Probele

PROBELE

Probele si importanta lor

Definirea notiunii de proba si importanta probelor in  procesul civil

Notiunea de proba este folosita in mai multe sensuri. Intr-un sens, prin proba se intelege actiune a prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau imprejurarilor care au dat nastere conflictului dintre partile in litigiu; privita din acest punct de vedere, notiunea de proba este legata de ideea de sarcina a probei.

Intr-un al doilea sens, prin proba se intelege mijlocul prin care, in cauzele supuse judecatii, se poate ajunge la stabilirea adevarului; in acest sens, notiunea de proba se refera la mijloacele de probatiune judiciara admise de lege: inscrisuri, depozitiile martorilor, marturisirea uneia din parti, cercetarea la fata locului etc.

Intr-un al treilea sens, prin notiunea de proba se intelege rezultatul actiunii de probatiune judiciara; in sensul acesta se spune ca proba este completa sau incompleta, convingatoare sau neconvingatoare etc.

In mod obisnuit, notiunea de proba este folosita in cel de-al doilea sens, adica in intelesul de mijloace de probatiune judiciara.

In literatura juridica se mai vorbeste de un inteles al notiunii de proba, si anume acela de fapt probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de proba, este utilizat, la randul sau, pentru a stabili existenta sau neexistenta unui alt fapt material,

determinant in solutionarea pricinii. Din acest punct de vedere, faptele se impart in doua categorii: fapte principale (facta probanda sau res probantae), care constituie raportul litigios dedus judecatii si care trebuie dovedite, si fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la dovedirea existentei sau inexistentei acestuia.

Avand de rezolvat un conflict intre doua parti cu interese contrarii, instanta de judecata trebuie sa cunoasca adevaratele raporturi dintre parti, drepturile si obligatiile acestora, precum si sa stabileasca faptele si imprejurarile care au dat nastere conflictului.

Afirmatiile, recunoasterile sau negari le partilor au, desigur in cadrul procesului civil, importanta lor. Acestea singure nu pot forma insa convingerea intima a judecatorului asupra fondului cauzei, deoarece fiecare parte litigianta afirma, recunoaste sau neaga ceea ce ii convine si ii poate aduce casti 131b18b g de cauza.

De aceea, stabilirea adevarului si justa solutionare a fiecarei cauze civile nu se poate face decat pe baza de probe.

Intr-adevar, daca judecatorul cunoaste sau este presupus ca cunoaste legea, in schimb el este strain fata de adevaratele raporturi dintre parti, precum si fata de imprejurarile care au dat nastere litigiului. Or, probele sunt tocmai mijloacele cu ajutorul carora se poate ajunge la stabilirea existentei sau neexistentei actelor si faptelor de care'depinde recunoasterea drepturilor sau intereselor ce formeaza obiectul neintelegerii dintre partile aflate in litigiu.

Importanta probelor in cadrul procesului civil se releva si cu ocazia controlului judiciar. Numai daca se sprijina pe dovezi intemeiate si apreciate ca atare, hotararile pronuntate de instantele inferioare vor rezista controlului exercitat de instantele ierarhic superioare; in caz contrar hotararile in care din probele administrate nu s-a putut trage o concluzie justa sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fara a avea dovezi suficiente, in urma administrarii de noi probe in apel, pot fi desfiintate. De asemenea, daca solutia data in cauza este rezultatul unei greseli grave de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate, sau rezultatul omisiunii instantei de a se pronunta asupra unei dovezi administrate, care era

hotaratoare pentru dezlegarea pricinii, in recurs, asemenea hotarari pot fi casate.

Inscrisurile

Prin inscris ca mijloc de proba se intelege. orice consemnare scrisa care con firma sau infirma fapte sau imprejurari cu privire la existenta sau inexistenta raporturilor juridice civile care formeaza in fiecare cauza civila obiectul judecatii.

In majoritatea cazurilor, inscrisurile sunt mijloace de proba preconstituite, adica se intocmesc mai dinainte in acest scop. Asa de pilda, odata cu perfectarea unei vanzari se incheie. si inscrisul doveditor al acestei operatiuni (contactul de vanzare-cumparare) care, in caz de litigiu intre .vanzator si cumparator, va servi ca mijloac de proba.

Faptul ca inscrisurile se intocmesc chiar in momentul incheierii actului juridic fac ca ele sa reprezinte mijlocul de proba cel mai potrivit pentru dovedirea adevaratelor raporturi dintre. partile aflate in litigiu. Din aceasta cauza, inscrisurile preconstituite, fara a avea o valoare probanta prestabilita, sunt crezute in ceea ce priveste continutul lor inaintea altor mijloace de proba, cum ar fi, de exemplu, martorii, care pot fi influentati, sau expertiza prin care Se exprima doar o parere etc. Ca mijloc de probatiune judiciara, inscrisurile mai prezinta si o alta importanta: se conserva si se administreaza mai usor in fata instantei; constituie. de mai multe ori insasi conditia de validitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat, etc. De aceea, in caz de litigiu, partile nici nu discuta asupra continutului inscrisului, ci asupra celorlalte conditii de foma ca: autentificare, semnatura, data, competenta functionarului care a intocmit actul, etc., pe care trebuie sa le indeplineasca orice inscris.

Ca mijloc de probatiune judiciara in pricinile civile, inscrisurile se impart in doua mari categorii: inscrisuri preconstituite si inscrisuri nepreconstituite.

Inscrisurile preconstituite sunt acele inscrisuri care s-au pregatit mai dinainte in scopul de a fi utilizate ca mijloc de proba in cazul ivirii unui eventual litigiu.

Inscrisurile preconstiuite se impart, la randullor, dupa scopul pentru care au fost intocmite, in inscrisuri originare, recongnitive si confirmative, iar dupa modul lor de intocmire, in inscrisuri autentice si inscrisuri sub semnatura privata.

Inscrisurile originare sunt inscrisurile intocmite in vederea constatarii incheierii, modificarii sau stingerii unui raport juridic intre parti.

Inscrisurile recognitive sunt inscrisurile intocmite in vederea recunoasterii existentei unui inscris originar pierdut, in scopul de a-l inlocuit.

Inscrisurile confirmative sunt inscrisurile care au drept scop sa intareasca un act anulabil, prin confirmarea sau ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ sa fie valabil, el trebuie sa cuprinda obiectul, cauza si natura obligatiei si sa faca mentiunea despre viciul care face ca actul originar sa fie anulabil, precum si despre intentia partilor de a acoperi viciul (art. 1190 C. civ.).

Inscrisurile autentice sunt acele acte care s-au incheiat cu solemnitatile cerute de lege de catre un functionar public care are dreptul de a functiona in locul unde s-a facut actul (art. 1171 c.civ.).

Potrivit acestei definitii, in sens larg, constituie acte autentice orice acte incheiate de functionarii de stat in cadrul competentei lor legale. Astfel, sunt considerate acte autentice actele de stare civila, hotararile judecatoresti, procesele-verbale de indeplinire a actelor de procedura, actele de procedura indeplinite de executorii judecatoresti, etc.

In sens restrans, prin act autentic se inteleg numai actele notariale.

In unele cazuri, incheierea in forma autentica a actelor juridice este obligatorie, iar in alte cazuri facultativa. Se impune incheierea in forma autentica a actelor juridice ori de cate ori legea cere si impune in mod expres acest lucru pentru insasi valabilitatea actului ca operatiune juridica.

Aceasta cerinta este prevazuta pentru donatii (art. 813 C.civ.), pentru ipotecile conventionale (art. 1772 c.civ.), pentru instrainarile de terenuri (art. 46 din Legea fondului funciar nr.18/1991).

Cu privire la valabilitatea intocmirii actelor autentice, art. 1171 C.civ. impune doua conditii:

a)actul sa fie intocmit de un functionar competent.

b )actul sa fie indeplinit cu respectarea formalitatilor prevazute de lege.

In ceea ce priveste prima conditie, se cere ca functionarul public care da autenticitatea actului sa fie investit cu aceasta calitate si sa lucreze in limitele ce i-au fost conferite prin lege'. Astfel, n-au valoare de acte autentice, actele intocmite de un functionar necompetent, actele intocmite de un functionar care nu mai are dreptul sa functioneze la data intocmirii actului, actele intocmite de un function}ll' prin depasirea atributiilor sale, etc.

In ceea ce priveste a doua conditie, se cere ca actul sa fie intocmit cu toate formele pe care legea le prevede pentru acea categorie de acte. Formalitatile pentru incheierea actelor notariale sunt prevazute in Legea notarilor publici si a activitatii notariale, nr. 36/1995. Dintre cele mai importante formalitati ce se cer a fi respectate cu ocazia incheierii actelor notariale, mentionam: verificarea identitatii partilor, consemnarea datei la care actul a fost incheiat, semnarea actului de catre parti si notar, inregistrarea actului in registrele biroului notarial.

Legile speciale prevad pentru unele categorii de acte si indeplinirea altor formalitati, cum ar fi, de pilda, in cazul casatoriei, prezenta viitori lor soti concomitent si in persoana, exprimarea consimtamantului in forma verbala, publicitatea anterioara casatoriei, etc. In cuprinsul actului, functionarul competent a-l autentifica trebuie sa faca mentiunea ca toate prevederile legale privind actul juridic ce urmeaza a fi autentificat au fost indeplinite.

Actele autentice fac dovada deplina pana la inscrierea in fals pentru mentiunile referitoare la faptele petrecute in fata agentului instrumentator si constatate personal de acesta, iar atunci cand sunt neregulat intocmite pot fi convertite in inscrisuri sub semnatura

privata. Astfel, potrivit art. 1172 C.civ., 'actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitatii functionarului sau din lipsa de forme este valabil ca scriptura sub semnatura privata daca s-a iscalit de partile contractante'. Din moment ce prin dispozitiile act. 1172 C.civ. se cere numai semnatura, aceasta lasa sa se deduca ca celelalte conditii. cu privire la actele sub semnatura privata sunt indeplinite, sau se considera a fi indeplinite. Astfel, nu poate fi pusa in discutie cerinta act. 1179, respectiv 1180 C.civ., pentru ca totdeauna exista exemplarul care ramane la organul instrumentator. In cazul in care inscrisul nu este semnat, valoreaza inceput de dovada scrisa. Daca forna autentica este ceruta pentru valabilitatea actului juridic, sanctiune a actului neregulat este nulitatea absoluta a operatiunii.

Inscrisurile sub semnatura privata sunt acele inscrisuri la a caror intocmire si insemnare pu participa vreun functionar de stat. Nu intereseaza limba, modalitatea de scriere, suportul material, ci doar ca stmnele sa fie lizibile si traductibile in limbaj uman si sa existe semnaturile persoanelor in cauza.

Pentru a fi valabil ca inscris sub semnatura privata un inscris trebuie sa indeplineasca conditia semnaturii, iar daca contine o conventie sinalagmatica trebuie sa indeplineasca si conditia multiplului exemplar. Cea mai severa dintre reguli este aceea a semnarii. Atunci cand inscrisul contine o obligatie unilaterala a semnatarului acesta trebuie sa fie scris olograf de semnatar sau cel putin se poarte mentiunea 'bun si aprobat pentru' urmata de indicarea in cifre si litere a sumei de bani sau a citirii bunurilor pentru care se obliga (art. 1180 C.civ.) scrise de manasemnatarului.

Recunoasterea actului scris de cel caruia i se opune sau declararea sa ca valabil prin verificarea de scripte conduce la asimilarea inscrisului sub semnatura privata cu inscrisul autentic (art. 1176 C.civ.) in ceea ce priveste efectele sale fata de parti sau fata de reprezentantii lor. Pe de alta parte, trebuie mentionat ca inscrisul sub semnatura privata neregulat intocmit (de pilda lipseste mentiunea 'bun si aprobat' sau semnatura celui ce l-a scris si care se obliga ori inscrisul nu a fost intocmit in numarul de exemplare prevazute de

at. 1179 C.civ.) constituie inceput de dovada scrisa putand fi completat cu alte probe[1].

Fara a putea fi incadrate in categoriile inscrisurilor autentice sau sub semnatura privata tot inscrisuri sunt si registrele comerciale, registrele, cartile si hartiile casnice, scrisorile, telegramele, raboajele, avand fiecare o forta probanta specifica, reglementata de art. 1183 ­-1187 C.civ.

Dupa cum am mai precizat, combaterea realitatii continutului unui inscris autentic se poate face in unele situatii prin inscrierea in fals. Dar inscrierea in fals este doar o modalitate a verificarii descripte - procedura prevazuta. de act. 177-185 C.pr.civ. ca procedura de verificare a realitatii continutului, semnaturilor sau scrisului din orice inscris.

Verificarea de scripte cuprinde doua forme: verificarea de scripte propriu-zisa si procedura falsului.

Verificarea de scripte propriu-zisa este examenul facut in cadrul instantei asupra unui act sub semnatura privata, cu scopul de a constata daca acesta a fost, cu adevarat, scris sau semnat de persoana careia i se atribuie[2].

Verificarea de scripte propriu-zisa se poate face:

a) prin confruntarea de catre instanta a inscrisului tagaduit sau nerecunoscut cu alte inscrisuri, denumite piese de comparatie; piesele de comparatie sunt. inscrisuri cu privire la care exista certitudine a ca au fost scrise sau semnate de partea care tagaduieste scrisul sau semnatura, respectiv de autorul partilor care au declarat ca nu cunosc scrisul sau semnatura persoanei de la care se pretinde ca ar fi inscrisul;

b) prin expertiza grafica.

Cand verificarea de scripte se face cu ajutorul unui expert, odata cu numirea acestuia, instanta va obliga partile sa depuna piesele de comparatie, care vor servi la efectuarea expertizei. Art. 179 C.pr.civ. precizeaza ca pot servi in acest scop: inscrierile autentice, inscrisurile sub semnatura privata, netagaduite de parti, partile din

inscrisurile netagaduite, precum si scrisul sau semnatura facuta inaintea instantei.

Inscrisul tagaduit se va semna spre neschimbare de presedinte, grefier si parti. Efectuarea expertizei grafice se va face potrivit regulilor prevazute de Codul de procedura civila privitoare la acest mijloc de proba.

Rezultatul verificarii de scripte va fi consemnat intr-o incheiere interlocutorie. Daca se constata ca inscrisul nu emana de la persoana careia i se opune sau i se atribuie, va fi inlaturat; in cazul cand se constata ca inscrisul emana de la partea care l-a tagaduit sau de la persoana careia i se atribuie, va fi mentinut si folosit ca proba .in cauza ce se judeca.

Procedura falsului se deschide cand partea careia i se opune un inscris nu se margineste numai la tagaduirea sau necunoasterea scrisului sau semnaturii, ci afirma ca inscrisul este fals.

Falsul aratat poate fi material, cand alterarea adevarului s-a facut prin stersaturi, adaugiri sau alte plasmuiri, sau intelectual, cand cel care a redactat inscrisul a inserat alte mentiuni ori un alt continut decat cel voit de parti.

Pot fi atacate ca false atat inscrisurile autentice, cat si inscrisurile sub semnatura privata.

In sistemul nostru procesual, cercetarea si stabilirea falsului se face de catre organele de urmarire si judecata penala. Numai in caz exceptional, cand se dovedeste ca nu este caz de judecata penala, datorita faptului ca actiunea penala s-a stins (prin moarte, amnistie, incetarea procesului penal sau prin prescriptie), potrivit art.184 C.pr.civ., falsul se va cerceta de catre instanta civila, care va folosi in acest scop orice mijloc de proba.

Martorii

Martorii sunt persoane straine de proces, care au receptat fapte concludente in solutionarea litigiului civil si care pot fi audiate de judecator.

Situatiile in care poate fi administrata proba cu martori sunt prevazute de art. 1191-1198 C.civ., din aceste texte de lege rezultand doua reguli ce limiteaza proba testimoniala: nu se poate face dovada cu martori pentru acte juridice cu o valoare de peste 250 lei si nu poate fi primita marturia in contra sau peste ceea ce cuprinde un act scris.

Rezulta de aici ca pot fi audiati martori pentru a stabili fapte juridice (eroare, doI, caz fortuit) sau pentru a lamuri clauze obscure ori echivoce ale unui act scris[3].

Textele legale mentionate, precum si alte texte. de lege, au reglementat cateva exceptii de la regulile de mai sus fiind permisa audierea de martori:

a. pentru drepturile de care partile unui litigiu pot dispune si acestea convin tacit sau expres sa se administreze proba cu martori;

b. cand exista o imposibilitate obiectiva (de pilda in cazul depozitului necesar sau al pierderii titlului dintr-o cauza de forta majora) sau subiectiva, morala (de pilda cand din cauza raporturilor dintre parti - rudenie, prietenie, colegialitate, etc. - creditorul nu poate cere dovada scrisa;

d. cand, in materie de obligatii si plati comerciale, judecatorul crede ca trebuie sa admita proba testimoniala (art. 46 C.com.);

c. pentru dovedirea calitatii de bunuri proprii a unor bunuri in litigiile dintre soti (art. 5 alin.l din Decret 32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei si a Decretului 31/1954 privind persoanele fizice si juridice.

Daca, in principiu, poate fi ascultata ca martor orice persoana care mi este parte in proces si are cunostinta de faptele sau imprejurarile cauzei, legea procedurala prevede si derogari. Astfel, art. 189 C.pr.civ. prevede ca nu pot fi ascultati ca martori rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv , sotul chiar despartit239, interzisii[5] si

cei declarati de lege incapabili de a marturisi, precum si cei condamnati pentru marturie mincinoasa. Marturiile luate cu incalcarea dispozitiilor articolului 189 C.pr.civ. sunt nule si nu pot constitui temei al unei hotarari judecatoresti.      .

Articolul 191 C.pr.civ. enunta persoanele care sunt scutite de a fi martori si anume:

- slujitorii cultelor, medicii, moaste le, farmacistii, avocatii, notarii publici si orice alti muncitori pe care legea ii obliga sa pastreze secretul cu privire la faptele incredintate lor in exercitiul indeletnicirii;

- functionarii publici si fostii functionari publici, asupra imprejurarilor secrete de care au avut cunostinta in aceasta calitate;

- cei care prin raspunsurile lor s-ar expune ei insisi sau ar expune pe vreuna din persoanele aratate in art. 189 la pct.l si 2 la o pedeapsa penala sau la dispretul public.

Daca, totusi o asemenea persoana este audiata in calitate de martor si nu invoca prevederile art. 191 pentru a refuza sa raspunda, ea are obligatia de a relata adevarul, fiind pasibila de sanctiuni pentru marturie mincinoasa, iar marturia sa este proba.

O ultima dispozitie legala ce se impune a fi mentionata este aceea din articolul 195 C.pr.civ. potrivit caruia 'Copilul mai mic de 14 ani si persoanele care din pricina debilitatii mintale sau in mod vremelnic sunt lipsite de discernamant, pot fi ascultate, insa la aprecierea depozitiei instanta va tine seama de situatia speciala a martorului' .

Expertizele[6]

Expertiza este un mijloc de dovada la care instanta recurge in cazul in care, pentru stabilirea adevarului, este nevoie de lamurirea unor imprejurari de fapt, pentru rezolvarea carora se cer anumite cunostinte de specialitate.

Expertul este persoana numita de instanta, care, in baza cunostintelor sale speciale, tehnice sau stiintifice, este chemata sa dea lamuriri asupra faptelor, persoanelor, lucrurilor sau evenimentelor care privesc obiectul procesului. Expertul este o persoana straina de proces, un auxiliar al instantei, care contribuie prin cunostintele sale la descoperirea adevarului si la justa solutionare a cauzelor civile. Aceasta nu inseamna ca expertul se substituie judecatorului, ca

concluziile sale il obliga pe judecator la darea unei anumite solutii. Concluziile expertului nu sunt decat un mijloc de dovada ca oricare altul, pe cand hotararea pe care o pronunta instanta este opera intregii activitati desfasurate de toti participantii in cadrul procesului. Prin urmare, opinia expertului nu obliga instanta, ea fiind supusa, ca orice mijloc de proba, aprecierii si evaluarii acesteia. A decide altfel ar insemna sa nesocotim principiul fundamenta) al intim ei convingeri a judecatorului, rolul sau activ, precum si dreptul ce-i este acordat prin lege de a aprecia in mod liber orice mijloc de dovada.

Pozitia procesuala a expertului se deosebeste si de aceea a martorului, respectiv rapoartele de expertiza se deosebesc fundamental de depozitiile martorilor. Astfel, martorul este o persoana care relateaza instantei fapte percepute prin propriile sale simturi, fara a-si exprima parerea asupra lor si independent de orice insarcinare din partea instantei. Dimpotriva, expertul nu cunoaste mai dinainte imprejurarile cauzei, el ia cunostinta de existenta lor dupa ce acestea s-au consumat deja si isi expune parerea asupra lor din insarcinarea instantei ca om de specialitate.

Expertizele se efectueaza in cele mai variate domenii de activitate. Cele mai ftecvente sunt expertizele medico-legale, tehnice, contabile si ale scrisului.

Expertizele medicale, bazandu-se pe folosirea datelor stiintei medicale, conduc la obtinerea de informatii legate de persoana omului sub aspectul sanatatii fizice sau psihice. In cauze civile, expertizele medicale sunt utilizate pentru determinarea sexului, varstei, a filiatiei, in cazul punerii sub interdictie, precum si pentru stabilirea starii psihice a persoanei in vederea determinarii discernamantului.

In raport de datele care intereseaza solutionarea cauzei, experttzele tehnice pot privi cele mai diverse aspecte ale lucrurilor. Prin intermediul expertizelor tehnice se poate determina calitatea si procedeele de fabricare a celor mai complexe produse industriale, proprietatile materialelor din care sunt confectionate, starea de functionare ori cauzele defectiunilor unor masini sau agregate, vechimea si valoarea bunurilor.

Datorita diversitatii domeniilor in care se pot efectua expertizele tehnice, acestea, la randul lor, sunt de mai multe feluri, dintre care vom' enumera pe cele mai des intalnite:

- expertiza topografica privitoare la situatia, insusirile si intinderea terenurilor; acest gen de expertiza este util in cauzele ce au ca obiect revendicarea de terenuri, actiuni posesorii, actiuni posesorii, actiuni' confesorii de servitute, actiuni de partaj etc;

- expertiza tehnica in constructii, care poate avea urmatoarele obiective:

a) verificarea lucrarilor de proiectare a constructiilor precum si a operatiunilor de reconstruire a cladirilor, drumurilor, podurilor si a constructiilor speciale, situatie in care se urmareste sa se stabileasca daca au fost gasite cele mai adecvate solutii tehnice la problemele pe care le ridica efectuarea lucrarilor;

b) daca instalatiile si cladirile ridicate corespund proiectelor pe baza carora s-a construit, daca s-au respectat normele de consum, precum si cauzele care au dus la scumpirea constructiilor fata de planuri si devize, determinarea calitatii constructiilor precum si a eventualelor vicii; c) determinarea cauzelor care au dus la daramarea unei constructii, precum si stabilirea consecintelor pagubitoare ale unui asemenea fapt.

- expertiza de evaluare a bunurilor si de formare a loturilor in cauzele de partaj; datorita diversitatii bunurilor ce formeaza litigiul, este posibil ca operatiunea de evaluare a bunurilor sa faca obiectul mai multor expertize tehnice, in functie de natura bunurilor expertizate.

- expertiza tehnica a accidentelor de circulatie, in cadrul careia trebuie sa se stabileasca imprejurarile si cauzele accidentelor de circulatie, determinandu-se modul de functionare a sistemelor de ftanare, directie, rulare, transmisie, precum si viteza din momentul comiterii accidentului; expertiza tehnica in aceste cazuri este deosebit de importanta, intrucat timpul extrem de scurt in care se petrece un asemenea fapt face dificila existenta unor depozitii obiective, precise si complete de martori oculari.

Expertiza contabila este efectuata in vederea Iamuririi modului in care sunt reflectate in documente si in evidenta tehnic-operativa si contabila anumite fapte, imprejurari si situatii de natura economico­financiara. Expertiza contabila are ca domeniu de investigatie intreaga activitate a agentului economic sub aspect economico-financiar, in cadrul acesteia urmand a se cerceta situatia economico- financiara a patrimoniului si capacitatea acestuia de a genera profit, asa cum rezulta din documentele primare si din evidenta tehnic-operativa si contabila privind intrarea si iesirea valorilor materiale si banesti. De asemenea, se poate stabili corectitudinea sau incorectitudinea administrarii patrimoniului, modul de incheiere a contractelor si de executare a obligatiilor asumate.      

In situatia'in care in cauzele civile se recurge la verificarea de scripte (art. 177-179 C. pr. civ.) ori instanta civila este competenta a cerceta falsul reclamat de una din parti (art. 184 C. pr. civ.), pentru a stabili cui apartine scrisul sau semnatura, este recomandat sa se efectueze o expertiza criminalistica a scrisului in cadrul careia, pe baza scriptelor de comparatie, avand in vedere caracterul individual 'al scrisului, expertul criminalist expune parerea daca inscrisul defaimat apartine sau nu partii, respectiv persoanei de la care se pretinde ca provine. Tot in randul expertizelor criminalistice, apropiata prin obiectul si finalitatea sa de expertiza scrisului, este expertiza documentelor, expertiza prin care se urmareste descoperirea diferitelor tipuri de falsuri, relevarea textelor sterse, devenite invizibile sau slab vizibile, identificarea masinilor de scris, a stampilelor si a materialelor de scris.

In prima forma a Codului de procedura civila acesta era unica lege care cuprindea norme referitoare la expertiza. Evolutia societatii, a stiintei si tehnicii au impus modificari progresive in reglementarea privind numirea expertilor si efectuarea expertizelor. In prezent expertizele contabile sunt reglementate prin Ordonanta Guvernului nr. 65/1994, expertizele medico-legale prin Ordonanta Guvernului nr.1/2000, expertizele tehnice prin Ordonanta Guvernului nr.2/2000, expertiza metalelor si pietrelor pretioase prin Decretul 244/1978 iar expertizele criminalistice (inclusiv cele ale, scrisului) prin Decretul fir. 648/1969). Potrivit actelor normative enuntate, calitatea de expert judiciar se dobandeste in urma parcurgerii unei proceduri in care un cuvantimportant il are Ministerul Justitiei, iar dreptul instantei de a desemna ea insasi un anume expert este din ce in ce mai restrans.

Articolul 201 al. 3 C.pr.civ. acopera si situatia in care nu exista experti autorizati intr-un domeniu de stricta specializare, instanta avand posibilitatea de a solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalitati ori specialisti in domeniul respectiv.

Ceea ce intereseaza in cel mai inalt grad nu este, insa, numirea expertilor, ci stabilirea obiectivelor si aprecierea valorii probante a expertizei.

Cat priveste stabilirea obiectivelor expertizei este de 'retinut ca judecatorul trebuie sa ceara concluziile partilor, dar nu este legat de acestea, obiectivele pe care le stabileste trebuie sa fie clare si cat mai arnanuntite posibil; pe de alta parte expertul are obligatia de a raspunde tuturor obiectivelor fixate si de a nu face aprecieri cu privire la aplicarea normelor de drept sau cu privire la solutia ce se poate da in cauza.

Activitatea de expertiza se finalizeaza prin intocmirea unui raport de expertiza continand concluziile expertului. Daca raportul nu

este lamuritor, instanta poate dispune intregirea expertizei sau o noua expertiza.

Instanta nu este legata de concluziile si parerile expertilor; insusirea concluziilor raportului de expertiza, intocmai ca si aprecierea celorlalte mijloace de proba, este atributul exclusiv al instantei. Instanta, apreciind, va putea sa inlature concluziile sau parerile cuprinse in raportul de expertiza si sa ajunga la alte concluzii. In acest caz, instanta este obligata sa motiveze de ce nu este de acord cu concluziile sau parerilecuprinse in raportul de expertiza. Constatarile de fapt, data si eventual sustinerile partilor, trecute in raportul de expertiza fac dovada deplina in fata instantei si nu pot fi combatute decat prin inscrierea in fals, deoarece expertul lucreaza in calitate de delegat al instantei.

In cazul cand instanta se afla in fata a doua expertize contradictorii, va trebui sa accepte motivat una din ele si sa o inlature motivat pe cealalta, sau sa le inlature pe amandoua si sa recurga la alte mijloace de proba.

In practica instantei supreme s-a decis ca in caz de neconcordanta intre expertize, instanta de judecata nu poate proceda la facerea unei medii aritmetice, ci trebuie sa accepte motivat una din expertize sau sa le inlature pe amandoua si sa decida in raport de celelalte probe administrate in cauza.

Cercetarea la fata locului

Cercetarea la fata locului este mijlocul de proba cu ajutorul caruia judecatorul constata nemijlocit starea si situatia unui obiect.

Cercetarea la fata locului este mijlocul de proba cu ajutorul caruia judecatorul constata nemijlocit starea i situatie unui obiect.

Cercetarea la fata locului poate fi solicitata de parti sau dispusa din oficiu de instanta, incheierea prin care se dispune aceasta trebuind sa contina problemele ce trebuie Iamurite. Deplasandu-se la fata locului, instanta va intocmi un proces-verbal in care va trece

constatarile sale si explicatiile partilor, iar daca apreciaza ca este necesar audiaza martori si experti care vor fi pusi sa insoteasca declaratiile cu.exemplificari si aratari in teren[8].

Marturisirea

Marturisirea (recunoasterea) este mijlocul de dovada prin care una din parti confirma existenta sau inexistenta unor fapte sau imprejurari pe care cealalta parte se sprijina in dovedirea pretentiilor sau in apararea sa[9]. Ea se obtine prin interogatoriu dar poate fi facuta si spontan, prin intampinare, cerere de probe sau in alte imprejurari.

Marturisirea este un act expres unilateral, irevocabil si p'ersonal care poate emana de la o persoana capabila a carei vointa de a recunoaste este libera. Ea se poate referi doar la imprejurari de fapt ce sunt in legatura cu drepturi de care partea poate sa dispuna[10] si paoate fi judiciara (adica facuta in cadrul procesului in curs) sau eXtrajudiciara (adica facuta in afara procesului in curs).

Marturisirea extrajudiciara serveste drept dovada doar atunci cand obiectul litigiului poate fi dovedit prin martori (art.1205 C.civ.), indiferent daca a fost facuta in fata unei autoritati, a unui notar, intr-un alt proces sau numai fata de cativa martori. Ea poate fi dovedita prin martori sau inscrisuri.

Marturisirea judiciara se poate realiza si spontan, dar atunci cand o parte sau instanta doresc sa o provoace trebuie sa recurga la procedura interogatorului, reglementata de art. 218-225 c.pr.civ.

Interogatorul se poate lua numai unei parti si trebuie sa priveasca numai chestiuni de fapt, respectiv fapte personale ale partii chemate la interogator, iar faptele trebuie sa fie in legatura cu pricina, putand duce la dezlegarea ei.

Interogatoriul persoanei fizice se ia la sediul instantei, iar daca nu se poate deplasa se va lua la locuinta acesteia. Interogatoriul societatilor comerciale de persoane se ia prin asociatii cu drept de reprezentare, care sunt citati personal la interogator. Pentru toate celelalte persoane juridice, interogatoriul se comunica in .scris, iar raspunsul parvine instantei in aceeasi modalitate (an. 224 C.pr.civ.).

Tagada faptelor la interogatoriu este lipsita de orice putere' probatorie, iar refuzul de a raspunde la interogatorju sau de a se prezenta in instanta pentru interogatoriu poate fi interpretat ca marturisire deplina sau numai ca inceput de dovada ;in favoarea partii potrivnice (art. 225 C.pr.civ.).

Pentru a stabili efectele recunoasterii pretentiilor partiiAadverse trebuie facuta o analiza in functie de caracterul marturisirii: In cazul marturisirii simple (cand partea chemata la interogatoriu recunoaste fara rezerve faptele pretinse de partea adversa), aceasta este considerata o dovada in favoarea partii adverse. Marturisirea calificata (cand, pe langa faptul invocat de adversar, partea mai recunoaste si alte fapte sau imprejurari, aflate in stransa conenxiune cu acel fapt si care sunt de natura sa schimbe esenta sau natura faptului principal) si marturisirea complexa (cand partea care marturiseste adauga unele imprejurari ulterioare, de natura sa restranga sau sa anihileze faptul principal) sunt indivizibile, astfel incat judecatorul ori le inlatura in totalitate si pronunta hotararea pe baza altor probe, ori le ia ca atare si pronunta hotararea pe baza lor si a altor probe[11].

Prezumtiile[12]

Potrivit articolului 1199 C.civ., prezumtiile sunt 'consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut' .

Dupa cum sunt opera legii sau a judecatorului, prezumtiile pot fi legale si simple, iar cele legale, in raport de forta probanta, pot fi absolute sau relative.

Prezumtiile simple pot fi rastumate prin orice alt mijloc de proba. Prezumtiile legale dispenseaza pe cel in favoarea caruia sunt facute de orice dovada. Intre ele, prezumtiile legale absolute (juris et de jure), irefragrabile, nu pot fi combatute prin nici o alta proba. Asa sunt de pilda prezumtia de adevar a hotararii judecatoresti irevocabile (art.1202 C.civ.) si prezumtia de liberatiune a debitorului ce rezulta din remiterea voluntara a titlului de credit de catre creditor debitor.

Si prezumtiile legale relative, ca si prezumtiile simple, pot fi combatute prin orice mijloc de proba.

Administrarea probelor

Sarcina probei

Pentru ca o proba sa fie administrata, ea trebuie mai intai sa fie propusa, solicitata. Potrivit articolului 1169 C.civ., cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca, respectiv cel ce introduce o actiune trebuie sa dovedeasca temeinicia sa (actor incumbit probatio sau onus probandi incumbit actori) iar cel ce face o afirmatie, indiferent de calitatea procesuala pe care o are (reclamant, parat, intervenient), trebuie sa-i dovedeasca realitatea (probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat).

Asadar, sarcina probei revine celui ce formuleaza o pretentie in justitie, iar in cazul in care adversarul, in aparare, afirma imprejurari de fapt noi, sarcina probei va reveni acestuia. Cel din urma nu va avea obligatia sa-si probeze afirmatiile decat dupa ce primul va produce dovezile la care e dator.

In exercitarea rolului activ, in baza art. 129 alin. 5 c.pr.civ., sarcina probei revine judecatorului, acesta avand indatorirea de a ordona orice probe ar considera necesar pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza.

Regula mentionata in art.1169 C.civ. suporta si exceptii. Astfel, partea ce Invoca in favoarea sa o prezumtie legala este scutita de proba (art. 1202 C.civ.), in cazul constatarii de catre mama a recunoasterii de paternitate sarcina probei revine paratului ce se pretinde tata (art. 58 al. 2 C.fam.), iar in cazul contestatiilor impotriva deciziilor de imputatie sau de desfacere a contractului de munca, dovada temeiniciei si legalitatii masurii trebuie facuta de angajatorul parat (art. 287 C. muncii).

Obiectul probei

Prin obiect al probei se intelege ansamblul actelor si faptelor ce urmeaza a fi stabilite intr-o anumita cauza pentru ca aceasta sa poata fi just solutionata.       

Obiect al probatiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificatia juridica, din care se poate deduce nasterea, modificarea sau stingerea raporturilorjuridice civile litigioase.

Din principiul ca in fata instantei. trebuie dovedite numai faptele si imprejurarile care au dat nastere litigiului dintre parti, rezulta, pe cale de consecinta, ca normele. de drept nu pot constitui obiect al probatiunii judiciare; aplicarea normelor de drept la faptele stabilite este sarcina judecatorului care cunoaste sau este presupus a cunoaste legea.

In mod exceptional, cand in fata unei instante judecatoresti din tara noastra se invoca existenta si se cere aplicarea unei legi straine, partea care cere acest lucru trebuie sa faca dovada existentei si cuprinsului acestei legi. Astfel, conform act. 7 din Legea ne. 105/1992, "continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obtinute de la organele statului care au editat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat', iar 'partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei'. In situatia in care este imposibila stabilirea continutului legii straine, in conformitate cu prevederile alineatului 3 al aceluiasi articol, se aplica legea romana.

Conditiile generale de admisibilitate a probelor

In cauzele civile, pentru a se dovedi faptele si imprejurarile care le-au dat nastere, nu pot fi folosite decat acele mijloace de proba care intrunesc conditiile de admisibilitate impuse de lege.  

Aceste conditii se refera la legalitatea, pertinenta, verosimilitatea si concludenta probelor.

Prima conditie care se cere pentru incuviintarea administrarii unei probe este legalitatea ei. Legalitatea probei implica urmatoarele cerinte:

a) proba sa fie prevazuta de legea procesuala in vigoare la data incuviintarii administrarii ei. Asa de exemplul in sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca. mijloc de proba juramantul religios al partilor. In ce priveste proba actelor juridice, solutia difera dupa cum forma solemna este ceruta de lege ad validitatem sau numai ad probationem. In primul caz, daca in momentul incheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemna si ea nu a fost indeplinita, insusi actul juridic este lovit de nulitate, iar aceasta nu se acopera prin faptul ca o lege noua nu ar mai cere forma solemna; dimpotriva, daca in momentul incheierii actului juridic legea cerea doar acordul de vointa al partilor, o lege noua care ar impune forma solemna nu afecteaza valabilitatea actului juridic. In aceasta din urma situatie, legea noua se aplica numai daca desfiinteaza cerinta ad probationem (impusa de legea veche) si ingaduie mijloacele de proba noi. Se va 'aplica legea in vigoare la data incheierii actului juridic, daca .noua lege ingreuneaza dovada;

b) proba sa nu fie inadmisibila in cauza care se judeca sau pentru faptele care urmeaza a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, desi este prevazut de lege, in procesele de divort'mijlocul de proba al interogatoriu lui cu privire la motivele de divort, este inadmisibil (art. 612 alin. ultim C.pr.civ.); in procesele al caror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor juridice (art. 1191 C.civ.).

In fata instantei nu pot fi administrate decat acele probe care au legatura cu obiectul procesului si folosesc instantei la solutionarea cauzei.

Prin urmare, se spune ca o proba este pertinenta atunci cand are legatura cu obiectul procesului.   ­

Verosimilitatea probei inseamna ca faptele ce urmeaza a fi dovedite trebuie sa fie cu putinta si sa nu contrazica legile naturii.

Deci, proba ceruta trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute.

Concludenta probei inseamna stransa ei legatura cu faptele si imprejurarile cauzei, puterea ei doveditoare menita a forma convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului probat. Concludenta probei implica intotdeauna si pertinenta ei; o proba concludenta este intotdeauna si pertinenta, iar pertinenta unei probe nu presupune neaparat si concludenta ei. Astfel, de exemplu, proba ca anumite bunuri mobile au fost date in depozitul unei persoane este o proba concludenta in actiune a deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul ca deponentul era sau nu si proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinentei care poate fi prezumat, iar nu al concludentei probei depozitului.

Reguli generale privind propunerea si incuviintarea probelor

Probele in procesul civil roman se propun in faza scrisa a acestuia, respectiv prin cererea de chemare in judecata (art. 112 pct. 5 C.pr.civ.) si intampinare (art. 115 pct. 3 C.pr.civ.). In cazul in care reclamantului i se acorda - la prima zi de infatisare - termen pentru intregirea sau modificarea cererii de chemare in judecata, el va putea propune probe in cuprinsul noii cereri, iar paratul in noua intampinare. De asemenea, daca paratul formuleaza cererea reconventionala, va propune probe in cuprinsul acestuia, iar reclamantul va arata dovezi in intampinarea la cererea reconventionala.

Rezulta din cele de mai sus si din dispozitiile art. 138 al. 1 C.pr.civ. ca dovezile trebuie propuse cel mai tarziu la prima zi de

infatisare[13], sub sanctiunea decaderii din dreptul de a propune probe.

De la aceasta regula, art. 138 C.pr.civ. prevede trei exceptii:

- cand nevoia dovezii reiese din dezbateri si partea nu o putea prevede;

- cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii;

- cand dovada nu a fost ceruta din pricina nestiintei sau lipsei de pregatire a partii ce nu a fost asistata sau reprezentata de avocat.

In apel probele pot fi propuse in conditii similare cu cele de la judecata in fond, dispozitiile in acest sens ale articolelor 287, 292 si 295 C.pr.civ. tinand cont de prevederile principiale ale articolelor 112 si 115 C.pr.civ.

Dupa propunerea probelor acestea se pun in discutia contradictorie a partilor ce vor avea posibilitatea sa puna concluzii cu privire la respectarea, indeplinirea conditiilor de admisibilitate.

Instanta se va pronunta printr-o incheiere cu caracter preparator. In cazul incuviintarii va arata faptele ce unneaza a fi dovedite cu fiecare mijloc de dovada in parte. In cazul respingerii, instanta va arata care dintre conditiile de admisibilitate nu sunt intrunite. Ulterior incuviintarii unei probe instanta va putea sa revina asupra ei numai daca aceasta a devenit neconcludenta sau inutila, aratand in considerentele incheierii motivul concret pentru care nu va mai administra proba.

Pentru respectarea principiului nemijlocirii probelor se administreaza in fata instantei ce judeca litigiul, iar pentru respectarea principiului contadictorialitatii partile trebuie sa fie legal citate la tennenul si pentru locul unde se administreaza probele. In mod exceptional, atunci cand administrarea unei dovezi unneaza sa se faca intr-o alta localitate decat cele din raza de competenta teritoriala a instantei, atunci ea va fi administrata in fata unei alte instante in confonnitate cu prevederile art.169 C.pr.civ. Alte exceptii de la regula mentionata sunt prevazute in procedura asigurarii dovezilor (art.235­ - 241 C.pr.civ.) in procedura stramutarii si in reglementarile privind perimarea si decIinarea de competenta.

Desi in practica nu se aplica in mod consecvent, art. 167 al 3 C.pr.civ. prevede regula ca atat dovezile cat si contradovezile trebuie sa fie administrate in acelasi timp.

Nerespectarea acestei reguli nu are, insa, nici o consecinta asupra valabilitatii probelor administrate.