Anii nouazeci: tratatul uniunii

Anii nouazeci: Tratatul Uniunii

In anii nouazeci, la aproape cinci decenii de la ultimul razboi mondial, Europa era gata de integrare. Ceea ce nu fusese deloc simplu, nici pana atunci, si mai si persistau probleme si divergente.

Tratatul de la Maastricht (semnat in 9-10 Decembrie, 1991, intrat in vigoare la 7 Februarie, 1992 ) intre 11 state membre ale Uniunii (fara Marea Britanie), prevedea insfarsit uniunea monetara. Consiliul European cade de acord asupra primei forme (first draft) a Tratatului Uniunii. Doi ani mai tarziu, Tratatul intra in vigoare - era orientat economic, incluzand si optiunea pentru caracterul politic al Uniunii. Obiectivele declarate ale celui ce avea sa se numeasca de acum chiar "Tratatul Uniunii" erau: (1) progresul economido-social echilibrat; (2) afirmarea identitatii europene, in lume; (3) intarirea protectiei si drepturilor cetatenilor; (4) cooperare stransa, intre state, in domeniile justitiei si afacerilor; (5) "aquis" comunitar. Termenii noi, adusi de Tratatul Uniunii sunt, cel putin: cetatenia europeana, coeziunea economico-sociala, educatie-cultura-sanatate, mediu, politica externa si securitate, p 535i82f olitica industriala, protectia concumatorilor, retele trans-europene (Jinga 2000). In ce priveste politica sociala, in Tratatul de la Maastricht, se interesa de: cresterea numarului locurilor de munca, dialogul social, cresterea protectiei sociale si imbunatatirea conditiilor de viata in general si la locul de munca (Diaconescu 2002).

Care pas ar fi putut fi mai bun , inspre intarirea politica a Europei, in paralel cu colapsul iminent al Uniunii Sovietice ? Ratificarea avea sa intalneasca insa obstacole in Danemarca, Franta si apoi Marea Britanie. Intrarea in vigoare a Tratatului avea loc in 1993, cand Comunitatea isi schimba si numele in Uniunea Europeana (UE). Acelasi Tratat amendeaza multe dintre prevederile Tratatului de la Roma (al CEE) - noi "stalpi" de baza sunt adaugati: politica externa si de securitate comune; cooperarea in justitie si interne. Tratatul Uniunii Europene ( cum avea sa fie numit de acum Tratatul de la Maästricht):

stabileste un program pentru introducerea monedei comune, concomitent cu o Banca Centrala unionala si astfel o politica monetara unica;

idem, o noua politica externa si de securitate este asteptata sa conduca, pe termen lung, la una de aparare comuna;

cooperare politieneasca si judiciara intre statele Uniunii, inclusiv asupra imigrarii;

se defineste "principiul subsidiaritatii": deciziile se iau la nivel European, atunci cand sunt lipsite de eficienta la nivel national;

se specifica drepturi ale cetateanului in Uniune.

Tratatul mai stabileste ca o alta Conferinta Interguvernamentala va fi revizuit termenii Tratatului, in 1996.

Trei stadii fusesera propuse si erau acum dispuse inspre implementare. Ele se datorau inca Planului domnului Jaques Delors si finalizau, fireste, atat cu moneda unica, cat si cu crearea bancii centrale europene. Conceperea stadiilor mai era, in realitate, un raport intre Uniune si statele membre.

Stadiul I - pana la 1 Ianuarie, 1994 - insemna "eliminarea tuturor restrictiilor miscarii capitalurilor intre statele membre; intre acestea si tarile terte"

Stadiul al II-lea - pana in 1 Ianuarie, 1999 - se distingea prin crearea Institutului Monetar European (IME), la Frankfurt, Germania. IME era insarcinat, in principal, sa monitorizeze si criteriile de convergenta intre tarile membre - de la cursuri de schimb la inflatie, datorie publica si rata dobanzilor

Cu exceptia ultimului criteriu, celelalte se refera la o medie conceptuala. Datorita acestor criterii avea insa loc in statisticile nationale si cautarea subterfugiilor. 

IME si Comisia erau chemate sa decida asupra a astfel de lucruri. "Calamitatile naturale" urmeaza sa se constituie mai tarziu drept amendament al exigentelor Criteriilor. La Dublin (1996), intrunirea UE decide o derogare de la pedepsele acordate statelor "indisciplinate", pentru situatia calamitatilor naturale. Carora li se alatura (asimileaza) aceea a cresterii negative a PIB cu mai mult de doua procente.

Doi ani mai tarziu, la Luxemburg (1998), sefii de state si guverne agreau coordonarea politicilor, iar ministrii de finante primeau un rol activ in supravegherea acestora de la nivelul Uniunii. In astfel de conditii se aproba plafonarea deficitelor bugetare la 3% din PIB, plus sanctiunile de non-aplicare. Pe de alta parte, ramane de mentionat ca, fiind in folosul cresterii, creerii de locuri de munca si convergentei, stabilizarii dobanzilor si coborarii ratei dobanzilor in folosul investitiilor, aceasta din urma masura se facea necesara cu sau fara moneda Euro (Yves-Thibault de Silguy 1998).

Conform Tratatului, Institutul Monetar European (IME) era condus de Consiliul IME, care se forma de catre bancile centrale nationale pentru doua atributii principale: (1) recastigarea conditiilor Stadiului al III-lea al Uniunii Economice si Monetare (UEM); (2) pregatirea si constructia Sistemului European al Bancilor Centrale (SEBC).

IME era precursorul propusei Banci Centrale Europene (BCE), conceputa pe structura sistemelor bancare nationale , respectiv proiectat coordonator al: (i) politicii monetare la nivelul zonei ; (ii) operatiunilor de schimb valutar; (iii) detinerii rezervelor tarilor membre, in aur si devize; (iv) asigurarii unui sistem de plati relativ usor; (v) sustinerii unui sistem de compensatii in ECU. Faptic, Articolul 105a (1) al Tratatului Uniunii dadea BCE dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote si moneda in statele membre zonei. BCE era fondata la 1 Iunie, 1998.

Prelungirea structurala a BCE era notiunea, deja usor incetatenita, de Eurosistem (bancar, n.ns., format din BCE si Sistemul European al Bancilor Centrale/SEBC). Eurosistemul se refera la BCE si bancile centrale ale celor 11 tari care au adoptat moneda Euro si isi trimisesera reprezentantii inca in Consiliul IME. Modelul adoptat este cel al Rezervei Federale a Statelor Unite. Bancile centrale ale celor 11 tari membre zonei se axeaza pe elaborarea politicilor monetare, cu apanajul acestora, inclusiv emisiunea de moneda (Montgomery 2000).[10]

In Septembrie, 1992, tocmai in contextul prospectiunilor de ratificare a Tratatului de la Maastricht, apar serioase presiuni asupra cursurilor fixate. Mai departe, in 1996, este agreat Mecanismul Cursurilor de Schimb Euro (final); la fel Pactul de Stabilitate si Crestere, urmand sa asigure si disciplina bugetara dupa emiterea monedei unice - adoptata la summit-ul de la Dublin (Decembrie, 1996). In Decembrie, 1995, Consiliul European, reunit la Madrid, pregatea introducerea bancnotelor si monedelor.[12] Pe seama Consiliului putem pune astfel insusi numele de "Euro". ECOFIN - Consiliul European al Ministrilor de Finante - incredinteaza productia de moneda unui "Grup de Lucru al Directorilor Monetari", format din sefii monetariilor nationale.

Stadiul al III-lea si ultimul al uniunii Monetare incepea in 1999,  odata ce cursurile se fixau irevocabil asupra monedei Euro (=ECU). Dispareau apoi monedele nationale; Banca Centrala Europeana lua locul IME, odata ce se nastea si politica monetara comuna; datoriile publice vor fi fost convertite in Euro; erau fixate irevocabil cursurile de schimb intre monedele participante; era introdusa politica monetara comuna; se instituia moneda unica, monedele nationale ramanan subdiviziuni ale acesteia. Iar Wim Duisemberg, seful de atunci al bancii centrale olandeze era asteptat sa devina primul presedinte al BCE.

Opinia este aceea ca in 1 Ianuarie, 1999, avea loc cea mai semnificativa modificare a situatiei pe pietele monetare - cele 11 natiuni isi schimbau propriile monede cu cea comuna, europeana. Era cel putin sfarsitul erei francului si marcii. Marea Britanie prefera sa nu se alature de la inceput initiativei, dar nu exclude alaturarea ulterioara, atunci cand conditiile o vor fi permis. In ultima instanta, acest pas ar putea marca sfarsitul atator state nationale si crearea Statelor Unite ale Europei.

Iar in paralel cu desfasurarile monetare, Consiliul European de la Amsterdam (1997) - "Agenda 2000" - pentru intervalul pana la 1 mai, 1999, arata inca o data interes in crearea de locuri de munca, dar si in politica externa si de aparare a Uniunii, cooperarea intra-Uniune in justitie si afaceri interne si in reforma institutiilor Comunitare.