Notiunea, izvoarele si principiile dreptului civil

NOTIUNEA, IZVOARELE SI PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL

Consideratii necesare asupra notiunii de drept

A. Notiunea de drept in general

Traind in cadrul organizat al societatii, in mod necesar, oamenii sunt obligati sa stabileasca relatii unii cu ceilalti. Aceste relatii nu se pot stabili la intamplare. Din cele mai vechi timpuri si pana in zilele noastre, necesitatile social-economice au impus ca relatiile dintre 949c28j oameni sa urmeze, in stabilirea si desfa­surarea lor, anumite reguli de conduita obligatorii. La inceput a existat obiceiul, care a impus in viata colectiva anumite reguli de conduita a caror respectare era asigurata prin deprindere si teama de izolare. In decursul timpului, obiceiul s-a transformat in drept natural sau drept cutumiar. Dreptul natural se considera a fi rezultat din legile vesnice si nestramutate ale naturii, precum si din necesitatile unei discipline sociale a vietii in cadrul colectivitatii.

Regulile de conduita, in cadrul colectivitatii umane, s-au impus prin forta de constrangere a diferitelor grupari si, mai tarziu, a statului. Dezvoltarea statului si a dreptului are loc, in timp, de la infe­rior la superior si de la ceea ce era vechi la ceea ce devine nou si util in cadrul colectivitatii umane.

Evident, aceasta dezvoltare s-a impus si a devenit necesara ca urmare a schimbarilor si modificarilor survenite in viata economica si sociala.

Retinem, deci, ca dreptul apare o data cu statul, ca produs al aceleiasi dezvoltari sociale. Existenta statului, in epoca moderna, se afirma in corelarea sa cu existenta dreptului, prin toate cele trei functii ale sale.

Dreptul ar putea fi definit ca ansamblu de norme sau reguli de conduita instituite sau sanctionate de catre stat in cadrul functiei legislative si a caror aplicare si respectare este asigurata prin exercitarea functiilor sale: administrativa si judecatoreasca.

Definitia dreptului civil

A. Formularea definitiei

Definitia dreptului civil trebuie sa releve trasaturile sale proprii ca ramura de sine statatoare a dreptului rational privat roman.

Astfel, putem defini dreptul civil ca fiind ramura dreptului unitar roman care reglementeaza raporturile patrimoniale si personal-nepatrimoniale dintre subiectele de drept, persoane fizice sau persoane juridice, pe baza egalitatii lor in drepturi

B. Analiza elementelor esentiale ale definitiei

Din definitia data dreptului civil, putem desprinde si analiza elementele esentiale ale reglementarii sale. Astfel, urmeaza a se retine:

a) ca este format din grupari de norme care reglementeaza aspecte comune sau apropiate unele de altele. Este de retinut ca gruparile de norme juridice civile se numesc institutii juridice. Asa, de exemplu, se poate vorbi de institutia juridica a dreptului de proprietate, a raspunderii civile delictuale sau de institutia contractelor;

b) ca dreptul civil se incadreaza si apartine dreptului unitar al tarii noastre.    Asa fiind, putem conchide ca dreptul civil prezinta aceleasi trasaturi esentiale pe care le are dreptul national roman, din care face parte;

c) in ceea ce priveste obiectul reglementarii propriu-zise, este format din doua mari categorii de raporturi juridice: patrimoniale si nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale au in vedere drepturile subiective si obligatiile lor corelative, care pot fi exprimate si evaluate in bani. in concret, este vorba de drepturi de creanta si drepturi reale;

d) sub aspectul caracterului obligatiilor lor, normele juridice civile se impart in imperative si dispozitive. Se considera ca ponderea semnificativa in cadrul dreptului civil o au normele dispozitive, in timp ce normele imperative sunt specifice pentru celelalte ramuri ale dreptului;

e) in ceea ce priveste calitatea subiectelor care participa la raporturile juridice civile, specificul dreptului civil consta in faptul ca acestea sunt persoane fizice si juridice. Cat priveste pozitia in cadrul raporturilor juridice civile este de retinut egalitatea lor juridica, neexistand subordonare una alteia.

Izvoarele dreptului civil

A. Notiunea de izvor al dreptului

In literatura juridica se considera ca notiunea de izvor al dreptului are doua sensuri: unul material si unul formal . In sens material, prin izvor de drept se inteleg necesitatile care determina si impun, intr-un anumit moment, aparitia unei legi. Necesitatile care determina si impun aparitia unei legi sunt diferite: economice, sociale, politice etc. In sens formal, prin izvor de drept se intelege forma specifica de exprimare a normelor de drept: lege, ordonanta, hotarare, instructiuni de aplicare, ordine, etc. Sensul care trebuie retinut este cel formal. Aceasta, pentru simplul motiv ca, dupa aparitia legii ca atare, urmeaza a fi avute in vedere si conditiile care i-au dat nastere.

B. Notiunea de izvor de drept civil

Prin notiunea de izvor de drept civil urmeaza sa intelegem normele juridice grupate in diferite acte normative - legi, ordonante, hotarari - care se ocupa de reglementarea raporturilor juridice civile. Este de observat ca izvoarele dreptului civil, ca si ale altor ramuri de drept, se afla intr-o ierarhie unele fata de altele. Astfel, pe primul plan se situeaza Constitutia (legea fundamentala), apoi legile (organice si ordinare), decretele presedintelui tarii, actele guvernului (ordonante, hotarari) si cele ale organelor locale ale administratiei publice. In literatura juridica se discuta si despre o categorie a izvoarelor indirecte ale dreptului civil. Se considera ca fac parte din aceasta categorie stiinta dreptului civil si practica judiciara in materie.

C. Scurta privire asupra izvoarelor dreptului civil in general

Notiunea de lege are o acceptiune generala. Prin urmare, in sens larg, notiunea de lege are menirea sa acopere toate actele nor­mative a caror respectare este asigurata prin forta coercitiva a statului. In sens strict, notiunea de lege desemneaza numai actele nor­mative emise de puterea legislativa a tarii: Parlamentul (Senatul si Camera deputatilor).

Luand in considerare acest sens, va trebui sa observam ca, la randul lor, legile sunt organice si ordinare. Atribuim calificativul de lege fundamentala Constitutiei, care detine rolul suprem in ierarhia izvoarelor dreptului in general si, implicit, a dreptului civil. Principalele izvoare de drept civil sunt urmatoarele:

Constitutia - reprezinta legea fundamentala a tarii si sta la baza tuturor celorlalte legi. Dintre institutiile de baza ale dreptului civil care sunt consacrate in Constitutie retinem proprietatea, cu cele doua forme ale sale, publica si privata, si libera initiativa a tuturor participantilor la viata economica, in legatura cu cele doua forme ale dreptului de proprietate retinem si trasaturile lor caracteristice reglementate prin Constitutie. Astfel, proprietatea publica este inalienabila, iar proprietatea privata, in conditiile legii, este inviolabila.

Codul civil - este cel mai important izvor de drept civil, deoarece grupeaza in cuprinsul sau majoritatea normelor acestei ramuri de drept. Codul civil roman dateaza din anul 1864 si a fost pus in aplicare la l decembrie 1865. Este copiat dupa codul francez de la 1804. Realitatile social-economice din tara noastra au impus modificarea, completarea si abrogarea multor dispozitii cuprinse in codul civil.

Codul comercial - relatiile comerciale in fosta economie socialista s-au dezvoltat pe baza sa. Drept urmare, dispozitiile codului comercial de la 1887 nu se aplica decat relatiilor de comert exterior.

Legile - se caracterizeaza prin aceea ca, in comparatie cu codurile civil, comercial, al familiei, au un obiect determinat in ceea ce priveste reglementarile pe care le contin. Legile ordinare care contin reglementari cu privire la obiectul dreptului civil reprezinta si ele un izvor important al acestei ramuri. O insemnatate deosebita o au legile care privesc reorganizarea societatilor de stat ca regii autonome si societati comerciale si legea fondului funciar.

Ordonantele si hotararile guvernului - se emit pe baza si in vederea executarii legilor. Aceste hotarari nu contin reglementari care sa exceada sau sa depaseasca legile aflate in vigoare, ele sunt subordonate legilor aflate in vigoare si au menirea sa asigure aplicarea lor. Ca argument al acestei sustineri, mentionam faptul ca, in cuprinsul lor, de regula, se face trimitere la legea careia ii asigura aplicarea.

Problema practicii judiciare ca izvor de drept civil. Din dezbaterile care au avut loc in literatura juridica, a reiesit in cele din urma ca practicii judiciare nu i se poate recunoaste valoarea unui izvor de drept. Concluzia negativa la care s-a ajuns are la baza urmatorul rationament: judecatorii se supun numai legii si hotarasc in consecinta. Prin urmare, ei aplica normele de drept, dar nu le pot crea sau inlocui cu alte norme prin hotararile lor. Este de retinut ca nici deciziile de indrumare a instantei supreme nu pot fi considerate ca sunt sau ca ar echivala cu normele de drept. Aceasta deoarece generalitatea si obligativitatea lor nu le este proprie. Este vorba despre generalitatea si obligativitatea normei sau normelor carora li s-a precizat sensul de aplicare. Deci, sunt norme juridice care sunt puse in aplicare printr-o interpretare oficiala, respectiv este facuta de un organ legislativ.

Doctrina juridica - se concretizeaza prin invatamantul ju­ridic superior si literatura juridica scrisa. Doctrina are un rol creator.