Clasificarea bunurilor

Clasificarea bunurilor

Pornind de la dispozitiile Codului civil si obse­r­vand ca dezvoltarea societatii a condus la aparitia unor bunuri noi, necu­noscute la data adoptarii codului, doctrina a relevat mai multe criterii in functie de care poate fi realizata clasificarea bunurilor.

151. Bunuri imobile si bunuri mobile. Pentru Codul civil distinctia funda­men­tala este cea intre bunuri imobile si bunuri mobile, considerandu‑se ca aceasta distinctie cuprinde toate bunurile, reprezentand summa divisio in materia bunurilor (de altfel, art. 461 C.civ. prevede expres ca "toate bunurile sunt mobile sau imobile"). Doctrina a criticat aceasta clasificare, pe care o considera imperfecta (pentru ca exista bunuri care nu pot fi considerate nici imobile si nici mobile, precum drepturile de autor) si incompleta (folosind un singur criteriu - cel al fixitatii - Codul civil nu tine seama de faptul ca bunurile pot avea si alte tra­sa­turi producatoare de consecinte juridice, desi uneori evoca asemenea con­secinte; spre exemplu, plata se face diferit dupa cu 747f56h m este vorba de un bun individual determinat ori un bun de gen, potrivit art. 1319 C.civ., respectiv 1104 C.civ.).

Aceasta importanta clasificare se realizeaza in functie de natura bunurilor, dar si in raport de calificarea data de legea civila. Criteriul de baza este cel al fixi­tatii bunurilor, asezarea lor in spatiu. Din reglementarile Codului civil trans­pare si conceptia ca bunurile imobile sunt mai valoroase decat cele mobile, astfel ca merita o ocrotire speciala, conceptie care s‑a dovedit in timp a fi eronata

Bunurile imobile (nemiscatoare) sunt cele care au o asezare fixa sau care sunt considerat prin lege a avea o asemenea asezare. Ele se impart in trei categorii: imobile prin natura lor, imobile prin destinatie si imobile prin obiectul la care se aplica. In acest sens, art. 462 C.civ. prevede ca "bunurile sunt imobile sau prin natura lor, sau prin destinatia lor, sau prin obiectul la care ele se aplica".

Bunurile imobile prin natura lor au o asezare fixa in spatiu, respectiv solul si tot ce se incorporeaza acestuia. Ele sunt enumerate de lege: art. 463 C.civ: "Fondurile de pamant si cladirile sunt imobile prin natura lor"; art. 464 C.civ.: "Morile de vant, sau de apa, asezate pe stalpi, sunt imobile prin natura lor"; art. 465 alin. (1) C.civ: "Recoltele care inca se tin de radacini, si fructele de pe arbori, neculese inca, sunt asemenea imobile".

Bunurile imobile prin destinatie sunt definite de art. 468 alin. (1) C.civ. ca fiind "obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul si exploa­tarea acestui fond". Asadar, aceste bunuri sunt, prin natura lor, lucruri mobile, insa legea le declara imobile, data fiind destinatia lor, stabilita de proprietarul fondului (bun imobil prin natura sa). Caracterul lor de bunuri accesorii fata de un bun imobil prin natura sa determina calificarea lor de bunuri imobile prin destinatie.

Codul civil enumera bunurile imobile prin destinatie, in functie de situatia exis­tenta la data adoptarii sale, in secolul al XIX‑lea. Astfel art. 468 alin. (2) C.civ. prevede ca sunt imobile prin destinatie: animalele afectate la cultura; instru­mentele aratoare; semintele date arendasilor sau colonilor partiali (dijma­silor); porumbii din porumbarie; lapinii (iepurii) tinuti pe langa casa; stupii cu roi; pestele din iaz (helesteie); teascurile, cladirile, alambicurile, cazile si vasele; instrumentele necesare pentru exploatarea fierariilor, fabricilor de hartie si altor uzine; paiele si gunoaiele".

Mai departe, art. 468 alin. (3) dispune: "Mai sunt imobile prin destinatie toate efectele mobiliare (lucrurile mobile) ce proprietarul a asezat catre fond in perpetuu". Este important de retinut ca art. 469 C.civ. prevede o prezumtie "de asezare in perpetuu catre fond" a lucrurilor mobile "cand acestea sunt intarite cu gips, var sau ciment, sau cand ele nu se pot scoate fara a se strica sau deteriora partea fondului catre care sunt asezate; textul extinde aceasta prezumtie si in ceea ce priveste oglinzile unui apartament, tablourile si alte ornamente "cand par­chetul pe care ele stau este una cu boaseria camerei" (lemnaria care imbraca peretii interiori ai unei incaperi), iar pentru statui prevede ca sunt imobile "cand sunt asezate inadins, chiar cand ele s‑ar putea scoate fara fractura sau deterio­rate". In fine, art. 470 C.civ. prevede ca "urloaiele sau tevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pamant, sau la vreo casa, sunt imobile si fac parte din proprietatile la care servesc".

Pentru a fi in prezenta unui imobil prin destinatie, trebui indeplinite, dupa cum rezulta din interpretarea textelor legale, doua conditii: una materiala si una juridica. Conditia materiala consta in existenta unui raport de accesorietate, de afectare, fizica sau volitionala, intre bunul mobil si imobilul prin natura sa caruia ii serveste. La randul ei, conditia juridica impune ca ambele bunuri sa aiba acelasi proprietar, asa incat, in consecinta, proprietarul este liber sa decida cand inceteaza caracterul de accesorialitate al bunului imobil prin destinatie.

In fine, bunurile imobile prin obiectul la care se aplica sunt, potrivit art. 471 C.civ. "uzufructul lucrurilor imobile, servitutile, actiunile care tind a revendica un imobil". In doctrina s‑a aratat motivat ca trebuie considerate astfel si celelalte drepturi reale asupra imobilelor, altele decat uzufructul si servitutea, precum si drepturile de creanta care au ca obiect darea unui lucru imobil . In consecinta, in categoria bunurilor imobile prin obiectul la care se aplica trebuie incluse si: drepturile reale imobiliare (altele decat dreptul de proprietate), drepturile de creanta corelative obligatiei de a da un imobil, actiunile in justitie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui bun imobil.

Bunurile mobile (miscatoare) sunt cel care nu au o asezare fixa in spatiu, cu mentiunea ca dispozitiile Codului civil in materie au fost interpretate de jurispru­denta in sensul ca "toate bunurile care nu sunt calificate expres ca imobile sunt bunuri mobile". Si bunurile mobile sunt de trei feluri: mobile prin natura lor, mobile prin determinarea legii si mobile prin anticipatie.

Bunurile mobile prin natura lor nu au o asezare fixa in spatiu si sunt, potrivit art. 473 C.civ. "corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atat cele care se misca de sine precum sunt animalele, precum si cele care nu se pot stramuta din loc in loc decat prin o putere straina, precum sunt lucrurile neinsufletite".

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, conform art. 474 C.civ. "obli­gatiile si actiunile care au de obiect sumele exigibile sau efecte mobiliare, actiu­nile sau interesele in companii de finante, de comert sau de industrie, chiar si cand capitalul acestor companii consta in imobile. Aceste actiuni sau interese se socot ca mobile numai in privinta fiecaruia din asociati si pe cat timp tine asociatia. Sunt asemenea mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viata asupra statului sau asupra particularilor".

In doctrina s‑a subliniat corect ca enumerarea art. 474 C.civ. este confuza si incompleta : confuza, deoarece termenul "actiune" este intrebuintat de doua ori in doua sensuri diferite; incompleta, de vreme ce nu prevede drepturile reale mobi­liare, drepturile intelectuale ori fondurile de comert . Vom include astfel in aceasta categorie de bunuri mobile: drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decat dreptul de proprietate; drepturile de creanta corelative obligatiei de a da un lucru mobil, obligatiei de a face si obligatiei de a nu face (practic toate drep­turile de creanta, cu exceptia celor care au ca obiect obligatia de a da un imobil); drepturile de proprietate intelectuala (drepturile de autor si drepturile conexe acestora, drepturile de proprietate industriala; fondurile de comert; actiunile si partile sociale in societatile comerciale; rentele).

Codul civil nu se refera la bunurile mobile prin anticipatie (art. 472 care clasi­fica bunurile mobile vorbeste numai de mobile prin natura lor sau prin deter­minarea legii), insa doctrina considera constant ca aceste sunt bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care partile unui act juridic le privesc ca mobile, anticipand situatia lor viitoare. Intra in aceasta categorie, exempli gratia, fructele si recoltele neculese inca, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei constructii, piatra din cariera. Este important de retinut ca aceste bunuri sunt instrainate cu anticipatie printr‑un act juridic, asa incat, chiar daca la momentul incheierii actului ele sunt, prin natura lor, imobile, prin vointa partilor si avand in vedere scopul angajamentului juridic, devin mobile prin anticipatie. Dar caracterul lor mobil este relativ, adica numai in raporturile dintre partile actului juridic civil, pentru ca fata de terti vor deveni mobile numai dupa desprinderea efectiva de fond.

Vom retine ca impartirea bunurilor in imobile si mobile prezinta importanta datorita regimului juridic diferit al celor doua categorii, cu efecte juridice diferite pe mai multe planuri, dintre care amintim:

- in ceea ce priveste efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, iar pentru mobile posesia de buna‑credinta valoreaza, in conditiile art. 1909 alin. (1) C.civ., o prezumtie absoluta si irefragabila de proprietate; in plus, numai posesia imobiliara poate fi aparata prin intermediul actiunilor posesorii;

- publicitatea instrainarilor se aplica, de principiu, in materia bunurilor imo­bile; in general, instrainarea imobilelor este supusa unor cerinte mai riguroase;

- executarea silita este supusa unor reguli diferite, dupa cum se urmareste un bun mobil sau un bun imobil.

152. Bunurile aflate in circuitul civil si bunurile scoase din circuitul civil. Aceasta impartire utilizeaza criteriul regimul circulatiei juridice a bunurilor.

Bunurile aflate in circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice, adica bunurile care pot fi dobandite sau instrainate prin asemenea acte. In acest sens, art. 963 C.civ. avertizeaza ca "numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract". Aceste bunuri constituie regula, de unde rezulta ca daca legea nu face nicio precizare cu privire la circulatia juridica a unui bun, trebuie admis ca el face parte din aceasta categorie

Sunt incluse in aceasta categorie, mai intai, bunurile care pot circula liber, nein­gradit, iar pe de alta parte, bunurile care pot fi dobandite, detinute sau instrai­nate in conditii restrictive (de exemplu, arme si munitii, produse si substante toxice, obiecte de cult etc.).

Bunurile scoase din circuitul juridic civil sunt bunurile care nu pot forma obiectul unor acte juridice civile, adica sunt inalienabile (precum, terenurile care fac parte din domeniul public).

Importanta acestei clasificari se manifesta in ceea ce priveste valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor, in sensul ca este nula instrai­narea unor bunuri scoase din circuitul civil sau cea care incalca dispozitii legale restrictive in aceasta materie.

153. Bunuri determinate individual si bunuri determinate generic. Aceasta clasificare se realizeaza in functie de criteriul modului in care bunurile sunt determinate.

Mai intai, bunurile individual determinate, numite si bunuri certe (res certa) sunt acele bunuri care potrivit naturii lor sau vointei partilor unui act juridic civil, se individualizeaza prin insusirii proprii, specifice fiecarui bun. Vom include in aceasta categorie, exempli gratia, o casa anume, unicatele, un autoturism individualizat prin numarul de inmatriculare etc.

La randul lor, bunurile determinate generic (res genera) sunt acelea care se individualizeaza prin insusirile speciei sau categoriei din care fac parte, iar nu prin insusiri proprii. Aceste bunuri sunt individualizate prin numar, greutate, masura etc.

In calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie sa tinem seama nu doar de natura bunului respectiv (asa cum poate fi cazul unui "unicat natural"), ci si de vointa partilor unui angajament juridic. Desi ar putea parea derutant ca "vointa partilor poate schimba natura lucrurilor" (dar nu se pune astfel problema), este usor sa acceptam ca un bun care prin natura sa poate fi socotit generic, prin vointa partilor, exprimata in anumite circumstante, poate fi privit ca determinat individual (un stilou, spre exemplu, este un bun determinat generic, mai ales atunci cand este produs in serie, dar stiloul poate fi considerat, atunci cand este imprumutat unei persoane, ca fiind individual determinat, prevazandu‑se clar restituirea aceluiasi exemplar).

Clasificarea bunurilor in res certa si res genera prezinta importanta datorita urmarii unor regimuri juridice diferite, atat in privinta momentului transmiterii dreptului real cu privire la ele si in privinta transmiterii (suportarii) riscului, cat si in privinta locului de executare a obligatiei de predare. Cu privire la momentul transmiterii dreptului real, in cazul instrainarii bunurilor certe, acesta este insusi momentul formarii acordului de vointa intervenit intre parti , iar in cazul bunurilor generice, transmiterea dreptului real opereaza pe data individualizarii lor, care poate fi ulterioara celei a formarii acordului de vointa.

In privinta transmiterii (suportarii) riscului (pieirii bunului), in cazul bunurilor certe riscul se transmite din momentul acordului de vointa, adica o data cu dreptul de proprietate (daca bunul dispare dupa data formarii contractului, riscul il suporta dobanditorul chiar daca bunul nu i‑a fost efectiv predat), iar in cazul bunurilor de gen, regula res perit domino face posibile doua situatii:

a) daca lucrul piere dupa momentul formarii acordului de vointa, dar inainte de individualizare (predare), riscul il suporta instrainatorul, datorita faptului ca nu s‑a transmis insa dreptul de proprietate;

b) daca lucrul piere dupa individualizare, riscul il suporta dobanditorul pentru ca din acel moment acesta a devenit proprietar.

In fine, in privinta locului de executare a obligatiei de predare a bunurilor, daca partile nu l‑au stipulat expres, distingem:

a) in cazul bunurilor certe, obligatia se va executa la locul unde se afla bunul vandut la momentul contractarii;

b) in cazul bunurilor de gen, obligatia se va executa la domiciliul debitorului (se spune ca plata este cherabila, iar nu portabila; in acest sens art. 1104 C.civ. dispune: "Plata trebuie a se face in locul aratat in conventie. Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate, se va face in locul in care se afla obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului").

154. Bunuri fungibile si nefungibile Clasificarea bunurilor in bunuri fungi­bile si bunuri nefungibile se face in raport de posibilitatea sau imposibilitatea inlocuirii lor in executarea unei obligatii civile. Se spune despre doua lucruri ca sunt fungibile intre ele atunci cand unul il poate inlocui pe celalalt in executarea unei obligatii. Fungibilitatea apare ca o calitate juridica determinata de caracterul material al bunurilor respective, exprimata prin echivalenta lor cantitativa si calitativa. Bunurile sunt fungibile daca sunt echivalente, iar echivalenta se stabileste printr‑o masura comuna, care este aplicabila mai ales bunurilor ce sunt determinate prin numar, masura sau greutate

In acest cadru, bunurile fungibile sunt acele bunuri care, aflandu‑se intr‑un raport de echivalenta, se pot inlocui unele cu altele cu prilejul executarii unei obligatii, fara sa afecteze valabilitatea platii. La randul lor, bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi inlocuite cu prilejul executarii unei obligatii civile, asa incat debitorul nu poate fi liberat decat prin predarea bunului datorat.

In principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar cele deter­minate individual sunt bunuri nefungibile. Insa, caracterul fungibil sau nefun­gibil al unui bun este dat nu doar de natura bunului, ci poate fi stabilit si de vointa partilor unui act juridic, asa incat partile pot conveni ca doua bunuri certe sa fie considerate fungibile.

Aceasta clasificare este importanta pentru aprecierea valabilitatii platii. Este de subliniat ca prin plata se intelege executarea voluntara a obligatiei de catre debitor, fara a distinge dupa obiectul platii; nu este vorba numai despre remiterea unei sume de bani, cum s‑ar intelege la prima vedere, ci de executarea oricarei obli­gatii. Spre exemplu, in materie de imprumut, art. 1584 C.civ. prevede ca "impru­mutatul este dator sa restituie lucrurile imprumutate in aceeasi calitate si cantitate, si in timpul stipulat", iar art. 1585 C.civ. dispune: "Cand este in nepo­sibilitate de a indeplini datoria prescrisa prin articolul precedent, va plati valoarea lor, calculata dupa timpul si locul in care urmeaza a se face restitutiunea".

155. Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile Aceasta impartire a bunurilor se face in raport de faptul daca folosirea lor implica sau nu instrainarea sau consumarea lor, dupa caz. Se distinge in aceasta materie intre o consumpti­bilitate juridica (cum este considerata instrainarea bunului) si una materiala (consumarea). Insusirile naturale ale lucrului se constituie in criteriul obiectiv al clasificarii, iar vointa partilor, in criteriul subiectiv al acesteia.

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui intre­buintare sa nu implice consumarea substantei ori instrainarea lui. Este necon­sump­tibil bunul care poate fi folosit repetat, fara ca, prin aceasta sa fie necesara consumarea substantei ori instrainarea lui. In prima categorie sunt de mentionat banii , alimentele, combustibilii etc., iar in a doua categorie pot fi indicate constructiile, terenurile, bijuteriile etc.

Aceasta clasificare este importanta in materie de uzufruct si de imprumut. Mai intai, potrivit art. 517 C.civ. "uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, intocmai ca insusi proprietarul lor, insa cu indatorirea de a le conserva substanta". Cand obiectul uzufructului este un bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie sa restituie nudului proprietar chiar acel bun, el fiind obligat sa conserve substanta bunului - salva substantia rei -, pe cand in situatia in care este un bun consumptibil, vom avea un cvasiuzufruct, asa incat uzufructuarul poate dispune de bun si este obligat sa restituie "in aceeasi cantitate, calitate si valoare, sau pretul, la sfarsitul uzufructului (art. 526 C.civ.). Pe de alta parte, obiectul imprumutului de folosinta (comodat) il constituie, prin ipo­teza, un bun neconsumptibil, iar obiectul imprumutului de consumatie (mutuum) il formeaza bunuri consumptibile.

156. Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere Impartirea bunurilor in bunuri fru­gifere si bunuri nefrugifere se face dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe. Bunul frugifer este acela care poate produce periodic, fara consumarea sub­stantei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are insusirea de a da nastere, periodic, la produse fara consumarea substantei sale.

Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale si civile. Fructele naturale sunt cele care se produc fara interventia omului, in acest sens art. 522 C.civ. prevede ca "fructele naturale sunt acelea ce pamantul produce de la sine; productia si prasila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale". La randul lor, fructele industriale "ale unui fond sunt acelea ce se dobandesc prin cultura". In fine, fructele civile sunt potrivit art. 523 C.civ. "chiriile caselor, dobanzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele", adica, de regula, echiva­lentul in bani al folosirii unui bun.

Este important sa retinem ca fructele se deosebesc la randul lor de producte. Productele sunt foloasele trase dintr‑un bun, astfel incat atrage consumarea sub­stantei acestuia, precum marmura dintr‑o cariera ori nisipul dintr‑o albie a unui rau.

Distinctia intre cele trei categorii de fructe prezinta importanta juridica sub aspectul modului lor de dobandire (adica la intrarea in patrimoniu): fructele naturale si industriale se dobandesc prin culegere (percepere), pe cand cele civile se dobandesc, prin simpla curgere a timpului, zi cu zi.

Distinctia intre fructe si producte este importanta in materie de uzufruct si pose­sie mobiliara. Mai intai, uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu si la producte, care se cuvin nudului proprietar. Pe de alta parte, posesia de buna‑credinta atrage dobandirea proprietatilor fructelor (art. 485 C.civ.), iar nu si productelor.

In fine, este de retinut ca art. 482 C.civ. impune principiul potrivit caruia "proprietatea unui lucru mobil sau imobil da drept asupra tot ce produce lucrul", asa incat fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer, iar art. 484 C.civ. impune regula potrivit careia "fructele produse de vreun lucru nu se cuvin proprietarului, decat cu indatorirea din parte‑i de a plati semanaturile, araturile si munca pusa de altii"

157. Bunuri divizibile si bunuri indivizibile Clasificarea bunurilor in bunuri divizibile si bunuri indivizibile se face in raport de imprejurarea daca ele pot fi impartite fara sa‑si schimbe destinatia economica.

Bunurile divizibile sunt acele bunuri care, prin impartire, nu‑si schimba desti­natia. Bunurile indivizibile sunt acelea care, daca ar fi impartite, si‑ar schimba destinatia afectatiunea. Este usor sa admitem, spre exemplu, ca o bucata de stofa este un bun divizibil, iar un autoturism este un bun indivizibil.

Clasificarea in discutie prezinta importanta in materia partajului si a obli­gatiilor cu pluralitate de subiecte. Mai intai, pentru ca, prin ipoteza, bunul indivi­zibil nu poate fi partajat, el va fi atribuit unuia dintre copartasi sau va fi scos la vanzare prin licitatie, pentru ca pretul obtinut sa fie impartit intre copartasi. Pe de alta parte, bunul indivizibil care formeaza obiectul unei obligatii cu mai multe subiecte determina o indivizibilitate naturala, asa incat fiecare debitor este tinut sa execute intreaga prestatie, iar fiecare creditor poate pretinde intreaga prestatie.

158. Bunuri principale si bunuri accesorii Clasificarea bunurilor in aceste doua categorii se face in raport de corelatia (legatura) dintre ele, corelatie care poate tine, fie de insusirile bunului, fie de vointa omului.

Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinatiei lor, in mod independent, fara a fi destinate sa serveasca la folosirea altui bun. Bunurile accesorii sunt cele care sunt afectate intrebuintarii altor bunuri, pot fi astfel considerate: arcusul pentru vioara, cheia pentru lacat, antena pentru televizor.

Importanta juridica a acestei clasificari se vadeste cu deosebire in planul execu­tarii obligatiilor civile, debitorul fiind tinut sa predea atat bunul principal, cat si bunul accesoriu, daca nu s‑a stipulat altfel, potrivit regulii exprimate in adagiul accesorium sequitur principale (accesoriul urmeaza soarta juridica a principalului).

S‑a subliniat corect ca nu exista suprapunere intre clasificarea drepturilor reale in principale si accesorii si aceasta clasificare a bunurilor, pentru ca ultima priveste bunurile in materialitatea lor; asupra unui bun principal poate sa existe un drept real accesoriu (spre exemplu, un imobil este ipotecat), dupa cum asupra unui bun accesoriu exista un drept real principal

159. Bunuri corporale si bunuri incorporale. Aceasta clasificare a bunu­rilor este realizata in raport de modul lor de percepere cu ajutorul simturilor omului. Ea este o creatie doctrinara, necunoscuta Codului civil, avand in vedere ca la data adoptarii sale bunurile incorporale aveau o importanta redusa.

Este corporal acel bun care are o existenta materiala, fiind usor perceptibil simturilor omului, precum un teren, o casa, un autoturism etc. Bunul incorporal este valoarea economica ce are o existenta ideala, abstracta; pentru ca un astfel de bun este lipsit de corp, este intangibil si va fi perceput cu "ochii mintii" . Sunt astfel considerate drepturile reale patrimoniale, cu mentiunea ca, in conceptia Codului civil, face exceptie dreptul de proprietate, care se confunda cu bunul ce formeaza obiectul sau.

Se distinge intre mai multe categorii de bunuri incorporale. Mai intai, bunuri a caror existenta depinde de activitatea si de puterea creatoare a omului, fie dintr‑o activitate in curs de desfasurare (precum un fond de comert), fie dintr‑o acti­vitate trecuta si materializata in creatii spirituale (drepturile de autor si drep­turile conexe acestora, drepturile de proprietate industriala). Pe de alta parte, titlurile de valoare, adica valorile mobiliare (actiunile, obligatiunile, instrumen­tele financiare derivate etc.) si efectele de comert (cambia, biletul la ordin, cecul). In fine, sunt bunuri incorporale drepturile de creanta.

Clasificarea bunurilor in bunuri corporale si bunuri incorporale prezinta importanta, sub mai multe aspecte, precum:

- dobandirea proprietatii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de buna‑credinta (art. 1909 C.civ.) vizeaza numai bunurile mobile corporale;

- dobandirea proprietatii prin uzucapiune priveste numai bunurile imobile corporale care pot fi posedate;

- dobandirea proprietatii prin simpla traditiune se aplica bunurilor mobile corporale;

- titlurile de valoare se transmit prin mijloace specifice dreptului comercial (cele care sunt la purtator se transmit prin traditiune, cele nominale se transmit prin cesiune, iar cele la ordin se transmit prin gir ori andosament), transmi­tandu‑se insasi creanta incorporata in inscris.

160. Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile. Clasificarea bunurilor in aceste doua categorii se face in raport de imprejurarea daca sunt sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor.

Codul civil instituie principiul potrivit caruia "oricine este obligat personal este tinut a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare" (art. 1718 C.civ.).

Bunurile sesizabile sunt bunurile care pot face obiectul executarii silite pornite in contra debitorului si ele constituie regula in aceasta materie. La randul lor, bunurile insesizabile sunt bunurile care nu pot fi urmarite silit pentru plata unei datorii, cu mentiunea ca legea trebuie sa prevada expres ca o categorie de bunuri este exclusa de la urmarirea silita. Spre exemplu, art. 571 si 573 C.civ., care instituie regula potrivit careia dreptul de uz si cel de abitatie nu pot fi cedate si nici inchiriate, instituie practic insesizabilitatea acestor drepturi.

161. Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat. Aceasta clasificare a bunurilor are in vedere numai bunurile care apartin statului si unitatilor administrativ‑teritoriale, care sunt subiecte de drept ce pot fi titulare ale unei proprietati dominale. In acest sens, art. 136 alin. (2) din Constitutie impune: "proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau unitatilor administrativ‑teritoriale".

Statul si unitatile administrativ‑teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publica, fie ai dreptului de proprietate privata, dupa cum bunurile lor fac parte din domeniul lor public ori din domeniul lor privat. Pe de alta parte, domeniul public poate fi de interes national (cand dreptul de proprietate publica apartine statului) sau de interes local (dreptul de proprietate publica apartine judetelor, comunelor, oraselor sau municipiilor).

Fara a intra in detalii care nu intereseaza aici, este important de retinut ca bunurile din domeniul public au un regim juridic aparte, fiind inalienabile, imprescrip­tibile si insesizabile [art. 136 alin. (4) din Constitutie]. In plus, proprietatea privata este garantata si ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular [art. 44 alin. (2) din Constitutie].