StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Crede in EFICIENTA TA
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul crizelor conflictelor
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Prevenirea conflictelor si managementul crizelor in viziunea nato



PREVENIREA CONFLICTELOR SI MANAGEMENTUL CRIZELOR IN VIZIUNEA NATO

Experienta NATO in domeniul prevenirii conflictelor si al managementului crizelor

In decursul anilor, NATO a dobandit o experienta aparte in domeniul prevenirii conflictelor si al managementului crizelor. Ea a fost nevoita sa faca fata unor diversitati de crize de mai multe tipuri. Insa, pentru membrii Aliantei, crizele apareau si se abordau din perspectiva „razboiului rece”. Prevenirea crizelor de catre alianta se baza pe crearea unor mecanisme institutionale care „faceau ca amenintarile deliberate la adresa sistemului bipolar sa devina potential foarte costisitoare”[1].



In epoca nucleara, prevenirea conflictelor a ajuns sa fie de o importanta deosebita pentru managementul crizelor. O lectie pe care au invatat-o toti in urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul ca managementul crizelor actuale este, in mod inevitabil, insotita de incertitudini. Saturata de ostilitate ideologica si insotita de un arsenal conventional si nuclear formidabil, managementul crizelor a capatat o dimensiune caracterizata prin descurajare si intimidare. Si cum crizele apareau aproape intotdeauna pe scena Europei Centrale – Berlin (1953 si 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varsovia (1956 si 1981) – NATO avea la dispozitie doar mijloace limitate de raspuns[2].

Confirmata prin strategia NATO de 'raspuns flexibil' (care a aparut in anii 1960 si care, intr-un fel, inca mai sta la baza pozitiei strategice a NATO), descurajarea se putea realiza pentru a acoperi o gama larga de actiuni de agresiune, pornind de la provocari de nivel redus si mergand pana la un atac la scara larga impotriva Europei Occidentale din partea fortelor armate ale statelor Pactului de la Varsovia. Tocmai aceasta trecere de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni si analisti. A „gestiona” o criza putea insemna o incrucisare diplomatica de sabii, incheierea unei crize printr-o combinatie de purtare a razboiului si limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobandi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul in care erau percepute incertitudinile, o data ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) si managementul crizelor (conflict cert).

Insa din cauza schimbarilor suferite pe plan mondial in ultimii ani si aparitiei de noi tipuri de riscuri si amenintari la adresa aliantei, abordarea initiala, desi nu total depasita, a fost necesar sa fie supusa unor adaptari si completari. Mecanismele aliantei de management al crizelor trebuiau sa fie adaptate noului climat international, pentru a putea ramane relevante si eficiente. Urmau sa acopere intreaga gama de eventualitati, de la crize de intensitate scazuta pana la confruntarea majora si agresiune pentru respingerea adversarului.

Desi vor exista intotdeauna teritorii nationale ale membrilor NATO care vor trebui aparate, fata de cine va mai trebui sa se practice descurajarea? Un atac impotriva teritoriilor nationale – cel putin din partea unor forte potential superioare din punct de vedere al echipamentelor majore si al categoriilor de resurse, operand sub forma unui atac surpriza – este considerat a fi foarte putin probabil acum, cand s-a incheiat razboiul rece. In schimb, un termen vehiculat in ultima perioada este acela de „raspuns la criza” sau managementul crizelor, unde, pe langa rolul sau traditional de aparare prin descurajare, alianta ar trebui sa-si asume noi roluri in zona Europei Centrale si de Est, mergand de la prevenirea si managementul razboaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau a acordurilor de dezarmare[3].

Este meritul aliantei de a fi reactionat la schimbarile conditiilor politico-militare. Prin declaratiile sefilor de stat si guvern NATO au fost adoptate o serie de principii, pornind de la Conceptul cuprinzator privind controlul armamentelor si dezarmarea (mai 1989); Declaratia de la Londra privind o Alianta Nord-Atlantica in schimbare (iulie 1990); Noul Concept Strategic si Declaratia de la Roma privind pacea si cooperarea (Roma 1991); Conceptul Strategic si Declaratia de la Washington din 1999; Declaratia Summit-ului de la Praga din 2002.

Toate acestea reflecta preocuparile aliantei de a crea punti de legatura intre capacitatile militare inca robuste ale aliantei si incercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar si institutional, la mediul politico-militar in schimbare, despre care s-a vorbit anterior. Concluzia la care se ajunge  este ca:

-         abordarea prevenirii conflictelor de catre NATO depaseste in mod esential functiile de baza de aparare si descurajare;

-         ramane sa fie definita limita implicarii aliantei in prevenirea conflictelor;

-         indiferent cum se defineste aceasta limita in viitorul apropiat si tinand cont de dezbaterile care inca se desfasoara pe aceasta tema in cadrul aliantei, aceasta va avea un rol de sprijin fata de alte institutii in ceea ce priveste implica 232f51c rea sa in prevenirea conflictelor.

In acest capitol vom analiza aspectele de baza pentru rolul Aliantei Nord-Atlantice in managementul crizelor si prevenirea conflictelor si modul cum acestea au evoluat in epoca post razboi rece. De asemenea, vom prezenta unele aspecte ale cooperarii NATO in cadrul EAPC si PfP, precum si cooperarea aliantei cu principalele organizatii internationale cu rol important pentru pacea si securitatea mondiala, managementul crizelor si prevenirea conflictelor si, in mod special, recentele evolutii ale relatiei NATO-EU pe aceste teme.

Managementul crizelor si prevenirea conflictelor, inclusiv operatiile de raspuns la crize de tip non-Art. 5, au constituit preocupari majore in continua adaptate a aliantei la mediul de securitate din perioada post razboi rece. Noul Concept Strategic adoptat la Roma la data de 8 Noiembrie 1991, sublinia importanta managementului crizelor, stipuland: “succesul politicii aliantei va necesita o conceptie coerenta a autoritatilor politice pentru coordonarea masurilor potrivite de management al crizelor, bazata pe o gama larga de instrumente politice sau de alta natura, inclusiv militara ”[4].

De asemenea, Conceptul Strategic lansat la Roma subliniaza importanta prevenirii conflictelor: “in conditiile noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii aliantei de mentinere a pacii si de prevenire a razboiului depinde, chiar mai mult decat in trecut, de eficienta diplomatiei preventive si de succesul managementului crizelor care afecteaza securitatea propriilor membri In aceste noi circumstante exista oportunitati sporite pentru succesul stoparii crizelor inca din primele faze”[5].

Mai mult, Conceptul Strategic adoptat in 1991 reitereaza necesitatea dialogului cu OSCE, precum si cu alte institutii, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea aliantei este inseparabil legata de toate statele din Europa”[6].

Conceptul Strategic adoptat la Washington la data de 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”[7], prevede noi masuri pentru managementul crizelor si prevenirea conflictelor, astfel: “pentru imbunatatirea securitatii si stabilitatii in zona euroatlantica, managementul crizelor inseamna a fi gata, de la caz la caz, prin consens, in conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor si angajarea activa in managementul crizelor, inclusiv in operatii de raspuns la crize”[8]. Acelasi Concept Strategic reafirma necesitatea “capacitatilor militare complete, ca mijloace de baza pentru abilitatea aliantei de a contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor prin operatii de tip non-art. 5 de raspuns la crize”[9]. Aliatii au fost de acord ca pregatirea NATO pentru astfel de operatii sprijina obiectivele de intarire si extindere a stabilitatii implicand chiar si participarea partenerilor. Acest lucru face posibila promovarea totala a parteneriatului, cooperarii si dialogului, precum si a legaturilor NATO cu alte organizatii cu rol in prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Fundamentele prevenirii conflictelor                                 si managementului crizelor in viziune NATO

Carta ONU reprezinta documentul de baza pentru actele constitutive ale multor organizatii internationale. Articolul 1 al acesteia subliniaza clar principalul rol al ONU – “mentinerea pacii si securitatii internationale”, de la crearea sa, organizatia fiind chemata sa previna disputele ce s-ar fi putut transforma in conflicte armate, sa convinga partile opozante sa foloseasca masa de discutii si nu forta armata sau sa ajute la restabilirea pacii in cazul declansarii vreunui conflict.

De la principiile Cartei ONU a pornit si crearea Tratatului de la Washington. In baza acestuia, NATO s-a implicat in prevenirea conflictelor si managementul crizelor inca de la inceput. Desi aceasta terminologie nu era folosita la acea vreme, exista ideea consultarilor in spiritul articolului 4, atunci cand o tara aliata receptioneaza o amenintare la adresa securitatii, suveranitatii sau integritatii teritoriale, si in spiritul articolului 5, referitor la faptul ca un atac impotriva uneia sau mai multor state aliate va fi perceput ca un atac impotriva tuturor. Acestea reprezinta, de fapt, fundamentele pentru actualul sistem NATO de management al crizelor.

Sefii de stat si de guvern aliati au declansat explicit consultari importante, in spiritul articolului 4, in cadrul Conceptului Strategic din 1999, care identifica procesul consultarilor ca fiind a doua sarcina fundamentala a aliantei.

Acelasi articol 4 se reflecta si in cadrul invitatiei la Parteneriatul pentru Pace, care stipuleaza: “NATO se va consulta cu fiecare participant activ in cadrul PfP care percepe o amenintare directa la adresa integritatii sale teritoriale, a independentei politice si securitatii proprii”[10].

Articolul 5, al doilea element esential pentru managementul crizelor NATO, contine doua parti:

1.      angajamentul de a interpreta atacul impotriva unuia ca atac impotriva tuturor;

2.      angajamentul de a sprijini in comun asemenea actiuni, cand este necesar.

Articolul 5 poate fi cel mai bine inteles ca o declaratie de descurajare pentru asemenea atacuri, o declaratie credibila, in ciuda lipsei de consistenta despre existenta capabilitatilor necesare (reflectate in structura militara integrata, angajamentul fortelor si nivelul pregatirii de lupta) si vointa politica de a raspunde la asemenea atacuri.

In viziunea NATO nu exista o definitie clara a conceptului de „criza”, asa cum de altfel am mentionat deja. Exista totusi incercari privind clarificarea acestui concept. Astfel, un subcomitet NATO insarcinat cu probleme de cercetare in domeniul operatiilor, a dezvoltat o definitie a crizei, care, desi nu este in totalitate acceptata, s-a dovedit a fi totusi utila.

Aceasta definitie sugereaza ca o criza poate fi inteleasa ca “o situatie interna sau internationala in care exista o amenintare la adresa intereselor, valorilor sau telurilor fundamentale”[11].

Aceasta definitie este suficient de cuprinzatoare pentru a acoperi toate categoriile de crize la care NATO ar trebui sa raspunda: aparare colectiva, securitate colectiva (pentru care pot fi necesare operatii de raspuns la crize), sau crize umanitare, tehnologice sau naturale.

Unul din aspectele pozitive pe care definitia il sugereaza este ca, in mod obisnuit, crizele se afla in atentia NATO, iar complexitatea procesului de management al acestora rezida in interpretarea lor; ceea ce pentru un stat aliat poate fi interpretat ca fiind o stare de criza, pentru un alt stat aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criza. De aceea procesul consultarilor dintre aliati este unul foarte important, cu implicatii majore in prevenirea conflictelor si managementul crizelor[12].

Referitor la “conflict”, atentia NATO se concentreaza pe prevenirea si stingerea celor armate, percepute ca parte a unui spectru mai larg al crizelor, pornind de la escaladare pana la detensionarea situatiei, de la pace la dispute, de la conflicte armate si pana la construirea noii stabilitati.

Pentru managementul crizelor este foarte important sa se inteleaga organizarea, procedurile si aranjamentele de control al crizei si influentarea evolutiei acesteia. De aceea consideram ca elementele-cheie ale definitiei prezentate mai sus sunt:

1.      plasarea crizelor sub controlul sistemelor de management al crizelor;

2.      posibilitatile sistemelor de management al crizelor de influentare a evolutiilor acestora.

Managementul crizelor cuprinde o gama larga de activitati, de la informare, evaluare si analiza a situatiei de criza la stabilirea scopurilor, dezvoltarea optiunilor de raspuns si compararea, selectarea si implementarea optiunilor de raspuns, inclusiv optiunile militare cand este necesar si, desigur, analiza postactiune a acestor optiuni.

Evolutia procesului NATO de management              al crizelor

Ca urmare a schimbarii mediului de securitate, a tipurilor de criza pe care aliatii au convenit sa le gestioneze si tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat instrumentele necesare in acest sens. De asemenea, modalitatile de cooperare a NATO cu alte organizatii internationale cu rol in asigurarea pacii si securitatii mondiale si regionale, in special ONU, UE si OSCE, s-au diversificat.

In perioada razboiului rece, tipurile de crize cu care alianta s-a confruntat au fost diversificate si nu au fost doar de natura militara si, ca urmare, sistemul NATO de management al crizelor a fost pe masura. Ceea ce se intelegea insa prin procesul NATO de management al crizelor s-a transformat radical ca urmare a faptului ca atat sursele, cat si natura crizelor s-au transformat. In perioada post razboi rece, atentia s-a concentrat pe crizele rezultate din tensiuni si antagonisme generate de conflictele etnice, nationalismul extremist, conflictele politice dintre state, schimbarile politice neadecvate sau falimentare si problemele economice majore, iar dupa 11 septembrie 2001, terorismul si amenintarea armelor de nimicire in masa.

O noua viziune a fost promovata inca din 1991 la Roma, ca parte a Conceptului Strategic lansat atunci. Noua conceptie cuprindea o viziune mai larga asupra securitatii si oportunitati mai mari de indeplinire a obiectivelor pe termen lung cu mijloace preponderent politice.

Aspectele esentiale ale noii conceptii au cuprins:

-         folosirea mai larga a mijloacelor politice si diplomatice;

-         o cooperare mai stransa cu alte organizatii internationale;

-         schimbari semnificative in structura de comanda si in structura fortelor NATO.

Urmatoarele schimbari semnificative in domeniul prevenirii conflictelor si managementului crizelor au avut loc la Summit-ul de la Washington, in aprilie 1999. Conceptul Strategic si Declaratia de la Washington au cuprins masuri politice si militare suplimentare si au subliniat importanta cooperarii cu alte state si organizatii internationale care promoveaza aceleasi valori ale pacii si securitatii regionale si mondiale. Unul dintre aspectele esentiale l-a constituit, fara indoiala, dezvoltarea ESDI in cadrul NATO.

S-a apreciat ca: “o conceptie coerenta a managementului crizelor, ca si folosirea fortei, de altfel, va necesita ca autoritatile politice NATO sa aleaga si sa coordoneze un raspuns potrivit, cuprinzand intreaga gama de masuri politice si militare si controlul politic al tuturor etapelor crizelor”[13].

Aliatii au stabilit de asemenea ca, tinand cont de natura specifica prevenirii conflictelor, caracteristicile operatiilor de raspuns la crize, si de necesitatea realizarii coeziunii fortelor, alianta va folosi aceeasi structura de comanda si aceleasi proceduri ca in cazul operatiilor de tip art. 5, pentru managementul situatiilor de tip non-art. 5. Ei au cazut de acord asupra unui numar de masuri, pentru a se asigura ca NATO va avea capabilitatile militare pentru indeplinirea tuturor misiunilor, inclusiv a celor de prevenire a conflictelor si de management al crizelor.

Masurile adoptate la Summit-ul de la Praga privitoare la largirea NATO, PCC, NRF si restructurarea sistemului de comanda pot fi interpretate ca noi instrumente, ce definesc capacitatea NATO de a contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Aliatii au acordat, de asemenea, o atentie deosebita imbunatatirii cooperarii cu UE in domeniul managementului crizelor, precum si in alte domenii, precizand ca: “evenimentele de la 11 septembrie 2001 si cele ulterioare subliniaza importanta unei mai bune si mai transparente cooperari intre organizatiile noastre, in interesul nostru comun referitor la securitate, aparare si managementul crizelor, deci pentru asigurarea celui mai potrivit management sau celui mai potrivit raspuns militar”[14].

Obiectivele, principiile si organizarea sistemului NATO de management al crizelor

In ciuda lipsei unei definitii clare a conceptului de criza, NATO a fixat totusi obiectivele pentru managementul crizelor. In general, aceste obiective urmaresc:

1.      reducerea tensiunilor si inlaturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni crize;

2.      managementul crizelor si inlaturarea cauzelor pentru care acestea ar putea deveni conflicte armate;



3.      asigurarea timpului necesar pentru interventia civila sau militara in diferite etape ale crizei;

4.      adoptarea masurilor de raspuns, daca ostilitatile au degenerat, prevenirea escaladarii conflictului si convingerea oricarui agresor sa inceteze atacul declansat si sa se retraga de pe teritoriul aliat;

5.      detensionarea si restabilirea situatiei normale, cand escaladarea conflictului sau desfasurarea ostilitatilor au incetat sau sunt sub control.

In plus, un alt obiectiv, mai putin subliniat de documentele aliantei, este acela de a analiza orice criza sau exercitiu de management al crizelor din perspectiva lectiilor ce trebuie invatate pentru imbunatatirea sistemului NATO de management al crizelor.

In conformitate cu obiectivele fixate, NATO a stabilit principiile pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor, principii aplicate, de altfel, si in alte domenii ale procesului decizional.

In primul rand, Consiliul Nord Atlantic (North Atlantic Council – NAC) sau, in unele cazuri, Comitetul de Planificare a Apararii (Defence Planning Commitee – DPC), in care Franta nu este reprezentata, indiferent de nivelul intalnirilor (sefi de state sau guvern, ministri, ambasadori, inalti reprezentanti), este autoritatea cea mai inalta a aliantei care poate lua decizii pentru actiunea in comun.

Al doilea principiu se refera la faptul ca toate deciziile luate in NAC sau DPC (ca de altfel toate deciziile luate in toate organismele NATO) sunt expresie a suveranitatii nationale si, de aceea, sunt luate prin consens.

In al treilea rand, natiunile au delegat responsabilitati de natura politica, economica, de aparare si planificare a urgentelor civile etc. reprezentantilor din NAC sau DPC.

In sfarsit, dar nu in cele din urma, controlul politic asupra factorului militar completeaza, ca un corolar, setul de principii NATO referitoare la managementul crizelor si prevenirea conflictelor. Nici o decizie referitoare la planificarea formala, dislocarea sau folosirea fortelor militare nu poate fi luata fara acordul NAC sau DPC.

Pentru a intelege cum functioneaza sistemul NATO de management al crizelor, este necesar sa aruncam o privire asupra rolului principalelor comitete si a stafului NAC sau, in unele situatii, implicarea structurii militare integrate, in care DPC joaca rolul cel mai inalt.

Pentru implementarea masurilor efective de management al crizelor, NAC/DPC indeplinesc patru functiuni distincte, dar inrudite.

Prima functiune este data de existenta in cadrul aliantei a unui punct central de schimb de date si informatii. Intre aliati, procesul de informare reciproca este continuu, iar cele mai sensibile sau ultimele informatii sunt analizate frecvent in Consiliul Nord Atlantic sau in Comitetul de Planificare a Apararii, uneori in sesiuni restranse, cu participarea limitata a delegatilor, a stafului international (International Staff – IS) sau a celui militar.

O alta functiune este data de functionarea NATO ca un adevarat forum pentru consultari, in care aliatii pot exprima si compara propriile viziuni referitoare la evolutiile viitoare ale situatiilor de criza sau potentiale de criza. Chiar daca aliatii au la dispozitie aceleasi date si informatii, ceea ce nu intotdeauna este valabil, situatia lor geostrategica si interesele lor diferite le pot conduce la concluzii diferite in ceea ce priveste evolutia situatiei intr-o anume criza, ceea ce poate avea urmari asupra crizei respective, evolutiei situatiei viitoare sau modului de management al ei.

Prin compararea diferitelor puncte de vedere trebuie sa rezulte un punct de vedere comun, care va fi cu siguranta mai convingator, mai bine argumentat si cu sanse de reusita mai bune.

Cea de-a treia functiune este cea decizionala pentru actiuni comune. Intalnirile NAC/DPC servesc, de asemenea, pentru alinierea politicilor aliatilor si sprijinul reciproc. In final, NAC/DPC servesc drept forum pentru armonizarea punctelor de vedere sub forma deciziilor comune referitoare la masurile ce trebuie luate atunci cand exista vointa politica pentru asta.

Pentru indeplinirea acestor functiuni in domeniul managementului crizelor, NAC/DPC sunt sprijinite de alte comitete, dintre care cele mai importante sunt:

-         Grupul de Coordonare Politica (Policy Coordination Group – PCG), care este un organism de consiliere politico-militara;

-         Comitetul Politic (Political Committee – PC), care cuprinde, in majoritatea cazurilor, consilierii politici ai delegatiilor tarilor membre, ce ofera consultanta referitor la evolutiile si optiunile politice, inclusiv strategia in domeniul relatiilor publice, cu referire la o situatie de criza anume;

-         Comitetul Militar (Military Committee – MC), compus din ofiterii cu rang superior, care reprezinta sefii apararii statelor membre; acesta este sursa primara de consultanta militara si de stabilire a politicii militare si este responsabil in fata NAC/DPC cu afacerile militare ale aliantei; Comitetul Militar nu este o structura de comanda a aliantei; conducerea operatiilor militare actuale este in responsabilitatea recentului infiintat Comandament Aliat pentru Operatii (Allied Command Operations – ACO,) care este strict directionat de autoritatile politice;

-         Comitetul de Planificare a Urgentelor Civile (Senior Civil Emergency Planning Committee – SCEPC), responsabil in fata NAC/DPC cu managementul crizelor de natura urgentelor civile; acesta asigura pregatirea pentru solutionarea urgentelor civile si ofera sprijinul civil operatiilor militare si pentru toate celelalte probleme de planificare in domeniul urgentelor civile.

Spectrul crizelor si procesul consultarilor

O cerinta de baza pentru sistemul NATO de management al crizelor este capacitatea acestuia de a gestiona crizele in intregul lor spectru, adica perioada precriza, caracterizata prin pace si stabilitate, precum si toate etapele crizei.

Luand in considerare cel mai complex caz al unei crize potentiale, care implica operatii militare si pentru managementul careia sunt necesare atat controlul, cat si influentarea cursului ei viitor, NATO a identificat urmatoarele faze:

-         pace;

-         escaladare;

-         confruntari si dispute, violenta;

-         detensionare;

-         construirea noii stabilitati.

Aceste faze sunt similare si pentru crizele umanitare, tehnologice sau pentru dezastrele naturale, desi uneori sistemul crizelor de acest tip poate fi mult mai complicat.

Sfarsitul razboiului rece si nevoia de a face fata diferitelor tipuri de riscuri si amenintari generate de schimbarea radicala a mediului de securitate au determinat schimbari semnificative pentru intensitatea si durata consultarilor, precum si pentru procesul de luare a deciziilor.

In timpul razboiului rece amenintarea era clara si bine inteleasa si de aceea raspunsul s-a putut baza pe planuri dinainte stabilite si exersate. Aceasta a facut ca procesul decizional sa se desfasoare rapid, avand la baza o gama variata de exercitii in cadrul carora aceste probleme erau invocate. Mai mult, o data ce decizia de angajare a fortelor militare era luata, problema modului de indeplinire a misiunilor era exclusiv una militara.

In perioada post razboi rece riscurile sunt insa mult mai complexe, mai greu de anticipat, si, de asemenea, beneficiaza de o sensibilitate ridicata, devenind puternic mediatizate si dezbatute public.

Comparativ cu perioada razboiului rece si tinand cont de dificultatile procesului de management al crizelor din fosta Iugoslavie (Bosnia-Hertegovina, Kosovo, FYROM), Afganistan si, posibil, Irak, aliatii insista pe angajamentul mult mai intens, precum si pe dinamizarea procesului de planificare si aprobare a planurilor de operatii, concomitent cu cresterea gradului de implicare politica. Acest lucru este reflectat, in primul rand, de frecventa si durata intalnirilor Consiliului Nord Atlantic, care uneori au loc zilnic, iar alteori chiar si de mai multe ori pe zi.

In plus fata de cele prezentate, NATO a dezvoltat o serie de elemente esentiale pentru sprijinul procesului de management al crizelor si prevenire a conflictelor, dintre care amintim:

-         stafuri si facilitati fizice;

-         aranjamente si proceduri stabilite de comun acord;

-         masuri concrete pentru prevenire sau raspuns la crize.

Recentul reorganizat staf international (International Staff – IS) si staful militar international (International Military Staff – IMS) asigura suportul managementului crizelor si prevenirii conflictelor, asa cum fac de altfel pentru toate problemele aliantei.

Fara a intra in detalii, de altfel disponibile in documentele aliantei, este necesar sa subliniem ca unele aspecte ale restructurarii IS, declansate in august 2003, au fost special destinate imbunatatirii sistemului NATO de management al crizelor si de prevenire a conflictelor.

Obiectivul fundamental al restructurarii este adaptarea Cartierului General NATO din Brusseles pentru a raspunde mai bine noilor misiuni si prioritati ale aliantei si a face posibila buna functionare a IS in conditii diferite fata de perioada razboiului rece.

In acest sens, o importanta aparte o prezinta infiintarea Diviziei pentru Operatii (inainte de restructurarea IS aceste sarcini erau indeplinite de Divizia pentru Planuri de Aparare si Operatii (Defence Plans and Operations Division – DPOD) pentru: “a oferi capabilitati operationale NATO necesare descurajarii, apararii si managementului crizelor. In responsabilitatea acestei divizii intra sistemul NATO de management al crizelor, activitatile de mentinere a pacii, planificarea in domeniul urgentelor civile si exercitiile ”[15].

In plus fata de suportul oferit de IS si IMS exista o forta militara, Forta pentru Managementul Crizelor (Crisis Management Task Force – CMTF) si doua state majore de tip joint, care au o contributie semnificativa la prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

CMTF coordoneaza consilierea secretarului general al NATO si elaboreaza propunerile si recomandarile, inclusiv cele pentru planurile de operatii, prin intermediul comitetelor principale si, ulterior, prin intermediul NAC.

Necesitatea unei consilieri coordonate a secretarului general al NATO si a Consiliului Nord Atlantic a fost identificata in 1995, cand IFOR a fost dislocata in Bosnia, si s-a materializat in stabilirea unei forte multidisciplinare de management al crizelor, numita la acel moment Bosnia Task Force – BTF. Aceasta forta multidisciplinara a devenit parte integranta a Sistemului NATO de Management al Crizelor si este intalnita adesea cand se face referire la operatiile de management al crizelor in derulare sau la cooperarea NATO cu alte organizatii internationale.

Infrastructura, aranjamentele si procedurile NATO pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor

Infrastructura reprezinta o componenta importanta a Sistemului NATO pentru Managementul Crizelor. Infrastructura aliantei include piste aeriene, instalatii de telecomunicatii, sisteme de comanda, control si informare, cartiere generale militare, conducte pentru combustibil si mijloace de stocare radar si instalatii pentru coordonarea navigatiei, instalatii portuare, locuri de inmagazinare pe teren si facilitati de asistenta pentru forte suplimentare. Instalatiile de acest tip, infiintate la cererea principalilor comandanti NATO (MNCs), in stransa colaborare cu autoritatile militare nationale, pot fi desemnate ca reprezentand „infrastructura comuna NATO”. Instalatiile si echipamentele astfel desemnate sunt finantate in comun de catre guvernele statelor participante, in cadrul unor limite convenite de finantare. Ele pot fi utilizate de una sau mai multe state NATO, insa achizitia localurilor si asigurarea anumitor utilitati locale sunt o responsabilitate a „tarii gazda”.

Comunicatiile rapide, sigure si de incredere sunt esentiale, de aceea sistemul comunicatiilor NATO, substantial imbunatatit si modernizat, ofera posibilitatile schimbului de informatii clasificate, retele integrate de date si comunicatii vocale secretizate si nesecretizate. Acestea se bazeaza pe doua sisteme purtatoare majore:

-         un sistem spatial, folosind satelitii de comunicatii proprii NATO;

-         sistemul de comunicatii terestru, care acopera spatiul de interes din Europa.

Un alt element de infrastructura este Centrul pentru Situatii NATO (SITCEN), infiintat in 1968 prin decizia NAC, pentru:

-         a sprijini NAC, DPC si MC in indeplinirea functiilor specifice in domeniul consultarilor;

-         a servi ca punct central in cadrul aliantei pentru receptionarea, schimbul si diseminarea datelor si informatiilor de natura politica, militara si economica;

-         a asigura legatura cu facilitatile similare ale natiunilor membre ale aliantei si cu comandamentele principale NATO.

SITCEN serveste, printre altele, si ca punct central pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor, asigurand schimbul continuu de date si informatii intre Cartierul General NATO si comandamentele militare, respectiv Cartierul General NATO si capitalele statelor membre.

SITCEN este, asadar, destinat si pentru actiuni in cazul prevenirii conflictelor si managementului crizelor, dar aceasta functie nu a fost testata pana in prezent decat in cadrul exercitiilor organizate in perioada post razboi rece.

Pe langa elementele de stat major si facilitatile fizice, NATO a dezvoltat aranjamente si proceduri pentru:

-         identificarea si monitorizarea situatiilor de criza;

-         schimbul de date si informatii;

-         realizarea evaluarilor in sprijinul consultarilor si luarii deciziilor comune;

-         relatii publice si cu mass media;

-         urgente civile;

-         comunicatii.

In esenta, aranjamentele si procedurile au fost dezvoltate, promovate, testate, puse in practica si imbunatatite de catre structurile specifice cu sarcini in domeniul managementului crizelor.

Experienta actuala in domeniul crizelor si a operatiilor de raspuns la crize, precum si amplele exercitii desfasurate in acest sens, uneori cu implicarea tarilor partenere PfP sau a altor organizatii internationale, au oferit invataminte importante, pe baza carora aranjamentele si procedurile specifice sunt continuu revizuite.

Pentru declansarea unei actiuni de raspuns la o criza potentiala sau in derulare, NATO a invatat ca este esential sa existe o varietate de masuri posibile de raspuns, pentru ca sistemul de raspuns al aliantei sa nu fie unul ad-hoc. Astfel, pentru luarea deciziei care priveste o situatie anume, NAC/DPC dispune de o larga paleta de masuri, convenite in prealabil cu toate tarile membre. Aceste masuri convenite sunt prezentate in numeroase documente si sunt continuu revizuite si adaptate la schimbarile mediului de securitate. Trebuie totusi precizat faptul ca numai simpla lor folosire nu asigura succesul total; dimpotriva, aplicarea lor necesita consideratii specifice fiecarui caz in parte.

Masurile specifice pentru managementul crizelor includ:

-         masuri preventive cu caracter diplomatic, economic si militar;

-         o gama larga de optiuni de raspuns cu caracter militar;

-         un spectru larg de masuri preventive.

Aceste masuri sunt concretizate efectiv in doua documente: Catalogul de Masuri Preventive (Inventory of Preventive Measures – IPM) si Catalogul cu Optiunile de Raspuns Militar (Catalog of Military Response Options – CMRO). Ambele documente sunt destinate folosirii de catre autoritatile politice inca din primele faze ale crizelor si reprezinta, in opinia noastra, mai degraba liste sau meniuri de optiuni decat sisteme de masuri, de aceea pot fi interpretate mai mult ca amendamente decat drept garantii. In plus, aplicarea acestor masuri depinde foarte mult de modul in care ele sunt percepute pentru o criza in desfasurare.

Masurile preventive pot include: mesaje, restrictionarea comertului, exprimarea sprijinului pentru statele amenintate, inchiderea porturilor, aeroporturilor sau adoptarea de programe speciale in sprijinul statelor amenintate.

Masurile de raspuns militar pot include: intreruperea cooperarii militare, consultari militare confidentiale, vizite de inspectie si evaluare, supraveghere, cresterea capacitatii de lupta si activarea fortelor. De asemenea, exista o multitudine de planuri operationale alternative ce pot fi folosite in cazul in care este nevoie de o planificare detaliata a operatiilor militare.

In afara acestor liste sau meniuri de masuri, NATO dispune, de asemenea, de un sistem propriu pentru asigurarea pregatirii si declansarii raspunsului gradual la crize, prin intermediul structurilor de comanda civile si militare, a agentiilor si a altor structuri militare nationale.




Sistemul NATO de prevenire (NATO Precautionary System – NPS) ofera un mecanism de initiere a actiunilor de pregatire a aliantei pentru sprijinul actiunilor militare, ce consta intr-o gama larga de masuri de natura civila si militara, menite sa asigure ca raspunsul la orice criza este potrivit si coordonat. NPS asigura un control politic cuprinzator si elimina secventele si delegarea puterii in avans, asa cum se intampla in perioada razboiului rece. 

Asemenea masuri solicita natiunilor si comandantilor direct subordonati sa desfasoare anumite actiuni, iar alteori solicita implicarea directa a unor agentii NATO. Acestea acopera intregul spectru de operatii NATO care cuprinde printre altele: operatii generale, ridicarea capacitatii de lupta, informatii, logistica etc. O data ce decizia de implementare a unei decizii a fost luata, autoritatile nationale si comandantii direct subordonati dispun de o lista detaliata a etapelor ce trebuie parcurse, prezentata in Manualul NATO de Prevenire (NATO Precautionary System Manual – NPSM). Sistemul de prevenire NATO este strans legat de sistemele nationale de prevenire ale fiecarui stat membru si este actualizat, de regula, anual, pe baza lectiilor invatate de catre NATO din desfasurarea propriilor operatii si din exercitiul anual de management al crizelor organizat de alianta.

Sistemul NATO de raspuns la crize

Desi masurile si sistemul de prevenire descris anterior sunt o realitate, ele au fost folosite sporadic si selectiv in timpul operatiunilor NATO in Balcani, iar in urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 au fost implementate un numar redus de noi masuri de prevenire. In consecinta, aliatii au decis ca este nevoie de un nou sistem integrat de raspuns la intreaga gama de crize mai cuprinzator si mai viabil.

In august 2001, NAC a emis liniile directoare pentru dezvoltarea Sistemului NATO de Raspuns la Crize (NATO Crisis Management System – NCRS), care, in momentul de fata, a fost deja creat, dar nu pe deplin implementat. NCRS este destinat pentru a oferi cadrul pregatirilor necesare si sprijin pentru operatiile de prevenire si management al crizelor, precum si pentru operatii de tip art. 5 sau non-art. 5. Odata implementat, NCRS va fi destinat pentru cresterea abilitatilor NATO, iar in unele situatii si a altor state nemembre, sa se pregateasca pentru a putea raspunde tuturor tipurilor de criza cu care alianta se va putea confrunta.

NCRS cuprinde o gama larga de masuri destinate punerii in practica de catre alianta, independent sau in cooperare cu alte natiuni nemembre NATO, a unui raspuns potrivit si coordonat. Acesta are un numar de componente, dintre care cele mai importante sunt optiunile preventive si masurile de raspuns la crize.

Optiunile preventive sunt destinate pentru imbunatatirea managementului crizelor si prevenirii conflictelor prin asistarea NAC in interpretarile acestuia cu privire la existenta pericolului unei crize.

Masurile de raspuns la crize au scopul de a asigura pregatirea reactiei aliantei la intreaga gama de crize potentiale.

NCRS este destinat sa actioneze complementar si interactiv cu Sistemul NATO de Informare si Avertizare (NATO Intelligence Warning System – NIWS), pe care il vom prezenta in continuare, Sistemul Operational de Planificare (Operational Planning System – OPS), precum si Sistemul de Planificare a Urgentelor Civile (Civil Emergency Planning – CEP).

O data ce NCRS va fi implementat, va fi necesara adaptarea tuturor sistemelor nationale ale tarilor partenere dupa modelul NATO, pentru ca acestea sa fie in masura sa lucreze impreuna. Implementarea deplina a NCRS a fost planificata pentru sfarsitul anului 2004, moment in care Inventory of Preventive Measures, Catalogue of Military response Option si NATO Precautionary System au fost abandonate.

NCRS reprezinta, asadar, varianta mult imbunatatita a sistemului de management al crizelor NATO, care pune la un loc diferite elemente intr-un sistem nou, atotcuprinzator si interconectat, destinat a fi mult mai usor de folosit. Acesta necesita o perioada de testari si readaptari, dar isi va aduce o importanta contributie la imbunatatirea sistemului consultarilor (acestea vor fi mult mai rapide, mai bune si mai bine documentate), luarii deciziilor si implementarii acestora.

Sistemul de informare si avertizare NATO

Una dintre multele lectii invatate de catre NATO in operatiile conduse in Balcani a fost aceea a importantei existentei unui sistem propriu de avertizare timpurie despre posibilitatile de prevenire a conflictelor si de management al crizelor. Avertizarea timpurie ofera mai mult timp pentru analiza, planificare si pregatire a unui raspuns, iar, in cazul unei interventii, mareste probabilitatea de succes.

Avertizarea timpurie poate contribui, de asemenea, la imbunatatirea intregului ciclu decizional privind managementul crizelor, incepand cu stabilirea obiectivelor de indeplinit, dezvoltarea cursurilor de actiune si compararea acestora, eventual implementarea unuia dintre acestea si in final analiza actiunii si readaptarea ei cand este cazul. Datorita importantei NIWS, in primele faze ale managementului crizelor si prevenirii conflictelor, procedurile se vor concentra pe culegerea datelor, evaluarea si analiza acestora.

Ca in multe alte domenii NATO, schimbarile petrecute in cadrul mediului de securitate international au determinat schimbari radicale in cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie si a metodologiei de avertizare timpurie. Sistemul de Avertizare Timpurie din perioada razboiului rece, bazat pe principalii pasi facuti de adversar in perspectiva declansarii actiunilor militare, nu mai este relevant in prezent. De aceea, in locul lui s-a dezvoltat un sistem care se concentreaza pe evolutia situatiei in domeniul politic, economic, al dezvoltarii sociale, dar si in domeniul militar. Mai intai a fost nevoie de identificarea unei game mai mari de surse pentru potentiale crize si apoi adoptarea unei metodologii de raspuns pe masura acestor circumstante.

O alta schimbare a fost determinata de nevoia luarii in considerare a interactiunii din ce in ce mai mari dintre diferitele organizatii internationale cu atributii in domeniul pacii si securitatii. De aceea a fost nevoie de noi metodologii de avertizare, iar NATO a dezvoltat un nou Sistem de Informare si Avertizare Timpurie – NIWS (NATO Intelligence Warning System), care este destinat sa fie mult mai performant decat predecesorul si care sa ia in considerare toata gama de riscuri identificate in Conceptul Strategic adoptat la Washington in 1999. El are la baza aprecierile extrem de bine documentate ale analistilor si constituie un adevarat proces analitic, spre deosebire de vechiul sistem din perioada razboiului rece, care se baza pe masuri implementate mecanic, selectate dintr-o lista de optiuni.

Noul sistem acopera nu numai amenintarile la adresa NATO, ci o gama mult mai larga de indicatori de risc nemilitar, inclusiv incertitudinea si instabilitatea din cadrul sau din jurul zonei euro-atlantice, precum si posibilele crize ce pot sa apara la periferia aliantei. Mai mult, el asigura avertizarea despre cresterea instabilitatii, crize, amenintari, riscuri sau interese care pot avea impact asupra intereselor de securitate ale aliantei si monitorizeaza detensionarea situatiei/crizei.

Avertizarea nu este un eveniment, ci este un proces ciclic, in care o criza, risc sau amenintare este identificata, evaluata, definita si pentru care se intocmeste o lista de indicatori critici. Indiscutabil, acest lucru este mai dificil de realizat in prezent, avand in vedere caracteristicile mediului de securitate international actual. Indicatorii critici sunt continuu monitorizati, iar matricea de evaluare a lor este permanent actualizata. Avertismentul este transmis, iar ciclul se reia.

De o importanta deosebita pentru acest proces este faptul ca eficienta lui depinde de integrarea sa in sistemul de management al crizelor disponibil pentru luarea deciziilor.

Strategia de informare publica

Un alt domeniu de schimbari esentiale, ca urmare a lectiilor invatate din operatiile NATO din Balcani, a fost conceptia NATO privind informatiile publice si relatiile cu mass media.

In timpul campaniei aeriene din Kosovo, NATO a fost coplesit de intrebari ale mass media cu privire la actiunea desfasurata, si la care nu a fost in masura sa raspunda efectiv. Astfel ca nevoia de a avea o strategie proprie de informare publica, total integrata sistemului de management al crizelor, a fost foarte clara. S-a recunoscut astfel faptul ca modul de comunicare cu mass media poate avea un impact critic asupra opiniei publice.

De aceea, ca urmare a experientei acumulate pe timpul campaniei aeriene din Kosovo, inclusiv din campania media, foarte activa, a presedintelui Milosevic, NATO a decis infiintarea unui Centru pentru Operatii Media (Media Operations Center – MOC), pentru realizarea expertizei media la nivel inalt, pentru a intampina problemele media, a formula raspunsuri si a coordona eforturile media in capitalele tarilor partenere. Operatiile media au fost astfel imbunatatite si acum au fost incorporate in sistemul NATO, devenind parte a Sistemului NATO de Management al Crizelor.

Strategia NATO de informare publica are drept principale obiective: asigurarea suportului opiniei publice pentru inceputul operatiilor militare si prezentarea si comunicarea misiunilor intr-un mod pozitiv, eficient si consistent in cadrul tarilor NATO, dar si in cadru international.

Printre altele, au fost considerate necesare urmatoarele:

-         o strategie proactiva dezvoltata, ca parte a procesului de planificare operationala;

-         coordonarea exacta intre NATO si structurile nationale specifice;

-         organizarea unui centru de management al informatiilor publice pe timpul desfasurarii crizelor;

-         stabilirea procedurilor de operare standard pentru buna functionare a Centrului de Informare Publica (Public Information Center – PIC);

-         stabilirea unui singur purtator de cuvant al aliantei sau realizarea unei stranse coordonari a purtatorilor de cuvant;

-         stabilirea purtatorilor de cuvant militari si civili in masura sa raspunda rapid si cu acuratete la intrebarile mass media.

Activitatile de parteneriat

Asa dupa cum deja am aratat, aliatii subliniaza importanta activitatilor de cooperare in cadrul Euro-Atlantic Partnership Council (EAPC), Parnership for Peace (PfP), NATO Russia Council (NRC), NATO Ukraine Commission (NUC), Mediteranean Dialogue pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor. Atat aceste activitati, cat si tarile participante la ele pot contribui la prevenirea conflictelor si managementul crizelor in diferite moduri. O importanta contributie o reprezinta reducerea tensiunilor structurale prin adoptarea normelor si practicilor democratice, renuntarea la disputele nerezolvate si realizarea reformelor in domeniul apararii de catre statele care aspira la statutul de membru al aliantei sau participarea in cadrul programului PfP. Acest lucru se poate observa daca privim modul, uneori dramatic, in care s-au realizat reformele in cadrul celor sapte tari invitate sa devina membre ale aliantei la Summit-ul de la Praga din 2002.

Activitatile de cooperare NATO contribuie, de asemenea, la managementul crizelor si prevenirea conflictelor prin discutarea activa a crizelor in desfasurare sau a celor potentiale. Aceste consultari permit concentrarea atentiei asupra problemelor ce pot duce la reducerea tensiunilor.

Al treilea aspect al sprijinului prevenirii conflictelor si managementului crizelor este reprezentat de vointa politica a tarilor din cadrul PfP, precum si a altor tari participante la operatiile de raspuns la crize conduse de NATO acordata solutionarii acestora. Acestea sunt reflectate in declaratiile adoptate de organismele mai sus mentionate, precum EAPC, cu privire la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sau in pozitia adoptata de acestea in cadrul altor organizatii internationale in legatura cu aceeasi problema.

In final, dar nu cu cea mai scazuta importanta, tarile partenere si-au adus contributii importante la operatiile de raspuns la crize conduse de NATO, participand cu forte sau prin sprijinul natiunii gazda (autorizarea folosirii spatiului aerian sau terestru sau acordarea altor facilitati).

Au fost multe schimbari in domeniul Parteneriatului pentru Pace si in mod deosebit in domeniul imbunatatirii continue a parteneriatului operational. Astfel, NATO considera ca fiind importante:

-         cresterea rolului tarilor partenere pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor;

-         transformarea relatiilor NATO cu tarile partenere de la statutul de relatii PfP noncriza la cel de implicare efectiva a acestor tari in managementul crizelor;

-         punerea la dispozitia partenerilor si a altor organizatii internationale a informatiilor aditionale, considerate clasificate pe timpul crizelor.

Unul dintre multele aspecte care s-a schimbat semnificativ a fost acela al gradului in care tarile partenere pot participa la discutiile referitoare la operatiile de raspuns la crize. Desi aliatii iau decizia finala privind planificarea si executarea operatiilor de raspuns la crize, s-au facut pasi importanti in ceea ce priveste cantitatea de informatii ce poate fi pusa la dispozitia partenerilor, timpul avut la dispozitie de catre acestia pentru a reactiona si masura in care parerile lor sunt luate in considerare in cadrul deciziilor adoptate de aliati.

Importanta participarii tarilor din cadrul programului PfP la operatiile de raspuns la crize conduse de NATO este reflectata de Cadrul Politico-Militar pentru Operatii PfP sub conducerea NATO (Political Military Framework for NATO-led PfP Operations – PMF), adoptat la Summit-ul de la Washington, care ofera cadru specific integrarii partenerilor in structurile politice si de comanda pentru participarea acestora la:

-         planificarea operationala;

-         aranjamentele de comanda;

-         consultarile politice si luarea deciziilor.

Aliatii si partenerii au convenit ca procesul de informare si consultare, cu contributia partenerilor, faciliteaza semnificativ desfasurarea operatiilor NATO de raspuns la crize.

Revizuirea periodica a PMF ofera oportunitati bune pentru imbunatatirea acestui document.

Cooperarea cu alte organizatii internationale, care contribuie la mentinerea pacii si securitatii este o alta fateta a implicarii NATO in prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

Desi Tratatul de la Washington contine referiri explicite la angajamentul NATO fata de principiile Cartei ONU si Cartei Natiunilor Unite, in timpul razboiului rece contactele dintre NATO si ONU s-au mentinut la un nivel scazut.

Una dintre schimbarile importante in acest sens s-a produs inca de la Summit-ul de la Roma din 1991, cand in Conceptul Strategic adoptat atunci s-au facut referiri la nevoia unei conceptii largite de securitate, prin largirea cooperarii dintre NATO si alte organizatii internationale.

Cu respect fata de rolul aliantei in promovarea pacii si securitatii internationale, Conceptul Strategic lansat in 1991 recunoaste explicit: “contributia valoroasa adusa de alte organizatii cum ar fi Comunitatea Europeana si OSCE si ca rolurile acestor institutii sunt complementare”[16].

In sectiunea referitoare la prevenirea conflictelor si managementul crizelor, Conceptul Strategic din 1991 mentioneaza ca: “Dialogul si cooperarea in cadrul intregii Europe trebuie in totalitate promovat pentru a impiedica aparitia crizelor si a asigura prevenirea conflictelor odata ce securitatea aliatilor este inseparabil legata de a tuturor celorlalte state din Europa. In acest sens, aliatii vor sprijini rolul procesului CSCE si institutiile acestuia. Alte organisme cum sunt Comunitatea Europeana, Uniunea Europei de Vest si Natiunile Unite pot, de asemenea juca un rol important”[17].

Aceleasi puncte au fost atinse si in Declaratia de Pace si Cooperare adoptata la Roma in acelasi timp, care precizeaza ca: “a fost nevoie de un nou cadru institutional pentru ca NATO a lucrat in sensul unei noi arhitecturi de securitate europene in care NATO, CSCE, WEU, si Consiliul Europei sa fie complementare. Aceasta interactiune va avea cea mai importanta semnificatie in prevenirea instabilitatii si divizarilor ce pot fi rezultatul a numeroase cauze cum ar fi decalajele economice sau nationalismul violent”[18].

Eforturile de initiere a unei asemenea conceptii coerente au avut un start dificil. ONU a raspuns fara entuziasm eforturilor NATO de a se implica in crizele din fosta Iugoslavie. Ulterior, datorita dificultatilor intampinate de misiunea ONU „UNPROFOR”, contactele NATO – ONU s-au dovedit esentiale si benefice la toate nivelele, iar in final o forta condusa de NATO a fost dislocata in Balcani.

Utilitatea unei legaturi continue s-a materializat prin stabilirea unor echipe de legatura formate din ofiteri din IMS la sediul central ONU din New York, respectiv oficiali ONU la Cartierul General NATO din Brusseles. Aceste echipe de legatura au avut o contributie majora pentru eficienta cooperarii dintre cele doua organizatii.

De asemenea, o legatura stransa intre NATO si ONU s-a stabilit la nivelul Oficiului NATO pentru Planificarea Urgentelor Civile (NATO Civil Emergency Planning Oficials - NCEPO) respectiv Departamentului pentru Coordonarea Asistentei Umanitare al ONU (Coordination of Humanitarian Assistance – UNOCHA)

Asemenea aranjamente de legatura s-au stabilit si cu OSCE. Acestea au inclus vizite periodice, conduse de catre directorul pentru Managementul Crizelor si Operatii din cadrul NATO si, respectiv, seful Centrului de Prevenire a Conflictelor OSCE, in scopul schimbului de opinii cu privire la evolutia situatiilor actuale sau potentiale de interes viitor si cautarea de noi solutii pentru imbunatatirea cooperarii dintre cele doua organizatii.

Importanta cooperarii cu OSCE in domeniul managementului crizelor si prevenirii conflictelor se regaseste si in Declaratia Summit-ului de la Praga, care mentioneaza: “Pentru promovarea pacii si stabilitatii in spatiul euro-atlantic, NATO va continua sa dezvolte o cooperare rodnica si deschisa cu OSCE, in special in domenii complementare managementului crizelor si a reabilitarii postconflict”[19].

Mai mult, NATO a stabilit legaturi si cu alte organizatii internationale referitoare la campania aeriana din Kosovo si apoi la KFOR.

Cu toate ca aceste contacte cu ONU si OSCE nu au avut drept scop imbunatatirea simultana a planificarii civile si militare a operatiilor de raspuns la crize, ele si-au adus contributia la imbunatatirea cooperarii dintre aceste organizatii. Aceasta a facilitat raspunsul atat la nivel strategic, cat si la nivel tactic, asa cum s-a intamplat in Bosnia-Hertegovina, Kosovo si Macedonia.

Raportul NAC referitor la concluziile NATO cu privire la operatiile din Balcani noteaza importanta legaturii cu ONU si OSCE, precum si cu alte organizatii, si recomanda intarirea cooperarii, pentru o mai buna conlucrare pe timpul viitoarelor operatii de raspuns la crize.



Relatia NATO – Uniunea Europeana

Un alt aspect important, dar oarecum complicat pentru contributia NATO la managementul crizelor si prevenirea conflictelor, este progresul facut in dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeana “pentru punerea in comun a mijloacelor disponibile in scopul intaririi pacii si securitatii”[20].

Analizand relatiile NATO – UE, consideram ca este util sa ne reamintim doua dintre aprecierile facute la adresa acesteia de catre Jolyon Howorth si John T.S. Keeler, care aratau ca:

1         relatia NATO – UE “reprezinta un pilon de reechilibrare sau intarire a NATO prin dezvoltarea unui pilon european”;

2         relatia NATO – UE “reprezinta un numar de inovatii institutionale ce arata efortul crescand pentru autonomia europeana”[21].

In plus, imbunatatirea capabilitatilor UE fiind interpretata ca o crestere de ansamblu a eficacitatii NATO, si sprijinul UE de catre NATO este interpretat ca o alternativa pentru actiunile aliantei.

Un alt rationament al sprijinului NATO pentru UE a fost acela ca UE va solicita mijloacele NATO (pentru punctele de comanda dislocabile, mijloace de transport strategic, acces la informatiile satelit etc.) pentru operatii militare de intensitate mai mare.

In sfarsit, un asemenea sprijin a fost vazut ca benefic pentru intarirea parteneriatului transatlantic.

Experienta in cadrul ONU – NATO si in cadrul operatiilor conduse de NATO in Balcani au demonstrat dependenta europeana fata de SUA si au declansat ambitiile Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate si aparare (European Security Defence Policy – ESDP), cu mijloace proprii pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor.

NATO a fost de acord cu sprijinul operatiilor conduse de UE, atunci cand alianta nu este implicata in alte operatii, avand la baza mecanismele de cooperare dintre NATO si Uniunea Europei Occidentale (West European Union – WEU).

Dupa o lunga perioada de dezbatere referitoare la participarea aliatilor care nu sunt membri ai UE la solutionarea problemelor apararii UE, la 16 decembrie 2002 a fost adoptata o declaratie comuna NATO – UE, care a deschis drumul si a pus bazele unei cooperari intre cele doua organizatii in domeniul prevenirii conflictelor si managementului crizelor. Documentul subliniaza principiile politice ale cooperarii NATO – UE si ofera uniunii accesul la sistemul NATO de planificare si la alte capabilitati pentru dezvoltarea operatiilor militare proprii. De asemenea, documentul subliniaza acordul pentru stabilirea unei agende de lucru comune a celor doua organizatii, care cuprinde definirea modalitatilor concrete de consultari comune, cooperare si transparenta actionala. Astfel, in primavara anului 2003 au fost prezentate modalitati concrete de implementare a acordului “Berlin Plus”, referitor la angajamente si proceduri pentru:

-         “asigurarea accesului UE la capabilitatile de planificare ale NATO;

-         disponibilitatea de preidentificare a capabilitatilor si mijloacelor comune;

-         identificarea optiunilor de comanda europene;

-         adaptarea Sistemului NATO de Planificare a Apararii la cerintele operationale de care UE are nevoie”[22].

In plus, acordul face referire la imbunatatirea sistemului de schimb de informatii si documente clasificate intre cele doua organizatii, care este esential pentru o cooperare eficienta in domeniul prevenirii conflictelor si managementului crizelor.

Summit-ul de la Praga a dat un nou impuls relatiilor             NATO – UE in domeniul prevenirii conflictelor si managementului crizelor. S-a convenit ca: “Evenimentele de la 11 septembrie 2001 si cele ulterioare au subliniat importanta unei mai bune cooperari si asigurarea unei transparente sporite intre aceste organizatii in realizarea scopului comun referitor la securitate, aparare si managementul crizelor pentru ca acestea sa poata fi abordate din perspectiva celui mai potrivit raspuns militar si al unui management eficient asigurat”[23].

Concluzii

O data cu incheierea razboiului rece, NATO si-a concentrat din ce in ce mai mult atentia asupra prevenirii conflictelor si managementul crizelor si si-a perfectionat structurile, procedurile si instrumentele de lucru in acest sens. Bosnia-Hertegovina, Kosovo, Macedonia, Afganistan, precum si sprijinul Poloniei in Irak sunt dovezi clare ce sustin afirmatia noastra.

Am prezentat cu prioritate aspectele civile ale implicarii NATO in prevenirea conflictelor si managementul crizelor; totusi dorim sa subliniem ca, asa cum in repetate randuri sefii de stat si de guvern aliati si secretarul general NATO au facut-o, pentru a fi un actor cu adevarat credibil in acest sens, capabilitatile militare sunt esentiale.

Deciziile Summit-ului de la Praga reflecta explicit acest lucru, in special in conceptia de imbunatatire a capacitatilor militare NATO.

NATO Response Force – NRF, Prague Commitment Capabilities - PCC si noile aranjamente privind structurile de comanda NATO arata preocuparile pentru intensificarea procesului de transformare a capacitatilor militare NATO si asigurarea structurii de comanda capabile sa asigure dislocarea fortelor, executarea operatiilor de mare intensitate oriunde si oricand este nevoie.

Esential pentru succesul NATO in prevenirea conflictelor si managementul crizelor este vointa politica a aliatilor. Chiar daca NATO dezvolta instrumente si proceduri de nivel inalt pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor, acestea nu vor duce la cresterea eficacitatii in plan actional fara acordul tuturor aliatilor in timp util pentru folosirea lor. Aliatii se pare ca au invatat acest lucru din operatiile desfasurate in Balcani, si anume ca angajamentul rapid avand la baza vointa comuna este mult mai eficient. Acestea au fost probleme complexe si uneori destul de sensibile, dar aliatii au fost in masura sa depaseasca situatiile create, chiar daca presiunile au fost semnificative.

Din pacate, tipurile de misiuni pentru care NRF se pregateste ne fac sa apreciem ca si pe viitor obtinerea consensului nu va fi o problema usoara. Folosirea NRF in sensul in care se construieste poate face asemenea acorduri greu de realizat si, de asemenea, va fi mult mai dificil pentru aliati sa-si retraga fortele dintr-o operatie anume, avand in vedere unele circumstante create.

Un alt factor complicat pentru procesul decizional NATO in sensul prevenirii conflictelor si managementului crizelor poate fi reprezentat de cerintele constitutionale ale unor state aliate, care au nevoie de aprobari parlamentare pentru dislocarea fortelor in asemenea structuri.

In plus, modul in care procesul decizional NATO se va desfasura in noul format, cu 26 de membri, va fi mai complex decat atunci cand alianta avea doar 19 membri. Dar mai multe dificultati nu inseamna si imposibil.

Referitor la relatiile NATO – UE, in ciuda progresului semnificativ inregistrat in prevenirea conflictului in sudul Serbiei si in Macedonia, exista totusi suspiciuni politice serioase in dezvoltarea acestor relatii. Tensiunile aparute in toamna anului 2003 cu privire la infiintarea unei celule proprii de planificare operationala in cadrul UE si schimbarea opiniilor Marii Britanii in sensul includerii a ceea ce se numeste “cooperarea structurata” au fost reflectate in declaratia ambasadorului american Nicholas Burns, chemat la o intalnire a NAC, ocazie cu care a spus ca planurile UE reprezinta cel mai mare pericol pentru legatura transatlantica.

Ramane totusi de vazut cum aceste diferende se vor reflecta in cooperarea pentru prevenirea conflictelor si managementul crizelor.



[1] Phil WILLIAMS, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and New Problems”, in: Alexander L. GEORGE (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991, p. 503.

[2] Vasile POPA, „Integrarea euro-atlantica si europeana si proiectia stabilitatii in plan regional”, in: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universitatii Nationale de Aparare „Carol I”, Bucuresti, pp. 47-53.

[3] David ABSHIRE, James WOOLSEY, Richard BURT, “The Atlantic Alliance Transformed”, Center for Strategic and International Studies, Washington, 1992.

[4] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de sefii de stat si de guvern la Roma, la data de 09 Noiembrie 1991, para. 32.

[5] Ibidem, para. 31 si 32.

[6] Ibidem, para. 33.

[7] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat  de sefii de stat si de guvern la Washington la data de24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”.

[8] “The Alliances’s New Strategic Concept”, Press Release NAC-S(99)65, 24 Apr. 1999, para. 10.

[9] Ibidem, para 29.

[10] NATO Partnership for Peace: Framework Document, adoptat la intalnirea ministeriala a Consiliului Nord Atlantic, Brusseles, 10-11 ianuarie 1994.

[11] Aceasta definitie a fost dezvoltata de catre “Ad Hoc Working Group” in cadrul panelului VII al “Defence Research Group” – NATO’s role in Conflict Prevention;

[12] Nicolae DOLGHIN, “Raspunsul la crize – noua responsabilitate a NATO”, in “Romania – membru al Aliantei Nord-Atlantice”, CSSAS, Editura Universitatii Nationale de Aparare, Bucuresti, 2004, pp. 92-96;

[13] “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat  de sefii de stat si de guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, para 32.

[14] Prague Summit Declaration, 21 noiembrie 2002, para. 11.

[15] “Restructuring NATO HQ” NATO Issue, disponibil: http//www.nato.int/issues/restructuring/index.htm.

[16] Strategic Concept, adoptat la Summit-ul NATO de la Roma, 1991, para. 27.

[17] Ibidem, para. 33.

[18] Ibidem, para. 3.

[19] Prague Summit Declaration, para. 12.

[20] “NATO After Prague: New Members, new Capabilities, New Relations”, NATO Office of Press and Information.

[21] Jolyon HOWORTH and John T.S. KEELER (eds), “Defending Europe: The EU, NATO and the Quest for European Autonomy”, Palgrave Macmillan, 2003, p. 4.

[22] Washington Summit Communique: An Alliance for the 21st Century, 24 aprilie, 1999, para. 11; M.

[23] Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21 november 2002, para. 11.







Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre managementul crizelor conflictelor









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare  
analytics