StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Ajutorul de care ai nevoie. Cand ai nevoie cel mai multe de el!
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » istoria dreptului
Trimite articolul prin email Trimite articolul la prietenii tai din lista ta de yahoo messenger Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Evolutia dreptului



Evolutia dreptului

Sectiunea I. Unificarea legislativa

In perioada 1918-1938 problema fundamentala care s-a pus pe planul reglementarii juridice a fost aceea a unificarii legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politica si cea juridica.




Procesul unificarii a fost de lunga durata, in unele domenii prelungindu-se pana in preajma celui de al doilea razboi mondial.

Statul roman a realizat unificarea legislativa prin doua metode:

- prima metoda a constat in extinderea aplicarii unor legi din vechea Romanie pe cuprinsul intregii tari;

- cea de a doua metoda s-a infaptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au inlaturat reglementarile paralele anterioare.

In procesul unificarii legislative, metoda extinderii a fost folosita indeosebi in domeniile dreptului constitutional si al dreptului penal.

Reglementarea paralela s-a mentinut mai multa vreme in dreptul civil si in unele ramuri ale dreptului procesual.

Totodata, au fost adoptate numeroase legi speciale unice in toate ramurile dreptului.

Prin imbinarea celor doua metode a fost creat sistemul de drept al Romaniei.

Sectiunea a II-a. Dreptul constitutional

In materia dreptului constitutional a ramas in vigoare Constitutia din 1866 pana in anul 1923, cand a fost adoptata o noua Constitutie. Aceasta a fost promulgata la 28 martie si publicata la 29 martie 1923.

In procesul de elaborare a noii constitutii s-a pornit de la textele Constitutiei din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, in doctrina juridica s-a afirmat ca, in realitate, Constitutia din 1923 este doar o modificare a celei din 1866.

Consfintind faurirea statului national unitar roman, Constitutia prevedea ca “Romania este un stat national, unitar si indivizibil” si ca “teritoriul Romaniei este inalienabil”.

Constitutia a consfintit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile si libertatile cetatenesti si a consacrat principiul separatiei puterilor in stat.

Potrivit Constitutiei, activitatea legisla 717c27h tiva urma a fi exercitata de catre rege si Reprezentanta nationala (formata din Senat si Camera Deputatilor), cea executiva de catre rege si Guvern, iar cea judiciara de catre instantele judecatoresti.

Initiativa legislativa apartinea fie regelui, fie uneia dintre cele doua adunari ale Reprezentantei nationale. Dupa aprobarea de catre majoritatea membrilor ambelor adunari, legile urmau a fi sanctionate de catre rege.

Constitutia din 1923 a introdus controlul constitutionalitatii legilor, exercitat de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, care avea dreptul sa declare inaplicabile legile contrare Constitutiei, dar numai cu privire la cazul judecat.

De asemenea, a fost introdus si principiul controlului legalitatii actelor administrative, potrivit caruia instantele judecatoresti puteau cenzura actele emanate de la administratia de stat si puteau obliga statul la plata unor despagubiri catre persoanele particulare.

Prin Legea electorala din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege si de a fi ales, desfasurarea alegerilor, structura Adunarii Deputatilor si a Senatului.

In perioada 1927-1930 a functionat, conform prevederilor constitutionale, institutia regentei. Instituirea regentei a fost determinata de renuntarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de mostenitor al tronului. In ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renuntarii, proclamandu-l mostenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodata, a fost creata o regenta, formata din trei persoane, care urma a-si exercita prerogativele, in eventualitatea in care Mihai ar fi ajuns rege inaintea majoratului. Regenta a inceput sa isi exercite atributiile din iunie 1927, ca urmare a mortii regelui Ferdinand. In anul 1930 Carol a revenit in tara si s-a proclamat rege (restauratia), astfel incat regenta si-a incetat activitatea.

Sectiunea a III-a. Dreptul administrativ

In perioada de referinta au fost adoptate noi legi de organizare administrativa atat pe plan central, cat si pe plan local.

Mentionam in acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor intr-un sistem unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma sa formeze Guvernul, ii numea si ii revoca pe ministri. Legea mai prevedea infiintarea Directoratelor ministeriale locale, in numar de sapte, pentru fiecare minister, ca centre de administratie si inspectie locala.



La 14 iunie 1925 a fost adoptata Legea pentru unificarea administrativa, prin care s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritoriala a statului national si s-a prevazut constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul Romaniei se impartea din punct de vedere administrativ, in judete si comune. Comunele erau de doua feluri: rurale si urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, in functie de numarul locuitorilor pe care il aveau. Comunele urbane erau centre de populatie recunoscute ca atare prin lege; la randul lor, ele se imparteau in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet. Unele comune urbane resedinta de judet, de mai mare importanta, puteau fi declarate prin lege ca municipii.

Judetele erau impartite in plasi, iar comunele urbane in sectoare.

Administratia judetului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.

In fruntea administratiei comunale se afla primarul, care executa hotararile Consiliului local si ale Delegatiei permanente comunale. Primarul era ales de catre Consiliul comunal.

Conducerea plasii era exercitata de catre un pretor, numit prin decizie ministeriala.

La nivelul comunelor si judetelor functionau consilii si delegatii permanente, competente sa decida potrivit legii.

Prin Legea pentru organizarea administratiei locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de modificari sistemului organizarii administrative. Aceasta lege prevedea ca toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi impartite in sectoare si ca se bucurau de personalitate juridica atat judetele si comunele, cat si sectoarele comunale.

Satele care faceau parte dintr-o comuna rurala eru considerate ca fiind sectoare ale acesteia si aveau conducere proprie.

In perioada de referinta, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Munca;

- precum si reorganizarea Camerelor de Comert si Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul functionarilor publici.

Sectiunea a IV-a. Dreptul civil

In domeniul dreptului civil a ramas in vigoare codul adoptat in anul 1864, dar s-au aplicat si unele legi speciale, a caror adoptare a fost impusa de transformarile economico-sociale.

Unificarea legislatiei civile s-a realizat in mod treptat si diferentiat de la o provincie la alta. Astfel, daca la sfarsitul deceniului al treilea, in vechea Romanie si in Basarabia se aplicau aceleasi norme de drept civil, in Transilvania au continuat sa se aplice unele norme specifice pana in timpul celui de al doilea razboi mondial.

In anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementari si au fost introduse noi principii. Astfel, in materia proprietatii, daca potrivit conceptiei clasice, exprimata in art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constitutia din 1923 si legislatia civila speciala au consacrat conceptia proprietatii ca functie sociala. Pe aceasta cale s-a creat baza juridica in vederea exproprierii pentru cauza de utilitate nationala. Prin Constitutia din 1923 a fost reformulat conceptul de “utilitate publica”, dandu-i-se o acceptiune mult mai larga fata de cea consacrata prin Constitutia din 1866. Pe aceasta baza au fost adoptate o serie de masuri in vederea limitarii dreptului de proprietate absoluta. Aceste masuri au fost necesare, intrucat, potrivit conceptiei romane clasice, preluata de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atat asupra subsolului, cat si asupra spatiului aerian aflat asupra acelui teren. Constitutia din 1923 a prevazut, insa, ca bogatiile subsolului trec in proprietatea statului, ceea ce echivaleaza cu o nationalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus ingradiri cu privire la dreptul asupra spatiului aerian, in interesul societatilor de navigatie aeriana.

Totodata, s-a procedat la nationalizarea unor intreprinderi de armament si a unor uzine metalurgice. In fapt, dupa nationalizare au fost trecute in folosinta unor particulari, sub pretextul ca particularii pot pune mai bine in valoare decat statul bogatiile subsolului si intreprinderile.

Cu privire la proprietatea funciara s-a adoptat o serie de legi pentru infaptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Romanie si pentru vechile provincii.

Reforma agrara, legiferata in anul 1921, a presupus doua operatii distincte.

Prima operatie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate in proprietatea statului, cu plata unor substantiale despagubiri. Pretul rascumpararii era egal cu pretul regional al arendei inmultit cu 40 in vechea Romanie, si cu 20 pentru restul tarii. Aceasta prima operatie s-a putut efectua intr-o perioada scurta de timp, cu atat mai mult cu cat despagubirile urmau a fi platite de catre stat.




Cea de a doua operatiune consta in vanzarea pamanturilor de catre stat taranilor.

Aceasta formula juridica prin care s-a facut improprietarirea a avut menirea sa dea impresia ca pamanturile nu au trecut din proprietatea mosierilor in cea a taranilor, ci ca au fost vandute de catre stat. Legile de improprietarire au prevazut ca pamanturile repartizate taranilor nu puteau fi vandute sau ipotecate inainte de stingerea datoriilor catre stat.

Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Aceasta lege a reafirmat principiul constitutional privind proprietatea statului asupra bogatiilor subsolului, cu unele exceptii. Astfel legea a recunoscut drepturile castigate asupra bogatiilor subsolului, cunoscute si exploatate in acel moment, ceea ce a constituit o importanta limita a reglementarii. Asa se face ca dispozitiile legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea terenurilor aflate in rezerva statului si pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.

Regimul juridic al proprietatii statului  a suferit o serie de modificari prin Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929 si prin Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel formulate incat sa favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul strain. Asa, de pilda, proportia participarii capitalului privat nu era fixata, astfel incat acesta, in baza unei participari simbolice, dobandea acces la exploatarea bunurilor statului.

In perioada de referinta, prevederile dreptului civil cu privire la conditia juridica a persoanei au fost completate cu noi reglementari.

Mentionam in acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civila;

- Legea din 1929 asupra contractelor de munca;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacitatii femeii maritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre barbat si femeie in domeniul dreptului civil. Astfel, s-a prevazut ca femeia nu mai trebuie sa ceara consimtamantul sotului in vederea incheierii unei conventii de munca si ca femeia are dreptul de a-si incasa salariul si de a dispune de el, precum si dreptul de a-si instraina bunurile fara autorizatia sotului.

In materia persoanelor juridice, au intervenit modificari impuse de transformarile din viata social-economica. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea sindicatelor, cu conditia ca acestea sa se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, economic, social si cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor desfasurarea oricarei activitati politice, ca si dependenta fata de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridica se acorda prin lege, a fost inlocuit cu sistemul acordarii personalitatii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfasura in fata instantelor judecatoresti.

Reglementarile noi ce au intervenit in materia obligatiilor au dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori si debitori, mai ales in perioada crizei economice. Mentionam in acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulatie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din improprietariri puteau fi scoase la vanzare de catre creditori.

Pentru solutionarea datoriilor agricole ale taranilor, care au generat adanci nemultumiri, statul a intervenit cu o serie de masuri vizand reducerea datoriilor taranilor, prelungirea scadentelor pentru datoriile care mai ramaneau de platit, organizarea creditului agricol si suspendarea executarii silite asupra taranilor. Asemenea dispozitii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane din 14 aprilie 1932, precum si Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934.

In perioada de referinta au intervenit modificari si in fizionomia contractului de vanzare-cumparare. Potrivit codului civil, contractul de vanzare-cumparare era translativ de proprietate, fapt care, in conditiile crizei, genera serioase inconveniente pentru capitalisti. Aceasta intrucat, in momentul falimentului, bunurile aflate in magazinele comerciantilor erau vandute la licitatie, iar suma rezultata era impartita in mod proportional intre creditorii falitului. In practica relatiilor comerciale, marfurile erau procurate periodic prin contractul de vanzare-cumparare, iar plata urma a se face la scadentele prevazute: marii comercianti deveneau proprietari ai marfurilor in momentul primirii lor, chiar daca pretul nu era platit. Iar daca marfurile ramaneau nevandute, in conditiile generate de criza economica, comerciantii cu amanuntul dadeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vanzare pentru a se despagubi. Urmarea era ca industriasii si angrosistii nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta nascute din contractele incheiate cu micii negustori, asa incat dadeau si ei faliment. Pentru a se evita asemenea consecinte s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor.



In domeniul relatiilor de munca au fost adoptate, in acea perioada, noi reglementari, inclusiv de unificare legislativa. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispozitii cu privire la solutionarea conflictelor colective de munca, la repausul duminical, la durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si a femeilor, la contractele de munca, la jurisdictia muncii.

Sectiunea a V-a. Dreptul penal

In domeniul dreptului penal a ramas in vigoare codul adoptat in anul 1864.

Dupa faurirea statului national unitar roman s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal, care a fost adoptat, dupa indelungate tergiversari, la 18 martie 1936 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat in trei parti:

- Cartea I – Dispozitii generale;

- Cartea a II-a – Dispozitii privitoare la crime si delicte;

- Cartea a III-a – Dispozitii privind contraventiile.

In perioada la care ne referim au fost adoptate si o serie de legi penale speciale care se refereau la apararea linistii si creditului tarii (1930), la reprimarea concurentei neloiale (1932), la reprimarea unor infractiuni contra linistii publice (Legea Marzescu - 1924), la apararea regimului monarhic din Romania (1927), la introducerea starii de asediu (1933) si la apararea ordinii (1934).

Sectiunea a VI-a. Procedura civila

In domeniul procedurii civile a continuat sa se aplice codul adoptat in anul 1864.

Unificarea legislativa in aceasta materie s-a realizat atat prin extinderea unor dispozitii de procedura civila din vechea Romanie in noile provincii, cat si prin adoptarea unor noi legi. Mentionam in acest sens Legea din din 19 mai 1925, care viza unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala, inlesnirea si accelerarea judecatilor, precum si competenta judecatorilor.

Sectiunea a VII-a. Procedura penala

Si in domeniul dreptului procesual penal a ramas in vigoare vechiul cod.

In anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedura penala, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod a preluat numeroase dispozitii din cel anterior, dar a prevazut si unele reglementari noi.

***

In scopul crearii unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost data, la 25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti.

Conform dispozitiilor acestei legi, instantele judecatoresti erau constituite intr-un sistem format din:

- judecatorii;

- tribunale;

- curti de apel;

- curti cu juri;

- Curtea de Casatie.

Judecatoriile erau rurale, urbane si mixte.

In fiecare judet functiona un tribunal, compus din una sau mai multe sectiuni.

Curtile de apel, in numar de 14, erau compuse din una sau mai multe sectiuni.

Curtile cu juri judecau numai procese penale.

Instanta suprema era Curtea de Casatie.

In vederea unificarii modului de compunere a corpului de avocati s-a dat o lege speciala in anul 1923, modificata in anul 1925.



loading...






Politica de confidentialitate Copyright © 2010- 2019 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact

Despre istoria dreptului









































































CAUTA IN SITE
Termeni de cautare