StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Sa facem proiecte sanatoase
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul crizelor conflictelor
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Organizatia natiunilor unite ca fundament al strategiei pentru pace



ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE CA FUNDAMENT AL STRATEGIEI PENTRU PACE

Organizatia internationala ca fundament al strategiei de evitare a razboaielor 

In lucrarea sa Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft Ernst-Otto Czempiel afirma ca „printre strategiile ale caror obiectiv este de a instaura pacea prin implicarea directa in modul de interactiune al componentelor sistemului international, strategia de instituire a organizatiilor internationale a fost nu doar prima, ci si cea mai buna“[1].



De fapt, ideea modificarii structurii sistemului international prin constituirea unei organizatii internationale facand astfel ca aceasta sa contina o strategie importanta pentru pace, a aparut inca de la inceputul secolului al XIII-lea.

De-a lungul istoriei europene, teoreticienii s-au preocupat de acest concept, dar materializarea practica a strategiei de evitare a razboaielor sub forma constituirii unei organizatii internationale avea sa vina abia dupa primul, iar mai apoi dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Constituirea Organizatiei Natiunilor Unite  in anul 1945 trebuie vazuta ca una dintre acele inlocuiri a modelelor de gandire care a provocat transformari de durata in istoria culturii. Organizatia a conferit principiului nonviolentei statutul unei norme legale si a creat, in plus, si contextul in care aceasta norma putea fi supravegheata. Ea a urmarit scopul, dupa cum spunea Cordell Hull in 1944, de a (elimina) „necesitatea crearii unor sfere de influenta, a unor aliante, echilibre de putere sau orice alt fel de aranjamente speciale, prin intermediul carora statele au incercat, in nefericitul trecut, sa isi asigure securitatea sau sa isi promoveze interesele“.

Aceasta idee era cu totul corecta, insa nu duce la slabirea sau eliminarea totala a conflictelor. Ceea ce se schimba este felul in care aceste conflicte apar in constiinta oamenilor. In lipsa unei organizatii internationale, ele ar parea ii separa pe adversari, acestia nutrind, fiecare in parte, sa il distruga pe celalalt. Tocmai acest lucru este preintampinat de organizatia internationala. Comunicarea si cooperarea permanenta sunt simboluri ale existentei continue valorilor comune. Conflictul se desfasoara astfel in exclusivitate prin intrebuintarea unor mijloace nonviolente. Totodata, conflictele sunt relativizate: felul in care se incheie acestea nu mai constituie o amenintare la adresa existentei adversarului, marcand doar abilitatile acestuia de a se dezvolta.

“Organizatia internationala nu poate garanta securitatea colectiva, solutionarea neagresiva a conflictelor si nici eliminarea tuturor formelor de violenta din lume. Ea poate insa contribui la atingerea acestor scopuri prin intermediul actorilor statali, inaugurand o l 757h76h ume in care renuntarea la orice act de violenta sa para varianta corecta si potrivita de a actiona. Un conflict intre state care sunt membre ale unei organizatii internationale, care coopereaza in cadrul acesteia si care incearca sa-si rezolve diferendele sub acoperisul ei, dobandeste stimuli importanti si eficienti in vederea reducerii gradului de violenta. Substanta conflictului nu se va schimba, dar modul de solutionare al acestuia va fi influentat decisiv de organizatia internationala. Efectele vor fi si mai mari, daca organele si institutiile organizatiei vor fi, si ele, implicate in procesul de solutionare - vezi in cazul Natiunilor Unite reglementarile prevazute de capitolul VI, in special art. 33 si art. 37“[2].

In termeni pozitivi, influenta reala a organizatiei internationale asupra interactiunii dintre natiuni este creata in primul rand prin integrarea ei in constiinta comunitatii, o constiinta in care se reflecta contextul modificat al sistemul international. Acest lucru face ca metodele de tratare a conflictelor sa devina cu mult mai eficiente atunci cand sunt institutionalizate la nivelul organizatiei. Prin aplicarea practica a acestor principii, statele se deprind cu un anumit comportament, care se transforma astfel intr-o norma universal acceptata. Institutionalizarea acestei norme duce mai apoi, in cazul celor care o respecta, la identitate si incredere, acestea intelegandu-se de pe acum ca parte dintr-un sistem comprehensiv si unilateral acceptat de cooperare.

Aparitia si evolutia Organizatiei Natiunilor Unite

Istoria Natiunilor Unite a inceput cu mult inainte de infiintarea organizatiei mondiale, la data de 26 iunie 1945, la San Francisco. Radacinile ideilor exprimate in documentele acesteia se sprijina pe teoriile unor ganditori insemnati, precum Hugo Grotius (intemeietorul dreptului modern al popoarelor, 1584-1645), Abbé de Saint-Pierre (1658-1743) sau pe lucrarea lui Immanuel Kant, aparuta in 1795, Despre pacea vesnica.

'Noi, popoarele Natiunilor Unite, hotarate sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, de doua ori in cursul unei vieti de om, a provocat omenirii suferinte de nespus, sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici (), sa promovam progresul social si conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate, si in aceste scopuri () sa ne unim fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, sa acceptam principii si sa instituim metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita decat in interesul comun, sa folosim institutiile internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor, am hotarat sa ne unim eforturile pentru infaptuirea acestor obiective'[3].

Cu aceste cuvinte incepe Carta ONU, documentul de infiintare prin care 51 de state au aderat, in anul 1945 la San Francisco, la Organizatia Natiunilor Unite. Intre timp, aceasta organizatie cuprinde 191 de state membre, adica aproape toate statele lumii.

Asteptarile uriase care au insotit constituirea organizatiei mondiale s-au naruit curand. Conflictul est-vest care a aparut cel mai tarziu in 1947 a ingreunat desfasurarea unor activitati constructive in cadrul forurilor ONU in primele decenii de existenta ale organizatiei.

'Acordul dintre marile puteri care se aflau in aceeasi tabara pe timpul celui de-al doilea razboi modial s-a evaporat inca de la impartirea castigurilor – si astfel s-a evaporat si speranta de a crea o lume noua, pe care ONU urma sa o reprezinte si apere la nivel institutional. Daca Natiunile Unite reusisera sa repurteze unele succese pana in 1947, printre altele retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului, reglementarea problemei Triest-ului si retragerea trupelor franco-britanice din Liban si Siria, fosta asociere armata dintre puterile occidentale si Uniunea Sovietica a degenerat cel mai tarziu in 1947 intr-un conflict care a durat, dupa cum se stie, 40 de ani si care a marcat relatiile internationale si activitatile Natiunilor Unite.

Conflictele ideologice si de putere politica dintre cele doua blocuri au dominat din acest moment dezbaterile si negocierile din toate forurile ONU si, evident, mai ales in cadrul Consiliului de Securitate. Functia de mentinere a pacii a organizatiei a fost practic desfiintata, ba mai mult: marile puteri iubitoare de pace, care, conform statutului, purtau raspunderea principala pentru pace, au comis in curand, in lupta pentru dobandirea sferelor de influenta in lumea a treia, cele mai periculoase acte de incalcare a pacii'[4].

Blocada Consiliului de Securitate instituita de razboiul rece nu trebuie sa ne faca sa credem ca primele patru decenii ar fi fost timp pierdut pentru ONU, istoria acestei organizatii incepand abia o data cu rasturnarea de situatie din anii 1989/90. O asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizari ale organizatiei mondiale, precum cele din domeniul protectiei drepturilor omului, a dezvoltarii drepturilor popoarelor sau al decolonizarii. Cu toate ca in realitate, samburele sistemului colectiv de securitate (capitolul VII al Cartei ONU) nu a putut fi transpus, organizatia a gasit alte domenii asupra carora sa-si concentreze activitatea. In ciuda – sau tocmai datorita – blocadei, organizatia a reusit sa repurteze succese notabile in anumite domenii, care au facut astazi ca ONU sa fie recunoscut ca un for al problemelor globale.

Pe baza rezolutiei Uniting-for Peace din 1950, Natiunile Unite au dezvoltat, la mijlocul anilor cincizeci, un instrument cu totul nou si neprevazut de carta: asa-numitele operatiuni de mentinere a pacii (peacekeeping missions). Spre deosebire de masurile de “fortare a pacii”, prevazute in capitolul VII, aceste operatiuni nu se bazau pe uzul de forta, servind la stabilizarea principiului de renuntare la violente prin instalarea unei zone-tampon intre partile aflate in conflict.

Motivul pentru prima interventie a 'castilor albastre' a fost criza din Suez din anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol de tampon intre cele doua parti conflictuale. Au urmat mai apoi si alte interventii, sarcinile „castilor albastre” fiind extinse in mod continuu.

Bilantul in ceea ce priveste sarcina principala a Natiunilor Unite, mentinerea pacii si securitatii internationale, este, pentru primele decenii, ambivalent. In timp ce in criza de la Berlin, din Suez si din Cuba putem spune ca organizatia si-a indeplinit misiunea, in Congo ea a fost suprasolicitata, fapt care a prefigurat problemele ce aveau sa fie intampinate in cadrul misiunilor de mentinere a pacii de mai tarziu.

Evenimentele epocale din anii 1989/'90 'au adus Natiunile Unite, dupa decenii de paralizie, din nou in centrul politicii internationale. Consiliul de Securitate a dobandit o capacitate de decizie si actiune necunoscuta pana atunci'[5].

Extinderea treptata a competentelor Consiliului de Securitate asupra unor procese, care cu doar putini ani inainte ar fi cazut sub incidenta prevederilor cartei, care interziceau implicarea ONU, a fost urmarea si, in acelasi timp, si premisa pentru crearea unei noi generatii de misiuni de mentinere a pacii. Intre anii 1988 si 1992 au fost constituite 14 noi misiuni, mai multe decat in toate cele patru decenii de existenta a organizatiei. Doar in anul 1993 au existat sase interventii de mentinere a pacii si, in ciuda unui moratoriu de la mijlocul anilor '90, numarul misiunilor ONU de mentinere a pacii a crescut, pana in 2001, la 54.

Si pentru aceasta etapa din dezvoltarea Natiunilor Unite bilantul este unul amestecat in ceea ce priveste misiunea principala – mentinerea pacii si a securitatii internationale. Succeselor initiale amintite mai sus – si mai ales succesul operatiunii din Namibia, cand aceasta tara si-a dobandit autonomia – li se opun esecuri de proportii, vezi mai ales cele din Somalia si Bosnia, care au afectat negativ imaginea organizatiei.

La fel ca in misiunea din Congo din 1960, „castile albastre” au fost insarcinate din ce in ce mai mult cu activitati pentru care nu fusesera create si pe care, din aceasta cauza, nici nu au putut sa le duca la bun sfarsit: 'Daca misiunile clasice de mentinere a pacii () au insemnat in primul rand indeplinirea functiei de tampon intre partile – de obicei statale – aflate in conflict, mandatele din generatia a doua au fost marcate de un spectru din ce in ce mai larg de sarcini.

Ajutorul pentru statele aflate in proces de tranzitie sau de conciliere nationala, sustinerea proceselor de consolidare a democratiei, dezarmarea si reintegrarea armatelor implicate in razboaiele civile, repatrierea refugiatilor si, in fine, preluarea temporara a competentelor semi--autoritare pentru o intreaga tara s-au numarat printre noile atributii ale misiunilor de mentinere a pacii'[6].

Astfel de misiuni, din cea de-a doua generatie, nu au fost intreprinse doar in Namibia, ci, cu un oarecare succes, si in Nicaragua, El Salvador, la granita Kuweitului cu Irakul dupa eliberarea acestuia – actiune mandatata de Consiliul de Securitate si in Cambogia unde, in cea mai mare si mai costisitoare misiune de pana la acea vreme, a fost constituita o administratie complet provizorie. Aceste interventii au avut in comun faptul ca urmau traditia actiunilor de peacekeeping clasic, avand loc nu in, ci dupa epuizarea conflictelor armate.

Dezvoltarea doctrinei de peacekeeping in a doua generatie a fost mai degraba de natura graduala, misiunile avand loc in situatii post-conflict, adica in contexte mai degraba pasnice si pornind de la premisa existentei unor acorduri prealabile de pace, respectiv a unui consens intre partile aflate in conflict. Unele interventii de mentinere a pacii de dupa 1992 au intrat insa in conflict cu principiile fundamentale ale conceptului de „casti albastre”. In ciuda stradaniilor intensificate de reformare si a unor concepte inovatoare (vezi mai ales Agenda pentru Pace a lui Boutros-Ghali), aceasta criza a facut pana la urma ca centrul de greutate sa se concentreze, in cazul misiunilor de mentinere a pacii initiate de Natiunile Unite si de Consiliul de Securitate al acestei organizatii, asupra unor acorduri regionale si intre grupe de state. Aceasta tendinta a devenit foarte clara in razboiul din Kosovo si s-a amplificat in 'razboiul impotriva terorismului' dus de SUA. Dar, astfel nu doar organizatia se afla in pericol, ci si ideea de baza a raspunderii colective a tuturor statelor in ceea ce priveste pacea, asa cum o subliniaza si urmatorul bilant realizat de Gareis si Varwick: 'Pretentia Natiunilor Unite de a construi un sistem global de mentinere a pacii, cu competente cuprinzatoare si pretentii legitime de respectare internationala a normelor si regulilor sale ancorate in carta, au fost puse sub semnul intrebarii. S-au facut auzite reprosuri, conform carora natiunile industrializate ar instrumenta Natiunile Unite in mod selectiv pentru a-si impune propriile interese. Natiunile Unite sunt astfel amenintate sa fie marginalizate in domeniul sarcinilor centrale, pentru a caror realizare au fost create in 1945. Ingrijorarea exprimata nu vizeaza insa numai potentialul sfarsit al unei organizatii internationale. Mai mult, aici este vorba despre intrebarea fundamentala daca problemele pacii mondiale si ale securitatii internationale vor mai ramane si pe viitor in raspunderea unui sistem colectiv de mentinere a pacii sau daca acestea vor fi trecute la nivelul statelor, respectiv a sistemelor de aliante regionale. Daca aceasta varianta ar ramane la latitudinea exclusiva a statelor s-ar ajunge – mai devreme sau mai tarziu – la o intoarcere de la ordinea de drept internationala care s-a dezvoltat de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si asupra necesitatii careia exista totusi, in ciuda oricarei fragilitati, un consens larg intre state'[7].

Sistemul institutional al ONU

Pentru ca un stat sa devina membru al organizatiei este necesara o recomandare din partea Consiliului de Securitate si o hotarare a Adunarii Generale a ONU. Statele membre care incalca prevederile cartei pot fi suspendate sau excluse din ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotarare a Adunarii Generale.

In cadrul sistemului institutional al ONU (anexa 1) intra:

- Adunarea Generala;

- Consiliul de Securitate;



- Consiliul Economic si Social;

- Consiliul de Tutela;

- Curtea Internationala de Justitie;

- Secretariatul;

- organele subsidiare.

Adunarea Generala a ONU

In compunerea Adunarii Generale intra toate statele membre, fiecare avand cel mult 5 reprezentanti.

Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunostinta Adunarii Generale, in fiecare sesiune, toate problemele referitoare la mentinerea pacii si la securitate care se afla in atentia Consiliului de Securitate.

Adunarea Generala initiaza studii si face recomandari in scopul:

- de a promova cooperarea internationala in domeniul politic si de a incuraja dezvoltarea progresiva a dreptului international;

- de a promova cooperarea internationala in domeniul economic, social, cultural, educativ si sanitar si de a sprijini respectarea drepturilor omului, libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

Adunarea Generala primeste si examineaza rapoartele anuale si speciale ale Consiliului de Securitate care vor cuprinde o dare de seama asupra masurilor pe care consiliul    le-a hotarat sau le-a luat pentru mentinerea pacii.

Hotararile Adunarii Generale sunt luate cu majoritatea de voturi (de 2/3 din membrii prezenti si votanti) in problemele importante precum: recomandari cu privire la mentinerea pacii si securitatii internationale; alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului Economic si Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutela; admiterea de noi membri in organizatie; suspendarea drepturilor si privilegiilor membrilor; excluderea de membri; problemele bugetare.

Adunarea Generala se intruneste anual in sesiuni ordinare si, cand imprejurarile o cer, in sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sunt convocate de secretarul general, la cererea Consiliului de Securitate sau a majoritatii membrilor ONU.

Consiliul de Securitate al ONU

Consiliul de Securitate este format din 15 membri, din care 5 sunt membri permanenti, iar 10 nepermanenti, alesi din randul statelor membre pe o durata de doi ani.

Hotararile Consiliului de Securitate in probleme de procedura sunt adoptate cu votul a 9 membri, iar in celelalte probleme cu votul a 9 membri, in care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor membrilor permanenti.

Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj pe cale judiciara, recurgerea la organizatii sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pasnice la indemana partilor. Consiliul de Securitate poate sa ancheteze diferendul sau orice situatie care ar pune in primejdie pacea si securitatea internationala si sa recomande procedurile sau metodele de aplanare hotarate.

In cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotari ce masuri, care nu implica folosirea fortei armate, trebuie luate pentru a fi aplicate hotararile sale, care pot fi: intreruperea totala sau partiala a relatiilor economice, comunicatiilor, precum si ruperea relatiilor diplomatice.

Daca se considera ca aceste masuri nu sunt adecvate, Consiliul de Securitate poate intreprinde, cu forte aeriene, maritime sau terestre, orice actiune pe care o considera necesara pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. Actiunile pot cuprinde demonstratii, masuri de blocada si alte operatii executate de fortele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Natiunilor Unite.

Planurile de actiune ale fortelor armate vor fi elaborate de Consiliul de Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major. Comitetul de Stat Major include sefii statelor majore ale armatelor membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate.

Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului de Securitate si raspunde de conducerea strategica a oricaror forte puse la dispozitie.

Nici o dispozitie din carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoaparare individuala sau colectiva in cazul unui atac impotriva unui membru al organizatiei, care trebuie sa aduca la cunostinta Consiliului de Securitate starea creata, iar actiunile sale nu trebuie sa afecteze in nici un fel puterea si indatoririle Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate incurajeaza existenta unor organisme regionale destinate a se ocupa cu mentinerea pacii, cu conditia ca aceste acorduri sau organizatii sa fie compatibile prin actiunile lor cu scopurile si principiile ONU.

In unele situatii. Consiliul de Securitate va folosi asemenea acorduri sau organizatii regionale pentru aplicarea actiunilor de constrangere sub autoritatea sa. Nici o actiune de constrangere nu va fi intreprinsa de organismele regionale fara autoritatea Consiliului de Securitate.

In scopul crearii conditiilor de stabilire si bunastare necesare unor relatii pasnice intre natiuni, intemeiate pe principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si al dreptului lor de a dispune de ele insele, ONU va favoriza:

- ridicarea nivelului de trai, folosirea fortei de munca si conditii de progres si bunastare;

- rezolvarea problemelor internationale in domeniile economic, social, sanitar si a altor probleme conexe;

- respectarea universala si efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti cetatenii.

In vederea rezolvarii unei situatii de criza, Consiliul de Securitate intreprinde actiunile:

- preia initiativa, stabileste conceptia, fortele ce se angajeaza si costurile;

- numeste reprezentantul (trimisul special);

- stabileste si realizeaza acordul de incetare a focului;

- realizeaza acordul de pace;

- aproba mandatul;

- numeste comandantul fortei;

- desfasoara fortele;

- conduce actiunile pentru rezolvarea crizei;

- asigura iesirea fortelor din teatrul de operatii.

Consiliul Economic si Social

Consiliul este compus din 27 de membri alesi de Adunarea Generala. Alegerea se face anual pentru durata a trei ani, in grupuri de cate 9 membri.

Hotararile Consiliului Economic si Social se adopta cu majoritatea de voturi a membrilor prezenti si votanti. In cadrul consiliului se infiinteaza comisii pentru problemele economice si sociale si pentru promovarea drepturilor omului.

La dezbateri pot participa fara drept de vot statele vizate, institutiile specializate, precum si membrii sai.

Consiliul de Tutela

Consiliul de Tutela este compus din urmatorii membri ai ONU:

- membrii care administreaza teritorii sub tutela;

- membrii Consiliului de Securitate;

- alti membri ai organizatiei, alesi de Adunarea Generala pe o perioada de trei ani.

Hotararile Consiliului de Tutela sunt adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenti si votanti.

In situatii deosebite, Consiliul de Tutela va apela la asistenta Consiliului Economic si Social si la alte institutii de specialitate.

Curtea Internationala de Justitie

Curtea Internationala de Justitie este organul judiciar principal al ONU si functioneaza in conformitate cu statutul anexat, stabilit pe baza statutului Curtii Permanente de Justitie Internationale.

Secretariatul

Secretariatul cuprinde un secretar general si personalul numit de Adunarea Generala, la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai inalt functionar administrativ al organizatiei.

Secretarul general ia parte la lucrarile Adunarii Generale si ale celorlalte institutii ale ONU in calitate de inalt functionar. El prezinta Adunarii Generale un raport anual despre activitatea organizatiei.

Prevenirea conflictelor in viziune ONU

Prevenirea conflictelor reprezinta un complex de masuri si activitati organizate si executate cu scopul de a preveni suferintele umane si a oferi o alternativa mai putin costisitoare operatiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor inainte ca acestea sa devina violente. In acest sens, diplomatia preventiva, promovata sub forma medierii, concilierii sau negocierii, reprezinta metoda de baza promovata de Organizatia Natiunilor Unite pentru prevenirea conflictelor. Emisarii sau reprezentantii speciali ai secretarului general al ONU sunt angajati in actiuni de diplomatie preventiva oriunde in lume, iar in majoritatea cazurilor acestia actioneaza in stransa cooperare cu reprezentantii organizatiilor regionale.

Desi diplomatia preventiva este metoda consacrata de prevenire si rezolvare a conflictelor, care si-a dovedit din plin valabilitatea, experienta Organizatiei Natiunilor Unite din ultimii ani ne arata ca exista multe alte forme de actiune cu efect preventiv ridicat. Printre acestea se numara: dezvoltarea de proiecte in contextul unor strategii preventive, actiuni umanitare, dislocarea preventiva si dezarmarea preventiva.

Complementar diplomatiei preventive sunt dislocarea si dezarmarea preventiva. Structurile militare de mentinere a pacii pot fi dislocate preventiv intr-o zona de potential conflict, in scopul mentinerii acestuia pe asa-numita “linie de plutire”, reducerea tensiunilor si promovarea increderii reciproce dintre parti. Dislocarea preventiva a fost adoptata cu succes in misiunile desfasurate de ONU in Macedonia, Republica Central Africana sau cu alte ocazii si ramane o optiune importanta in prevenirea conflictelor.

Dezarmarea preventiva urmareste reducerea cantitatii de armament usor in zonele cu risc ridicat de conflict. El Salvador, Mozambic sau unele regiuni sunt exemple edificatoare, in care trupele ONU au fost angajate in colectarea si distrugerea armamentului usor, ca parte a intregului proces de pace.

Dezvoltarea unor proiecte in contextul strategiilor preventive, denumite si “prevenire structurala a conflictelor”, se refera la activitati desfasurate exclusiv inainte de inceperea conflictului. Asa cum practica a demonstrat, saracia, dezechilibrele socio-economice, subdezvoltarea, lipsa unei guvernari adecvate, nerespectarea drepturilor omului sunt surse potentiale de conflict, care nu pot fi combatute decat prin dezvoltarea unor programe adecvate, pe termen lung, care sa duca la eradicarea cauzelor acestor fenomene. Aceste programe initiate si indeplinite de Secretariat sau de diferite agentii si departamente ONU fac parte din asa-numita strategie de prevenirea structurala a conflictelor.

La nivelul ONU, Departamentul pentru Afaceri Politice (Department of Political Affairs) este organismul responsabil cu promovarea strategiilor de prevenire a conflictelor. Acesta este asistat de Unitatea de Planificare Politica (Policy Planning Unit) si sprijinit de divizii regionale. De asemenea, pentru imbunatatirea eficientei actiunilor preventive, diferite departamente si agentii ONU au dezvoltat strategii comune de lucru, dintre care fac parte:

-       UN Interdepartmental Framework for Co-ordination on Early Warning and Preventive Action, care este un program de coordonare a activitatilor unor departamente, agentii si oficii ONU in domeniul actiunilor de prevenire timpurie;

-       UNDP/DPA Programme on Building National Capacity for Conflict Prevention, initiat in noiembrie 2003 cu scopul de a sprijini implementarea programelor ONU de prevenire a conflictelor in diferite tari si in care potentialul acestora este ridicat;

-       DPA Prevention Team ofera cadrul intradepartamental de dezvoltare a optiunilor privind prevenirea conflictelor;




-       discutii si dezbateri la nivelul Comitetului Executiv pentru Pace si Securitate (Executive Committee on Peace and Security);

-       programe de instruire in domeniul prevenirii timpurii, organizate de Colegiul Natiunilor Unite (United Nations College) si Departamentul pentru Afaceri Politice;

-       High-Level Panel on Threats, Challenges and Change (dezbaterea la nivel inalt amenintari, provocari si schimbare), initiata de secretarul general al ONU in noiembrie 2003, in scopul examinarii amenintarilor si provocarilor la adresa pacii si securitatii, inclusiv a celor economice si sociale ce au legatura cu pacea si securitatea si formularea recomandarilor pentru un raspuns colectiv adecvat la acestea.

Asadar, prevenirea conflictelor, inscrisa in Carta ONU ca una din obligatiile principale ale statelor membre, implica o gama variata de actiuni in domenii diverse, precum buna guvernare, drepturile omului, dezvoltare economica si sociala, in scopul rezolvarii disputelor inainte ca ele sa devina violente sau pentru impiedicarea extinderii violentelor, daca acestea deja au aparut. De asemenea, avertizarea timpurie este o componenta esentiala a prevenirii cu ajutorul careia Natiunile Unite monitorizeaza foarte atent evolutiile politice si de alta natura din intreaga lume, in scopul detectarii amenintarilor la adresa pacii si securitatii internationale, oferind astfel expertiza necesara Consiliului de Securitate si secretarului general al ONU pentru promovarea actiunilor preventive.

In 1992, secretarul general al ONU a prezentat Adunarii Generale documentul intitulat Agenda pentru Pace (Agenda for Peace), din care rezulta clar ca promovarea pacii si securitatii colective va constitui preocuparea esentiala a Natiunilor Unite in secolul al XXI-lea, iar prevenirea conflictelor va fi directia principala de actiune.

In 1995 a fost creata echipa-cadru (The Framework Team) pentru coordonarea activitatii tuturor departamentelor din cadrul Secretariatului General (politic, umanitar si de peacekeeping) implicate in misiuni de prevenire si mentinere a pacii. Cadrul de coordonare astfel creat a evoluat continuu, echipa-cadru coordonand in prezent activitatea a 23 de agentii, departamente si programe ONU, printre care se numara: DDA, DESA, DPA, DPKO, FAO, ILO, OCHA, OHCHR, UNDP, UNESCO, UNFPA, UNHABITAT, UNIFEM, UNICEF, UNHCR, WFP, WHO, World Bank si IMF. DPI si Departamentul Executiv al Secretarului General participa ca observator, iar UNEP si UNODC in functie de situatie.

Echipa-cadru actioneaza ca un catalizator pentru avertizarea timpurie si propune organismelor abilitate ale ONU initierea de actiuni preventive sau preemptive pentru inlaturarea tensiunilor aparute la un moment dat. De regula, propunerile sunt avansate catre Comitetul Executiv pentru Pace si Securitate (Executive Committee on Peace and Security) sau Departamentului pentru Afaceri Umanitare (Humanitarian Affairs).

La initiativa secretarului general, secretariatul ONU a fost reorganizat in 1997, in scopul unei mai bune cuprinderi a celor cinci domenii principale de activitate ale organizatiei: pace si securitate, afaceri umanitare, dezvoltare si cooperare, afaceri sociale si economice si drepturile omului. Procesul de reorganizare a implicat participarea tuturor departamentelor si programelor ONU si a insemnat un important pas in reforma organizatiei. Totodata, Comitetului Executiv pentru Pace si Securitate i s-au largit competentele in primele patru domenii, drepturile omului fiind considerat complementar acestora. Comitetul s-a dezvoltat treptat, iar in anul 2002 a fost restructurat, avand in prezent in compunere 21 de membri.

In iulie 2003 Adunarea Generala a adoptat prin consens Rezolutia 57/337, referitoare la prevenirea conflictelor armate, care a insemnat un nou pas important facut de Natiunile Unite in lupta pentru prevenirea conflictelor. Aceasta rezolutie subliniaza ca pentru prevenirea conflictelor armate va fi promovat dialogul si cooperarea continua dintre statele membre, dintre Natiunile Unite si organizatiile subregionale si regionale, sectorul privat si societatea civila.

Misiunile ONU de peacemaking si peacebuilding

Conceptul de peacemaking se refera la folosirea mijloacelor diplomatice pentru a convinge partile sa inceteze ostilitatile si sa treaca la negocierea conditiilor de solutionare pasnica a conflictului. Promovand toata gama actiunilor preventive, Natiunile Unite pot juca un rol important in determinarea partilor sa inceteze ostilitatile, dar acest lucru nu se poate face decat cu acordul acestora. Din acest motiv actiunile de peacemaking exclud in totalitate folosirea fortei impotriva uneia dintre parti, cu scopul de a pune capat ostilitatilor; conceptul este folosit in cadrul ONU cu scopul de a semnala intarirea pacii (peace enforcement).

Consiliului de Securitate si secretarul general joaca rolurile-cheie in luarea deciziei Natiunilor Unite de a se implica in gestionarea unui conflict. La propunerea Consiliului de Securitate, secretarul general se poate implica atat la nivel personal, cat si prin intermediul emisarilor sau al misiunilor speciale ONU in actiuni de negociere sau mediere a conflictelor. De asemenea, in conformitate cu prevederile Cartei ONU, secretarul general este obligat sa supuna atentiei Consiliului de Securitate orice problema care aduce atingere pacii si securitatii internationale si poate demara actiuni de diplomatie preventiva, beneficiind de avantajul impartialitatii oferit de pozitia sa. In multe cazuri rolul secretarului general al ONU a fost unul crucial in determinarea unei evolutii pozitive a conflictului. Asemenea cazuri, care reflecta paleta larga de modalitati in care secretarul general se poate implica in gestionarea conflictelor ca un veritabil peacemaker, pot fi considerate Afganistan, Cambodgia, America Centrala, Cipru, Orientul Mijlociu, Mozambic sau Namibia.

Pentru executarea cu succes a actiunilor de peacemaking, Natiunile Unite, in temeiul capitolului VIII al Cartei ONU, au intensificat cooperearea atat cu organizatiile regionale, cat si cu alti actori ai arenei internationale. ONU a conlucrat pana in prezent cu organizatii precum Organization of American States in Haiti, European Union in fosta Iugoslavie, The Economic Community of West African States in Liberia si Sierra Leone, si The African Union in Sahara de Vest, regiunea Marilor Lacuri, Sierra Leone, Etiopia si Eritreea. Observatorii militari ai ONU au cooperat foarte bine cu fortele de peacekeeping ale organizatiilor regionale in Liberia, Sierra Leone, Georgia si Tadjikistan.

In contrast cu actiunile de peacemaking, conceptul peacebuilding se refera la toate acele actiuni externe destinate a asista o tara sau o regiune din lume in tranzitia acesteia de la perioada de razboi la cea de pace. Eforturile ONU sunt in general indreptate catre implementarea acordurilor de pace prin toata gama de mijloace avute la dispozitie: militare, diplomatice, politice, economice, sociale, umanitare. Aria de cuprindere a acestor actiuni incepe cu demilitarizarea si se incheie cu constituirea si asigurarea bunei functionari a institutiilor nationale (reactivarea politiei si a sistemul juridic, promovarea drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, incurajarea procesului politic, acordarea de ajutor combatantilor demobilizati si refugiatilor, programe de reactivare a activitatilor economice si a serviciilor sociale, stimularea dezvoltarii economice etc.).

Conceptul de peacebuilding a fost pentru prima data promovat de secretarul general ONU Boutros-Ghali in documentul intitulat Agenda pentru Pace prezentat Adunarii Generale in anul 1992. Obiectivul central al actiunilor de peacebuilding, spune documentul amintit, este construirea legitimitatii noului stat, stat care in viitor trebuie sa fie capabil sa gestioneze de o maniera pacifista viitoarele dispute, sa poata asigura protectia populatiei civile si sa asigure respectarea temeinica a drepturilor omului.

Peacebuilding implica actiunea ONU in cooperare cu toate organizatiile regionale, inclusive cu Banca Mondiala (World Bank), organizatiile economice regionale, organizatiile nonguvernamentale sau gruparile sociale constituite la nivel local. Actiunile de tip peacebuilding au jucat un rol proeminent in interventia ONU in Cambodgia, El Salvador, Guatemala, Mozambic, Liberia, Bosnia-Hertegovina si Sierra Leone, precum si in mai recentele conflicte din Kosovo, Timorul de Est sau Etiopia-Eritreea.

Departamentul Afacerilor Politice (DPA) este organismul care indeplineste rolul principal in actiunile ONU de peacebuilding. Sub directa indrumare a secretarului general, DPA pune in miscare intregul mecanism ONU de raspuns la situatiile postconflict, lucrand strans cu diviziile regionale (Geographical Divisions) si cu Unitatea de Planificare Politica (Policy Planning Unit).

Un aspect considerabil al activitatii DPA il reprezinta sustinerea activitatilor desfasurate in zonele de conflict de catre reprezentantii si emisarii speciali ai secretarului general, precum si sprijinul misiunilor ONU in aceste zone. In acest sens, DPA a decis deschiderea unor oficii teritoriale, in scopul unei mai bune sustineri a misiunilor din zonele de conflict. Aceste oficii lucreaza direct cu guvernele locale, cu partidele politice si cu societatea civila, precum si cu alti actori locali, pentru sprijinul eforturilor de tranzitie.

In anul 2002 Grupul de Dezvoltare a Natiunilor Unite (United Nations Development Group – UNDG) si Comitetul Executiv pentru Afaceri Umanitare (Executive Committee on Humanitarian Affairs – ECHA) au constituit un grup de lucru comun pe probleme de tranzitie, pentru a asigura integrarea strategiilor de peacekeeping, umanitare si de dezvoltare in vederea asigurarii unui cadru unitar de asistenta a statelor aflate in tranzitie de la starea de razboi la cea de pace.

Consiliul Economic si Social (UN Economic & Social Council – ECOSOC) a creat, de asemenea, doua grupuri ad-hoc de lucru pe probleme de asistenta a tarilor africane aflate in perioada postconflict (Ad Hoc Advisory Groups on African Post-Conflict Countries), avand drept scop evaluarea necesitatilor umanitare si economice ale acestora si inaintarea propunerilor pentru un sprijin adecvat din partea comunitatii internationale.

Implicarea ONU in misiuni de peacekeeping

In conformitate cu principiile inscrise in Carta ONU, in cadrul Natiunilor Unite a fost creat Departamentul pentru Operatii de Mentinere a Pacii (Department of Peacekeeping Operations – DPKO), destintat sa sprijine statele membre si sa ofere asistenta secretarului general in eforturile sale de promovare si mentinere a pacii si securitatii internationale. Sarcina principala a DPKO este sa planifice, sa pregateasca si sa gestioneze direct misiunile ONU de mentinere a pacii, asigurand conditiile de indeplinire deplina a mandatului acestora, sub autoritatea directa a Consiliului de Securitate si Adunarii Generale ONU si cu sprijinul secretarului general in ceea ce priveste actiunile. DPKO urmareste integrarea eforturilor ONU cu cele ale tuturor entitatilor guvernamentale si nonguvernamentale in sustinerea comuna a operatiilor de mentinere a pacii.

DPKO asigura orientarea politica si executiva a operatiilor de mentinere a pacii, mentinand in acest scop legatura directa cu Consiliul de Securitate, cu partile in conflict, cu contributorii financiari si cu trupele ONU dislocate in zonele de conflict, si urmarind indeplinirea deplina a mandatului acestora. De asemenea, preocuparile DPKO sunt indreptate spre identificarea fortelor (personal pregatit si echipamente adecvate) necesare indeplinirii misiunilor de peacekeeping precum si asigurarea suportului logistic si financiar al acestora pe intreaga perioada de desfasurare.

In acelasi timp, DPKO ofera consultanta si sprijin administrativ si altor initiative ONU, precum si misiunilor de construire a pacii (peacebuilding).

In cadrul Adunarii Generale a ONU activeaza alte sase comitete speciale cu atributii in domeniul operatiilor de mentinere a pacii si care intocmesc in acest sens rapoarte periodice pe care le prezinta plenului adunarii.



Desi fiecare misiune de mentinere a pacii are specificul ei, toate urmaresc aceleasi scopuri: inlaturarea suferintelor umane si crearea si sustinerea institutiilor de promovare a pacii. Prezenta fortelor de mentinere a pacii are ca efect direct influentarea evolutiei procesului politic din zonele de conflict, contribuind activ la implementarea solutiilor pacifiste, ca alternative la conflict, si beneficiind de avantajul impartialitatii pe care ONU il impune.

In cadrul operatiilor de mentinere a pacii, componenta militara joaca rolul principal, ea fiind sustinuta de numeroase componente civile. In functie de mandat, operatiile de mentinere a pacii pot fi organizate pentru:

-  prevenirea escaladarii sau internationalizarii conflictului;

-  stabilizarea situatiei in zona de conflict, dupa incetarea focului si sustinerea procesului de pace;

-  asistenta in implementarea prevederilor acordurilor de pace;

-  ajutorul in tranzitia statelor catre o guvernare stabila, bazata pe principii democratice, catre o buna guvernare si dezvoltare economica.

Evolutii majore in sistemul operatiilor ONU de mentinere a pacii

Cea mai semnificativa evolutie in domeniul operatiunilor ONU de mentinere a pacii o constituie amploarea fara precedent a parteneriatului Natiunilor Unite cu organismele regionale si subregionale de securitate, concretizata in stabilirea a doua misiuni, in Timorul de Est (UNTAET) si Kosovo (UNMIK), si in revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior in spatiul african: Republica Democratica Congo (UNMOC) si Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), toate avand mandate complexe, in cadrul carora ponderea fortelor au constituit-o componentele civile. Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operatiuni care – obligate sa faca fata crizelor intrastatale complexe cu care se confrunta comunitatea internationala – si-au accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistenta electorala, politie civila, refacerea administratiilor, dezvoltare economica, deminari s.a. Componenta militara ONU continua sa asigure, in special, misiuni de observare, de legatura cu fortele organizatiilor de securitate din spatiul geografic respectiv, de protectie, de monitorizare a aplicarii acordurilor de incetare a focului si a masurilor de dezarmare, de demobilizare si de reincadrare a fostilor combatanti. In acest context, definirea legitimitatii interventiilor umanitare, intrarea in vigoare a Conventiei privind securitatea personalului Natiunilor Unite si asociat (ianuarie 1999) si aplicarea in operatiunile de mentinere a pacii a normelor de drept umanitar international au dominat tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate, precum si in Comitetul special pentru operatiuni de mentinere a pacii. In cadrul Departamentului pentru operatiuni de mentinere a pacii a inceput procesul de constituire a unui proiect de principii si linii directoare privind rolul si functiile politiei civile in operatiunile de mentinere a pacii, avand in vedere tocmai rolul-cheie jucat de politia civila in noile misiuni (Kosovo, Timorul de Est).

La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresata presedintelui Adunarii Generale a ONU si presedintelui Consiliului de Securitate, secretarul general al ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambitios de reforma a sistemului operatiunilor de mentinere a pacii. Programul are la baza raportul intocmit de un grup de experti condus de fostul ministru de Externe algerian, Lakhdar Brahimi.

Raportul „Brahimi” prefigureaza un program complex de reforma, menit sa transforme operatiunile de mentinere a pacii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfasurata la limita minima a resurselor si cu o organizare precara, intr-o functie principala a ONU, indeplinita in conditii de coerenta organizatorica si eficienta. Este avuta in vedere institutionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv si de asistenta a statelor implicate in conflicte pentru a trece de la starea conflictuala la pace, cuprinzand:                        a) prevenirea crizelor, b) operatiunile de mentinere a pacii,                c) operatiunile de consolidare a pacii.

Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace adecvate, capabile sa-si indeplineasca mandatul eficient si cu succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfasurarea rapida a fortelor de pace (in termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operatiuni mai complexe), astfel incat sa se intervina oportun si sa se previna reizbucnirea conflictului armat.

Raportul prefigureaza restructurarea si marirea aparatului Secretariatului ONU, in special a Departamentului pentru Operatiuni de Mentinere a Pacii (DPKO), pentru a-l face apt sa conduca eficient operatiuni de pace. Se solicita modificarea sistemului si a procedurilor logistice, de achizitii si de finantare, pentru a permite desfasurarea rapida a fortelor in zona noii misiuni. Statele membre ale ONU sunt solicitate sa constituie brigazi multinationale gen SHIRBRIG si sa pregateasca specialisti si forte pentru desfasurarea rapida, in baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forte vor fi invitate pentru consultari in cadrul Consiliului de Securitate pe durata pregatirii misiunii si adoptarii mandatului sau cand apare necesitatea modificarii mandatului.

Aplicarea programului este dependenta de doua elemente principale: vointa politica a statelor membre ONU de a promova schimbarea si disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operatiunilor de mentinere a pacii. Opinia generala este ca exista vointa politica din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului. Aceasta opinie se bazeaza pe urmatoarele considerente:

·       raportul foarte bine articulat care a fost lansat intr-un context politic favorabil – Summit-ul Mileniului (7-9 septembrie 2000);

·       vointa politica clara a statelor ca operatiunile de pace ONU sa fie mai bine conturate, in vederea evitarii esecurilor precum cele din Rwanda (1994) si Srebenita (1995);

·       interesul celor 89 de state participante la operatiunile de pace ca acestea sa fie mai temeinic organizate, sa beneficieze de resursele necesare;

·       interesul unor state puternic dezvoltate, traditional atasate procesului de mentinere a pacii (Canada, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Finlanda, Franta etc.);

·       atitudinea – in principiu, favorabila – a membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate, care nu au avut motive sa se opuna adoptarii raportului.

Cooperarea ONU cu organizatiile regionale

Cooperarea Organizatiei Natiunilor Unite cu organizatiile regionale are la baza capitolul VIII, art. 52-54 al Cartei ONU. Articolul 52, paragraful 1 stipuleaza ca “nimic din prezenta carta nu interzice existenta aranjamentelor sau a organizatiilor regionale care activeaza in scopul mentinerii pacii si securitatii internationale, atata timp cat activitatea acestora nu contravine scopului si principiilor Natiunilor Unite”.

Raportul secretarului general Boutros Ghali, prezentat Adunarii Generale in anul 1992 si intitulat Agenda pentru Pace, recomanda cresterea rolului si implicarii organizatiilor regionale in activitati de mentinere a pacii, numeroase organizatii regionale raspunzand pozitiv acestei initiative.

In anul 1994, secretarul general s-a intalnit pentru prima data cu liderii organizatiilor regionale in scopul imbunatatirii colaborarii dintre acestea si ONU, pe agenda de lucru aflandu-se subiecte precum: pregatirea personalului organizatiilor regionale pentru misiuni comune de mentinere a pacii, coordonarea, comanda si controlul operatiilor comune de mentinere a pacii, coordonarea/verificarea implementarii sanctiunilor impuse conform capitolului VII din Carta Natiunilor Unite etc. Din 1994 si pana in prezent au avut loc mai multe asemenea intalniri, toate avand ca obiectiv unirea eforturilor pentru o mai buna cooperare in domeniul mentinerii pacii si securitatii (imbunatatirea schimbului de informatii, imbunatatirea coordonarii activitatilor comune, cresterea nivelului implicarii in cadrul operatiilor de mentinere a pacii).

Discutarea problemelor principale cu care se confrunta pacea si securitatea internationala in prezent (terorismul international, saracia, conflictele intra si interstatale, proliferarea armelor de distrugere in masa, crima organizata, incalcarea drepturilor omului) au devenit o practica curenta a acestor intalniri. De asemenea, participantii au realizat impactul pe care il au actiunile comune asupra mediului de securitate actual.

Printre organizatiile guvernamentale si regionale participante la ultima intalnire, care a avut loc in perioada 29-30 iulie 2003, s-au aflat: African Union (AU), Association of Southeast Asian Nations (ASEAN), Caribbean Community (CARICOM), Collective Security Treaty Organization (CSTO), Commonwealth of Independent States (CIS), Commonwealth Secretariat, The Community of Portuguese Speaking Countries (CPLP), Council of Europe, Economic Community of West African States (ECOWAS), European Union (presedintia si secretariatul UE si Comisia Europeana), Interpol, League of Arab States (LAS), North Atlantic Treaty Organization (NATO), Organization Internationale de la Francophonie (OIF), Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), Organization of American States (OAS), Organization of the Islamic Conference (OIC), Pacific Islands Forum (PIF), Shanghai Cooperation Organization (SCO).

Implementarea deciziilor adoptate la nivel inalt a fost analizata in cadrul intalnirilor ce au avut loc la nivelul Departamentului pentru Afaceri Politice in 1999 si 2002. In afara de aceste intalniri, Consiliul de Securitate a initiat in anul 2003 o dezbatere publica cu tema “Consiliul de Securitate si Organizatiile Regionale: Confruntarea cu noile amenintari la adresa pacii si securitatii internationale”, in scopul imbunatatirii cooperarii acestui for cu organizatiile regionale si subregionale ce activeaza in domeniul mentinerii pacii si securitatii.



[1] Ernst-Otto Czempiel, Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, pp. 81-87.

[2] Ibidem, pp. 103-105.

[3] Carta ONU.

[4] Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 37.

[5] Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 125.

[6] Ibidem, p.127.

[7] Ibidem, p. 132.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre managementul crizelor conflictelor









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics