintre socuri si dinamica poate modifica alura ciclurilor economice. Proprietatile echilibrului dinamic aleator sunt mult mai apropiate de adevar in ceea ce priveste explicarea ciclurilor si fluctuatiilor economice.

          Socurile si perturbatiile se pot datora multor factori, dar, de regula, pot fi clasificate in socuri monetare, socuri ale cererii si socuri ale preturilor. Dinamicile sunt influentate de multe rigiditati posibile in economie, dar cele mai importante astfel de rigiditati sunt rigiditatile preturi-salarii si ajustarea lenta a capitalului.

          5 : Obiectivul politicii macroeconomice este sa se reduca marimea (sau durata) fluctuatiilor in output, somaj si inflatie la nivelelurile normale, dupa ce socurile afecteaza economia.

Obiectivul poate fi atins dupa o perioada lunga de timp care va include, in general, un mare numar de cicluri economice. Viitoarele cicluri nu sunt privite ca fiind mai putin importante decat cele actuale.

          Pentru a raspunde socurilor economice in mod sistematic, o politica macroeconomica poate influenta viteza cu care economia se intoarce la normal. Ea poate influenta marimea fluctuatiilor observate in economie. Cum se poate face acest lucru constituie un punct important de dezacord intre sustinatorii si detractorii diferitelor reguli politice.

          Tehnic, aceste dezacorduri ar putea fi rezolvate incorporand reguli politice alternative intr-un model si calculand cum fiecare regula afecteaza variatia outputului, somajului si inflatiei. Astfel, s-ar putea alege o politica ce conduce la performantele cele mai bune in raport cu un anumit criteriu, de exemplu minimizarea fluctuatiilor outputului si inflatiei.

INSTRUMENTE SI SCOPURI ALE POLITICILOR MACROECONOMICE

          Jan Tinbergen, unul dintre fondatorii teoriei politicilor macroeconomice, a formulat pasii principali care trebuie intreprinsi pentru constructia unei politici macroeconomice optimale.

          Astfel, primul pas cere ca decidentul sa formuleze foarte clar obiectivele politicii macroeconomice, daca se poate chiar sub forma unei functii de bunastare sociala pe care decidentul politic se asteapta sa o maximizeze. Pornind de la aceasta functie,decidentul identifica scopurile pe care incearca sa le atinga.

          In al doilea pas, decidentul trebuie sa specifice instrumentele politice pe care le are la dispozitie pentru a atinge aceste scopuri.

          In al treilea pas, decidentul trebuie sa aleaga un model politic, legand instrumentele de scopuri, cu ajutorul caruia se aleg valorile optimale ale instrumentelor politice.

          Sa detaliem, in continuare, aceste etape.

Instrumente si scopuri politice

          Pentru a analiza politica macroeconomica trebuie, mai intai, sa specificam obiectivele generale si apoi cele particulare. Desigur ca, la cel mai general nivel, politica macroeconomica are drept obiectiv maximizarea 'bunastarii sociale', dar acest obiectiv este prea vag definit.

          De aceea, o multime de alte obiective particulare si scopuri sunt derivate din acest obiectiv general. Astfel de obiective particulare au fost deja prezentate in primul paragraf al acestui capitol. Chiar si ele, insa, sunt destul de general formulate. Ce inseamna 'utilizarea completa a fortei de munca' ? Acest obiectiv poate avea formulari diferite in diferite tari, in functie de rata naturala a somajului sub care nu putem cobori.

          Exista, de asemenea, controverse asupra  faptului daca o inflatie egala cu zero este optima sau nu. Unii economisti, precum M. Friedman, cred ca o rata a inflatiei negativa este optima. Dupa alte teorii, o rata a inflatiei pozitiva asigura o crestere a veniturilor din impozite si taxe.

          Cu toate acestea, obiectivele mentionate mai sus sunt mult discutate, cele mai multe controverse fiind in privinta inflatiei, deficitului balantei de plati s.a.

          O data ce scopurile macroeconomice au fost corect si clar formulate, decidentul politic trebuie sa specifice instrumentele de care dispune pentru a determina economia sa atinga aceste scopuri. Instrumentele disponibile depind, totusi, de cadrul institutional existent in fiecare economie.

          Cel mai frecvent se utilizeaza doua mari tipuri de instrumente : instrumentele politicii fiscale si instrumentele politicii monetare. Instrumentele politicii fiscale sunt cele care afecteaza economia reala, influentand cererea de bunuri si servicii, economiile populatiei, investitiile firmelor s.a.

          Cele mai importante instrumente ale politicii fiscale sunt considerate : cheltuielile guvernamentale si  sistemul impozite si taxe.

          Instrumentele politicii monetare afecteaza economia monetara, influentand masa monetara, fluxurile valorice din cadrul economiei s.a. Cele mai importante instrumente ale politicii monetare sunt considerate a fi variatia ofertei de bani si operatiunile pe piata deschisa.

          Dupa ce atat scopurile, cat si instrumentele au fost specificate, problema politicilor macroeconomice poate fi formulata in modul urmator :

          Pentru o functie de bunastare sociala (eventual) data, sa se determine nivelurile optime ale scopurilor si instrumentele prin intermediul carora aceste scopuri pot fi atinse.

          Economia, totusi, se poate abate de la scopurile optime deoarece apar socuri si perturbatii. In aceste conditii, decidentii politici au de ales instrumentele pe care le vor utiliza si de stabilit valorile acestora in asa fel incat sa determine deplasarea economiei din nou la optim. Pentru aceasta, guvernul utilizeaza informatia privind structura economiei si, in special, despre relatia dintre scopuri si instrumente.

          Exemplul 2.1 (Modelul lui Tinbergen)

         

          O abordare interesanta a problemei politicilor macroeconomice o ofera modelul lui Timbergen. Acesta este un model liniar cu doua scopuri si doua instrumente. Scopurile sunt notate cu S1 si S2, iar instrumentele cu I1 si I2 . Se dau, de asemenea, valorile dorite ale scopurilor ,  si .

          Cand economia ajunge la nivelul dorit, deci scopurile S1 si S2 ating, simultan, valorile dorite  si , se spune ca ea se afla intr­-un punct de bliss (punct de fericire maxima).

          Dependenta dintre scopuri si instrumente se poate exprima prin sistemul liniar :

                                                                         (2.7)

          Se observa ca fiecare scop este afectat de amandoua instrumentele. De aici rezulta ca decidentul politic poate atinge nivelurile dorite ale scopurilor,  si , atat timp cat el dispune de amandoua instrumentele, altfel spus atat timp cat  I1 si I2 sunt liniar independente.

          Matematic, acest lucru inseamna ca a1/ b1 trebuie sa fie diferit de a2/ b2. Egalitatea lor ar implica faptul ca decidentul are acces doar la unul dintre cele doua instrumente.

          Inlocuind nivelurile dorite ale celor doua scopuri  in sistemul (2.7)  obtinem :

                                                                                   (2.8)

de unde, in ipotezele ca              si         obtinem :

                                                                                  (2.9)

care dau valorile pe care trebuie sa le ia instrumentele I1 si I2 , astfel incat sa se atinga scopurile dorite  si .

          In cazul particular in care a1/b1 = a2/b2, cele doua instrumente au efecte proportionale asupra celor doua scopuri, astfel ca decidentul are, de fapt, la dispozitie doar un singur instrument independent cu care incearca sa atinga scopurile. De obicei, acest lucru nu este posibil.  Decidentul va putea sa atinga  sau , dar nu pe amandoua simultan.

          Altfel spus, decidentul va trebui sa aiba la dispozitie cel putin doua instrumente independente pentru a atinge nivelurile dorite ale celor doua scopuri. Se poate formula, atunci, urmatorul rezultat mai general, cunoscut sub numele de conditia sau teorema lui Tinbergen :

 Daca intr-o economie cu stuctura liniara, un decident are N scopuri, acestea pot fi atinse atat timp cat exista cel putin N instrumente politice liniar independente.

          O alta abordare a problemei politicilor macroeconomice este cea propusa de R.Mundell (1960). El porneste de la faptul ca, in multe cazuri, diferitele instrumente ale politicilor macroeconomice se afla sub controlul unor decidenti politici diferiti.

          Astfel, politica monetara se poate afla sub controlul Bancii Centrale, in timp ce politica fiscala sub controlul Guvernului. Se poate ca, din diferite motive, decidentii politici sa nu-si coordoneze deciziile, deci sa le stabileasca independent unul de celalalt. Avem, in acest caz, o politica macroeconomica descentralizata.



          Mundell a introdus, in acest caz, conditiile in care fiecare instrument poate fi asociat unui anumit scop, impreuna cu reguli prin care valorile instrumentelor pot fi ajustate atunci cand scopurile se abat de la nivelul lor optimal. El a demonstrat ca daca instrumentele si scopurile sunt corect asociate, este posibil sa se realizeze un mix politic optimal intr-o maniera descentralizata.

          In acest sens, se introduce conceptul de clasificare a politicii eficiente care presupune, in esenta, ca fiecare scop trebuie sa fie asociat instrumentului care are efectul relativ cel mai puternic asupra scopului respectiv si, deci, are un avantaj comparativ in deplasarea catre acel scop.

          De exemplu, in cazul in care scopul este reducerea inflatiei, se stie ca, de regula, politica monetara are un efect mai puternic asupra inflatiei, comparativ  cu politica fiscala. Deci, daca se da o schimbare in masa monetara M sau in cheltuielile guvernamentale G care determina o modificare de o unitate a nivelului outputului Y, modificarea in M va avea un efect mai mare asupra inflatiei.

          Matematic, acest lucru presupune ca in sistemul liniar

                                                                   (2.10)

care leaga modificarea outputului DY si, respectiv, modificarea inflatiei  de variatia celor doua instrumente DG si, respectiv,DM, raportul b2/a2 este posibil mai mare decat raportul b1/a1. In acest caz, Banca Centrala ar trebui sa aiba ca obiectiv ajustarea inflatiei, in timp ce Guvernul pe cel al ajustarii fluctuatiilor outputului.

          Conform regulii de asignare a lui Mundell, Banca Centrala ar trebui sa reduca masa monetara M atunci cand inflatia se afla deasupra valorii stabilite prin scop si sa creasca masa monetara M atunci cand inflatia se afla sub valoarea stabilita prin scop. In schimb, Guvernul ar trebui sa creasca cheltuielile guvernamentale G atat timp cat outputul are o valoare sub cea stabilita prin scop si sa reduca cheltuielile guvernamentale G atat timp cat outputul are o valoare mai mare decat cea stabilita prin scop.

          Mundell a demonstrat faptul ca aceasta regula politica va duce la convergenta treptata a nivelurilor lui M si, respectiv, G catre nivelul optimal. In cazul in care, sa spunem, Guvernul ar dori sa stabilizeze inflatia, iar Banca Centrala outputul, procesul de ajustare politica nu va mai fi convergent. In acest caz, valorile lui M si G  vor oscila in jurul celor optimale.

          Sa vedem, in continuare, ce se intampla daca sunt mai multe scopuri decat instrumente politice. Evident ca, in acest caz, decidentii politici nu vor mai putea atinge toate scopurile dorite si sunt in situatia de a realiza un echilibru intre diferitele scopuri. De exemplu, o inflatie redusa se poate obtine prin reducerea marimii outputului, ceea ce implica o pierdere sau un cost social.

          In aceasta situatie, pentru a alege intre diferitele instrumente, se introduce o functie a pierderilor sociale, definita ca o relatie care arata costul suportat de catre o societate pentru abaterile scopurilor de la valorile lor optimale.

          Exemplul 2.2

          Sa presupunem ca intr-o economie apar pierderi sociale atat daca scopul legat de inflatie, cat si cel legat de output nu sunt realizate, abaterile mari ale acestora de la valorile optimale sunt mai costisitoare decat abaterile mici.               

          Se poate, atunci, presupune ca pierderile sociale sunt proportionale cu abaterea patratica a scopului de la valoarea sa optimala. Astfel, daca pierderea este masurata de abaterea . Daca  se abate de la , pierderea este data de .

          Pierderea sociala totala este atunci suma celor doua abateri patratice:

                   L2 = +                                           (2.11)

          Se poate, eventual, introduce un coeficient a0  cu ajutorul caruia se pondereaza una

dintre cele doua abateri patratice, de exemplu:

                   L2 = + a0                                       (2.12)

          Coeficientul a0>1 daca importanta scopului legat de inflatie este considerata de decident mai mare decat a scopului legat de output; in caz contrar, 0<a0<1.

          Considerand date valorile optimale ale scopurilor, putem reprezenta grafic functia de pierdere sociala L2 ca pe o multime de cercuri concentrice, al caror centru comun este punctul de bliss ( vezi figura 2.4).

          Aceste cercuri sunt denumite cercuri de indiferenta deoarece orice punct aflat pe un astfel de cerc se afla la egala distanta fata de punctul de bliss ca si celelalte puncte ale cercului.

          Evident ca cea mai mica pierdere se obtine in centru, corespunzator situatiei in care decidentul politic isi atinge exact scopurile. Cea mai mare pierdere corespunde cercului exterior, deci este preferabil ca decidentul sa se plaseze pe cercul de indiferenta cel mai apropiat de punctul de bliss B.

Figura 2.4

          Acest lucru nu este insa posibil in toate situatiile. Astfel, in cazul imposibilitatii utilizarii instrumentelor politicii fiscale (deci DG = 0), sistemul de ecuatii legand scopurile cu instrumentele se scrie :

                                                                                             (2.13)

          Din prima relatie obtinem:    

si inlocuind in a doua relatie avem:

                                     

                                                                         (2.14)

care constituie o restrictie a problemei.

          Reprezentand restrictia in acelasi plan cu functia de pierdere sociala L, se observa ca solutia problemei se afla in punctul in care dreapta restrictiei este tangenta la unul dintre cercurile de indiferenta (vezi figura 2.5). 

Figura 2.5

          Se observa, in acest caz, ca solutia se afla in punctul C care apartine cercului de indiferenta  si, concomitent, restrictiei problemei. Aceasta sugereaza si o modalitate de determinare a solutiei.

           Mai intai se afla punctul A, ale carui coordonate sunt  si punctul de bliss B (deci se considera scopul legat de inflatie indeplinit). Dupa aceea se duce prin punctul A dreapta reprezentand restrictia si se determina punctul de tangenta C al acestei drepte cu unul dintre cercurile de indiferenta, in cazul nostru . Coordonatele punctului C, () si () arata masura in care scopurile pot fi indeplinite.

          Utilizand sistemul de restrictii legand scopurile de instrumente in care inlocuim DY cu  si  cu (1) obtinem DG si DM care vor conduce la aceste valori.

Din functia de pierdere sociala:

                     

se determina si costul social asociat unei astfel de politici.

Incertitudinea si efectele instrumentelor politice

          Pana acum am presupus ca decidentii politici dispun de suficiente informatii privind instrumentele ce au efecte si cum acestea se exercita asupra tuturor scopurilor stabilite.

          In unele cazuri, ca de exemplu egalitatea dintre numarul de instrumente si numarul de scopuri, se poate atinge punctul de bliss, in alte cazuri ei realizeaza un compromis, utilizand o functie de pierdere sociala pentru a minimiza costurile sociale.

          In economia reala insa este prezenta incertitudinea si decidentii politici nu cunosc intotdeauna efectele pe care le au deciziile lor asupra scopurilor stabilite. In general, incertitudinea care apare in mediul economic este de trei feluri.

          Un prim tip de incertitudine este cea care afecteaza coeficientii modelului politic. Decidentii politici nu cunosc, intotdeauna, valorile exacte ale acestora, deci nu pot evalua efectele totale ale instrumentelor asupra scopurilor.

          Un al doilea tip de incertitudine priveste efectele in timp ale instrumentelor asupra scopurilor.  Se stie, astfel, ca efectele politicii monetare, de exemplu, se exercita dupa o perioada de timp, care este ea insasi incerta.

          Dupa cum spunea M. Friedman, decidentii politici nu trebuie sa schimbe prea des instrumentele utilizate, datorita timpului ' lung si variabil' al aparitiei efectelor instrumentelor asupra scopurilor.

          Un al treilea tip de incertitudine apare datorita faptului ca in economie se pot produce evenimente care sunt complet independente de controlul decidentilor si care afecteaza scopurile.

          Daca aceste 'socuri externe' si efectele lor pot fi prognozate de catre decidenti, atunci acestia le pot lua in considerare cand isi aleg instrumentele politice. Altfel, ele pot deveni o sursa importanta de incertitudine.

Alegerea intre instrumentele politice

          Abordarea lui Tinbergen a raportului dintre scopuri si instrumente necesita existenta unor multimi bine determinate de instrumente si scopuri. Rezolvarea problemei generale a politicii macroeconomice implica alegerea valorilor instrumentelor care minimizeaza valoarea asteptata a unei functii de pierdere sociala.

          Apare insa o noua problema. In multe cazuri, decidentii politici au de ales intre mai multe instrumente. Ei pot alege, de exemplu, unul sau altul dintre instrumente, dar nu pe amandoua.

          O astfel de problema de alegere a fost abordata de W. Poole (1970). El a observat ca un decident politic prefera sa opereze intr-o economie in care atat curba IS, cat si curba LM se deplaseaza neasteptat si politicile sunt alese inainte ca orice deplasare sa fie observata.

          Totusi, se pot face aprecieri privind eficienta anumitor instrumente cunoscand proportia din deplasarea totala care se atribuie deplasarii curbei IS, respectiv deplasarii curbei LM.

          Astfel, Poole stabileste urmatoarea regula: daca predomina deplasarea curbei IS, atunci oferta de bani este cel mai bun instrument, iar daca predomina deplasarea curbei LM, atunci cel mai bun instrument este rata dobanzii.

          Sa aratam ca acest lucru este adevarat. Pentru aceasta, sa consideram o economie care functioneaza in conditiile ratelor de schimb rigide si  ale controlului strict a fluxului de capital. Presupunem, de asemenea, ca economia este modelata cu ajutorul modelului keynesian clasic.

          In aceste conditii, cu ajutorul modelului IS-LM vom putea determina nivelurile optimale ale ratei dobanzii si ale outputului (vezi Figura 2.6 a).

          Vom presupune,in continuare, ca sunt posibile socuri aleatoare ale cererii   agregate (exprimate sub forma unor deplasari aleatoare ale curbei IS) sau ale cererii de bani (care apar sub forma unor deplasari aleatoare ale curbei LM).

          Astfel de deplasari sunt reprezentate in figura 2.6. b unde curba IS se deplaseaza in sus sau in jos si in figura 2.6.c) unde curba LM fluctueaza in sus sau in jos.

          Ca urmare a fluctuatiilor in cererea agregata si in cererea de bani, outputul va tinde sa fluctueze si el. Fie Y=Y nivelul de echilibru al outputului, deci nivelul outputului in absenta socurilor aleatoare.

          Cand cererea agregata este mai mare ( curba IS1 , punctul 2), outputul se afla la nivelul  Y2 > Y, iar cand cererea agregata este mai mica (curba IS0 punctul 1 ), outputul se afla la nivelul Y1 < Y(vezi figura 2.6b).

          Similar, cand cererea de bani este mai mare, curba LM se deplaseaza spre stanga la LM1, determinand scaderea outputului, iar cand cererea de bani este mai mica, curba LM se deplaseaza spre dreapta la LM2, determinand cresterea outputului.

Scopul decidentului este, atunci, sa aleaga o politica ce va stabiliza outputul intr-o masura cat mai mare. Mai precis, scopul este sa se minimizeze (.

          Presupunem ca decidentul poate sa aleaga intre doua tipuri de politici monetare. Prima consta in fixarea ofertei de bani si mentinerea acesteia constanta. Cea de-a doua consta in fixarea ratei dobanzii si mentinerea ei constanta.

          In amandoua cazurile, politica este aleasa inainte de a cunoaste tipul de soc, deci inainte ca deplasarile curbelor IS si LM sa devina observabile.

          Se poate arata, atunci, ca alegerea politicii monetare optimale depinde de cea mai probabila sursa de socuri aleatoare.

          Sa presupunem, astfel, ca aproape toate socurile sunt asupra cererii agregate, deci socul care deplaseaza curba IS. Daca decidentul mentine o oferta constanta de bani, curba LM va ramane in pozitia sa initiala. In acest caz, outputul va fluctua intre Y1 si Y2.

Figura 2.6

Daca decidentul va mentine, in schimb, o rata constanta a dobanzii, atunci outputul va fluctua intre Y3 si Y4. Se observa ca fluctuatiile intre Y1 si Y2 sunt mai reduse ca amplitudine decat fluctuatiile intre Y3 si Y4.

          Rezulta deci ca, in cazul socurilor aleatoare care, cel mai probabil, deplaseaza curba IS, instrumentul 'oferta de bani' este cel mai bun stabilizator.

          Sa analizam, acum, cazul in care, cel mai probabil, socurile aleatoare vor deplasa curba LM, iar curba IS va ramane stationara. Daca decidentul stabileste marimea ofertei de







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre microeconomie si macroeconomie









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics