StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
drept DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare īn relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept civil

Obligatii civile in general



OBLIGATII CIVILE IN GENERAL

CONSIDERATII GENERALE


Importanta teoriei generale a obligatiilor. Capodopera a dreptului roman, teoria generala a obligatiilor este coloana vertebrala a dreptului civil pentru ca ea incorporeaza regulile de baza ale acestuia. Toate raporturile interumane sunt strans legate de ideea de obligatie conceputa ca un model abstract de logica juridica prin care sunt  conciliate  interesele cele mai diverse ale participantilor in cadrul comertului juridic, avand ca repere permanente armonia, echilibrul si simetria, toate subsumate ideii de echitate. Ea este de aceea cartea de capatai a oricarui jurist pentru ca aici se regasesc notiunile si principiile fundamentale ale dreptului, armatura sa,  in cadrul unei constructii care aspira parca la eternitate. 



Cum insa  nici-o lucrare a omului nu poate fi perfecta, modelul roman al obligatiilor, desi mai putin sensibil la schimbarile politice, inregistreaza totusi o permanenta influenta a schimbarilor survenite in evolutia sociala si economica a societatii,  a exigentelor morale ale fiecarei epoci, facand mereu actuala discutia raportului dintre "dat" si « construit » in drept.

Etimologie Termenul obligatie" vine de la doua cuvinte latinesti: prepozitia ob si verbl ligare, ambele impreunate semnificand legarea a doua sau mai multe persoane printr-o legatura, care,  in prima perioada a dreptului roman, era materiala, vinculum corporis,  creditorul avand dreptul de a putea dispune de persoana debitorului, jus in personam, ca si de un bun, pentru ca mai apoi, pe masura ev 444c24e olutiei societatii romane, legatura sa devina juridica doar, vinculum juris.


Definitia  obligatiei.   In dreptul roman, definitia pe care o gasim in Institutele lui Justinian este urmatoarea: « Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura » , ceea ce inseamna ca obligatia este legatura juridica in temeiul careia suntem, in mod necesar, constransi sa  platim un lucru oarecare, potrtivit dreptului cetatii noastre.

Definitia data astazi acestui concept pastreaza datele lui fundamentale, afirmandu-se, invariabil ca  obligatia este raportul de drept civil in temeiul caruia o parte numita creditor poate pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute anumite prestatii concretizate in  a da, a face sau a nu face, putand apela la constrangerea de stat, atunci cand debitorul nu indeplineste benevol asemenea actiuni sau inactiuni la care s-a obligat.

  Lato sensu,  obligatia  pastreaza acceptiunea de raport juridic care are o componenta activa, dreptul creditorului de a pretinde o prestatie si o componenta pasiva, datoria debitorului de a  executa intocmai prestatia la care s-a obligat.  Stricto sensu, potrivit limbajului obisnuit, termenul evoca doar latura pasiva a raportului obligational, desemnand doar datoria debitorului fata de creditor.

Obligatia are insa si un alt inteles, anume acela de titlu care incorporeaza dreptul de creanta, cum este cazul titlurilor de credit la purtator. Transmiterea lor opereaza transferul dreptului de creanta insusi.


ELEMENTELE   OBLIGATIEI


 1. Subiectele obligatiei civile sunt persoanele intre care se creaza legatura de drept: creditorul si debitorul. Privite in cadrul diferitelor contracte civile, subiectele obligatiei capata denumiri speciale: in contractul de vanzare-cumparare subiectele sunt vanzatorul si cumparatorul, in contractul de donatie partile sunt donatorul si donatarul, la mandat, mandantul si mandatarul, etc. 

2.  Obiectul obligatiei civile il constituie prestatia concreta la care este indrituit creditorul si la care este tinut debitorul. Aceasta prestatie poate fi pozitiva, in cazul obligatiei de a da si de a face si negativa, in cazul obligatiei de a nu face.

Obligatia de a da (dare ), in sens juridic, inseamna indatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real cu privire la anumite bunuri.

Obligatia de a face (facere)  este indatorirea debitorului concretizata intr-o alta actiune decat cea de a da, anume de a efectua o lucrare sau un serviciu. Daca a da inseamna a constitui sau transmite un drept real, adica o obligatie abstracta, obligatia de a face este concreta. Predarea bunului vandut, de exemplu, este o obligatie de a face.

Este negativa obligatia de a nu face (non facere), prestatie care consta in indatorirea pe care si-o asuma debitorul de a se abtine de la o anumita actiune pe care, daca nu s-ar fi obligat fata de creditor, ar fi putut-o savarsi.

Nu trebuie confundata obligatia de a nu face, care, potrivit contractului, este determinata, cu obligatia generala pasiva de a nu vatama pe altii (alterum non laedere), care este nedeterminata. Apoi, drepturile reale, fiind opozabile erga omnes, dau nastere la o obligatie generala si negativa a tuturor de a nu face nimic de natura sa stinghereasca pe titularul dreptului in exercitarea prerogativelor sale.  Prin urmare, in timp ce obligatia de a nu face care corespunde unui drept de creanta personal este determinata, fiind expres stipulata prin contract, obligatia generala pasiva de a nu leza pe altul sau de a nu face nimic de natura sa stinghereasca pe titularul unui drept absolut ( dreptul la viata, la integritate fizica si morala, dreptul de proprietate etc.), isi are temeiul in lege, in sensul ca, desi nicaieri nu se spune ce nu trebuie ficut, cel care este lezat intr-un drept al sau poate reactiona impotriva autorului oricarei lezari sau tulburari.

In timp ce obligatia de a da este de natura patrimoniala, obligatiile de a face sau de a nu face, de regula, nu au  o natura patrimoniala, neputand fi evaluate, estimate. Ele pot deveni insa patrimoniale, susceptibile de evaluare. Potrivit art. 1075 Cod civil obligatiile de a face sau de a nu face, in caz de neexecutare, se transforma in despagubiri.


Continutul obligatiei civile. Orice obligatie civila are in alcatuirea ei:

-    dreptul subiectiv al creditorului, subiect activ al raportului obligational, care este aptitudinea abstracta a acestuia de a pretinde debitorului  sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva. Acest drept subiectiv este o aptitudine sau o facultate a titularului pentru ca el poate sa se prevaleze de dreptul sau, la fel cum poate sa nu reactioneze. Bunaoara, titularul unui drept de proprietate poate cere persoanei care-i tulbura proprietatea sa inceteze uzurparea dar la fel de bine, poate sa n-o faca, nimeni si nimic neobligandu-l sa aiba aceasta reactie. De aceea, dreptul subiectiv este o posibilitate;

- obligatia debitorului, corelativa dreptului creditorului, care consta in indatorirea acestuia de a da, a face sau a un face. Exista o interdependenta reciproca a drepturilor si obligatiilor corelative pentru ca, pe de o parte, nu exista drept fara obligatie corelativa iar pe de alta parte pentru ca subiectele raporturilor obligationale au, in acelasi timp, atat drepturi cat si obligatii. Bunaoara, vanzatorul unui bun este creditor in ce priveste plata pretului, cumparatorul fiind debitor.  Concomitent, vanzatorul are si obligatii, deci este debitor al obligatiei de a preda bunul vandut si de a garanta de evictiune pe dobanditor iar cumparatorul este, la randul sau, creditor al obligatiei de predare a lucrului vandut si al obligatiei de evictiune.


Sanctiunea obligatiei civile ( sanctio praecepti juris ), este posibilitatea creditorului de a recurge la forta de constrangere a statului pentru realizarea dreptului sau, drept, in exercitarea caruia poate formula  actiune in justitie, cerind pronuntarea unei hotarari judecatoresti care sa fie pusa in executare silita in ce-l priveste pe debitor. Asa cum se va vedea, sunt si obligatii care nu pot fi aduse la indeplinire prin forta coercitiva a statului. Este cazul obligatiilor naturale care nu sunt asigurate de sanctiunea statala. Daca insa debitorul isi indeplineste obligatia sa in mod benevol, nu poate cere creditorului restituirea prestatiei facute, plata considerandu-se cuvenita.


CLASIFICAREA  OBLIGATIILOR.


             Intre diferitele obligatii civile exista o serie de deosebiri privind regimul lor juridic, ceea  ce face utila clasificarea acestora in raport de mai multe criterii. Multe dintre ele, asa cum sunt propuse de diferiti autori, comporta discutii.  Ele insele nu prezinta insemnitate. De aceea, dincolo de fixarea unor criterii care pot fi discutabile, ramane importanta deosebirea ce trebuie facuta intre diversele specii de obligatii civile. Ne vom referi in cele ce urmeaza la cele mai importante clasificari.


1. Clasificarea obligatiilor dupa izvorul lor   Potrivit acestui criteriu  obligatiile sunt clasificate de Codul civil in obligatii derivand din contracte, cvasicontracte, delicte si cvasidelicte, clasificare unanim criticata de doctrinarii dreptului civil, asa cum vom vedea cand vom analiza izvoarele obligatiilor. De aceea, indeobste, clasificarea obligatiilor dupa izvorul lor vizeaza obligatiile nascute din actul juridic si cele nascute din faptul juridic. Obligatiile ce izvorasc din actul juridic  sunt clasificate la randul lor in obligatii care izvorasc din contract si obligatii care izvorasc din actul juridic unilateral. Obligatiile care izvorasc din fapte juridice sunt impartite in obligatii izvorand din fapte juridice licite ( imbogatirea fara justa cauza, gestiunea de afaceri, plata nedatorata ) si obligatii izvorand din fapte juridice ilicite, anume din fapte cauzatoare de prejudicii .


Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor Dupa obiect, obligatiile pot fi clasificate in obligatii in natura, adica cele la care debitorul s-a obligat si obligatii pecuniare.

Obligatiile in natura sunt obligatiile de a da, care la randul lor pot fi obligatii de a da un bun individual determinat ( ut singuli ),  care persista pana la incheierea actului juridic, obligatii de a da bunuri generice care persista pana la individualizarea bunurilor,  obligatii de a face  si obligatii de a nu face. Obligatiile de a face sunt concretizate in prestatii pozitive ( a face o lucrare, a conserva un bun, a desfiinta o lucrare etc. ). Obligatiile de a nu face sunt concretizate in prestatii negative ( a nu concura, a nu se prevala de un drept sau de a suporta incalcarea unui drept subiectiv ) sau a nu reactiona ( obligatio ad patiendum ).  In timp ce obligatiile de a da  sunt susceptibile de a fi executate silit, obligatiile de a face si de a nu face nu pot fi aduse la indeplinire in mod silit, ele preschimbandu-se in dezdaunari in caz de neexecutare din partea debitorului, potrivit art. 1075 C. civ.

Obligatiile pecuniare sunt cele mai numeroase pentru ca ele se afla la baza creditului. Desi sunt obligatii de a da bunuri generice (  o suma de bani ), au  anumite particularitati legate de obiectul  platii, de daunele moratorii, de modul de executare silita.

Unii autori disting intre obligatii pecuniare si obligatii de alta natura.

Avem rezerve fata de aceasta clasificare pentru ca, dupa noi, obligatiile pot avea natura patrimoniala si nepatrimoniala, dupa cum pot fi sau nu evaluate in bani. Daca sunt pecuniare, obligatiile raman de natura patrimoniala, evaluabile. Natura pecuniara este a obiectului obligatiei, nu a obligatiei propriu-zise.


Clasificarea obligatiilor dupa scopul lor. Desi s-ar putea obiecta ca in realitate criteriul acestei clasificari il constituie tot obiectul obligatiilor, nevoia nuantarii face posibila distinctia in raport de scopul obligatiilor, criteriu dupa care ele pot fi obligatii de rezultat si obligatii de diligenta.

Obligatiile de rezultat sunt caracterizate de un scop si deci de un rezultat determinat, cum este cazul obligatiilor de a da si majoritatea obligatiilor de a face. 

Obligatiile de diligenta sau de mijloace nu  sunt legate de un rezultat palpabil, determinat, debitorul obligandu-se sa foloseasca cele mai nimerite mijloace pentru obtinerea unui scop. Medicul nu se obliga sa salveze viata pacientului ci doar sa-i administreze tratamentul cel mai potrivit afectiunii de care sufera avand drept scop salvarea vietii ori ameliorarea sanatatii pacientului. La fel, avocatul, nu se obliga fata de client sa-i castige procesul ci doar sa exercite cele mai bune mijloace juridice (probe, exceptii, sustineri, concluzii scrise etc), pentru a obtine rezultatul dorit de justitiabil determinand o anumita convingere intima a judecatorului.

Se sustine ca interesul distinctiei priveste sarcina probei: in timp ce la obligatiile de rezultat creditorul nu are obligatia  de a dovedi culpa debitorului ci doar faptul nerealizarii rezultatului convenit sau asumat, la cele de mijloace, dimpotriva,  culpa debitorului va trebui dovedita in mod distinct. 



Avem rezerve fata de acest mod de a vedea diferenta dintre cele doua categorii de obligatii.  In realitate,  asa cum vom vedea, in litigiile privind raspunderea contractuala privind obligatiile de rezultat nu se pune niciodata problema dovedirii culpei debitorului, creditorul dovedind doar neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau executarea cu intarziere a obligatiilor de catre debitor, acesta din urma  fiind cel care va trebui sa dovedeasca ipoteza care exclude raspunderea.


4. Clasificarea obligatiilor dupa sanctiunea lor. Din punctul de vedere al sanctiunii, obligatiile sunt obligatii naturale si obligatii civile

-        Obligatiile naturale sunt cele care nu pot fi executate silit si deci creditorul nu poate apela la sanctiunea statala, ele putand fi executate doar benevol. Obligatiile naturale se subclasifica in obligatii civile care au fost la inceput perfecte, fiindu-le prezenta sanctiunea, pentru ca apoi sa o piarda si obligatii care de la inceput s-au nascut fara sanctiune Din prima subcategorie fac parte obligatiile metaforic numite  "degenerate in privinta carora dreptul material la actiune s-a prescris. Pana la implinirea termenului de prescriptie, ele erau sanctionate juridic, dupa care, odata cu prescriptia, nu mai pot fi executate silit. Desi sanctiunea dispare, obligatia supravietuieste in planul moral al debitorului, ea se converteste dintr-o obligatie civila intr-una naturala, de constiinta. In consecinta, daca debitorul solvens isi executa obligatia, el face o plata datorata, neputand pretinde restituirea ei.  Solutia o regasim in art. 1092 alin. 2 Cod civil care dispune: Repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de buna voie . La fel, art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia exctinctiva prevede: Debitorul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul de prescriptie era implinit  Doctrina explica supravietuirea datoriei debitorului prin aceea ca prescriptia stinge doar dreptul la actiune in sens material, dreptul subiectiv subzistand. Explicatia n-o gasim convingatoare pentru ca actiunea nu este altceva decat dreptul subiectiv in miscare. Existenta actiunii este strans legata de cea a dreptului astfel ca, suprimand actiunea, se suprima dreptul insusi . Fundamentul oricarei institutii juridice trebuie cautat in afara dreptului si nu inauntrul lui. El trebuie sa se constituie intr-un comandament superior dreptului, care-i precede, impunandu-i solutiile. Prin urmare, dreptul creditorului de a pastra plata facuta de debitorul unei obligatii nesanctionate juridic trebuie cautat in echitate care este mai presus de dreptul pozitiv. Odata recunoscut un drept in relatie cu altul, realizarea lui nu poate fi apreciata decat legitima. A doua subcategorie o formeaza obligatiile, la fel de plastic numite  « avortate », cele care s-au nascut de la inceput fara sanctiune. Exemple de asemenea obligatii sunt: obligatia parintilor de a-si inzestra copiii, obligatia de intretinere executata de o persoana netinuta legal sa o faca, obligatiile ce izvorasc dintr-un testament nevalabil, intr-un cuvant, obligatii de constiinta.  Executarea obligatiei de catre debitor are semnificatia recunoasterii unei datorii a acestuia de constiinta, ceea ce face inutil efortul judecatorului de a cantari moralitatea si implicit legitimitatea platii. De aceea se si afirma ca o lista a obligatiilor naturale nici nu are a fi facuta. Si aici fundamentul obligatiei este parajuridic, derivand din multiple imperative morale cum ar fi cel al solidaritatii  familiale, in cazul inzestrarii, respectului fata de vointa testatorului, in cazul obligatiei izvorate dintr-un testament anulabil, respectul fata de memoria celui care, desi lipsit de capacitate, s-a obligat fata de altul iar mostenitorii au executat obligatia asumata, etc.

- Obligatiile civile sunt cele care sunt sanctionate juridic fiind susceptibile de executare silita.


 Clasificarea obligatiilor dupa structura lor. Aceasta clasificare are in vedere posibilitatea afectarii obligatiilor de modalitati, obligatiile putand fi, din aceasta perspectiva, pure si simple, adica neafectate de modalitati, in structura lor intrand doar elementele obisnuite si obligatii afectate de modalitati, adica cele cu termen si obligatiile conditionale. Despre ele vom vorbi pe larg atunci cand ne vom ocupa de modalitatile contractului.


6. Clasificarea obligatiilor dupa opozabilitate. Dupa opozabilitate, obligatiile

pot  fi: obligatii ordinare, obligatii reale si obligatii scriptae in  rem.

- Obligatiile ordinare sunt cele la care debitorul este tinut sa le execute cu intreg patrimoniul sau. Se numesc ordinare pentru ca ele reprezinta regula.

- Obligatiile reale, propter rem, sunt sarcini care revin titularului unui drept real, izvorate fie din lege, fie din vointa partilor, care au ca obiect prestatii pozitive sau negative legate de un bun determinat. Fiind accesorii ale dreptului real, potrivit regulii Accesoriun sequitur principalem, ele se transmit odata cu dreptul real, cazand in sarcina posesorului actual al bunului. Prin instrainare, vechiul debitor este liberat, creditorul avand un singur debitor, pe dobanditorul si posesorul actual al bunului. Exemple de obligatii propter rem sunt: obligatiile funciare prevazute de art. 74 din Legea nr. 18/1991 in sarcina detinatorilor de terenuri agricole de a cultiva terenurile, de a asigura conservarea calitatilor productive ale solului, de a combate daunatorii, etc., obligatia pe care o are proprietarul actual al terenului de a despagubi pe constructorul de buna credinta, obligatiile decurgand din starea de vecinatate a terenurilor dreptul de accesiune imobiliara pe care-l are constructorul pe terenul altuia, etc.7 Asemenea obligatii cad in sarcina proprietarului,  sunt strans legate de bun, transmitandu-se odata cu el.

Obligatiile scriptae in rem  sunt cele opozabile tertilor pentru ca ele sunt legate de  posesia unor bunuri, creditorul neputandu-si realiza dreptul sau decat in raport de posesorul actual al bunului. De exemplu, dobanditorul unui bun imobil inchiriat, desi nu este parte in contractul de locatiune, este tinut sa respecte drepturile locative ale locatarului,  pentru ca el este succesor cu titlu particular al bunului, pe care-l dobandeste in starea in care se afla in momentul contractului care-l greveaza. Atat obligatiile propter rem cat si cele scriptae in rem, sunt categorii intermediare, pentru ca in continutul sau se impletesc elemente de drepturi reale cu elemente de drepturi de creanta.9 


IZVOARELE   OBLIGATIILOR.


Notiunea  de izvor de obligatii civile.  Nasterea de raporturi juridice este legata in mod necesar de existenta unor fapte generatoare de efecte. Aceste efecte nu se produc decat in masura in care dreptul le recunoaste. Altfel spus, din multitudinea de fapte, o parte doar intereseaza dreptul, anume cele recunoscute de normele acestuia. 

Faptele juridice in sens larg,  sunt acele imprejurari de a caror producere legea leaga anumite efecte juridice. Aceste imprejurari pot fi evenimentele, care se produc independent de vointa omului (nasterea, moartea, evenimentele naturale ) si actiunile omenesti, care, la randul lor pot fi actiuni omenesti savarsite cu scopul producerii de efecte juridice adica actele juridice si fapte juridice in sens restrans, actiuni omenesti savarsite fara intentia producerii de efecte juridice, care pot fi, la randul lor impartite in fapte licite si fapte ilicite.

Asadar, prin izvor de obligatii intelegem faptele juridice in sens larg, adica acele imprejurari de care legea leaga producerea de efecte juridice, anume nasterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice.  Si cum faptele juridice nu produc efecte decat in masura in care legea o spune, izvoarele obligatiilor nu sunt altceva decat sursele obligatiilor, asa cum ele sunt recunoscute de lege.


 Clasificarea izvoarelor de obligatii in sistemul Codului civil. Codul nostru civil, dupa modelul Codului civil francez, clasifica izvoarele obligatiilor in: contracte, cvasicontracte, delicte, cvasidelicte si legea.  Sursa acestei impartiri  o reprezinta clasificarea data de Justinian obligatiilor care o inlocuieste pe cea din dreptul roman clasic potrivit careia doar contractul si delictul erau considerate izvoare ale obligatiilor.

Aceasta clasificare este unanim criticata pentru urmatoarele motive:

            a- ea nu epuizeaza sfera izvoarelor de obligatii pentru ca nu include actul juridic unilateral si nici imbogatirea fara justa cauza;

            b- notiunea de  cvasicontract este confuza pentru ca nu se poate face nicio apropiere a cvasicontractului de contract, cata vreme acestuia din urma il lipseste insasi substanta contractului, anume acordul de vointe. Atat plata nedatorata cat si imbogatirea fara justa cauza au un alt regim juridic decat contractul;

            c- distinctia delicte - cvasidelicte este lipsita de utilitate practica pentru ca, indiferent daca prejudiciul a fost cauzat cu intentie ori din imprudenta sau neglijenta, raspunderea este aceeasi;

            d. in ce priveste legea, ea nu poate fi privita ca un izvor distinct de obligatii pentru ca, de fapt, ea este sursa tuturor obligatiilor civile. Nicio obligatie civila nu se poate naste daca legea o interzice.


2. Clasificarea izvoarelor obligatiilor propusa  de doctrina de drept civil

 In considerarea criticilor mai sus aratate, doctrina de drept civil propune clasificarea generala a izvoarelor de obligatii in acte juridice si fapte juridice in sens restrans.  Actul juridic civil se subdivide in contracte si acte juridice unilaterale. Faptele juridice in sens restrans, se impart in fapte juridice licite, care inglobeaza imbogatirea fara justa cauza, gestiunea de afaceri, plata nedatorata si fapte juridice ilicite (delictele civile).

Impartasim aceasta propunere cu o singura rezerva anume aceea privind plasarea tuturor ipotezelor de raspundere in categoria faptelor ilicite. Asa cum vom vedea, nu la toate situatiile de raspundere delictuala se regaseste fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii.  A vorbi de fapta  ilicita » a parintilor, a comitentilor, a institutorilor, mestesugarilor, a persoanei care are in paza un lucru care a cauzat un prejudiciu, ni se pare inacceptabil. De aceea, pentru pastrarea rigorii, sustinem ca in categoria faptelor ilicite ar urma sa fie inclusa doar raspunderea directa, pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, nu si celelalte raspunderi indirecte care, asa cum vom vedea, nu se fundamenteaza pe fapta ilicita si culpabila a persoanei desemnate sa raspunda.


CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGATII  CIVILE


Generalitati.  Potrivit traditiei romane, obligatiile se nasc din contract, delict sau din alte diferite cauze: Obligationes aut ex contractu nascitur aut ex maleficio aut proprio quodam iure ex variis causarum figuris.

Codul civil francez  de la 1804, expresie plenara a filosofiei individualiste si liberale, cel care avea sa influenteze in mod decisiv redactorii Codului nostru civil de la 1865, desi reglementeaza o serie de acte juridice unilterale, recunoaste calitatea de izvor de obligatii doar contractului plecand de la ideea ca pentru a se naste un raport de obligatii este necesar acordul de vointa al partilor. (Pentru detalii a se vedea infra nr. 306 - 310)



Asa se explica de ce teoria generala a actului juridic este construita pe textele legislative care reglementeaza raporturile contractuale, cu adaptarile pe care le presupune specificitatea angajamentului unilateral de vointa.

            Intreaga existenta a omului este strans legata de contract. Convietuirea in cadrul aceleasi societati, vazuta din perspectiva juridica, ni se infatiseaza ca o permanenta raportare la altii, presupune atat exercitarea unor drepturi dar si asumarea de obligatii. Contractul este instrumentul prin care omul isi procura hrana zilnica, imbracamintea, caldura, lumina, prin intermediul sau are acces la informatie, se poate deplasa. Salariul presupune un contract de munca, procurarea locuintei se face de cele mai multe ori  printr-un contract de vanzare cumparare sau de inchiriere, serviciul medical este si el contractual. Viata in cadrul comunitatii presupune o tesatura imensa  de drepturi si obligatii toate aflate sub incidenta unor reguli pe care dreptul le-a fixat printr-o evolutie multimilenara in cautarea ideii eterne de echitate,  masura si  echilibru.

Desi adesea perceput ca un instrument imuabil mostenit din dreptul roman, contractul s-a aflat intr-o permanenta dependenta de ideile filosofice, politice si economice predominante ale fiecarei epoci istorice pe care omenirea le-a parcurs, tragandu-si seva din dreptul roman dar si infleuntele moralizatoare ale canonistilor.

El a fost definit in Codul civil francez de la 1804  intr-o perioada aflata sub totala influenta a teoriei contractualiste elaborata de Jean Jaques Rousseau potrivit careia contractul este cel care explica intregul sistem juridic.  Omul este fundamental liber, astfel ca daca el este  obligat fata de altii, este numai pentru ca el a vrut si doar in masura in care a vrut. Este ceea ce in dreptul civil se numeste principiul autonomiei de vointa[2].

Evolutia ulterioara a teoriei contractului este dominata de cautarea unui echilibru intre excesul liberalismului exacerbat si tendinta  dirijismului contractual.


DEFINITIA  SI  CLASIFICAREA CONTRACTELOR.


Definitia contractului. Potrivit art. 942 din Codul civil  Contractul este acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge intre dansii un raport juridic . Asa cum se remarca de literatura juridica, desi Codul nostru civil este de inspiratie franceza, totusi definitia data contractului de cele doua coduri este diferita. Codul civil francez defineste contractul ca fiind conventia prin care una sau mai multe persoane se obliga fata de una sau mai multe persoane sa dea, sa faca sau sa nu fac un anumit lucru ». Prin urmare, in timp ce legiuitorul roman nu distinge intre notiunea de contract si cea de conventie, Codul Napoleon, mai preocupat de nuante, priveste contractul ca o specie a conventiei. In consecinta, o parte a doctrinei noastre de drept civil, plecand de la definitia data de Codul  civil,  considera ca notiunea de contract si cea de conventie sunt sinonime Practica judecatoreasca deasemeni, foloseste cele doua notiuni in egala masura spre a desemna acelasi lucru. Dimpotriva, sunt autori care contesta aceasta similitudine.

            In ce ne priveste, consideram ca rigoarea care trebuie sa caracterizeze orice demers doctrinar, trebuie sa aiba in vedere toate nuantele, astfel ca distinctia ni se pare utila pentru ca ea acopera o diferenta efectiva intre cele doua notiuni. Nu orice conventie poate fi calificata un contract propriu zis. Sunt si conventii incheiate din curtoazie, in care partile nu au reprezentarea unei legaturi atat de puternice cum este contractul, lege a partilor, in care scopul nu este acela de a crea raporturi juridice propriu zise.

            Vom defini contractul ca fiind acea conventie prin care partile se leaga juridic in scopul producerii anumitor efecte concretizate in nasterea, modificarea sau stingerea de obligatii civile.


           Evolutia conceptiei despre contract. Desi adesea contractul este privit ca un instrument imuabil mostenit din dreptul roman, nu se poate nega influenta pe care o exercita ideile filosofice si economice ale fiecarei epoci istorice pe care a traversat-o dreptul civil.

            Revolutia franceza a marcat triumful ideii de libertate privita ca un remediu al tuturor relelor. In plan juridic  spiritul epocii care a dominat intregul veac XIX considera ca omul se poate lega contractual de un altul tocmai pentru ca este liber. Odata cu dezvoltarea capitalismului, interesele comerciale determina o crestere a importantei contractului. Cu toate acestea se constata ca libertatea individuala poate da nastere la o serie de efecte inechitabile. Ardoarea cu care s-a afirmat liberatea contractuala este reconsiderata. Nevoile sociale impun elaborarea unor noi reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun. Acest recul al contractului inseamna o reconsiderare a acestuia si nicidecum o diminuare a importantei sale. Dimpotriva, contractul ramane principalul izvor de obligatii.


Clasificarea contractelor este o operatie logica de grupare a acestora  in raport de mai multe criterii. Realitatea contractuala este extrem de variata. Pe langa tipuri clasice de contracte cunoscute de secole, apar figuri contractuale noi determinate de nevoi din ce in ce mai complexe. Legiuitorul lasa deschisa posibilitatea partilor de a-si amenaja raporturile in functie de interesele generate de schimbarile din viata economica si sociala. 


1. Clasificarea  contractelor dupa continutul lor in contracte sinalagmatice si contracte unilaterale.

Contractele sinalagmatice sunt acele contracte care dau nastere la obligatii reciproce intre parti, fiecare dobandind drepturi si asumandu-si obligatii reciproce. De exemplu, contractul de vazare cumparare este sinalagmatic pentru ca, atat vanzatorul cat si  cumparatorul au drepturi si obligatii reciproce: vanzatorul are dreptul de a primi pretul pentru lucrul vandut dar si obligatia de a preda acel lucru, in timp ce cumparatorul are dreptul de a primi lucrul vandut dar si obligatia de a plati pretul convenit.

In cadrul contractelor sinalagmatice trebuie sa distingem contractele sinalagmatice imperfecte,  cele care la inceput sunt unilaterale dar ulterior devin sinalagmatice. Este cazul contractului de depozit gratuit la care doar depozitarul are obligatia de a restitui bunul in conditiile stipulate. Atunci cand el a facut anumite cheltuieli pentru conservarea bunului lasat in depozit, poate pretinde daune interese (despagubiri) pentru prejudiciul suferit. Din unilateral, contractul devine sinalagmatic dar imperfect pentru ca obligatia deponentului de a despagubi pe depozitar nu izvoraste din natura contractului ci dintr-un fapt posterior incheierii lui, anume  efectuarea de cheltuieli. La fel, contractul de gaj, de mandat, precum si comodatul.

Contractele unilaterale sunt cele care dau nastere la obligatii doar pentru una dintre parti, cealalta fiind doar titulara de drepturi. Astfel, contractul de imprumut da nastere doar la obligatia imprumutatului de a restitui la termenul convenit suma imprumutata; contractul de mandat gratuit naste obligatii doar pentru mandatar etc. Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul juridic unilateral. In timp ce contractul unilateral, desi naste obligatii in sarcina unei singure parti, presupune un acord de vointa, cum este cazul donatiei, actul juridic unilateral este rodul unei singure vointe, cum este cazul legatului, optiunii succesorale, recunoasterii filiatiei etc.


Interesul clasificarii este dat de urmatoarele efecte speciale la care contractele sinalagmatice dau nastere:

            - obligatiile reciproce ale partilor constituie cauza acestora, suportul lor juridic, ceea ce face ca o parte sa nu poata pretinde  executarea obligatiei de catre cealalta parte, aceasta din urma putand invoca exceptia neindeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus). Partea care si-a executat obligatiile sau care dovedeste ca este gata sa le execute poate cere rezolutiunea contractului daca celalalta parte refuza sa execute obligatia derivand ex contractu;

            - daca una dintre parti nu-si poate executa obligatia contractuala datorita unui caz de forta majora, celalalta parte este liberata de obligatia sa pentru ca riscul in contracte il suporta debitorul obligatiei imposibil de executat (res perit debitori). La contractele unilaterale chestiunea nu se pune, pierderea apartinand invariabil unicului creditor al obligatiei care este, dupa caz, mandatarul, deponentul etc;

            - sub aspect probator, inscrisul constatator al contractului sinalagmatic trebuie intocmit in atatea exemplare cate parti cu interese contrare  sunt.


2. Clasificarea contractelor dupa scopul urmarit de parti : contracte cu titlu oneros  si contracte cu titlu gratuit.  

- Contracte cu titlu oneros sunt cele in care fiecare dintre partile contractante urmareste un folos, un interes : contractul de vanzare-cumparare, contractul de locatiune, tranzactia, etc.  
           
- Contractele cu titlu gratuit sunt cele care se incheie exclusiv in interesul uneia dintre parti, fara ca aceasta sa dea sau sa faca ceva. La randul lor contratele cu titlu gratuit se impart in liberalitati si contracte de binefacere.  Liberalitatile  presupun diminuarea patrimoniului celui care se obliga, cum este cazul donatiei iar contracte dezinteresate  de binefacere) sunt cele prin care, cel ce se obliga, nu-si diminueaza patrimoniul prin prestatia la care s-a obligat. Exemple: comodatul (imprumutul de folosinta), mandatul gratuit, contractul de depozit.


Interesul  clasificarii  este dat de regimul juridic diferit al celor  doua categorii de contracte.  La  contractele cu titlu oneros, raspunderea debitorului se apreciaza mai sever. Conditiile contractelor cu titlu gratuit sunt mai numeroase, legiuitorul avertizand prin acestea pe dispunator de semnificatia actului incheiat. Bunaoara, donatia nu se poate incheia legal decat in forma autentica. Contractele dezinteresate sunt de regula facute in considerarea persoanei gratificate, sunt deci contracte intuitu personae. Actiunea pauliana revocatorie) poate fi mai usor promovata la contractele cu titlu gratuit decat la cele cu titlu oneros, pentru ca, in timp ce la cele cu titlu gratuit beneficiarul tinde sa conserve un castig ( certat de lucro captando,) la contractele cu titlu oneros, dobanditorul tinde sa evite o paguba ( certat de damno vitando ).




3. Clasificarea contractelor dupa intinderea prestatiilor la care partile se obliga: contracte comutative si contracte aleatorii.

-        Contracte comutative sunt cele la care intinderea prestatiilor se cunoaste de la inceput ele fiind ab initio determinate. De exemplu: contractul de vanzare cumparare, contractul de locatiune, dau nastere la obligatii a caror intindere este cunoscuta partilor la incheierea lor.

Contracte aleatorii sunt cele la care intinderea prestatiilor uneia dintre parti depinde de evenimente incerte, astfel incat sansele de castig ale uneia si de pierdere ale celeilalte nu sunt cunoscute la incheierea contractului. Un exemplu tipic este contractul de asigurare, unde sansa de castig a asiguratorului consta in neproducerea cazului asigurat. Dimpotriva, producerea sinistrului la scurta perioada de timp, face din asigurat un castigator. La contractul de intretinere, daca creditorul obligatiei de intretinere moare la scurta vreme dupa incheierea contractului, sansa este a cumparatorului, in timp ce daca intretinutul are o viata lunga, debitorul pierde pentru ca este posibil ca plata sa sa depaseasca mult valoarea bunului dobandit.


Interesul clasificarii. In timp ce contractele aleatorii nu pot fi anulate pentru cazuri de leziune, cele comutative sunt susceptibile de a fi atacate pentru astfel de motive in conditiile legii.


4. Clasificarea contractelor dupa modul lor de formare: contracte consensuale, contracte reale si contracte solemne.

-        Contracte consensuale sunt cele care se incheie prin simplul acord de vointe al  partilor (Solo consensus obligat), fara indeplinirea vreunei formalitati.

-   Contracte solemne sunt cele pentru a caror incheiere valabila este necesar ca acordul de vointe sa fie exprimat intr-o anumita forma. Astfel, contractul de donatie, contractul de ipoteca, vanzarea cumpararea terenurilor, sunt contracte ce nu pot fi incheiate legal decat in forma autentica. Contracte reale  sunt cele pentru a caror formare este necesara, pe langa acodul de vointa si remiterea materiala a bunului ce face obiectul acestora. Din aceasta categorie fac parte imprumutul de consumatie, comodatul, gajul si contractul de transport.


Interesul clasificarii consta in principal, in determinarea momentului incheierii contractului care este diferit: la contractele consensuale acest moment este situat la data acordului de vointe, la cele reale, la data remiterii bunului, iar la cele solemne, la data incheierii contractului in forma ceruta de lege.


5. Clasificarea contractelor dupa modul lor de executare: contracte instantanee, contracte cu execu]ie succesiva.

Contractele instantanee (cu executare imediata ) sunt cele care se executa in acelasi timp, de regula in chiar momentul incheierii lor, cum este cazul contractului de vanzare cumparare, la care vanzatorul transmite dreptul de proprietate iar cumparatorul plateste pretul in momentul incheierii contractului.

- Contractele cu executie succesiva sunt cele care dau nastere la obligatii ce se executa in timp, fie continuu, fie succesiv. Exemple: contractul de intretinere, contractul de renta viagera, contractul de locatiune, contractul de asigurare, contractul de societate. La toate acestea, durata este un element constitutiv al conventiei. Locatarul are obligatia ca periodic sa plateasca locatorului chiria, debitorul obligatiei de intretinere isi indeplineste obligatiile asumate periodic prin prestarea intretinerii, etc.        


Interesul clasificarii consta in regimul juridic diferit al celor doua categorii de contracte  - neexecutarea obligatiilor de catre una dintre parti se sanctioneaza cu rezolutiunea, in cazul contractelor cu executare instantanee si cu rezilierea, in cazul contractelor cu executare succesiva. Un contract cu executie succesiva nu va putea fi desfiintat ex tunc, din chiar momentul incheierii lui. Intre data incheierii si data la care se pune problema desfiintarii, contractul si-a consumat o parte din efecte: locatarul a locuit in imobil, creditorul intretinerii a primit o parte din prestatiile datorate de debitor, etc. De aceea, astfel de contracte sunt supuse rezilierii, sanctiunea operand pentru viitor,  ex nunc, lasand neafectate efectele deja produse; - in timp ce contractele cu executare instantanee nu pot fi revocate prin vointa uneia dintre parti, anumite contracte cu executare succesiva pot fi revocate, in cazuri prevazute de lege : contractul de locatiune, contractul de societate ; 


6. Clasificarea contractelor dupa cum sunt sau nu reglementate: contracte numite si contracte nenumite.  Distinctia se bucura de o indelungata traditie. In dreptul roman clasic, contractul nu avea forta obligatorie decat daca era numit, adica expres reglementat. Celelalte contracte nu aveau eficienta potrivit regulii Ex nudo pacto, non nascitur actio. Ulterior, contractele devin obligatorii in masura in care cealalta parte si-a executat obligatiile, gratie a actiunii praescriptis verbis.

Contracte numite sunt asadar, cele reglementate si nominalizate, fie de Codul civil, fie de alte legi speciale. Astfel de contracte sunt: contractul de vanzare cumparare, locatiunea, mandatul, depozitul, contractul de societate, de asigurare, de ipoteca, etc.

Contracte nenumite sunt cele care nu sunt reglementate de lege. In temeiul libertatii contractuale, partile au putinta incheierii oricaror contracte, inserand clauze dintre cele mai variate care pot sa nu corespunda unui anumit tip de contract, dintre cele care beneficiaza de reglementare expresa. Contractul de intretinere, care este o vanzare cumparare cu clauza de intretinere, este un astfel de contract. Pretul vanzarii il poate constitui o suma de bani si prestarea unei intretineri care consta in asigurarea vanzatorului creditor a celor trebuincioase traiului si uneori, suportarea cheltuielilor de inmormantare a acestuia. In practica se pot incheia contracte de vanzare doar in schimbul intretinerii.


Interesul clasificarii consta in determinarea legii aplicabile. In timp ce contractelor numite li se aplica regulile speciale prevazute de lege, contractelor nenumite li se aplica regulile generale ale contractului cat si regulile tipului de contract inrudit. Astfel, contractului de intretinere,  caracterizat ca o  specie a vanzarii, i se aplica regulile acestuia din urma. In practica, deseori, calificarea contractului se face prin interpretarea clauzelor spre a se determina vointa reala a contractantilor.


7. Clasificarea contractelor dupa efectele lor: contracte constitutive,  contracte translative si contracte declarative.

- Contracte constitutive sunt cele prin care se creaza drepturi si obligatii care nu existau anterior, cum este cazul contractului de ipoteca, de gaj.

- Contracte translative sunt cele prin care se stramuta un drept dintr-un patrimoniu intr-altul, cum este cazul contractului de vanzare cumparare.

- Contracte declarative de drepturi sunt cele prin care se consolideaza drepturi preexistente incheierii lor. Tranzactia este exemplul tipic. Prin ea se realizeaza, bunaoara, o impartire a bunurilor succesorale, o iesire din indiviziune in conditiile in care drepturile partilor s-au nascut anterior, la data deschiderii succesiunii celui care a lasat mostenirea. Ea produce efecte juridice ex tunc, din momentul nasterii dreptului, succesorul fiind considerat ca a dobandit aceste drepturi la data deschiderii succesiunii, care este data decesului autorului.


8. Clasificarea contractelor dupa modul cum se exprima vointa partilor in contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii sau fortate

Contracte negociate sunt cele ale caror clauze sunt negociate de parti in faza precontractuala, fara a li se impune vreo obligatie. Din aceasta categorie fac parte majoritatea contractelor.

Contracte de adeziune sunt cele care au clauzele stabilite de una dintre partile contractante fara posibilitatea ca ele sa fie discutate, negociate, ceea ce face ca ele sa fie ori acceptate si contractul sa fie incheiat, ori ca ele sa nu fie acceptate si contractul sa nu fie incheiat. In aceste cazuri oferta se adreseaza, de regula, publicului. Bunaoara, imprumutul bancar se face in conditiile prestabilite de fiecare banca in parte.

Contracte obligatorii sunt cele care sunt impuse, contractantii fiind obligati sa le incheie, ele fiind destinate a apara interesele acestora,  interesele unor terte persoane ori interese sociale, cum este cazul contractelor de asigurare obligatorie pentru proprietarii de autovehicule.


9. Clasificarea contractelor in contracte interne si contracte internationale Codul civil reglementeaza exclusiv contractele interne, cele ale caror elemente (locul incheierii, locul executarii obligatiilor, nationalitattea si rezidenta partilor) sunt localizate in interiorul frontierelor romanesti. Dezvoltarea schimburilor economice face din ce in ce mai frecvente contractele internationale. Este international contractul care cuprinde un element de extraneitate adica are legatura cu doua ordini juridice diferite. 










Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact