StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
drept DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare Ón relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept civil

Proba raportului juridic concret

Proba raportului juridic concret


Notiuni generale


Probele in procesul civil.

Sediul materiei si importanta probelor


Materia probelor este reglementata in art. 1169 la 1206 din Codul Civil si in art. 167 la 241 in Codul de procedura civila. Dispozitii privind probele, intalnim si in Codul comercial.



Codul Civil reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru urmatoarele mijloace de proba: inscrisurile, marturia, marturisirea, prezumtiile, precum si sarcina probei.

Prin corecta aplicare a probelor se realizeaza ocrotirea eficienta a drepturilor subiective civile.

In cadrul unui proces civil, probele au o importanta primordiala, prin intermediul acestora, partile putand stabili in fata instantei faptele juridice din care izvorasc drepturile ce le sunt contestate sau care doresc sa li se recunoasca pe calea procesului civil.

Importanta probei este exprimata de maxima 515c27f :

Idem est non esse non probari - un drept nedovedit e ca inexistent.


Notiunea de proba


Prin proba se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile. Proba este sinonima cu dovada.

Termenul "proba" este folosit in mai multe sensuri in contexte diferite[1], astfel:

- un prim sens este cel prezentat in definitia de mai sus, acela de mijloc juridic de stabilire a existentei drepturilor subiective si a obligatiilor civile;

- in cel de-al doilea sens, proba desemneaza operatiunea de prezentare, in fata instantelor judecatoresti a mijloacelor de proba admise, prin care partile urmaresc sa dovedeasca afirmatiile facute intr-un sens sau altul pentru a convinge magistratul de existenta sau inexistenta dreptului si obligatiei civile.

- in cel de-al treilea sens, termenul de proba priveste rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovedire, folosindu-se expresii de genul "reclamantul si-a probat temeinicia pretentiilor sale ."


Obiectul si sarcina probei


A. Obiectul probei

Obiectul probei il constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a obligatiei corelative, adica actul juridic sau faptul juridic ce a dat nastere dreptului subiectiv civil sau obligatiei corelative.

B. Sarcina probei

Potrivit art. 1169 din Codul Civil, cel ce face o propunere inaintea judecatii, trebuie sa o dovedeasca, conform principiului actori incumbit probatio.[2]

Dupa ce reclamantul si-a dovedit pretentia formulata, este randul paratului sa se apere si sa dovedeasca netemeinicia pretentiilor reclamantului si sa-si sprijine cererilor sale. Astfel, sarcina probei revine paratului, acesta devenind reclamant, conform principiului reus excipiondo fit actor.

Daca paratul dobandeste si calitatea de reclamant (ex. prin formularea unei cereri neconventionale), acestuia i se aplica regula comuna privind sarcina probei.


Conditiile de administrare a probei


Pentru ca o proba sa fie admisa si incuviintata de catre instanta de judecata, aceasta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- sa nu fie oprita de lege, sa fie legale (ex. in cazul prezumtiilor legale

absolute nu poate fi admisa proba pentru rasturnarea acestora);

- sa fie verosimila, sa dovedeasca fapte credibile;

- sa fie pertinenta, sa aiba legatura cu pricina;

- sa fie concludenta, sa duca la lamurirea unor imprejurari pentru rezolvarea cauzei.

Daca orice proba concludenta este si pertinenta, in schimb nu orice proba pertinenta poate sa fie si concludenta.


Conventiile asupra probelor


Conventiile reprezinta acele acorduri de vointa prin care partile se abat de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior, fie in cursul unui proces.[3] Aceasta cu conditia ca acele conventii dintre parti sa nu contravina dispozitiilor de ordine publica.

Conventiile[4] asupra probelor pot fi:

- conventii care privesc sarcina probei, cu conditia ca acestea sa nu aduca vreo atingere rolului activ al judecatorului in materie probatorie;

- conventii care privesc obiectul probei, daca obiectul probei se extinde la fapte vecine si conexe pentru a usura proba, cu conditia sa nu aduca atingere dispozitiilor inscrise in Codul de procedura civila privind rolul activ al judecatorului in materie probatorie;

- conventii cu privire la admisibilitatea probelor, acestea fiind valabile doar daca dispozitiile legale care reglementeaza admisibilitatea probelor sunt dispozitive si nu imperative;

- conventii privind puterea doveditoare a probelor, acestea fiind valabile doar daca maresc puterea doveditoare a probei, cu conditia de a nu fi incalcata o norma juridica imperativa;

- conventii privind administrarea dovezilor, acestea fiind valabile doar daca normele juridice care reglementeaza administrarea dovezilor sunt dispozitive si nu imperative.

In principiu, aceste conventii sunt admise cu conditia de a nu se aduce atingere unor norme imperative.













Mijloacele de proba


Inscrisurile


A.  Definitie si clasificare


Inscrisurile reprezinta consemnarea de date despre acte si fapte juridice cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material (hartii, carton, sticla, scandura, pelicula, banda magnetica, discheta).

In clasificarea inscrisurilor trebuie sa se tina seama de mai multe criterii:

- Dupa scopul pentru care au fost intocmite, inscrisurile se clasifica in:

inscrisuri preconstituite (intocmite special pentru a servi ca probe);

inscrisuri nepreconstituite (toate celelalte inscrisuri).

- Dupa efect, inscrisurile se impart dupa cum urmeaza:

inscrisuri originale sau primordiale (sunt intocmite pentru a dovedi incheierea , modificarea sau stingerea unui anumit raport juridic civil);

inscrisuri recognitive (intocmite pentru recunoasterea celor originare pierdute sau distruse);

inscrisuri confirmative (cele care inlatura anulabilitatea onor acte juridice civile).

- In functie de modul de intocmire, inscrisurile:

inscrisuri autentice;

inscrisuri sub semnatura privata.

- Dupa raportul dintre ele deosebim:

inscrisuri originale;

copii.

- Dupa criteriu semnaturii putem vorbi despre:

inscrisuri semnate;

inscrisuri nesemnate.


B.           Inscrisul autentic


Potrivit art. 1171 din Codul Civil, actul autentic este acela care s-a facut cu solemnitatile cerute de lege de un functionar public care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut.

Sunt inscrisuri autentice:

inscrisurile notariale, intocmite de notarul de stat;

hotararile organelor jurisdictionale (hotararile judecatoresti);

actele de stare civila.


C.††††† Inscrisul sub semnatura privata


Reprezinta acel inscris care este semnat de cel sau cei de la care provine.

Asadar, exista o singura conditie de valabilitate, respectiv existenta semnaturii autorului sau autorilor actului. In ceea ce priveste semnatura, este de precizat ca trebuie sa fie numai aceea executata de mana autorului si nu cea litografiata, dactilografiata ori pusa prin parafa sau punere de deget.

Pentru anumite inscrisuri sub semnatura privata este necesara indeplinirea unor conditii speciale de valabilitate:

- conditia pluralitatii de exemplare - formalitatea multiplului exemplar este reglementata in art. 1179 din Codul Civil, care dispune ca: "actele sub semnatura privata care cuprind conventii sinalagmatice nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate sunt parti cu interes contrar. Este de ajuns un singur exemplar pentru toate persoanele care auacelasi interes."

- conditia scrierii in intregime ori punerii formulei "bun si aprobat".

Potrivit art. 1180 din Codul Civil, "actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris sau cel putin acesta sa adauge la finele actului cuvintele "BUN SI APROBAT" aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca."

- conditia ceruta testamentului olograf.††††††††††††††††††††††††††††††††††††††††

Potrivit art. 859 din Codul Civil, "testamentul olograf nu este valabil decat cand este scris in tot, dotat si subsemnat de mana testatorului".

Forta probanta a inscrisului sub semnatura privata:

Regula o constituie art. 1176 din Codul Civil: "Actul sub semnatura privata, recunoscut de acel caruia se opune sau privit dupa lege ca recunoscut, are acelasi efect cu actul autentic, intre acei care l-au subscris si intre cei care reprezinta drepturile lor[6]".

Potrivit art. 1177 din Codul Civil, "Acela carui se opune un act sub semnatura privata este dator a-l recunoaste sau a tagadui curat scriptura sau subsemnatura sa".

Mostenitorii sau succesorii in drepturi ai aceluia de la care provine inscrisul pot declara ca nu cunosc scrisul sau semnatura autorului lor, in aceasta situatie, inscrisul fiind lipsit provizoriu de putere probatorie pana la verificarea acestuia, aplicandu-se astfel prevederile art 1178 din Codul Civil.

Forta probanta a inscrisului sub semnatura privata comporta urmatoarea diferentiere:

- intre parti, ea are aceeasi valoare ca si celelalte mentiuni ale inscrisului;

- fata de terti, ea face dovada din ziua in care a devenit "data certa".



A.           Alte inscrisuri


- inscrisul in forma electronica. Legea nr. 455 / 2001, art. 4 alin. 2 desemneaza prin notiunea de inscris forma electronica "o colectie de date in forma electronica intre care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar".

- rabojurile - fiind doua bucati de lemn, pe care sunt trecute prin folosirea unor semne, prestatiile efectuate periodic de catre parti;

- registre, carti si hartii casnice;

- scrisori;

- inscrisuri specifice dreptului comercial, facturi acceptate, registre comerciale etc.


Marturii (proba cu martori ori testimoniala)


Martorii sunt acele persoane straine de proces, care au cunostinte ce pot avea ca rezultat corecta solutionare a cauzei (ex. au fost prezente la incheierea unui contract).

Ca regula generala, trebuie sa precizam ca faptele juridice pot fi dovedite neingradit cu martori. Ca reguli speciale in privinta probei testimoniale trebuie sa aratam dispozitiile art. 1191 din Codul Civil:

a)      prima regula, inscrisa in art. 1191 alin. 1 prevede ca "dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei chiar pentru un depozit voluntar nu se poate face decat prin act autentic sau prin act sub semnatura privata";

b)     cea de a doua regula, inscrisa in art. 1191 alin. 2 prevede ca "nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce pretinde ca s-ar fi zis inaintea, in timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depaseste 250 lei".

Exceptiile de la regulile admisibilitatii probei cu martori

a) Conform art. 1197 din Codul Civil, regulile mai sus prescrise nu se aplica in cazul cand exista un inceput de dovada scrisa

Se numeste inceput de dovada scrisa "orice scriptura a aceluia in contra caruias-a format petitia sau a celui ce il reprezinta si care scriptura face a fi crezut faptul pretins" .

b) Art. 1198 din Codul Civil prevede ca : "acele reguli nu se aplica totdeauna cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa, despre obligatiile ce pretinde sau a conserva dovada luata), cum ar fi:

la obligatiile care se nasc din delicte, cvasidelicte si cvasicontracte;

la depozitul necesar in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii in ospataria unde trag;

la obligatiile contractate in caz de accidente neprevazute cand nu era cu putinta partilor de a face inscrisuri;

cand creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovada scrisa dintr-o cauza de forta majora neprevazuta.

Daca in cele aratate legiuitorul a avut in vedere imposibilitatea materiala de a procura inscrisuri, totusi practica si doctrina au consacrat si imposibilitatea morala. Este vorba de situatiile in care partile care au incheiat acte juridice sunt in relatie de rudenie, de prietenie, de afectiune sau uneori de subordonare.


Marturisirea (recunoasterea)


Prin marturisire intelegem recunoasterea de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei.

Marturisirea este una act juridic din punct de vedere al dreptului civil si un mijloc de proba din punct de vedere al dreptului procesual civil.

Ca act juridic, marturisirea este irevocabila.

Criterii de clasificare

Dupa cum este facuta in fata sau in afara instantei de judecata, marturisirea este: judiciara si extrajudiciara.

Dupa modul de exprimare, distingem intre marturisirea expresa si marturisirea tacita sau prezumata.

Marturia este expresa atunci cand intr-o declaratie, scrisa sau orala prin care se recunoaste un fapt pe care-si intemeiaza pretentia cealalta parte.

Marturisirea tacita se intalneste in situatiile in care legea prevede ca instanta sa o deduca dintr-o anumita conduita a partii.

Dupa structura, diferentiem intre: marturisirea simpla, marturisirea calificata si marturisirea complexa.

Marturisirea simpla (sau marturisirea fara rezerve) este recunoasterea intocmai de catre parat a pretentiilor reclamantului (ex. paratul recunoaste ca a imprumutat de la reclamant 5 milioane lei si ca nu i-a platit).

Marturisirea calificata consta in recunoasterea de catre parat a faptului invocat de reclamant, dar si alte imprejurari strans legate de faptul invocat, anterioare sau concomitente faptului pretins care schimba calificarea juridica (ex. paratul recunoaste ca a primit 5 milioane de lei, dar nu ca imprumut ci ca plata pentru serviciile pe care le-a prestat).

Marturisirea complexa reprezinta recunoasterea de catre parat a faptului pretins de reclamant, dar si a altei imprejurari ulterioare care anihileaza primul fapt (ex. paratul recunoaste ca a primit 5 milioane de lei, dar afirma ca i-a platit intre timp).


Indivizibilitatea marturisirii:

Potrivit art. 1206 din Codul Civil, "marturisirea nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a marturisit si nu poate fi revocata de acesta afara numai de a aproba ca a facut-o din eroare de fapt.

Problema divizarii marturisirii nu se poate pune in cazul marturisirii simple.

In ceea ce priveste puterea doveditoare a marturisirii, avem doua perioade:

- prima perioada este cea anterioara anului 1950 cand marturisirea era considerata "regina probelor", fiind reglementata in art. 1200 punctul 3 din Codul Civil (care considera marturisirea judiciara ca o prezumtie legala ce facea dovada deplina impotriva celui care a marturisit), reprezentand astfel o proba perfecta (probatio probatisima);

- perioada dupa 1950, cand este trecuta in randul celorlalte probe, putand fi combatuta prin proba contrara, facuta prin orice mijloc de proba admis de lege, fiind lasata la aprecierea judecatorului.

INTEROGATORIUL - reprezinta mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii ce este reglementat in art. 218 la 225 din Codul de procedura civila.

Prezumtiile


Potrivit art. 1198 din Codul Civil, "prezumtiile sunt consecintele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut", deci reprezinta o presupunere facuta de legiuitor sau judecator.

Prezumtiile sunt, asadar, probe indirecte, reprezentand rezultatul a doua rationamente: mai intai, din cunoasterea probelor directe (inscrisuri, marturii etc.), judecatorul induce printr-un prim rationament, existenta in trecut a unui fapt care este vecin si conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea rationament, din cunoasterea faptului vecin si conex, judecatorul deduce existenta faptului principal datorita legaturii de conexitate dintre aceste doua fapte[8].


Criterii de clasificare a prezumtiilor


Dupa autor, prezumtiile sunt legale si simple.

Prezumtiile legale sunt cele care sunt opera legiuitorului. Potrivit art. 1200 din Codul Civil, "sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate prin lege", cum ar fi:

actele ce legea le declara nule pentru ca le priveste facute in frauda dispozitiilor sale;

in cazurile cand legea declara ca dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor rezulta din oarecare imprejurari determinate;

puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat res indicato proverietate habetur - lucrul judecat se considera adevarat).

Mai exista si alte prezumtii legale, cum ar fi: prezumtia de mandat tacit reciproc intre soti, reglementata de art. 35 alin. 2 din Codul familiei; prezumtiile stabilite de art. 469 din Codul Civil privind imobilele prin destinatie etc.

Prezumtiile simple - potrivit art. 1203 din Codul Civil sunt acelea stabilite de magistrat (judecator), prezumtiile sunt lasate la luminile si intelepciunile magistratului. In acelasi articol se arata ca prezumtiile nu sunt permise magistratului decat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara daca un act nu este atacat ca s-a facut in frauda, dol (viclenie) sau violenta. Este de observat ca, in timp ce prezumtiile legale sunt limitate ca numar, prezumtiile simple sunt nelimitate.

Dupa forta probanta, prezumtiile legale se subimpart in: prezumtii absolute si prezumtii relative.

Prezumtiile absolute (iuris de iure) - sunt acelea care nu pot fi rasturnate prin proba contrarie, ele mai sunt denumite si irefagabile (ex. puterea lucrului judecat - orice hotarare se presupune ca spune adevarul; art. 61 din Codul familiei prevede ca "timpul cuprins intre a 330- zi si a 180- a zi dinaintea nasterii este timpul legal al conceptiunii".

Prezumtiile relative (iuris tantum) - sunt acelea care pot fi rasturnate prin proba contrarie, chiar prin prezumtii simple sau martori (ex. prezumtia de paternitate reglementata in art. 53 din Codul familiei care prevede ca "copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei; prezumtia de buna credinta (bona judes persumitur) - reglementata de art. 1899 alin. final, Cod Civil etc.


Alte mijloace de proba


Alaturi de mijloacele de proba tratate anterior, mai putem aminti: probele materiale, proba prin rapoartele de expertiza, cercetarea la fata locului.

Probele materiale sunt specifice procesului penal, Codul de procedura civila neocupandu-se de tratarea acestora.

Prin probe materiale intelegem acele obiecte care datorita calitatilor lor, semnelor sau urmelor ramase pe ele ar putea prezenta importanta in solutionarea procesului civil. Spre deosebire de alte probe, acestea nu pot fi inlocuite, analizarea lor facandu-se printr-o cercetare la fata locului sau printr-o expertiza.

Proba prin rapoartele de expertiza

Intr-un proces civil, instanta poate dispune efectuarea unei expertize, fiind necesara efectuarea acesteia chiar daca judecatorul are cunostinte de specialitate.

Expertiza poate fi definita ca fiind activitatea de cercetare a unor imprejurari de fapt in legatura cu obiectul litigiului, ce necesita cunostinte de specialitate, activitate desfasurata de un specialist (expert), desemnat de instanta de judecata. Relatarea facuta de expert in scris sau oral in care sunt expuse constatarile si concluziile sale cu privire la imprejurarile de fapt a caror lamurire a fost solicitata poarta denumirea de raport de expertiza. Expertiza si raportul de expertiza sunt doua notiuni distincte, dar interdependente deoarece raportul de expertiza este urmarea expertizei, iar expertiza este activitatea de cercetare pe care se intemeiaza raportul expertizei[9].

Cercetarea la fata locului

Prin cercetarea la fata locului, judecatorul ia contact in mod direct cu anumite situatii sau stari care pot duce la stabilirea raporturilor juridice dintre parti.

Cercetarea la fata locului se poate face in instanta (ex. cercetarea unor obiecte) sau in afara acesteia (ex. cercetarea anumitor imprejurari).




A se vedea Brandusa Stefanescu, Raluca Dimitriu, op. cit., p. 61, A. Ionascu, Probele in procesul civil, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, p. 19

Sunt situatii in care paratul , pastrandu-si calitatea de parat are el mai intai sarcina probei, cum ar fi in cazul rasturnarii prezumtiilor legale relative, in cazul litigiilor de munca sau in cazul contestarii recunoasterii de paternitate

A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p. 114

A se vedea G. Boroi, Codul de procedura civila. Comentat si adnotat., vol. 1, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2001, p. 365 - 366

A se vedea pentru o cercetare monografica Fl. Magureanu, Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997


A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit., p.117


Ibidem, p. 118


A se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 130, Pentru o cercetare mai amanuntita a se vedea I. Deleanu, V: Marginean, Prezumtiile in drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 9 - 30


Ibidem, p. 136




Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact