StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Crede in EFICIENTA TA
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul resurselor umane
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Elemente ale managementului resurselor umane in administratia publica europeana



ELEMENTE ALE MANAGEMENTULUI  RESURSELOR UMANE IN ADMINISTRATIA PUBLICA EUROPEANA



Particularitati cu privire la functia publica europeana





In cadrul organismelor Comunitatii Europene, isi desfasoara activitatea agenti supusi unor norme speciale, care reprezinta dreptul functiei publice europene. Principiile care contureaza acest drept se regasesc in Statutul functionarilor (adoptat in 1949 ca statut al personalului Comunitatii Europene) si in regimul aplicabil celorlalti agenti. Ele sunt formate atat din elemente preluate din regimurile nationale ale functiei publice din diferite tari, multe cu valoare de constanta, cat si din aspecte speciale, tipice doar functiei publice europene[1] .

Se regaseste principiul clasic de drept al muncii, si anume ca eel care face anga-jarea are depline puteri si in a sanctiona. Autoritatea investita cu puterea de a numi intr-o functie publica europeana beneficiaza si de intreaga putere discretionara pentru a face acest lucru. In acest sens, Curtea de Justitie Europeana a statuat in decizia pronuntata in dosarul nr. 180/1980: Apartine administratiei dreptul de a desemna criteriile de selectie, in virtutea puterii sale discretionare, si tinand cont de exigentele organizarii si rationalizarii serviciilor. Exista in dreptul functiei publice europene o serie de dispozitii prin care se recunoaste organului comunitar capacitatea de a se folosi de puterea sa discretionara in ceea ce priveste functionarii proprii. In acelasi timp, exista si un numar destul de mare de dispozitii, prin care se urmareste ca libertatea de care dispune administratia comunitara in deciziile sale sa fie marginita de resp 353f54d ectarea procedurilor si conditiilor de fond si de forma, prin care sa se realizeze doua obiective: pe de o parte, caracterul corect al deciziei, din punct de vedere obiectiv; iar pe de alta parte, realizarea unui echilibru firesc, necesar, intre interesele individuale si necesitatile administratiei.

Asadar, in urma acestor caracteristici precizate, se pot enumera cateva aspecte care caracterizeaza drep­tul functiei publice europene:

a) regasirea unor principii generale, preluate din legislative nationale privind regimul salariatului si al functionarului public;

b) existenta unor aspecte specifice, care particularizeaza regimul functiei publice europene;

c) existenta unei stari de echilibru, intre capacitatea de care dispune organul comunitar de a decide soarta functionarului sau si necesitatea ca deciziile sale sa fie raportate la limitele ingaduite de lege;

d) preocuparea de a se asigura un echilibru cat mai obiectiv intre interesele individuale si necesitatile administratiei.

Dreptul functiei publice europene se poate defini ca reprezentand ansamblul nor-melor care guverneaza regimul functiei publice europene, deduse din reglementarile comunitare si completate cu principiile jurisprudentei Curtii Europene de Justitie[2].

Au existat doua mari probleme in literatura occidentala contemporana, mai ales in cea comunitara, in legatura cu functionarii publici europeni, si anume: care este locul si rolul lor in viata Comunitatii, iar cea de-a doua este in corelatie cu primul aspect si face referire la modul in care se implica ei in realizarea politicii europene.

Pentru aceste probleme puse in discutie se pot lua in considerare doua variante de raspuns. O prima varianta de raspuns ar fi in a le recunoaste functionarilor comunitari doar un rol executiv, ei neavand decat calitatea de realizatori efectivi ai deciziilor care au fost trasate de catre autoritatile politico-comunitare. O a doua varianta de raspuns ar viza recunoasterea unui rol efectiv in a influenta politica Uniunii. Din acest punct de vedere, functionarul european nu se limiteaza doar sa execute deciziile, el se implica efectiv si in elaborarea acestora.

Asadar, exista o dificultate in a gasi solutia cea mai buna, iar calea de urmat nu este deloc simpla. Dificultatea gasirii celei mai bune solutii rezulta, printre altele, din faptul ca Uniunea Europeana este constituita dintr-un conglomerat de state, fiecare cu traditii si obiceiuri diferite in ceea ce priveste functia publica. Aceste traditii influenteaza in mod firesc diferite experiente comunitare, fara a determina insa transformarea functiei europene intr-una de tip francez, german sau englez, de exemplu.

Institutiile europene cele mai importante sunt: Parlamentul; Consiliul de Ministri; Comisia; Curtea de Justitie; Comitetul Economic si Social; Curtea de Conturi; Banca Europeana de Investitii si trei organe constituite pe langa comisie si anume Oficiul de Publicatii, Centrul European pentru Dezvoltare si Formare Profesionala si Fundatia Europeana pentru ameliorarea conditiilor de viata si de munca. Fiecare din aceste organisme are o politica proprie de personal, politica grefata insa pe un statut comun tuturor functionarilor publici europeni. Cel mai numeros efectiv il are Comisia Europeana, care in anul 1993 era structurata in 23 de directii. Fiecare din institutiile comunitare dispune de propriul sau personal. De la infiintare si pana in prezent, efectivele de agenti au fost in continua crestere, inregistrandu-se procente considerabile.



Functionarii publici europeni si functia publica europeana  


Traditional, asa cum s-a demonstrat in capitolul anterior, conceptul de functie publica constituie o institutie fundamentala a dreptului administrativ, ea fiind strans legata de notiunea de activitate, autoritate, organ. Autoritatile publice, inclusiv cele administrative, sunt inzestrate cu atributii necesare indeplinirii sarcinilor ce le revin in conformitate cu care exercita competente determinate, participand in baza capacitatii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate in nume propriu[3] . Dar, nu toate atributiile unei autoritati publice implica si exercitiul puterii publice , intrucat exista si atributii necesare doar asigurarii bunei functionari a institutiei respective, reprezentand structuri functionale cum ar fi secretariat, relatii cu publicul, contabilitate, arhiva s.a.

Capacitatea juridica a unei autoritati publice se materializeaza si se concretizeaza in serviciul public prestat efectiv prin intermediul functiei concrete exercitate de o persoana fizica in mod individual. Altfel spus, puterea publica este reglmentata si organizata sub aspectul exercitarii ei de lege, in scopul satisfacerii intereselor generale, formand serviciile publice. In acest sens, serviciul public[5], ca si statul, este o institutie ce are la baza ideea de interes general, pe care cauta sa o realizeze, insa nu poate sa actioneze decat prin persoanele fizice care-l compun.

Analiza comparativa a functiei publice si a functionarului public din administratiile publice ale statelor din Uniunea Europeana, inclusiv din tarile de curand integrate sau in curs de aderare, permite conturarea a doua mai categorii de sisteme , si anume:

Sistemul de tip „post”[7], construit dintr-un ansamblu de functii sau profesii, definite prin nivelul si caracteristicile lor, sistem in care functionarii publici sunt numiti in una dintre functii putand fi apoi, in functie de necesitatile institutiei, numiti in alta (alte) functie (functii), fara a fi, deci, considerati investiti cu un drept in sensul exercitarii continue a primei functii in care au fost numiti. Avantajul acestui sistem este dat de mobilitatea functionarilor publici de la o autoritate publica la alta sau chiar intre sistemul public si sistemul privat.

In tarile in care prevaleaza, ca tendinta generala, functia publica ce are la baza postul, a fost promovata o functie publica orientata spre rezultate si spre management cu scopuri specifice. Cele mai ilustrative exemple in acest sens sunt: Marea Britanie, Olanda, Suedia, Danemarca.

Sistemul de tip „cariera”[8], ce este bazat pe conceptul de stabilitate si de continuitate in cariera, fie in interiorul aceluiasi corp, ceea ce permite accesul la un anumit numar de functii, fie trecand de la un corp la altul. In acest sistem se precizeaza ca „functia publica nu apare ca o meserie oarecare, izolata, ea este prinsa intr-un tablou, intr-un sistem ierarhizat pe orizontala sau verticala”, iar in cadrul sau „functionarul public face o cariera din functia publica, aceasta devine ratiunea profesionala a carierei sale”. Serviciul public este impartit intr-un anumit numar de corpuri care sunt accesate, in general, prin concurs si in care functionarul public poate ramane pe toata durata vietii sale active[9].

In tarile care au adoptat sistemul de tip cariera, majoritatea categoriilor de personal sunt protejate impotriva efectelor generate de programe ce au ca scop identificarea surplusului de personal. In aceste state, cheltuielile publice au fost reduse mai ales prin „inghetarea” numarului de functii si mentinerea aceluiasi nivel al salariilor. Astfel s-a procedat spre exemplu in Austria, Belgia, Germania, Grecia, Franta, Spania si Portugalia. Reducerea de personal s-a manifestat,in termeni obiectivi, numai ca efect al pensionarilor si demisiilor.

In practica, cele doua sisteme nu sunt implementate in nici un stat in forma lor „pura”, de aceea se impune, atunci cand se analizeaza functia publica dintr-un anumit stat, sa se marcheze exact nivelul de convietuire a celor doua sisteme .

Necesitatea de a identifica si a mentine ca atare principalele functii publice indispensabile functionarii insasi a administratiei publice s-a manifestat in general in contextul nevoii reducerii cheltuielilor publice. Principalul scop al acestui efort nu a fost sa se identifice un nou rol pentru stat sau sa se redefineasca, cel putin, dimensiunea functiei publice in consecinta, ci de a reduce marimea si costurile acesteia. Se poate de asemenea explica de ce definitiile legale ale functiei publice au ramas neschimbate, in general, in majoritatea tarilor membre ale Uniunii Europene.

In Uniunea Europeana, Tratatul privind Constitutia Europeana , dispune: Legea europeana stabileste statutul functionarilor Uniunii si regimul aplicabil celorlalti agenti ai Uniunii.



Statutul functionarilor Comunitatilor Europene defineste, in art. 1, functionarul public astfel:„este functionar al Comunitatilor in sensul prezentului statut orice persoana care a fost numita in conditiile prevazute de acest statut intr-o functie permanenta intr-una din institutiile Comunitatilor printr-un act scris al autoritatii investita cu putere de numire din aceasta institutie”.

In majoritatea statelor Uniunii Europene, cea mai mare parte a persoanelor care isi desfasoara activitatea in cadrul institutiilor publice au statut[12] de functionari publici. Regula este ca un angajat public sa fie functionar, iar exceptia este sa detina un contract de munca cu statul.

Functionarii publici  sunt guvernati de o lege a functiei publice, si doar in subsidiar de legislatia muncii. Inainte de a defini notiunea de statut al functionarilor publici, este important de analizat insasi notiunea de statut, ca act juridic normativ. Asa cum se arata in doctrina, denumirea de statut provine de la cuvantul latin statutum, care deriva din verbul statuere – a statua, a decide, a ordona. Un autor arata ca acest concept poate fi definit ca „totalitatea de norme juridice” care „cuprinde vointa statului de a reglementa, in mod autoritar, o anumita categorie de raporturi sociale ori institutii juridice”[13]. Intr-o alta opinie, conceptul de statut este definit ca „ansamblul de reguli referitoare la situatia functionarilor” care formeaza „dreptul comun al functiei publice”. Acelasi autor apreciaza ca pornind de la aceste considerente „ se poate sustine ca in fiecare din cele 25 de tari membre ale Uniunii Europene exista un statut, chiar daca formal nu gasim peste tot un act normativ unic, denumit „Statutul general al functiei publice”.

Asadar, din acest punct de vedere, analizand legislatia si doctrina din tarile membre ale Uniunii Europene, se constata ca regula o reprezinta existenta unor coduri sau statute, chiar daca formal nu se regaseste invariabil un act normativ unic denumit „statut al functionarilor publici”.



Cariera functioanarilor publici europeni


Functionarii europeni sunt impartiti in cinci categorii:[14]

- categoria A, unde sunt inclusi salariatii bugetari care au ca misiune elaborarea politicilor, pregatirea proiectelor actelor juridice si al raporturilor, si aplicarea legislatiei comunitare (in 1994 erau in numar de 4 421);

- categoria LA, unde sunt inclusi interpretii si traducatorii;

- categoria B, care cuprinde pe cei care primesc si analizeaza informatiile necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea si a face sa fie respectata legislatia (aproximativ 2 892 agenti);

- categoria C, unde se regasesc cei care indeplinesc misiuni de secretariat, arhiva (aproximativ 4 800);

- ultima categorie, D, in care este inclus personalul de serviciu (aproximativ 850 de angajati).

La randul ei, fiecare categorie are propria sa structura interna, prin care sunt ierarhizati functionarii care apartin categoriei respective. Cele cinci categorii de agenti statutari sunt, la randul lor, constitute din doua categorii de agenti, si anume: agentii permanenti, care in limbajul juridic uzual se mai numesc si functionari; ceilalti agenti, care, la randul lor, pot fi: temporari, auxiliari sau agenti locali, care cel mai adesea sunt antrenati in delegatii. O cariera normala ingaduie agentilor europeni sa avanseze in interiorul aceleiasi categorii, cu aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.

Selectia functionarilor europeni

Competenta de numire a unui functionar international nu poate rezulta decat dintr-un document international, care, prevazand existenta functiei, stabileste si autoritatea care va trebui sa-l numeasca sau, respectiv, aleaga. Organizatiile europene au adoptat sistemul potrivit caruia functionarii sunt recrutati si numiti de seful ierarhic, care, la randul sau, este ales de delegatii statelor. Sistemul a fost preluat si de ONU, care lasa deplina libertate secretarului general pentru a recruta personalul, in conditiile fixate de Adunarea Generala. La recrutarea unui viitor functionar european, se au in considerare doua categorii de conditii:

Conditii fixate, aceleasi pentru toti candidatii, si anume: nationalitatea, care impune ca persoana respectiva sa fie resortisant al unui stat membru al Uniunii; apoi o alta conditie face referire la exercitiul drepturilor civile si prestarea serviciului militar pentru barbati; garantiile de moralitate, care se deduc din cazierul judiciar si din prezentarea unor referinte sau recomandari. Argumentarea dupa Lassale este aceea ca Un individ care nu este moral in tara de origine nu poate face parte dintr-o comunitate supranationala, in care obiectul principal este. in final, servirea intereselor tarilor resortisante[15]; aptitudinile fizice care exclud existenta unor infirmitati sau maladii care pot stanjeni exercitiul functiei;

Conditii variabile care includ: titluri, diplome, nivel de experienta: astfel, posturile dintr-o categorie superioara reclama o formatie profesionala superioara; cunoasterea de limbi straine.

Exista la baza selectiei doua criterii:

Criteriul meritului, care este stabilit in functie de natura, de calificativele pe care le-au primit functionarii, acesta fiind guvernat de principii similare celor din legislatiile nationale. Acest criteriu pune clasica dificultate in a face distinctie intre functionarii foarte buni, buni si cei mai putin buni. Procedura de promovare implica agentii cu functii de raspundere (directori, directori generali) dar, in acelasi timp, si un comitet de recrutare a cairei misiune este sa faca cercetari si sa aleaga, dintre propunerile formulate de directori, pe cei care, in final, urmeaza a fi selectati. Aspecte specifice prczinta angajarea intr-o functie de grad superior. Mai intai trebuie respectate criteriile gcografice, care obliga la o repartizare armonioasa, intre tarile membre, ale acestor functii. Din punct de vedere procedural, postul devenit vacant este ocupat mai intai temporar de un alt functionar, care indeplineste conditiile si abia dupa aceea, dupa ce vacanta postului a fost afisata, se declanseaza procedura pentru ocuparea postului respectiv. Ca si in situatia inaltelor functii nationale, si la cele la nivel comunitar nu se poate vorbi despre o stabilitate.

Pe langa merit, in selectia agentilor europeni mai sunt avute in vedere si alte elemente, cum ar fi varsta, vechimea in munca, vechimea intr-un anumit grad etc.

Recrutarea intr-o functie europeana este un alt procedeu care se realizeaza, de regula, prin concurs, cu exceptia functiilor inalte, politice (directori si directori generali). Modul de concepere si desfasurare a concursului este diferit, in functie de nivelul diplomei si de experienta profesionala a candidatilor.

Regula este ca fiecare institutie comunitara isi organizeaza concursul propriu, existand insa, pentru categoriile B si C, si anumite concursuri interinstitutionale. Un aspect specific il reprezinta faptul ca reusita la concurs nu atrage dupa sine, in mod automat, numirea intr-o functie europeana. Candidatii care au.reusit la concurs sunt inscrisi intr-o lista, intitulata de rezerva. Serviciile unei institutii comunitare care au nevoie de personal urmeaza a face, celor inscrisi in listele de rezerva, anumite oferte pentru ocuparea unei anumite functii. Nu intotdeauna momentul reusitei este apropiat in timp de cel al ofertei. Uneori accst lucru se poate intampla, alteori pot trece luni pana cand se face oferta. Aceasta situatie este explicata prin doua argumente: primul este ca organizarea concursurilor are loc, de regula, inainte de a fi cunoscut bugetul si numarul de posturi care pot fi ocupate; iar al doilea argument face referire la politica Uniunii care preconizeaza ca accesul la functiile europene sa respecte criteriul geografic, ingaduind resortisantilor din cat mai multe tari membre sa poata ocupa o functie europeana. Aceasta ratiune este completata cu regula dupa care nici o functie nu poate si nu trebuie rezervata resortisantilor unui stat membru determinat.

Perspectiva unei cariere intr-o functie publica europeana este un vis la care aspira foarte multe persoane. Atractia pe care o exercita aceasta perspectiva explica si numarul foarte mare de candidati inregistrati cu ocazia organizarii diferitelor posturi.


Alte aspecte privind cariera functionarilor publici europeni

Pe parcursul derularii unei cariere europene un rol cu totul special il are pregatirea profesionala a functionarului. Nu este de conceput ca persoana care ocupa o functie europeana sa stagneze din punct de vedere al devenirii, sa se mentina la stadiul in care se gasea in momentiil in care a fost investit cu o astfel de functie.

In anul 1980 a fost adoptat un document foarte important intitulat program social de progres care are ca element fundamental o formare profesionala continua, neintrerupta din momentul investirii pana in momenlul incetarii functiei respective si are urmatoarele obiective: sa transforme devenirea profesionala a functionarilor europeni intr-unul din elementele fundamentale ale managemcntului; sa se asigure, prin perfectionare, premisele necesare promovarii; si ultimul obiectiv este ca prin formarea continua sa se realizeze, in final, o politica a egalitatii de sanse, fiind avute in vedere in mod special actiuni organizate in favoarea femeilor.





Drepturile si obligatiile functionarilor publici europeni


Un aspect cu totul deosebit il reprezinta acela ca, spre deosebire de functionarii nationali, cei europeni sunt antrenati in pregatirea reglementarilor carora li se vor supune si in punerea lor in practica. Acestia au dreptul la asociere sindicala, de asemenea, le este recunoscut si garantat dreptul la cariera. Problemele care privesc cariera functionarilor europeni cad in competenta comitetului de personal.

Principiul care guverneaza regimul juridic al realizarii prerogativelor de functie publica este acela ca functionarii se gasesc in permananta la dispozitia insitutiei, fara ca in acest mod sa se poata depasi durata maxima de 42 de ore de lucru pe saptamana.

Functionarilor europenei le este recunoscut dreptul fundamental la concediul anual, care are o durata de 24 de zile lucratoare, la acestea adaugandu-se un numar de zile suplimentare. Dreptul la concediu mai poate imbraca , in afara concediului de odihna si alte doua forme: concediu pe perioada cand functionarul indeplineste o functie electiva si concediu pentru cresterea unui copil mai mic de 5 ani sau bolnav.

Un alt drept important recunoscut functionarilor europeni este acela de a candida la functiile elective. In cazul in care a fost ales intr-o astfel de functie exista solutia ca functionarul sa indeplineasca, prin cumul, atat functia publica cat si pe cea electiva sau acesta sa fie considerat in concediu pe o durata egala cu cea a mandatului electiv.

Ca si functionarilor nationali, celor europeni le este si lor recunoscut dreptul la pensie sub cele doua forme clasice ale sale. Pensionarea la cerere care se poate solicita cand s-a implinit varsta de 60 de ani, iar pentru o vechime de 35 de ani, cuantumul pensiei este calculat la 70% din salariul de baza, iar cea de-a doua forma este pensionarea pentru limita de varsta care se realizeaza din oficiu, la implinirea varstei de 65 de ani.

In ceea ce priveste drepturile banesti ale functionarilor comunitari, in doctrina franceza, pentru salariul acordat functionarului public, se foloseste sintagma traitement spre a accentua distinctia de regim juridic in retributia salariatului si cea a functionarului public. Nevoia acestei distinctii a fost preluata si in literatura occidentala, in care aspectele care privesc drepturile banesti ale functio­narilor sunt analizate sub denumirea de ,,les traitements des fonctionnaires communautaires”. Salariile sunt stabilite pe grade, si in interiorul gradului, pe esaloane. Avansarea catre esalonul superior se face in mod automat, din doi in doi ani. Fiecare grad are cate 8 esaloane, existand si unele exceptii (exemplu gradele Al, A2, directori si consilieri, unde exista doar 6 esaloane). La salariul de baza se adauga diferite sporuri (pentru camin, pentru copii, scoala etc.). Functionarii care lucreaza intr-o alta tara primesc o indemnizatie de deplasare de 16% [16].



Obligatiile functionarilor europeni

Unii autori disting doua feluri de obligatii: pozitive si negative. Primele impun o anumita conduita, iar secundele interzic o anumita conduita. In concor­danta cu documentele comunitare, cu practica Uniunii si cu jurisprudenta Curtii Europene, pot fi identificate urmatoarele obligatii:

Obligatia de a se achita de sarcinile functiei cu maxim de constiinta profesionala revine fiecarui functionar, indiferent ca isi desfasoara activitatea intr-o autoritate publica nationala sau in cadrul unui organism international.

Obligatia de supunere este prevazuta in majoritatea statutelor de personal si naste o problema fireasca, intalnita si in dreptul intern, daca agentul trebuie sa se supuna tot timpul, daca trebuie sa execute si un ordin ilegal. Este problema conflictului etern intre datoria de supunere si supunerea fata de principiul legalitatii[17]

O alta obligatie este cea de discretie cunoscuta si in majoritatea sistemelor nationale, ale functiei publice, ii interzice functionarului public divulgarea informatiilor de care are cunostinta prin exercitarea functiei sale.

O obligatie importanta este cea de loialitate deplina fata de institutia in care isi desfasoara activitatea, ea prezentand aspecte complexe, deoarece trebuie imbinata cu loialitatea fata de tara al carei resortisant este.

Functionarii europeni mai au obligatia de a se abtine de la orice act care poate aduce atingere demnitatii functiei sau care este de natura sa prejudicieze, moral sau material,
organizatia unde lucreaza.            

Functionarii internationali nu-si pot indeplini cum trebuie misiunile decat daca sunt siguri ca nu au nici o obligatie fata de tara lor si daca nu se emite nici o pretentie in acest sens in ceea ce ii priveste. Doctrina recunoaste ca Fundamentul statutului functionarilor internationali, al privilegiilor si imunitatilor lor rezida in necesara independenta, imperativ ceruta de fnnctiile internationale si supranationale, in interesul evident al organizatiei care l-a angajat[18].



Managementul resurselor umane in administratiile europene



Statele membre Uniunii Europene au recunoscut de mult timp faptul ca standardele manageriale si performantele managerilor publici sunt criterii pentru succesul atat al performantelor generale in administratia publica, cat si pentru reforma acesteia.

A imbunatati performantele administratiei publice inseamna identi­fi­carea unor standarde mai bune de eficienta si eficacitate in aplicarea legii. Aceasta presupune delegarea responsabilitatilor in favoarea managerilor publici, insotita de mecanisme de control corespunzatoare.

In asemenea situatii, calitatea managerilor publici devine de maxima importanta. Mai mult chiar, atunci cand politicile de stat devin din ce in ce mai complexe si din ce in ce mai expuse la colaborare internationala, asa cum este cazul statelor membre Uniunii Europene, nevoia unor manageri publici cu perspective reale si cu abilitatea de a-si coordona munca in relatiile cu institutii nationale si internationale devine si mai acuta.

Franta, cu sistemul cariera si cu corpus-urile care o definesc, detine grupuri de oficiali, numiti seniori. Persoanele individuale din fiecare corpus sunt asistate si conduse de la centru in procesul de dezvoltare a carierei fiecaruia, prin instruire si mobilitate. Statul are un corp de lucratori competenti care selecteaza persoana potrivita pentru un anumit post.

Alte tari au stabilit criterii similare. Olanda, cu administratia sa, in care responsabilitatile sunt clar impartite, dezvolta un asa-numit Service Public Senior, in care se evidentiaza dezvoltarea profesionala a managerilor si care imbunatateste capacitatile de coordonare.

Desi acest tip de serviciu nu exista inca in tarile membre ale UE din Europa Centrala si de Est, totusi, Ungaria, Lituania si Polonia au incercat, in cadrul reformei, sa propuna introducerea unor politici speciale si mecanisme manageriale pentru cei mai inalti oficiali ai guvernelor.

In sistemele administrative anterioare din tarile din Europa Centrala si de Est nu exista o intelegere clara a profesiunii in adminis­tratia de stat. Fiecare functie din cadrul administratiei de stat era conceputa ca o specialitate a institutiei, ceea ce limita o continuare a carierei in alte institutii, neexistand criterii profesionale clare in nici unul dintre cazuri. Mobilitatea intre institutii diferite nu era incurajata si, de altfel, era foarte rara. Pe de alta parte, faptul ca politicile interinstitutionale erau subordonate politicii nationale determina inutilitatea existentei unor generalisti sau manageri cu perspective mai largi decat campul lor tehnic de activitate.

Reformele serviciului public in tarile din Europa Centrala si de Est vizeaza formarea unor profesionisti, a unor manageri publici in cadrul acestor servicii. Aceasta presupune masuri care se impun in mai multe domenii:

instruirea managerilor;

introducerea unor reguli care sa defineasca sarcinile, respon­sabi­litatile si drepturile angajatilor stipulate de o legislatie specifica a serviciului public;

imbunatatirea managementului personalului si a standardelor acestuia;

stabilirea unui context administrativ in care oficialii si managerii publici sa-si poata indeplini sarcinile intr-un mod profesionist, impartial, transparent si confortabil.



In unele state vest-europene, ca Franta, Portugalia si Spania, exista un minister al administratiei publice sau al functiei publice care se ocupa de aspectele generale ale managementului public. In general, acesta pregateste propuneri de legi pentru serviciul public, organizand si monito­rizand recrutarea, managementul resurselor umane, negocierile cu sindicatele din administratie in numele guvernului, precum si activitatile de instruire generala sau specifica institutiilor aferente, cum sunt scolile sau institutiile administratiei publice.

In alte tari, ca Austria, Germania, Irlanda si Olanda, Ministerul de Finante sau Ministerul de Interne este acela care coordoneaza activita­tea serviciului public.

In Italia si Suedia a fost infiintata o agentie speciala care se ocupa de negocierile cu sindicatele din serviciul public in numele guver­nului national si al administratiilor locale.

In concluzie, autoritatea responsabila cu managementul serviciului public ar putea fi

o unitate care sa adopte decizii pentru primul-ministru sau pentru Consiliul de Ministri;

un minister special;

o institutie separata subordonata Cabinetului primului-ministru.

Indiferent de forma sa, important este ca aceasta autoritate centrala sa fie investita cu suficienta putere pentru a putea conduce administratia publica a unei tari.





Verginia Vedinas, Op. cit., p. 221

Verginia Vedinas, Op. cit., p. 223

I. Santai, Drept administrativ si stiinta administratiei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p. 121.

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editia a IV-a, Biblioteca Juridica Nemira, 1996, p. 585.

L. Matei, Serviciile publice, Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 37


I. Alexandru, Administratia publica: teorii, realitati, perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 467-468; I. Alexandru, M. Carausan, S. Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 308-309.

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editia a IV-a, Biblioteca Juridica Nemira, 1996, p. 629-630

Ibidem,, p. 630.

I. Alexandru, Op.cit., p. 467.

. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editia a IV-a, Biblioteca Juridica Nemira, 1996, p. 630

Tratatul privind Constitutia Europeana, ,art 3, alin 1, publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C310 din 16 decembrie 2004. Se precizeaza ca Tratatul privind Constitutia Europeana nu a intrat in vigoare,procedura de ratificare in tarile membre al Uniunii Europene nefiind finalizata.

Din aceasta categorie fac parte Constitutiile din: Suedia (art. 10); Austria (art. 21); Finlanda (art. 65); Belgia(art. 29, art.66 alin. 2); Olanda (art. 109); Franta (art. 34 si 37). A. Iorgovan, Tratat de drept

administrativ, vol. I, Tratat de drept administrativ vol. I, Editia a IV-a, Biblioteca Juridica Nemira, 1996, p, 561-565

V. Prisacaru, Functionarii publici, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 59.

Verginia Vedinas, Statutul functionarului public, Ed. Nemira, Bucuresti, 1998, p 228

Citat dupa Henry Gerald, p.25, apud Verginia Vedinas, Op. cit., p. 225

Verginia Vedinas, Op. cit., p. 221

Henry Gerald, p.140, apud Verginia Vedinas, Op. cit., p 232

Ibidem, p. 232



loading...





Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2020 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact