Notiuni generale privind proba drepturilor subiective civile

Notiuni generale privind proba drepturilor subiective civile

§1. Notiuni introductive

162. Probatiunea judiciara. Probatiunea judiciara este activitatea de stabilire a actelor sau faptelor juridice din care s‑au nascut drepturile si obligatiile partilor in cadrul unui raport juridic, potrivit dispozitiilor legale.

Ea implica doua operatii:

a) stabilirea, cu ajutorul probelor, a existentei actelor sau faptelor juridice ce constituie sursa drepturilor si obligatiilor partilor;

b) stabilirea consecintelor juridice pe care le produc actele sau faptele juridice, adica precizarea drepturilor dobandite de parti, a obligatiilor asumate de ele si a exactei lor intinderi.

S‑a aratat ca teoria probelor este "teoria mijloacelor prin care scenele vietii petrecute inainte sunt reconstituite in fata judecatorului, pentru ca acesta, exami­nandu‑le, sa traga consecintele de drept ce se impun" . Probele sunt mijloacele de convingere cu ajutorul carora se stabileste existenta sau inexistenta unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorasc drepturile civile si obligatiile civile

163. Terminologie. Intr‑o acceptiune 858f53i generala, a dovedi sau a proba inseamna a stabili realitatea unei afirmatii, a demonstra ca o sustinere corespunde adeva­rului, a arata cu argumente existenta sau inexistenta unui fapt, unei situatii. In drept termenul proba are mai multe acceptiuni

Intr‑un sens mai larg prin proba se intelege:

a) actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui raport juridic;

b) mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit;

c) rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de proba, adica masura in care acestea au reusit sa formeze convingerea judecatorului cu privire la existenta ori inexistenta raportului juridic dedus judecatii.

Intr‑un sens mai restrans, notiunea de proba desemneaza:

a) mijlocul de proba prevazut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic, iar in acest sens, art. 1170 C.civ. prevede ca dovada se poate face prin inscrisuri, martori inscrisuri si marturisirea uneia dintre parti;

b) faptul probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr‑un mijloc de proba, este folosit, la randul sau, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant in solutionarea cazului. Din acest punct de vedere, se distinge intre faptele principale (facta probanda/ res probandae) care constituie raportul juridic dedus judecatii si care trebuie dovedite, pe de o parte, si fapte probatorii (facta probantia/res probantes), care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existentei sau inexistentei acestuia.

164. Sediul materiei. Materia probatiunii este reglementata in:

a) dispozitiile art. 1169‑1206 C.civ, care cuprind regulile de ordin general privind probele si reglementarea unor mijloace de proba (inscrisurile, marturia, marturisirea, prezumtiile);

b) dispozitiile art. 167‑225 C.proc.civ. care reglementeaza "administrarea dove­zilor" in procesul civil. Mijloacele de proba sunt enumerate in art. 1170 C.civ. - inscrisurile, marturisirea, martorii, prezumtiile - si in art. 201‑217 C.proc.civ. - expertiza si cercetarea la fata locului . Dar progresul stiintei si tehnicii ofera pro­cedee noi de reproducere si conservare a imaginilor si cuvintelor, care influen­teaza acest domeniu, precum: procedee moderne de inregistrare fotografica, cinematografica si video ; metode si mijloace noi puse la dispozitie de stiintele medicale; metode si mijloace moderne de expertizare fonica, grafologica etc.

165. Importanta probelor. Pentru a retine importanta probelor trebuie sa avem in vedere cateva aspecte:

a) a nu dovedi un drept, este ca si cum acesta nu ar exista (idem est non esse, et non probari);

b) lipsa probelor constituie un important risc in valorificarea drepturilor subiec­tive civile, deoarece, chiar daca formal dreptul poate exista (fara a fi probat), el nu poate fi exercitat normal;

c) o hotarare judecatoreasca este temeinica numai daca se bizuie pe probe con­vingatoare, iar judecatorul isi va forma convingerea si va pronunta hotararea numai pe baza probelor ce s‑au administrat in cauza (dabi mihi factum, dabo tibi ius);

d) probele sunt importante si pentru prevenirea unor litigii, de vreme ce pot determina "adversarul" sa recunoasca si sa respecte dreptul subiectiv, fara a fi nevoie de declansarea unui proces civil.

§2. Obiectul probei

166. Notiune. Prin obiectul probei se intelege elementul care trebuie dovedit de catre cel ce invoca un drept, adica actele juridice civile ori faptele juridice stricto sensu din care rezulta drepturile si obligatiile invocate.

Formeaza obiect al probei toate imprejurarile care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete, care pot fi numite fapte generatoare de drepturi si obligatii. Spre exemplu, A care pretinde plata pretului unui bun pe care l‑a vandut lui B, trebuie sa probeze contratul de vanzare‑cumparare care s‑a incheiat intre ei, in virtutea caruia, printre altele, se naste si dreptul vanzatorului de a primi pretul si, respectiv, obligatia cumparatorului de a plati acel pret.

De retinut ca numai faptele materiale sau juridice formeaza obiectul probei, iar norma de drept civil nu constituie obiect al probei, deoarece, mai intai, judecatorul este prezumat a cunoaste legea (iura novit curia), si, pe de alta parte, se considera ca legea este cunoscuta de toti (nemo censetur ignorare legem). Pe de alta parte, partile pot invoca, in sprijinul pretentiilor lor, anumite texte legale, carora le dau si o anumita interpretare (prin ipoteza neoficiala) si pot semnala judecatorului o anumita reglementare sau un anumit obicei (care nu este de notorietate) la care legea civila poate face trimitere.

In plus, in raporturile de drept international privat se poate pune problema probei dreptului strain. In acest sens, art. 7 din Legea nr. 105/1992dispune: "1. Continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obti­nute de la organele statului care au edictat‑o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat; 2. Partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei; 3. In cazul imposibilitatii de a stabili continutul legii straine se aplica legea romana". S‑a subliniat ca daca mijloacele de proba a legii straine nu provin de la autoritatile statului strain instanta poate admite proba contrara

167. Situatii speciale. Exista unele particularitati ale obiectului probei in anu­mite situatii:

a) faptele negative constau in nesavarsirea ori neproducerea unei actiuni sau unui eveniment; faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibila dovedirea lor, ca atare , in schimb, un fapt negativ determinat poate fi dovedit prin proba faptului pozitiv contrar;

b) faptele legalmente constatate, pe care legea le considera ca exista, nu trebuie dovedite (este cazul prezumtiilor legale);

c) faptele notorii, imprejurarile cunoscute de toata lumea (fie pretutindeni intr‑o tara, fie intr‑o parte sau o localitate a acesteia) nu trebuie dovedite;

d) faptele cunoscute personal de catre judecator cu un alt prilej decat admi­nistrarea probelor, nu pot fi folosite pentru solutionare cauzei (secundum allegata et probata, non secundum privata, iudex iudicare debet), dar exista posibilitatea ca judecatorul sa se abtina si sa fie audiat ca martor;

e) faptele necontestate, asupra carora toate partile din proces sunt de acord, nu trebuie probate.

§3. Sarcina probei

168. Notiune. Prin sarcina probei se intelege indatorirea de a face dovada faptului din care decurge dreptul pretins. Avand in vedere dificultatea stabilirii, in prezent, a unor fapte petrecute in trecut, este important de stiut cui ii revine sarcina probei.

Potrivit art. 1169 C.civ. "cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca". Reclamantul este cel care se adreseaza instantei si solicita sa i se recunoasca un drept, ceea ce inseamna ca sarcina probei ii revine - in primul rand - reclamantului, regula sintetizata in adagiul onus probandi incubit actori (actori incubit onus probandi, ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat).

169. In exceptio reus fit actor. Dupa ce reclamantul s‑a conformat acestei exigente juridice, si‑a dovedit pretentia sa, este randul paratului ca, in aparare sa combata sustinerile reclamantului si sa dovedeasca faptele pe care‑si sprijina cererile sale. Asadar, sarcina probei trece la parat, pentru ca "in aparare paratul devine reclamant": in exceptio reus fit actor.

Practic, in cursul desfasurarii procesului civil, sarcina probei revine alternativ, cand reclamantului, cand paratului, cu mentiunea ca, dupa cum vom vedea, in cazul prezumtiilor legale sarcina probei este inversata (rasturnata)

170. Interventia instantei. In fine, este important de retinut ca instanta este interesata sa descopere adevarul, iar judecatorul este obligat sa aiba "rol activ" in materie probatorie, putand sa ordone probe si din oficiu (pentru ca se considera ca cererea reclamantului poate fi respinsa ca nefondata, neintemeiata, dar nu ca nedovedita).

§4. Conditiile generale de admisibilitate a probelor

171. Prezentare. Pentru a fi admisibila orice proba trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) sa nu fie oprita de lege; legea interzice, spre exemplu, dovada contrara puterii lucrului judecat pe care o are o hotarare judecatoreasca definitiva; in cazul inscrisurilor autentice, constatarile personale ale organului instrumentator nu pot fi contestate decat prin inscrierea in fals; in procesul de divort legea interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divort; un pretins legatar nu poate sa solicite dovedirea unui legat verbal, pentru ca testamentele nuncu­pative, admise altadata prin Codul Calimach (art. 738, 745 si urm.), nu mai sunt astazi admise;

b) sa fie verosimila, adica sa nu contravina legilor naturii, sa nu tinda la dove­direa unor fapte imposibile, ci a unor fapte demne de a fi crezute;

c) sa fie utila (proba este inutila cand tinde la dovedirea unor fapte incontes­tabile);

d) sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului; daca nu pri­veste obiectul litigiului, ci aspecte straine de proces, proba nu poate fi incuviintata;

e) sa fie concludenta, sa fie relevanta, adica sa contribuie la solutionarea procesului (frustra probantur, quae probata non relevant).

Intre pertinenta si concludenta exista urmatorul raport: orice proba conclu­denta este si pertinenta, dar nu orice proba pertinenta este si concludenta.

§5. Problema conventiilor asupra probelor

172. Notiune. Conventia asupra probelor consta in acordul de vointa prin care partile inteleg sa se abata de la normele legale in materia probatiunii judiciare, fie cu ocazia unui proces pe rol, fie in vederea unui proces viitor. Ca orice act juridic civil, si aceste conventii trebuie sa respecte conditiile generale de valabilitate: con­simtamant, capacitate, obiect si cauza. In plus, se impune conditia ca prin acest acord de vointa proba sa nu devina mai dificila si sa nu fie incalcate dispo­zitii imperative sau ordinea publica

173. Clasificare. In raport de obiectul lor, si urmarind valabilitatea ori neva­la­bilitatea lor, pot exista mai multe categorii de conventii asupra probelor:

a) conventii privind sarcina probei; sunt valabile daca stabilesc reguli apli­cabile numai partilor, nu si instantei (este cazul conventiilor privind raspunderea partilor, clauzele de restrangere, agravare ori inlaturare a raspunderii);

b) conventii privind obiectul probei; sunt valabile acele conventii prin care par­tile deplaseaza obiectul probei de la faptul generator la fapte vecine si conexe, intru­cat se ajunge la usurarea probei, fara a se aduce atingere rolului activ al instantei;

c) conventii privind admisibilitatea probelor; sunt valabile numai daca dispo­zitiile legale in materie nu sunt imperative, ci dispozitive [spre exemplu, partile pot conveni ca un act juridic ce are o valoare mai mare de 250 lei sa fie dovedit cu martori, nu cu inscrisuri - art. 1191 alin. (3) C.civ.];

d) conventii privind forta probanta a probelor; sunt valabile, in principiu, cele prin care se tinde la marirea fortei doveditoare a probelor, iar nu si cele care o micsoreaza, pentru ca s‑ar aduce atingere principiului liberei aprecieri a probelor de catre judecator;

e) conventii privind administrarea probelor; sunt valabile daca nu incalca dispozitii imperative ce reglementeaza administrarea probelor.